Tot timpul îmi ziceam: „Ce naiba caut eu aici?”

„Tot timpul îmi ziceam: „Ce naiba caut eu aici?”

extras din Zoltán Rostás, Sorin Stoica (coordonatori) TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Vol. 1, Ed. Curtea-Veche,  2006

Mihaela-Roxana Lupea

(V. L., 35 de ani, jud. Călăraş)

– De ce v-aţi hotărât să plecaţi în străinătate şi să munciţi acolo?

– Să am bani mai mulţi, să câştig bani mai mulţi! Multe prietene cu care vorbeam îmi spuneau că „au fost în Spania”… că „au pe cineva care lucrează în Spania la căpşuni”… M-am hotărât să plec pur şi simplu. Principalul motiv a fost faptul că puteam să câştig mult mai mult decât aici. Sunt dintr-o localitate de lângă Olteniţa… Sunt căsătorită, am doi copii: o fată în clasa a IV-a şi un băiat, la grădiniţă… Aveam nevoie de bani. Bine, nu muream de foame. Înainte am lucrat la o croitorie, dar îşi băteau joc de noi… cum ne plăteau! Soţu’ lucrează şi el, dar oricum… Are salariul foarte mic. Iar în Spania se câştigă!

– Ştiaţi mai multe detalii despre munca în Spania? Cunoşteaţi pe cineva care lucra acolo?

– Nu cunoşteam pe nimeni! Doar aşa din auzite… Cineva avea o cunoştinţă, o vecină… Nu ştiam pe nimeni care putea să-mi dea mai multe detalii: cât se câştigă, cum se munceşte… Din contră, îmi era chiar foarte frică. Mă gândeam că nu pot să fac faţă, că nu mă încadrez în ce vor spaniolii. Îmi puneam mii de probleme…

– Aţi mers întâi la un interviu…

– Prima dată am participat la o preselecţie. Asta însemna să ne depunem dosarul cu toate actele necesare. Apoi urmează selecţia, şi după selecţie îţi ia cineva un interviu, acolo în Oficiu. După ce ţi-a dat contractul, îţi ia un interviu. Te întreabă de ce vrei să pleci etc. Pe noi ne alesese deja spaniolii.

– Când aţi plecat? De unde?

– În februarie 2004. Autocarul a plecat din Bucureşti, de la Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă, de pe Walter Mărăcineanu. Ne-a dat telefon că de acolo se pleacă. Am fost împărţite în două autocare. Am ieşit pe la Nădlac. Pe drum se făceau pauze din 4 în 4 ore. Ne opream mai mult la benzinării. Erau şi benzinării şi toalete, magazine, restaurante. Nu ştiu cum se numesc astea… Parcări… Pe parcurs ne-am pierdut de celălalt autocar. La noi s-au făcut probabil pauze mai dese, s-a întârziat mai mult. Erau pauze de o jumătate de oră, de o oră, de un sfert de oră. Asta depinde de şofer…

– V-aţi împrietenit cu celelalte pe drum?

– Eram câteva care ne cunoşteam pentru că eram din aceeaşi localitate. Nu ne-am împrietenit cu alte fete! Eram grupuri de câte 2-3… Stăteam şi coboram cu grupul pe care îl cunoşteam. Era foarte frumos. Mai ales că noi nu mai ieşisem niciodată din ţară, nu mai văzusem alte ţări… Eram foarte încântate de tot ce vedeam. Cum am ieşit din ţară…

– Câte zile aţi mers cu autocarul până în Spania?

– Trei zile şi trei nopţi. Am trecut prin Ungaria, Austria, Italia, Franţa şi… Spania! Autocarul românesc ne-a dus până la intrarea în Spania. Acolo a trebuit să ne dăm bagajele jos şi să ne urcăm în alt autocar. Unul din Spania… Au durat câteva ore până când a venit… Noi trebuia să ajungem în Huelva. Era o anumită oră când trebuia să ajungem la Cooperativă. Probabil că spaniolii şi delegatul le-a zis că trebuie să mai întârziem la vamă ca să ajungem la ora respectivă la Cooperativă. De acolo veneau patronii să ne aleagă… Noi eram foarte speriate. Nu mai fusesem niciodată plecate. Aveam bagajele după noi, eram disperate…Unde mergem? Unde intrăm?

– V-a aşteptat cineva?

– Am ajuns într-o fabrică. Noi am crezut că aia e o fabrică şi că acolo o să lucrăm. De fapt, acolo era Cooperativa lor. Ne-au băgat acolo şi au venit şi patroni, şi reprezentanţi. A venit o româncă. Nu ştiu ce funcţie avea! Nu ştiu dacă era patroană, dacă era de acolo de la Cooperativã…în  sfârşit, vorbea foarte bine româneşte! Ne-a zis: „Fetelor, o să vă dau nişte plicuri pe care scrie de câţi oameni au nevoie patronii. Dacă pe un plic scrie 5, puneţi 5 paşapoarte, dacă scrie 3, puneţi 3… Vă grupaţi voi…” Pe plic scria şi numele patronului la care urma să muncim. Bine, dacă eram un grup de 5 şi patronul avea nevoie de 3, 2 au renunţat… La noi a venit un om foarte slab. Noi nu ştiam atunci că el e patronul nostru. Era foarte slab, legat cu o bentiţă pe cap… Nici nu ne gândeam… Nu avea imaginea unui patron! Cum sunt patronii de la noi! La noi se cunosc imediat! Sunt îmbrăcaţi bine, sunt aranjaţi! Ăsta era bronzat, ars de soare… ne-a luat bagajul, ne-a ajutat la bagaje, că aveam genţi multe şi mari. Ne-am urcat în maşină! Era cu un văr care luase şi el fete! Ne-am urcat toate în aceeaşi maşină, pentru că distanţa dintre moşiile lor era de 200 de metri.

