„Toate lucrurile se leaga salbatic“. Interviu cu Harry Brauner si Lena Constante [extras din Sala luminoasa]

Harry Brauner și Lena Constante*

„Toate lucrurile se leagă sălbatic“

extras din Sala Luminoasa, Paideia

Cu toate că nu au fost sociologi, Harry Brauner și Lena Constante nu pot lipsi din nici o încercare de a schița istoria Școlii sociologice de la București. Regulile istoriei orale interzic interviul cu asistență. În cazul lor însă nu putea fi vorba de impunerea nici unei reguli: oricum, nu ar fi respectat-o. Prima mea vizită în locuința aflată într-un bloc din Drumul Taberei a fost una de pură curtoazie, la care nu am folosit magnetofonul. Doamna Constante a povestit despre închisoarea de la Miercurea-Ciuc, în timp ce Harry Brauner se plimba prin cameră, studiindu-mă aproape ostentativ. Cea de-a doua vizită s-a derulat cu totul altfel. M-am așezat lângă patul lui Harry Brauner, și am conversat liniștit. Doamna Constante a apărut la chemarea soțului ei, și n-a mai fost nevoie să pun întrebări…

*

– Când ați făcut cunoștință cu Brăiloiu? Fiindcă prin el ați făcut cunoștință cu Școala Gusti, nu?
– Nu țin minte data, cu Brăiloiu am făcut cunoștință… din totdeauna. Ar fi peste măsură de curios pentru mine să spun când l-am cunoscut. Dar, de fapt nu-i chiar așa de curios, dacă stau să mă gândesc bine, pot să spun… Mi-ai spus că prin Brăiloiu l-am cunoscut pe Gusti. Nu știu dacă este just asta. Pentru că pe Gusti l-am cunoscut cu totul pe altă cale, decât prin Brăiloiu. Sunt multe legături, multe fapte care s-au petrecut, care m-au apropiat de drumul ăsta, însă nu prin Brăiloiu. Pe Brăiloiu l-am cunoscut, pare-se, în anul, să spunem… Greu de spus.
– După ce s-a întors de la Paris?
– Care era anul după ce s-a întors… probabil, după ce s-a întors de la Paris, pentru că dacă nu-l văzusem la Paris, dacă nu fusesem la Paris… L-am cunoscut prin… parcă fixasem eu data cândva, am spus eu 1928, parcă. Asta era data.
– Deci, practic cu un an înainte de Drăguș.
– Da.
– Și pe Gusti, când l-ați cunoscut?
– Pe Gusti… Fac o mare pauză. Nu știi că microfonul dumitale, cu care ai venit, e numit în multe părți „măgăoaie“. În Ardeal am auzit și în multe alte locuri: omul, când este în fața măgăoaiei, reacționează cu totul altfel, decât normal… La Gusti am ajuns prin familie. Prin familia lui Sanielevici1, și în felul ăsta l-am cunoscut pe Gusti… Oprește măgăoaia!
– Dumneavoastră ați terminat Conservatorul, nu?
– Da.
– Și deci ați ieșit profesor. Din ce trăiați prin anii ’20?
– Întâi vreau să-ți spun că ieșind profesor am fost pe vremea aceea cel mai tânăr profesor din învățământ. Îmi câștigam existența cu catedra, alergam foarte mult, nespus de mult, și am cunoscut multă omenire, care m-a ajutat. Deci, am fost profesor, ca profesor eram plătit la catedră, și în felul ăsta reușeam să câștig o foarte modestă existență, cu care făceam față. Deci, pe Brăiloiu l-am cunoscut în același timp. Brăiloiu mi-a fost și profesor la Conservator. Era boier. Mare boier.
– Despre bătrânul Fogoroș, pe care l-ați „activat“ la Drăguș a povestit
și Henri Stahl și Mihai Pop. Dar, în afară de acesta, Dumneavoastră care ați
participat prima oară la o monografie, ați intrat într-o societate atât de pestriță,
ați intrat într-o…
– O lume.
– O lume foarte pestriță a monografiștilor, pe care la București nu ați fi
putut s-o întâlniți.
– Cred că nu e greșit dacă spun un lucru pe care nu l-aș mai gândi astăzi, dar cum am reacționat atunci. Îi priveam cu un aer de nejustificată superioritate pe unii dintre ei. Nejustificată, datorită faptului că fiind împreună cu Brăiloiu care era un om de o sclipitoare inteligență, aveam asupra celorlalți această vedere ierarhică. Și, chiar dacă pe unii îi consi-
deram mult inferiori, timpul a cernut lucrurile într-un fel sau altul, și dintre ei foarte mulți… în fine, asta n-are nici o importanță… au ieșit la suprafață.
– Adică, v-ați considerat un fel de aristocrație spirituală, împreună
cu Brăiloiu, față de ceilalți?
– Da. E bine spus așa, da.
– Dar, au fost și printre sociologi unii, ca Vulcănescu…
– Bineînțeles că da, nu despre ăștia era vorba, ci de ceilalți. Mi-aduc aminte că printre ceilalți era un oarecare Constantinescu[2], Constantinescu-Buget îi spuneam, pentru că… Nici nu-mi aduc aminte de el.