– Unde v-a dus?

– Ne-a dus pe câmp. Acolo aveau plantaţiile de căpşuni. De la Cooperativă îşi luau plantele, acolo duceau căpşunile, de-acolo îşi luau muncitorii. Dacă aveam probleme, la Cooperativă trebuia să mergem. Regiunea se numea Huelva, iar sătucul în care ne-a dus se numea Lucena del Puerto. Cooperativa era în Muguer… Săracu’ patron, tot încerca să vorbească cu noi, să ne zică două vorbe! Dar noi nu ştiam nimic. În sfârşit, am ajuns în Lucena…

– Şi nu aţi înţeles nimic din ce v-a spus?

– Eu nici acum nu înţeleg, dar era o româncă, o fată care mai muncise în Spania, dar nu la căpşuni. Ea ne mai traducea şi nouă. Putea să lege aşa o conversaţie. A reuşit să ne spună că el e patronul, că e om bun, că mai lucrează pentru el o familie de români… Cam atât! Pe urmă ne-a întrebat dacă vrem să mergem să bem o cafea. A oprit şi el, şi celălalt patron, şi ne-a dus la … Nu era nici restaurant, nici cofetărie! Cum sunt la noi barurile, cam aşa… Era o cafenea, ceva! Şi ne-a dat câte o cafea şi ceva dulce. La ei aşa se face. La cafea trebuie să aibă neapărat un dulce. Un corn, o prăjiturică…

– Unde v-aţi cazat?

– Ne-a dus în câmp, la nişte barăci. De-afară se vedeau ca nişte barăci. Dar înăuntru am avut condiţiile necesare: două frigidere, aragaz, duş, maşină de spălat automată, televizor, tot ce aveam nevoie! Nici nu mă interesa că afară să arate bine, atâta timp cât înăuntru aveam de toate!

– Câte persoane stăteaţi în baraca respectivă?

– Era ca un apartament. Opt persoane.

– Câte camere aveaţi?

– Erau 3 camere. Camerele erau foarte mici, iar paturile erau suprapuse. Bucătăria era mai mare. Acolo aveam televizorul. Pe urmă ne-a adus şi un cuptor cu microunde. Puteam să-l folosim şi noi dacă aveam nevoie. Câteodată, când venea şeful cu mâncare de acasă, ne ruga pe noi să-i încălzim mâncarea la cuptor! Şi era cuptorul lui de fapt…

– Erau multe barăci pe moşie? Toţi muncitorii stăteau acolo?

– Aici era „finca” lui, moşia patronului. E nevoie de multe instalaţii, de motoare… foarte multe. Barăcile erau foarte aproape una de alta. Erau despărţite de un motor-două. Nu era mai mult de doi metri între ele. Tot aici avea patronul porcii, găinile, caii…

– Patronul locuia tot acolo?

– Nu, locuia cu familia în sat. Aici era doar pământul. În jur erau numai solare. Nu numai ale lui, că el nu avea mai mult de 10 hectare. Numai solare mari, a avut câteva şi mai mici, dar lui îi conveneau mai mult astea mari. Toţi patronii… cât se vedea cu ochii, dacă aveai posibilitatea să te urci undeva mai sus, tot era numai solare şi căsuţe, barăci din astea. Erau mai mulţi veri, în jur acolo erau numai rude. Dacă nu erau ei, sigur erau nevestele! Se respectau foarte tare.

– Patronul venea zilnic pe moşie?

– Da, venea dimineaţa şi pleca seara târziu. Muncea extraordinar de mult. Avea un fel de camionetă. Erau românce şi poloneze care stăteau şi în sat. Dimineaţa, când venea patronul la muncă, le aducea şi pe ele. Când terminam programul, le ducea înapoi acasă. De multe ori, nu se mai ducea el, pentru că avea treabă, stătea până târziu. Şi ruga un spaniol. Nu-l ruga… De fapt, îl plătea. Ăştia, spaniolii, nu fac nimic fără să fie plătiţi. Românii noştri fac. La români li se pare ceva normal ca, chiar dacă nu sunt plătit, să-i spăl maşina şefului. Cu toate că sunt la căpşuni, pot să spăl şi maşina. Bine, nu la toată lumea. Eu nu m-aş fi oferit niciodată, dar erau destule fete care ziceau: „Lasă că-ţi spălăm noi maşina!” Eu nu m-aş fi oferit niciodată! Poate că ar fi trebuit, pentru că în fiecare săptămână ne ducea cu maşina în oraş. Niciodată nu ne-a lăsat pe jos. A zis că el răspunde de noi, şi odată pe săptămână ne duce la cumpărături. Dacă mai aveam probleme şi vream să mergem în oraş, să vorbim la telefon acasă sau să trimitem bani. Erau fete care trimiteau bani în fiecare săptămână acasă. Ne lua cu camionul cu care ducea căpşunile, cumva tot ne ducea. Dacã aveam probleme, trebuia să-i spunem, şi ne ajuta.

– De când aţi început să lucraţi?

– De a doua zi. Mie îmi era foarte rău! După trei zile şi trei nopţi în autocar nu ştiam ce nu mă doare! Mă dureau şi picioare, genunchi, gât, umeri. Eu am şi rău de maşină. Eram terminată! Dar nu-mi pare rău! Am văzut ce nu au văzut mulţi. Numai Coasta de Azur dacă e s-o pun la socoteală sau Oraşul Florilor din Franţa. Ceva pentru sufletul meu! Chiar dacă m-am chinuit rău de tot. Daca rămâneam acasă nu muream de foame! Acolo erau şi femei care au avut mare nevoie să plece! Nu aveau altă posibilitate! Eu nu muream de foame! Chiar dacă am copii acasă şi banii în plus nu-mi stricau! Dar erau altele care nu aveau de ales! Trimiteau bani în fiecare săptămână acasă, pentru că aveau mulţi copii, bărbaţii lor nu aveau servici… Comisionul acolo e foarte mare! Fetele astea nu s-au ales cu mare lucru! Prima dată a trebuit să îşi achite datoriile. Plecând în Spania, au avut nevoie de bani. Multe ne rugau să le împrumutăm să-şi achite datoriile de acasă, şi după aceea ne dădeau înapoi banii.

– Aţi spus că aţi început să lucraţi chiar de a doua zi. Ce trebuia să faceţi? V-a explicat cineva?

– Când am ajuns acolo, am dat peste o familie de români. Ei lucrau de mai multă vreme acolo. În ei avea şefu’ mare încredere. Erau foarte vrednici, şi ei ne-au spus ce trebuie să facem, ce nu avem voie, ce le place spaniolilor şi ce nu. Când am ajuns noi, aveau nevoie de mulţi oameni. Era şi nevasta patronului nostru la cules, şi fratele. Mai erau încă trei familii de spanioli care locuiau tot acolo în câmp. Ei erau din altă regiune, dar veniseră acolo să muncească.

– Cum se desfăşura o zi normală de muncă? La ce oră începea ziua de lucru?

– Depinde. Când am ajuns acolo, începeam la 8:30. La 8:20 trebuia să ieşim din casă. Între timp, şefu’ se pregătea. Numea, de obicei, spanioli: „Tu eşti la udat, tu, la „pelat”(n.n. rupeau frunzele căpşunilor)! Oamenii lor vechi… A pus pe cineva să ne înveţe ce trebuie să facem. Nouă ne era foarte frică. Prima oară ne era frică să nu strivim căpşunile. Ca la noi… Dar astea sunt foarte tari, poţi să le culegi fără grijă. Nu se rup cu codiţă, nu se înmoaie. Se culeg în lădiţe mici de câte 5 kilograme. Sunt şi aici la noi lădiţe din astea mici. Trebuia să culegem în câte 4 lădiţe. Era cam greu să mergi cu 4!

– Şi cum le transportaţi printre rândurile de căpşuni?

– Aveam un cărucior. Se puneau cele 4 lăzi pe cărucior, plus „secunda”. În secunda puneam căpşunile care nu erau bune. Stricatele, putrezitele le aruncam pe jos. În secunda puneam căpşunile deformate, crude…  nu trebuia să le culegem verzi.

– Şi dacă erau verzi?

– Dacă era verde, rămânea în ladă, şi dacă o vedea patronu’ sau cine era la cântar… În capătul la solar sau la solare stătea patronul sau un spaniol şi ne cântărea lada. Când umpleam lăzile, ne duceam acolo, puneam lăzile una peste alta, şi ei le cântăreau. Dacă mai puneam câte o mână de căpşuni în plus şi i se părea că e foarte mult, ne zicea să culegem mai puţine sau mai coapte. Dacă ajungea la Cooperativă şi erau căpşunile verzi, îi scădea lui.

– Dacă erau verzi, puteaţi să nu le culegeţi, să le lăsaţi acolo până se coceau?

– Încercam să nu le rupem verzi. De multe ori întrebam: „Asta merge?” Dacă era puţin gălbuie într-un colţ, o luam sau o băgam mai la fund la ladă să nu se vadă. Le mai lăsam şi acolo. Cu toate că nu era bine. Chiar dacă nu era bună, trebuia să o rupi pentru că, pe lângă ea, se stricau şi celelalte, tot vrejul. N-am lucrat niciodată la normă, dar avea pretenţia să curăţăm planta. Putrezita, stricata trebuia ruptă din vrej. Să rămână planta curată!

– Aveaţi şi pauze?