– Făcea bugete de familie?
– Probabil că da. Probabil că da. Îl consideram mult depărtat. Eu eram pe atuncea legat, foarte legat de răposatul Matei Socor[3]. Care tot făcea parte dintr-o aristocrație, într-un fel familială, având tot felul de avantaje prin părinții lui, familia lui, care erau cu totul neobișnuite celorlalți. Mi-aduc aminte pe vremea aceea… poate pe vremea aceea Matei
Socor era un bătăuș. Putea să-și permită.
– Bătăuș?
– Da.
– Cu ce se bătea?
– Cu ce se bătea? Se bătea cu o bâtă, care-i fusese făcută cadou tot de familie, din partea Sanielevicilor, o bâtă mare de tot, cu noduri. Parcă avea și o fundă la capăt. Vorba aia, care era capătul? Ăl de jos, sau ăl de sus? Ei, și erau tot felul de oameni cu care făcea bătăi. La liceul Lazăr, unde am învățat ca elev particular, și unde Matei Socor venea în chip de bătăuș. Și erau niște băieți la Lazăr pe vremea aceea care s-au făcut ofițeri de meserie, și cu care dădea Matei Socor grave lupte. Mi-aduc aminte de un prieten de-al nostru de atunci, din vremea aceea, a cărui mamă era muncitoare la regie, la C.A.M. Știi ce-i aia C.A.M.? Casa Autonomă a Monopolurilor.

– Unde la un moment dat Gusti a fost președinte.
– Da. Toate lucrurile se leagă sălbatic. Și această mamă avea un băiat cu un nume de care era ea foarte mândră, și care pe mine mă făcea să râd. Nerone. Nerone Grigorescu. E frumos, nu? Și cu Nerone Grigorescu ăsta a avut multă vreme legătură Matei Socor. Și eu am avut legătură cu Neronele nostru, care a tras foarte multe, fiindcă Matei Socor îl ivea într-ale comunismului. A fost de multe ori arestat din pricina prietenului lui,
Socor. Pentru că pe Nerone putea să-l aresteze, dar în nici un caz pe băiatul lui Socor nu îndrăzneau. Era și aici o serioasă ierarhie, bineînțeles. Mă mir că matale nu știi lucrurile astea, nu ți-au ajuns la ureche.
– Despre Socor știu doar că a compus imnul cel vechi și că a fost la un
moment dat director la Radio. Cred că atunci Dumneavoastră ați fost la închisoare.
– Eu am fost în închisoare? /râde/ Stai să-mi aduc aminte. Da, am fost în închisoare atuncea, da. Imnul acela cu muncitori și țărani /fredonează/. Eu atuncea eram la închisoare, da, e adevărat. Eram „în păstrare socialistă“ /râde /. Mă mir că n-ai auzit până acuma, nu-i așa că-i extraordinar? Formula cea mai cumplită.
– Sunteți bucureștean, nu?
– Nu.
– Dar, în orice caz, urban.
– Da.
– Care a fost imboldul spre a face folclor?
– Vrei să spun care a fost imboldul meu spre a face folclor? E foarte complicat să spun eu, dar în aceeași vreme e foarte simplu. E mai mult decât foarte simplu. Nu știu dacă ți-am arătat vreodată caietele mamei mele? Trebuie neapărat să le vezi. A fost foarte legată de muzică. Dar ăsta nu-i un răspuns la întrebare. Eu am avut o doică. Am fost frate
gemene, cu Norbert. Norbert a luat alt drum, a luat drumul veșniciei, devreme de tot. Am și glumit cu asta, că am fost băgat la un proces, și acolo l-am plagiat pe Mark Twain. Le-am explicat anchetatorilor care mă pregăteau pentru proces că eu am un argument extraordinar, prin care ei nu vor putea să mă condamne. Pentru că de fapt eu am o aluniță
pe gât, și alunița asta n-o avea Harry, o avea Norbert. Și eu la proces o să dovedesc că nu pot fi condamnat, pentru că eu nu sunt eu, sunt frate-meu gemene. Am fost amenințat că voi fi pus la punct pentru aceste argumente ale mele, cu argumente contondente. Prin urmare, eu am avut o doică. Pentru că mama nu avea lapte pentru noi. Și doica mea era țigancă. Și se pare că, e o veche constatare că laptele care l-ai supt nu se face apă. Și atunci îmi explic eu, născut la Piatra Neamț, îmi explic în felul ăsta faptul că am avut o aplecare specială pentru folclor.
– La facultate a fost cineva care vă îndrepta spre folclor sau prefigura
necesitatea cercetării lui?
– L-am avut în primul rând ca maestru pe un profesor pe care l-am prețuit foarte foarte mult și care m-a influențat puternic, Dumitru Kiriac[4]. Care îmi spunea mie „englezul“, din cauza numelui meu. Și el a lăsat asupra mea o puternică amprentă.
– L-ați însoțit vreodată la țară?
– Nu. Nu l-am însoțit niciodată, dar am fost pe aceleași drumuri, ca să spun așa. Am fost pe drumurile lui, și l-am vizitat foarte deseori acasă.

– Cred că el a introdus în România metoda înregistrărilor cu Edison.
– Mi-e foarte greu să spun acuma că el a introdus asta. Cred că e greșit spus. A introdus-o și Georgescu-Breazul.
– Georgescu-Breazul a fost și la Fundul Moldovei, înainte de Brăiloiu.
Adică, în aceeași campanie a fost și Breazul, și Brăiloiu.
– Da. Dar, trebuie să-ți spun că Brăiloiu, care era un boier boier, era obiectul de ironie al lui Breazul.
– Și invers.
– Și invers, bineînțeles. Și invers, ca până la sfârșit lucrurile… în fine, asta n-are importanță cum au evoluat de-a lungul timpului. Breazul, de pildă, m-a apreciat pe mine foarte mult. Ăsta este un lucru știut și verificat. Dacă o să mă întrebi, de cine verificat, mi-e greu să
spun, dar… Și Breazul spunea despre Brăiloiu că Brăiloiu se duce la vânătoare și vânează folclor. Adică, Breazul îl considera pe Brăiloiu drept un parvenit care n-are ce căuta în lumea folclorului /râde/. Și pe Breazul l-am avut profesor când a introdus cursul de enciclopedie muzicală. Cum îi spunea Brăiloiu „cioclopedie“. Care după aia s-a văzut că a dat niște mari rezultate. Sigur că toți profesorii m-au influențat puternic. Despre astea am cam scris eu destul de multe lucruri, și am făcut comunicări. Sigur că mi-au lăsat o puternică amprentă. Dacă eu am fost pe locurile pe unde a făcut Kiriac teren? Nu, nu am fost pe teren cu el. Dar, în cea mai mare măsură terenul lui era casa lui. Casă, pe care prin Brăiloiu am cunoscut-o foarte bine, casă, prin care mă gândesc că toată atmosfera care era acolo, cine venea pe acolo, oamenii care se adunau…
– Sociologii spun că erau conștienți că fac ceva nou și pe plan mondial. În ce
măsură Dumneavoastră, folcloriștii, erați conștienți de originalitatea metodei?