– Da, la început. Lucram până la 12 şi mergeam şi mâncam. Noi în cameră. Patronii şi fetele care stăteau în sat se strângeau pe o verandă în faţa unei barăci, şi mâncau acolo. Nu se mai duceau acasă. Apoi, cu căldurile, nu mai aveam pauze! Intram la 6-7 şi lucram 6 ore jumate fără pauze.

– Cât timp dura pauza?

– Depinde de cât vroia patronul. Câteodată stăteam şi o oră. După ce mâncam, noi ieşeam afară. Nu ştiam cât durează pauza. De multe ori ne rugam să fie patronul la muncă pentru că, altfel, nu stăteam nici 20 de minute. Cel care îl înlocuia avea pretenţia ca în lipsa patronului să fie mai bine! Să se muncească mai mult. Patronul sau fratele nu era niciodată aşa de rău cum era angajatul ăsta care îi ţinea locul. Din contră, fratele şefului nostru ne spunea mereu să stăm liniştite, că oricum muncim din greu… Pe când ăsta… La un moment dat am zis că eu chiar spun… O să-i spun lu’ şefu, să vadă cum se poartă ăsta cu noi. Nu ne făcea rău, doar că era foarte stresant, urla tot timpul că nu muncim. Noi ne dădeam toată silinţa şi el… Patronul dacă vedea că nu merge bine, venea şi culegea cu noi. Să vadă „într-adevăr nu sunt căpşuni?” Dacă vedea că eu, de exemplu, merg mai greu, şi celelalte s-au dus de 2-3 ori cu lada, venea şi culegea cu mine pe rând.  „Culeg eu prea încet, sunt căpşunile aşa de proaste pe rândul meu şi trebuie să arunc foarte multe?” Dar ăsta, nu. El striga de la cântar că nu se munceşte, că româncele sunt proaste, că stăm de vorbă. Spunea mereu că ne batem joc de el.

– După încheierea programului de lucru puteaţi să faceţi ce vreţi?

– Da, dar câteodată era atât de cald, încât nici nu ne venea să mai ieşim afară din cameră!

– Lucraţi şi în week-end?

– Da, lucram de câte ori erau căpşuni coapte. Ne anunţau înainte. Ne spuneau de multe ori: „Mâine nu lucrãm!” Aoleo, când auzeam! Era frig, nu se coceau căpşunile, şi nu aveam ce să culegem. Nu conta că am lucrat duminica şi că stăm lunea!

– Pe moşie eraţi doar românce şi spanioli?

– Nu, mai erau şi poloneze. Cred că erau vreo 8 poloneze. Mai erau trei familii de spanioli care stăteau acolo. Unii îşi aduseseră şi copiii pe moşie. Mai munceau şi fratele lu’ şefu’, unchiu’, verişoara. Veneau cu el din sat. Dar nu făceau niciodată pe şefii! Munceau cot la cot cu noi! Nu ca la noi: „E verişoara şi o pun şefă!” Munceau cu noi! Că nu le convenea lor de români, treaba lor!

– Vorbeaţi mai devreme despre o familie de români care muncea acolo. Tot acolo locuiau?

– Mai bine nu-mi aduceai aminte! Da, tot acolo locuiau. Chiar cu noi în casă… Până la un moment dat… Într-adevăr, erau foarte harnici, dar aveau nişte probleme. Cu capu’, cred… Ei erau 3 persoane: soţ şi soţie şi mama fetei. Erau de mult timp în Spania, şi munceau pentru patronu’ nostru. La început erau foarte prietenoşi. Ne bucuram că putem să stăm şi noi de vorbă cu cineva! Abia mai târziu ne-am dat seama… Erau foarte ciudaţi. Ascultau la noi la uşă să audă ce vorbim… Se urcau pe un scaun până la o gaură din perete care dădea la noi în cameră, şi ascultau ce spuneam. Au început să ne vorbească foarte urât! Se ducea la patron, şi ne vorbea de rău… „Băga strâmbe!” Inventa tot felu’ de lucruri şi se ducea la patron să-i spună.

– Şi patronul credea tot ce spuneau ei? Nu vă reproşa nimic?

– La început a crezut… Noi i-am explicat despre ce e vorba, şi şi-a dat seama de cum suntem noi şi cum sunt ei… La un moment dat am observat că ne dispar banii! Singurii care puteau să ni-i ia erau ei. Am mers şi i-am povestit patronului. După ce a aflat că nu era prima oară când dispăreau bani, şi că tot ei sunt vinovaţi, i-a dat afară, i-a gonit de pe moşie… Eu zic că trebuia să facă o plângere la poliţie… Ne-au ameninţat… pe noi care am stat cu ei în casă şi care i-am pârât la patron… Că din cauza noastră… Pe Mariana, colega mea de cameră… I-a zis că ar fi trebuit să se mai gândească… Că are fată la facultate în Bucureşti şi că s-ar putea să păţească ceva! Ni se făcuse frică!

– Cine avea fată la facultate în Bucureşti?