– Eram conștienți pentru că de multe ori am intrat în contact cu străinii care au venit la monografiile acestea sociologice, printre care foarte mulți erau tributari sociologiei lui Gusti. Și atuncea a intrat în obișnuință pentru noi să apreciem această monografie a lui Gusti.
– Dar erați conștienți de originalitatea cercetărilor Dumneavoastră de
folclor?
– Am fost conștienți, da. După cum ți-am spus că am avut legături prin Sanielevici. Eu personal eram foarte conștient că ceea ce facem noi nu s-a mai făcut.
– Știu că Brăiloiu s-a interesat efectiv și de sociologie. Dumneavoastră,
Socor, Pop, tinerii care-l înconjurau pe Brăiloiu vă ocupați exclusiv de folclor?
– Practic ne-am ocupat de multe lucruri, dar m-ai întrebat dacă am pus mâna pe sociologie. E un lucru la care mi-e foarte greu să-ți răspund. Printre profesorii pe care i-am avut, de pildă, cred că e suficient să spun că am urmat ca auditor cursurile lui Tudor Vianu. L-am avut pe P.P. Negulescu5. Și de la ăștia am tras destul de mult, fără îndoială. Prezența mea acolo era legată și de faptul că-l cunoșteam pe Gusti.
– Ați avut legături de rudenie cu familia Sanielevici?
– Nu, s-a spus asta, dar n-a avut nici o bază reală. Una dintre prietenele mele, care este născută Sanielevici, se numea Gabriela Deleanu. Care a plecat după aceea în străinătate. Alexandru Sanielevici6 a fost foarte important la Institutul de Fizică Nucleară, cu sediul la Viena. El a fost prieten cu noi, și am avut întâmplări în legătură cu el. El a fost și profesor
la liceul teoretic evreiesc, unde am fost și eu profesor. Și așa se leagă lucrurile, se leagă între ele…
– Cum vă aduceți aminte Dumneavoastră de nașterea acestei noi metode
de a vedea folclorul, a noii optici asupra folclorului ?
– Adevărul e în oamenii cu care am avut de-a face, fără îndoială. Și oamenii ăștia, ți-am mai pomenit așa, cumva, ți-am mai vorbit despre existența lor… În orice caz, cred că ce trebuie spus neapărat și ce am avut eu ca un lucru absolut sigur, incontestabil este faptul că pentru noi nu a contat niciodată criteriul estetic, decât pe al doilea plan. Și asta cred că
este cel mai de seamă și cel mai important lucru. În felul ăsta pe mine m-a surprins extraordinar o misivă de-a lui Gusti, căruia mărturisindu-i printr-un procedeu cu totul special cum am ajuns la diferite, să spun așa, descoperiri folclorice, și la diferite sisteme pe care le-am utilizat eu, și i-am spus lui Gusti că am descoperit doina – era vorba despre Drăguș – care exista. Și la Drăguș, Gusti, foarte minunat, m-a întrebat dacă „e frumoasă”? Ce e frumoasă? Și am rămas foarte impresionat că el a putut să mă întrebe pe mine dacă e frumos sau nu un lucru care avea cu totul altă valoare. Dar, ai citit despre sistemele pe care le-am utilizat pentru a-i face pe oameni să-mi cânte, a-i face pe oameni să-mi spuie anumite lucruri, care le aveau ei în memorie, dar despre care nici ei nu știau? La Drăguș s-a întâmplat asta. Mă întâlneam cu ei, și melodia pe care vroiam să văd dacă mai există, le-o fluieram. Le-o fluieram, și le spuneam, ia uitați-vă ce mi-a cântat mie un om bătrân de aicea. Voi cunoașteți melodia asta? Eu nu știu cine-i ăla, care a cântat-o. O, bată-te să te bată, domnule, păi asta a cântat-o cutare. Și în felul ăsta îi înșelam, și obțineam rezultatul pe care îl căutam, și care era un rezultat sociologic.
– Pentru asta Dumneavoastră trebuia să cunoașteți mii de melodii.
– Nu era vorba de mii de melodii, era vorba de câteva melodii tip sau arhetipuri, cum ai vrea să le numești, care circulau, care existau. Din punctul ăsta de vedere Drăgușul era tocmai foarte bun, pentru că toate aceste – dacă vrei să le numești – arhetipuri erau repetabile, nu era vorba despre multe melodii, era vorba despre un anumit număr de melodii. Și am utilizat diferite mijloace din astea, știu și eu… necinstite? /râde / Nu cred că erau neapărat necinstite, sigur că nu. Melodiile nu se creează.
– Textele se creează, probabil.
– Textele, fără îndoială. Fără îndoială aceste texte, care sunt foarte jucăușe, și care corespund anumitor necesități politice. Și asta-i foarte important. E foarte important, cum și astăzi vezi când se adună oameni din toate părțile și acești oameni cântă, ca să zic așa, condeierii, așa-numiții condeieri, schimbă textele, nu schimbă muzica.
– Și asta se cheamă „folclor nou“.
– Da. Așa-numitul folclor nou.
– Dacă nu ați fi fost închis, în anii ’50, poate ar fi trebuit să faceți folclor nou.
– E destul de amuzant să-mi aduc aminte, eu eram dușman al poporului în momentul când eram unde eram, și apăreau o mulțime de publicații în care bineînțeles că numele meu nu putea să apară, eu fiind „în păstrare socialistă“, după cum îți spuneam. Și apăreau textele mele, texte tale quale, așa cum erau, fără să puie numele. Ceva de… de nebunie,
așa consider eu. Era o carte la care am colaborat, de… acuma îmi scapă numele… Pentru pace, așa-zis. Și în cartea aia aveam o mulțime de lucruri, de pildă acolo au apărut prima dată lucrurile care după aceea au fost prezentate de alții, cum spuneai matale înainte. Tot vreau să vin la Șorban[7], dar n-are a face, nu are legătură cu treaba asta. În cartea asta… Pentru pace se numea, aveam eu niște lucruri pe care le-am cules, și pe care pentru prima dată le-am publicat eu, și pentru asta am fost supărat, am fost cu adevărat supărat, că nu se pomenea despre mine. „Hitler, Hitler mare câine“, sau „Hitler n-aibă parte / de lumânare la moarte“, niște texte foarte…

– Din timpul războiului?

– Da, și era un act de mare curaj, cred eu. Oamenii erau probabil mai mult inconștienți, decât de curaj, că aveam aceste texte, și le-am cules, erau ale soldaților. Și le-am cules și de la muncitori, de la fabrica Gabel, și pe urmă am văzut că s-au lăfăit în ele, ca să zic așa. Foarte bine. Găsesc că este foarte justă expresia. Foarte mulți care erau stăpânii, dar nu era frumos asta, zic eu. Chiar și atuncea, m-a supărat.
– După ce ați ieșit din închisoare, v-ați reîncadrat acolo, la Folclor?
– După ce am ieșit, m-am reîncadrat la Folclor, în chip de șef al laboratorului de etnomuzicologie.
– Director fiind Mihai Pop atunci, nu?
– Nu, la Folclor nu era, Mihai Pop era mult mai mult atuncea. Mihai Pop a fost pe linia internațională foarte mult. Pe linie internațională a fost directorul Institutului Internațional de Antropologie și Etnografie și toate astea.
– Avea noroc că a făcut la Praga un doctorat de slavistică.
– Da, da, mare noroc a avut. A avut mare noroc. Și are și o mare abilitate. Se potrivește jocul de cuvinte: o mare abilitate, maleabilitate! /râde/ Și a fost foarte multă vreme asta.
– Dar, spre deosebire de mulți alții, n-a făcut rău nimănui.
– Nu. Nu știu de asta. Mi-e greu să spun așa ceva.
– La Drăguș și în celelalte campanii, unde ați fost împreună în jurul lui Brăiloiu vă împărțeați sarcinile?
– Păi, era normal ca el să fi făcut numai literatură, pentru că nu avea nici o contingență cu muzica în momentul acela. S-a ocupat cu folclorul literar. După aceea și-a lărgit, ca să zic așa, domeniul, pentru că așa au mers lucrurile.
– Vă aduceți aminte de Ștefania Cristescu, pe urmă Golopenția?
– Îmi aduc foarte bine aminte, bineînțeles. Ea se ocupa de descântece. Nu știu dacă ți-a povestit Lena de capitolul ăsta. Cum s-a făcut că m-a captat, ca să zic așa. Foarte interesant. A cunoscut ea o vrăjitoare și care vrăjitoare i-a făcut, i-a cerut un obiect de-al meu și a făcut magie, care magie a rezistat tuturor timpurilor. Chiar atuncea când n-a mai vrut să rămâie magia, magia a rămas. Și ea era absolut convinsă de treaba asta.
– Asta unde a fost, la Runcu?
– Parcă la Runcu.
– La Drăguș nu putea să fie.
– Se putea, se putea.
– A fost la Drăguș Lena Constante?
– Da. La Drăguș a fost Lena.
– Și când v-ați căsătorit?
– Păi, ne-am căsătorit mai încolo /râde/. Ne-am căsătorit mult mai târziu, când eram eu în domiciliu obligatoriu. Atuncea am avut niște
întâmplări foarte… Am fost în domiciliu obligatoriu după ce am ieșit din închisoare, bineînțeles, și am fost trimis într-un sat care se numea Viișoara
atuncea. Care astăzi nu mai figurează pe hartă, dar care atunci era o realitate. Nu mai este pe hartă, pentru că nu mai există. Nu mai există.
Satul ăsta nu există domnule, auzi, mă întrebi cum nu mai există! Nu mai există, pentru că s-au întins IAS-urile. Era în Ialomița.
– Ați fost chiar atât de periculos Dumneavoastră, că după ce ați ieșit din închisoare v-au mai dat și domiciliu obligatoriu?
– Da, se pare că am fost foarte periculos. Mult mai periculos, decât îmi închipuiam. Dar, în același timp am fost un bun exemplu pentru toți ceilalți, nu crezi?
– În ce sens?
– A, n-ai înțeles ce vreau să spun. Am fost un bun exemplu pentru intelectuali, pentru artiști, pentru toți cei care puteau să vadă un exemplu de ce poate să i se întâmple unui om care n-a făcut nimic.
– Putea să se întâmple chiar și ceva mai rău.
– Putea să se întâmple, da, putea să se întâmple de multe ori. Eram în închisoare, și aveam un om, nu știu ce era, un om care avea acces să intre la deținuți. Eu eram destul de naiv, și ăla intra la mine, și așa-zis mă bărbierea. Îmi punea în cap un ștergar, și stătea cu briciul la beregata mea, și-mi spunea: deci eu acuma pot să-ți tai beregata. Nu pot să-ți spun ce sentimente mă copleșeau de bestia asta care intra, și de câte ori trebuia să mă bărbierească, ceea ce ar fi însemnat o plăcere, era mai mult decât un coșmar. Mie mi se părea că ținea o eternitate, o veșnicie, dar era de o bestialitate extraordinară, și era utilizat de administrație. Și eu în naivitatea mea credeam că s-a terminat tot… Deci, el era omul admi- nistrației, utilizat de administrație, și în sensul ăsta își făcea meseria foarte bine. Eu am fost într-un regim, la Zarcă, cum se numea. Acolo, unde l-am cunoscut și pe Nichifor Crainic.

Intră Lena Constante.