– Mariana, colega mea. Ei ştiau multe despre noi. Stătusem în aceeaşi casă cu ei, mai vorbisem! Mai ales că la început se dăduseră prietenii noştri… Ni se făcuse frică! Nu aveam de unde să ştim ce e în mintea lor! Nu ştiam dacă mai rămân în Spania sau se întorc acasă! Nu mai vreau să mai vorbesc despre ei…

– Ce făceaţi după încheierea programului de lucru?

– Eram foarte, foarte obosite! Ne văitam una la alta! Nu puteam nici să mergem! Pe una o durea mijlocul, pe una, genunchii… Mai ales când lucram fără pauză… Atunci era şi foarte cald. Sau până când ne-am acomodat… în februarie la noi era frig, acolo, foarte cald. Până ne-am acomodat cu clima! Eu sunt foarte sensibilă, bolnăvicioasă. Mi-a fost foarte greu! Stăteam la masă, beam cafeaua pe care n-o terminasem de dimineaţă, făceam duş. Fiecare îşi pregătea ceva de mâncare. Ne încălzeam mâncarea, de obicei. Una făcea duş, alta mânca. Făceam de servici. Ne programasem noi ca tot timpul să fie ordine. Spălam pe jos, spălam vasele. Câte o fată în fiecare zi… Mie, de exemplu, îmi plăcea, cum mă întorceam de la muncă, când era rândul meu, să fac de servici. Nu-mi plăcea să stau, să mă odihnesc şi după aceea să mă apuc de treabă. Cât vorbeau fetele, eu făceam treabă! Ele ziceau că le stresez! Îmi spuneau că fac ele în locul meu, numai să stau puţin liniştită! Ne uitam la televizor, urmăream telenovele…

– Obişnuiaţi să ieşiţi seara?

– O dată pe săptămână ne ducea patronul la cumpărături. Nu aveam voie să ieşim singure. Nu era de acord. Mai ales că eram în câmp. Era responsabil de noi, şi nu ne dădea voie să plecăm. Trebuia tot timpul să ştie de noi. Nu aveam voie să aducem pe nimeni în „finca” fără ca el să ştie.

– O dată pe săptămână mergeaţi la cumpărături…

– Mergeam într-un sat. Noi nu am avut supermarket lângă noi ca altele. Ele cumpărau totul foarte ieftin. Noi mergeam în două-trei magazine mici.

– Era distanţă mare până în sat?

– Vreo 6 kilometri. O dată am mers şi pe jos. Trebuia să plece o româncă acasă, o prietenă de-a noastră, şi n-am îndrăznit să-l rugăm pe şefu’ să o ducă la cumpărături. Şefu’ era foarte supărat pe ea, şi n-am îndrăznit. De obicei, când cineva trebuia să plece acasă, şefu’ o ducea în sat la telefon ca să anunţe că pleacă şi să-şi cumpere mâncare pentru drum. Am zis că să nu-l mai supărăm, şi am plecat toate din casă. Bineînţeles că la întoarcere ne-am întâlnit cu şefu’! Am crezut că o să ne certe că am plecat din „finca”, dar şi-a dat seama ce se întâmplase şi şi-a cerut scuze că nu a întrebat-o dacă are nevoie de ceva. Ne-a zis că trebuia să-i atragem noi atenţia că ea trebuia să meargă la cumpărături.

– Aţi vizitat şi alte oraşe?

– Am fost în oraşul din apropiere, în Huelva. Am mers în supermarket, în „Lid”. Am cumpărat – ca toate româncele plecate în Spania – „Nutella” şi parfumuri. Am fost şi în Sevilla. Şefu’ l-a plătit pe un angajat să ne ducă să vizităm Sevilla. Am vizitat catedrala, şi zic eu că pot să mor liniştită! O mare satisfacţie să văd catedrala din Sevilla! Am fost şi la Ocean. Ne-a dus o familie de spanioli cu care ne împrietenisem. Erau foarte de treabă! Nişte oameni deosebiţi… Înainte să plecăm acasă, într-o duminică n-am lucrat, şi ne-au propus să mergem cu ei. Mie şi la o prietenă de-a mea. Mi-au adus şi costum de baie, numai să merg cu ei. Ar fi făcut aşa ceva românii noştri? Vai de capu’ meu! Să fi fost eu cu familia… mă duceam eu să mă rog de două românce să meargă cu mine? Oricum, mi-a plăcut gestu’! Frumos din partea lor! La Ocean, foarte curat, linişte… Nu era aşa de aglomerat ca la noi! Sau poate unde ne-au dus pe noi nu era aşa! Mi-a plăcut… Toţi aveau umbrele, ladă cu gheaţã…

– A fost vreo sărbătoare în perioada în care aţi fost în Spania?

– Da, şi sărbătoare de-a noastră, şi de-a lor! Nu se respectă Paştele lor, al nostru cu atât mai puţin! Când am fost noi acolo, Paştele catolic a fost în aceeaşi zi ca şi Paştele ortodox. Am muncit chiar şi atunci!

– Chiar şi în Duminica Paştelui?

– Chiar şi atunci. Ei îşi respectă sărbătorile după programul de muncă! Se plimbau cu Iisus pe stradă. Ne-au luat să vedem şi noi… Majoritatea din sătucul ăla munceau la căpşuni. Care nu erau patroni, erau muncitori sau munceau pentru rudele lor… Toţi se îmbrăcau frumos, începând cu cel mai mic copilaş, până la ultimul moş, şi ieşeau să vadă cum se plimbau cu Iisus pe stradă. Unii aşteptau în dreptu’ la poartă să treacă cu Iisus cu crucea în spate, Maica Domnului… Poate că toată săptămâna, dar noi nu am văzut decât de joi… Era un fel de statuie… Îi schimbau îmbrăcămintea… Într-o zi era cu crucea, în alta cu sicriul… Au fost aşa vreo două seri… Prima dată l-au plimbat legat la mâini, cu ceva pe cap, a doua zi, cu crucea în spate şi altădată în sicriu… O arătau şi pe Maica Domnului, nu ştiu cum îi zic ei! Foarte frumos! Treceau înainte cu sicriul cu Iisus, şi erau aşa şi oameni şi copii… Erau băgaţi dedesubt… Îl duceau şi se mişcau în aşa fel că aveai impresia că Iisus chiar merge. I se mişca fusta… Mergeau toţi în acelaşi pas! Era foarte frumos! Bănuiesc că era totul planificat dinainte: care trebuie să-l ducă pe Iisus, care trebuie să care sicriul… era un fel de trăsură… albă, cu lumânări, împodobit cu gladiole. Ceva finuţ! Pe urmă îl duceau în biserică! Mie mi-a plăcut! Erau toţi îmbrăcaţi foarte frumos! Aşteptau în faţa la poartă sau se plimbau pur şi simplu după el… În fine, că… aşa… mergeau. Erau şi fete foarte tinere, tot aşa îmbrăcate foarte frumos, mergeau înainte sau după Iisus. Probabil aşa trebuia să facă la biserică… obiceiul lor…

– Cum aţi petrecut de Învierea Domnului?

– După ce am terminat programul, a venit patronul şi ne-a zis să nu mâncăm! Că ne face cinste… Noi am văzut că era şi nevastă-sa şi părinţii lu’ şefu şi socrii… erau acolo… Ne-a dat să mâncăm! Gambe cu… un fel de raci, peşte, „jamon”, şuncă, câte o friptură, vin… Ne era puţin cam jenă că ne întreba şefa: „Ce bem: vin, bere, suc?” Aşa ar face patronii noştri? În sfârşit…  mie mi-a plăcut! Îmi plac patronii… populari…

– Ce alte obiceiuri ale spaniolilor aţi văzut?

– Nu neapărat ale spaniolilor. Era o sărbătoare care se ţinea doar la ei. Aşa se făcea aici, la ei în sat! Aveam trei familii de spanioli care nu erau din zona respectivă. Munceau pentru şefu’. Erau din Puerto Cerrano şi spuneau că la ei nu e aşa. Aici, în sătucul ăsta mic, era o sărbătoare o dată pe an. Se strângeau bani şi se făcea o cruce înconjurată de cele mai frumoase flori… Fiecare stradă… Erau trei străzi principale. Făceau o cruce foarte frumoasă…

– Din ce era făcută crucea?

– Nu ştiu. Unii o făceau argintie, alţii… Era foarte frumoasă. Înconjurată cu flori, candelabre. Era o masă. Şi erau copii cam la 19-20 de ani care duceau crucea. Deci, era foarte grea şi aveau nevoie de oameni mulţi ca să poată să ducă crucea respectivă! Era o adevărată întrecere, care cruce e mai frumoasă! Toată lumea se îmbrăca frumos… Era nevoie de cel puţin 20 de băieţi… de bărbaţi s-o care. Mai făceau schimb între ei. Ţineau aşa cum se duce la noi mortul… pe umeri. După ce se plimbau prin tot satul… Şi copii, şi oameni mari… Sau care nu se plimba, aştepta la poartă să vină cu crucea… Tocmai seara, târziu, se băgau crucile în biserică. Toată lumea trebuia să stea să intre crucea în biserică. Era foc de artificii… Foarte, foarte mulţi bani! Şi erau spanioli care nu erau de acord cu sutele de euro care se aruncă pe artificii… pe focul de artificii! Era ceva foarte, foarte frumos!

– Cine se ocupa de organizarea sărbătorii?

– Patronul. Pe strada Arriba era patronul nostru. Poate or mai fi fost şi alţi patroni, nu ştiu! Pe Malba era vărul lui, care, la fel, era patron. Şi probabil mai erau, mai ajutau cu bani şi alţii… zic eu că se cheltuiau bani destui. Ne dădea şi nouă o masă! Artificii în mii şi mii de culori… N-am văzut nici la televizor! Şi mai era o sărbătoare, în mai. Probabil nu cădea mereu, în fiecare an, în aceeaşi zi… Plecau cu toţii la Rocio, o localitate de prin zonă. Ce făceau acolo, nu ştiu! Chefuiau, nu ştiu… Vreo două săptămâni şefu’ n-a venit la muncă… Pleacă cu familia, cu copiii acolo. Şi când se întorc de-acolo… A avut pretenţia ca noi să-i aşteptăm: româncele, polonezele… Şi cum vin de-acolo? Cum sunt la noi spoitorii decât că… nu sunt căruţe… au… cum să le zic? Un fel de tractoare… au şi căruţe… nu căruţe… trăsuri, mă! Cu trăsuri, fanfară… călare pe cai… cu un fel de remorcă de tractor îmbrăcată… cu coviltir… cum umblă la noi ţiganii spoitori!… cu panglicuţe… O adevărată… Da, şi multe, multe trăsuri… Spaniolii, care mai de care îmbrăcaţi mai frumos. Şi ăştia care vin călare pe cai, îţi dai seama, de la Rocio… Zic eu că e puţină distanţă până acolo! Vin călare pe cal, îmbrăcaţi frumos…