– H.B. – Scumpă doamnă, Dumneavoastră credeți – mă-ntreba dumnealui – Dumneavoastră credeți în descântece și în magie?
– L.C. – Da.
– H.B. – Ce vă face să credeți?
– L.C. – I-ai povestit?
– H.B. – I-am povestit, dar tu să-i povestești asta. M-a întrebat dacă am cunoscut-o pe Ștefania Cristescu-Golopenția.
– L.C. – Am stat la Paris cu ea la cămin. A avut o bursă, și am avut și eu o bursă dată de Gusti. Și am locuit amândouă în același cămin. Erau burse foarte mici, dar eu aveam o mătușă care mă mai ajuta. Și ea săraca, serveam masa împreună, stătea acolo la masă, ca să poată să-și acopere diferența de cămin.
– H.B. – Dumneavoastră când ați utilizat…
– L.C. – Vrei să mă prinzi /râde/!
– H.B. – Când ați utilizat aceste mijloace nepermise de a mă face fericit?
– L.C. – Cu vrăjitoarea?
– H.B. – Da.
– L.C. – Nu mai știu în ce an era.
– În ’30.
– L.C. – În ’30? Că eu le încurc. Ne cunoscusem în 1929, când el era la Drăguș. Eu eram elevă la Belle Arte, și grație unei oarecari protecții, am stat vara la căminul de la Sâmbăta, căminul Casei Școalelor. Și din când în când ne duceam în excursie, făceam trei kilometri la Drăguș, mai cu seamă dumineca, când ei făceau șezători. Și ne invitau și la masă. Și eu îi cunoșteam pe toți monografiștii, că sora mea Zizi Constante[8], Elisabeta, fusese eleva lui Gusti. Și într-o zi la prânz, întâmplarea a făcut că m-am așezat lângă Harry, era cel mai tânăr în monografie. Și eu am fost pe urmă cea mai tânără, mai mică decât el, în anul al doilea. Și s-a ținut de tot felul de… eu eram foarte bățoasă, și el căuta să facă să se râdă de mine, lucruri destul de stupide /râde /. Lua câte o bucățică de pâine,
și m-atingea de braț, și pe urmă o mânca cu deliciu. Pe mine mă enerva! Nu știam cum să lupt, să i-o tai… Tot felul de prostii din astea. Și în al doilea an ocupându-se Mac Constantinescu de secția plastică, și noi ne cunoșteam foarte bine, eram la Belle Arte, ne cunoșteam… cu Criterionul, cu duminicile petrecute la ei, că avea cu Floria Capsali9 o casă, și știți că acolo se întâlneau criterioniștii și alții. Veneau fetele Bertola și Gabriel Negri, un grup mare. Și atunci el m-a cooptat în secția lui, să fac cópii, fișe. Și deci, plecând seara din Gara de Nord într-un vagon de clasa a III-a pus la dispoziția noastră, că nu eram prea eleganți, și încetul cu încetul toată lumea doarme, în afară de Harry și de mine. Noi eram copii de macedoneni, crescuți foarte strâns, n-am avut voie, n-am avut prieteni, pentru mine era mare aventură monografia, atâția băieți, atâtea fete, libertate. Și ne-am apucat să ne jucăm leapșa. Mă pocnea… cu toată puterea. / râde / ºi-aduci aminte, Harry? Parcă era și Brăiloiu, dar el adormise într-un colț. Și ajungem la monografie, și văd eu în prima zi, a doua, a treia, că Harry are un succes la fete, fantastic. După masa de seară toată lumea stătea jos, cerc în jurul lui, începea să cânte cântece din toate regiunile, avea o memorie extraordinară, glume. Mie nu mi-a plăcut. Și după câteva zile… dar noi totuși eram cei mai tineri, și eram din două echipe artistice. Eu eram cu arta plastică și ne mai potriveam, seara ne întâlneam cu Mac cu Brăiloiu, eram mai apropiați. Și eu locuiam la o femeie foarte cumsecade. Și într-o zi aflu eu că mama ei e vrăjitoarea satului. Și i-am spus, când vine mama ta, să mă chemi. Și a venit o bătrânică, și i-am spus, uite, mie-mi place foarte mult un băiat din ăștia,
colegii mei studenți. Cum să fac eu ca să se lege și el de mine? Că el e înconjurat de toate fetele astea. Erau frumușele, drăguțe, în fine. Și ea zice, fură-i ceva, adu ceva de la el, și-ți fac eu farmece, de gata, se lipește pe viață. Și îi cer o cravată. Aveam o bluză bleu și zic, dacă vrei să-mi împrumuți o cravată… se purta atuncea, făceam pe băiețoaiele. Și-mi dă cravata, și vine femeia, se așază acolo, în odaie, pe jos, aduce o carafă de sticlă, cu apă, sfințită sau nu, asta nu știu, punea niște foi de busuioc, fire de busuioc, leagă cravata împrejur, și timp de un ceas mă ține acolo în fața ei și boscorodește. Eu nu înțelegeam ce spune, mormăia și mormăia, iarăși Harry, iarăși Lena… Pentru mine era o glumă. Dar uite că n-a fost glumă. Așa că cred în descântec! Sunt atâția ani de atunci, nu? Cinzeci și cinci! /râde / Numai la asta nu m-aș fi gândit. Așa a fost. Dar, știți, el a avut foarte multe flirturi de toate felurile, dar eu eram prietena lui de suflet. Îi făceam toate comisioanele…
– Pentru Dumneavoastră Runcu este o monografie foarte importantă. Pentru istoria sociologiei n-a fost chiar atât de importantă.
– L.C. – Drăguș a fost foarte important pentru mine din punct de vedere lucru. Dar, eu nu sunt o bătăioasă. Mi s-au întâmplat lucruri foarte neplăcute, dar am absolut tot materialul. Mac a făcut un studiu foarte bun despre tehnica icoanelor pe sticlă. A găsit-o pe ultima iconăreasă din Făgăraș, Ana Dej, și a găsit la ea toate izvoadele, ea i-a explicat tehnica de lucru. N-a studiat icoanele din Drăguș ca atare, decât superficial. Anul al doilea el a plecat la Paris, și n-a venit în vacanță. Și atuncea Gusti m-a întrebat dacă-mi asum eu răspunderea. Și noi lucram cu Marcela Focșa, care de fapt era socioloagă, dar îi convenea să lucreze, știa foarte bine să copieze țesături, lucra frumos, linii, culori. Nu ceva mai greu, dar de astea, simple. Și se atașase aici. Și dacă eu vreau să preiau cu Marcela ca asistentă. Și am fost foarte mândră. Și am sosit la Drăguș.
– Al doilea Drăguș, în ’32.
– Da. Și la Runcu mai învățasem eu câte ceva, eu n-am făcut sociologie, n-am făcut facultate, n-am făcut filosofie, am făcut Belle Arte. Însă ascultând în fiecare seară rapoartele lor, mi-a intrat și mie în cap ceva de statistică, de sociologie. Și am hotărât să fac o lucrare la Drăguș, să fac catalogarea tuturor icoanelor din cele aproape 300 de case câte erau acolo, să fac pe fiecare casă o fișă, pentru fiecare icoană o fișă, și care mi se păreau mai interesante, să le copiez. Înainte de plecare am avut marea plăcere că m-am dus cu Ricu Stahl[10] la Cartea Românească, care era marea librărie, și mi-a spus: poți să cumperi ce vrei, material. Vă-nchipuiți: blocuri, hârtie Pelican, acuarele, guașe, și mai cu seamă mi-a oferit acolo un aparat franțuzesc, chambre claire, o pârghie cu o lunetă.