– De ce trebuia să-i aşteptaţi?

– Dumnezeu ştie… I-am aşteptat, s-au dat jos de pe cai… Şi ce-o mai făcut, Dumnezeu ştie! Că noi am plecat… da’ toată lumea îi aştepta: Hai că vin de la Rocio! Ce-o fi făcut acolo, nu ştiu! O fi chefuit… Au venit cu muzică, au venit cântând… Aşa e… cum sunt ţiganii la noi… Probabil ăştia din zona aia… foarte… Când e de muncă, e de muncă, când e de chef, chefuiesc… Patronul ăsta chiar a fost harnic şi zicea că el îi înţelege pe muncitori! Dar cum trecea timpul, se făcea mai pretenţios, mai… Una din fete chiar i-a zis, şi nu cred că i-a căzut foarte bine: „Cu cât ai bani mai mulţi, cu atât eşti mai pretenţios, vrei mai mult! Nu mai eşti acelaşi.” A zis că el nu o să se schimbe niciodată, dar… Poate şi din cauza la românce! Sunt românce care ştiu spaniolă sau sunt foarte harnice, dar sunt, pe de altă parte rele… Şi poate şi din cauza asta! S-a schimbat şi şefa, şi şefu’!

– Vi s-a părut că nu mai era la fel ca atunci când l-aţi cunoscut?

– Da! Nu ştiu care e diferenţa, ce l-a făcut să se schimbe aşa! Mie mi s-a părut şi la spanioli că sunt altfel! Probabil spaniolilor le-a fost frică că le luăm locu’ de muncă… nu ştiu! Altfel le-a primit pe româncele noi! S-a purtat foarte urât cu ele! Spaniolii… Şi patronii foarte influenţabili! Deci, ce spuneau spaniolii, lui i se părea că, într-adevăr, aşa este! Dar până la urmă s-a convins că erau fete serioase, că au venit la muncă, că îşi dau toată silinţa.

– Patronul se purta diferit cu spaniolii? Făcea diferenţe între românce şi ei?

– Nu ştiu… De multe ori am ascultat conversaţii, şi patronul le lua apărarea la românce! În faţa spaniolilor ne lua apărarea. Noi nu eram, dar pe ei mereu, aproape mereu, îi chema la un pahar. După ce termina munca, foarte târziu… chiar dacă nu muncea cu spaniolii… de multe ori patronul îi chema să bea un pahar de bere! Acolo se auzeau discuţii! Tot timpul… Româncele noastre, care au fost plecate pe nouă luni, au muncit foarte mult! Muncă de bărbat! Patronul a apreciat asta foarte tare, pe când la spanioli nu le-a căzut foarte bine! Zic eu că de atunci a început aşa, un pic…

– Se cerea şi de la ei mai mult? Din cauza româncelor…

– Nu ştiu… Povesteam mai devreme de spaniolul care avea pretenţia să muncim mai mult când este el în locu’ lu’ şefu’. Dar când trebuia el să culeagă şi era şefu’ la camion, se ridica foarte bine în sus… Noi nu ne ridicam niciodată! Nu aveam voie să ne ridicăm să ne îndreptăm la mijloc! Sau, chiar dacă ne ridicam, trebuia să fie şefu’ la cântar! Dacă era el, nu ştiu ce ar fi făcut, cum ar fi reacţionat. Nici nu vreau să mă gândesc! Dar el nici nu se sinchisea că e şefu’ la cântar. El vorbea, râdea, povestea, se îndrepta…

– Nu aveaţi voie să vorbiţi?

– Niciodată nu ne-a interzis asta! Dar aveam noi bunu’ simţ să… când era patronu’ pe lângă noi să nu vorbim. De multe ori ne surprindea vorbind, dar încheiam imediat discuţia. Sau venea el şi culegea, şi ne mai întreba câte ceva. Trebuia să vorbim atunci! Se putea şi fuma… Cine putea să fumeze ca birjarii: să-şi aprindă ţigara în mână, în rest s-o ţină numai în gură, putea să fumeze. Şi patronu’ era un mare fumător. Se împrumuta cu româncele. Niciodată nu aprindea ţigara în faţa la o femeie fără să o roage cu ţigara! Sau dacă avea o sticlă de bere, să zicem… era foarte cald acolo… Niciodată nu bea fără să ne întrebe pe noi dacă vrem să bem bere. Eu, nici atât! Nici nu-mi place berea! Şi au şi ei un mod de a bea, încât îţi piere pofta!