Și așezai ce voiai să copiezi în față, hârtia pe masă, și fixai în așa fel această chambre claire, încât proiecta icoana pe hârtia ta. Și tu n-aveai decât să urmărești conturul cu linia, și culoarea o puneai. Deci, ieșea cu maximă precizie. Ajunsesem așa de maniacă, că până și crăpăturile din icoane le marcam și stricăciunile și tot. Și am copiat vreo 80 de icoane. Ricu m-a învățat cum să fac statistic, cum să desenez statistic, cu cercuri și cu triunghiuri, cu câte la sută din așa, câte la sută din aia, ce erau icoane pe hârtie, erau icoane pe lemn, și erau icoane pe sticlă – asta era specialitatea Transilvaniei de altminteri. Și atunci erau foarte multe în Drăguș, am găsit câte 15-16 într-o casă. Pe urmă au cumpărat, au cumpărat, au luat, s-a auzit că s-a făcut o expoziție, și toată lumea a cumpărat. Brăiloiu le-a luat pe cele mai frumoase. Și s-au spart toate. Și din astea de sticlă am găsit 626. Și am descoperit câteva filiere. Adică, care semănau între ele, care erau de același meșter. Fișele astea cum le făceam? Intram într-o casă. Statisticienii făcuseră planul Drăgușului cu casele numerotate,
și le luam pe rând. În fiecare zi câte puteam, 2-3 case dimineața, după-masa. Notam icoanele, întrebam pe femeie cum se cheamă, de unde le-a cumpărat. Una zicea, acum 10 ani au venit de la Făgăraș negustori sau am moștenit-o de la mama. Câți ani avea mama… și în felul ăsta făceam și vechimea lor. Foarte rar erau datate. Și când am ajuns la biserică, icoanele împărătești erau tot de sticlă, superbe, și am recunoscut tehnica la câteva dintre icoanele care le-am găsit în case. Dar fericirea era că această icoană împărătească, din dreapta mi se pare, avea un text chirilic, care spunea că a fost făcută de Savu Moga[11] din Arpașul de Sus… Fericirea mea a fost enormă. Am pus nume pe un pictor de icoane.
– H.B. – Și astea erau pentru noi niște fericiri incomensurabile.
– L.C. – Și seara, la ședință, în culmea fericirii spun tot ce am descoperit, că am pus nume. Afară de Ana Dej care mai trăia, era primul nume de pictor de icoane care apărea în județul Făgăraș. Pe urmă am mai găsit Petru Tamaș, Iosif Florea… A doua zi, fără să-mi spună nimeni nimic, Brăiloiu cu Ricu Stahl s-au urcat într-o căruță, și au pornit la Arpaș. Eu eram o studentă fără mulți bani, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că pot să cer o căruță, și să mă duc a doua zi. Eu vroiam să-mi termin lucrul. Și am aflat după câteva zile, că s-au dus acolo și au făcut un fel de inventar al icoanelor din Arpaș.
– H.B. – Îți dai seama ce a însemnat…
– L.C. – Pentru mine a fost o cumplită durere, era descoperirea mea. L-am rugat pe Gusti să mă lase să mai stăm două săptămâni cu Harry și cu sora mea, ca să ajung și eu, ca să mă duc și eu la Arpaș. Și ne-am dus după ce s-a terminat, am stat acolo vreo cinci zile, și le-am găsit pe fetele bătrâne, care mai trăiau încă, ale lui Savu Moga. Am toate hârtiile, toate interogatoriile, unele scrise de Harry în chirilic, un dosar mare, întreg. Lucruri foarte frumoase mi-au povestit. E poveste lungă, până în zilele noastre ține. Sosesc la București. Eu iubeam foarte mult pe Emanoil Bucuța12, și el îmi dădea din când în când câte o carte de ilustrat la Editura Casei Școalelor. Era un mare scriitor. Era și el un naționalist, puțin prea fierbinte, dar fără să fie legionar. Nu era de dreapta-dreapta, dar era foarte de dreapta. Cum era și Victor Ion Popa13. Dar nu ajungeau la ură.
– Carliști din cale afară. Victor Ion Popa?
– Situația lui era legată de aceasta, ca să poată să lucreze. Eu am lucrat mult cu Victor Ion Popa, și l-am iubit foarte mult. La expoziția de la Paris din 1937 eu am făcut marea pictură a Fundației Regale pentru sat, eu eram legată de sat. Și atunci a venit Carol să deschidă expoziția. Dar Maria Mohor14 și cu mine la 12 noaptea, fiindcă la Paris era grevă, noi a trebuit să spălăm geamuri, să spălăm pe jos, așa că la deschiderea cu Carol noi dormeam în hotel, nu mai știam nimica… În tot cazul, povestea asta cu icoanele mă interesează s-o spui cuiva. Și mă duc la Bucuța, și îi povestesc, uitați ce am descoperit. Și mi-a spus, ascultă, Lena,
scrie-mi imediat un articol, eu ți-l public imediat în „Boabe de grâu“15. Pentru că altfel tu ești tânără, și n-o să-ți meargă. Și fac un articol, cu fotografia acelei icoane, cu fotografia fetelor, și cu datele pe scurt. Și mi-l publică în ’31. Sau chiar în ’30. Îl am aici. Și eram mulțumită. Trec anii. Nu se publică monografia Drăguș. În principiu a vrut Gusti să-mi publice mie studiul cu copiile și m-am dus la Luceafărul, și am vorbit cu directorul, nu mai știu cum îl chema, un om foarte drăguț…
– H.B. – Ventura.
– L.C. – Dar costa foarte mult, trebuia făcută în culori, până la urmă nu s-a reușit. A venit războiul. A trecut războiul. În timpul războiului eu am luat de la Institutul Social copiile mele, și erau la mine acasă. Am zis că le păzesc mai bine. Dar, am fost arestată. Și în noaptea când m-au arestat, a intrat o familie, care mai e și astăzi în casa mea. Și s-a dus tot ce-am avut în casă. Nu mai am. Și au trecut anii. Și acum câțiva ani de zile apare un articol scris de Vasile Drăguț16 despre iconarul Savu Moga, descoperit de Brăiloiu și Ricu Stahl. Lui Ricu Stahl i-am telefonat, zice, dragă, n-am nici o vină. Când prin ’34 Brăiloiu a făcut o expoziție de icoane pe sticlă la ministerul Propagandei, și în acest catalog a scris foarte șmecherește Brăiloiu, care caracter nu prea avea: cercetările altora m-au dus pe drumul lui Savu Moga și nu știu ce. Dar nu spune ale cui. Așa, o frază sibilină. Drăguț pesemne că a luat de acolo, din catalog. Dar acum
câțiva ani, în 1975 apare o carte superbă17, despre icoanele pe sticlă, scrisă de Dana și Dumitru Dancu, un volum de artă, care pe două pagini se ciorovăiesc cu mine. Mă acuză că am furat descoperirea, nu pomenește de articolul din „Boabe de grâu“, și cu asta basta. Am încercat să iau legătura cu ei, n-am putut, am vorbit cu Ricu, și Ricu mi-a dat o scrisoare, pe care o am, dar n-am publicat-o. În care pune la punct lucrurile: n-am nici un amestec eu, nici Brăiloiu, tu le-ai găsit. Și așa a rămas. Cartea… m-am interesat: se poate scoate de pe piață? Cum o să se scoată de pe piață pentru mine o carte, un volum așa mare și frumos. Și așa a rămas. Eu am tot materialul… Am avut în viață 3-4 povești din astea, parcă m-a urmărit soarta.

[10] Henri H. Stahl.

[11] Moga, Savu (1822-1899).

[12] Bucuța, Emanoil (1887-1946), scriitor și bibliograf, autor de studii etnografice, publicist, traducător, director în cadrul Fundației Culturale Regale „Principele Carol“, director al revistei „Boabe de grâu“, membru corespondent al Academiei Române.

[13]  Popa, Victor Ion (1895-1946), scriitor și om de teatru, profesor universitar la Conservatorul de Artă Dramatică din București, regizor, pictor scenograf, animator al teatrului popular.

[14] Mohor, Maria, actriță, soția lui Victor Ion Popa.

[15] „Boabe de grâu. Revistă lunară ilustrată, de cultură“. Apare la București (martie 1930 – decembrie 1935). Redactor: Emanoil Bucuța. Publicație cu caracter enciclopedic, editată de Direcția Educației Poporului.

[16] Drăguț, Vasile (1928-1987), istoric al artei, specialist “în istoria artei românești și universale, profesor universitar la București, rector al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“.

[17]  Dancu Juliana, Dancu Dumitru, Pictura țărănească pe sticlă, București, Editura Meridiane, 1975.

A se vedea, din acelasi volum:

• Roman Cresin, statisticianul Scolii Gustiene: cel mai placut concediu…
• Marcela Focsa [extras din interviul publicat in Sala luminoasa, partea a II-a]: “Greu sa spui ca este numai negru sau numai alb”
• Marcela Focsa – extras din Sala luminoasa, partea a I-a: “Pe vremea mea fiecare era altfel”