– Cât de des vorbeaţi cu familia, cu cei de acasă?

– Odată pe săptămână. Miercurea. Când mergeam în oraş, la cumpărături. În caz că nu putea, ne anunţa şi ne ducea în altă zi. Dar mai târziu mi-am luat eu telefon mobil, şi vorbeam de 3 ori pe săptămână. Mi se părea că trece timpul mai repede aşa, dacă vorbeam la telefon cu ei.

– V-a fost greu să vă acomodaţi cu ritmul de viaţă şi de muncă de acolo?

– Da, mi-a fost foarte greu! Trebuia să culegi foarte repede! De fapt, nu-ţi spunea nimeni, dar trebuia să te ţii după toată lumea. Şi după românce, şi după spanioloaice. Trebuia şi să ţii rândul, şi să duci lada. Interesul tău era să umpli cât mai repede lada, ca să nu te doară spatele. Să duci lada la cântar cât mai repede. Mergeai foarte rău. Erau rândurile foarte mici pe unde se putea merge. Şi cu 4 lădiţe în braţe şi cu secunda deasupra, se mergea foarte, foarte greu. Erai încălţată de multe ori şi cu cizme… era apă printre rânduri, pe acolo, mai împingeai şi la căruţ… Chiar îţi venea să mori, să plângi cu vorbe! Apa mirosea foarte urât! Probabil se spărgeau furtunaşele care udau căpşunile, curgeau pe acolo, se făcea o mare băltoacă şi mirosea cum miroase la noi la porci! Dacă aveam noroc să avem cizme… dacă nu, o luam pe de-a dreptu’…

– Aveaţi un echipament special? Cum culegeaţi căpşunile?

– Nu, puteai să culegi oricum! Noi, româncele, chiar nu am lucrat în pantaloni scurţi! Polonezele aşa culegeau. În pantaloni scurţi. Şi erau chiar femei în toată firea. Aveau, cred că, mai bine de 45 de ani! Lucrau de mai bine de 3 ani cu şefu’! Într-adevăr, erau şi foarte frumoase. Chiar dacă nu erau aşa tinerele!

– Nu primeaţi nici măcar cizme de cauciuc?

– Nu. Dacă aveai, bine! Dacă vroiai, trebuia să-ţi cumperi! Dar ţin minte că odată le-a cumpărat patronu’ de la Cooperativă. La două românce. Au zis că nu au, venise de acasă. Mi se pare că nu aveau nici bani… Prima dată când ajungi acolo, asta te întreabă. Dacă ai bani, sau dacă vrei să-ţi dea 50 de euro. Şi-ţi dă 50 de euro, chiar dacă vrei, chiar dacă nu vrei! Ţi-i opreşte pe urmă! La româncele astea două le-a cumpărat cizme de cauciuc şi n-a vrut să le ia bani. Le-au lăsat acolo fetele când au plecat! Oricum, se sparg foarte repede! Cizmele astea nu le foloseşti prea mult, dar e bine să le ai cu tine mereu, în cărucior. Când ai apă, să nu fie nevoie… Făcea o adevărată criză şefu’ când trebuia să te schimbi cu cineva sau când te vedea că eşti în adidaşi şi trebuie să o iei printr-un mare lac. Atunci începe să ţipe, să urle, să aşa… Şi trebuie să te scoată, să scoată una de pe rându’ nu-ştiu-care şi o bagă aici că are apă… Deci, tot timpu’ tre’ să ai cizmele la tine! Aaa! Ce le-a dat la fete… Mască! Se dă cu lichid. Se stropesc plantele. Pentru dezvoltare, pentru… să se coacă. Şi erau şi românce de-ale noastre care stropeau, dădeau cu lichid, şi le dădea mască. Zicea că este obligatoriu să poarte masca respectivă! Din astelalte ne-am cumpărat noi: pelerine de ploaie şi… Ele care dădeau cu lichid le trebuia neapărat să aibă pelerine de ploaie! Şi pantaloni şi bluze de ploaie. Probabil că se udau…

– Erau anumite persoane care stropeau căpşunile, care le culegeau…

– …şi altele care „pelau”!

– Era stabilit dinainte? Nu vă schimba niciodată?

– Nu. De exemplu… Cine ştia cel mai bine! Să zicem, spaniolii mergeau la pelat. Când s-au învechit româncele şi au ştiut şi ele… Se rup frunzele care atârnă pe pământ! Frunzele bătrâne de la căpşuni. Toate astea se pelează! Se rup frunzele astea. Se rup aşa, cu vârfu’ la unghie ca să rămână… şi… În primu’ rând că se culege mai bine şi mai repede! Unde nu mai sunt la fel de frunzoase! Mai bine, dar aşa te omoară spatele. Că atunci nu te mai ridici! Aşa te ridici că ai umplut lada şi trebuie să o duci la camion, la cântar, acolo. Dar la pelat, nu. Spaniolii fac asta de mult timp, şi tot îi mai dor spatele! Dar pe noi… Şi la lichid, tot aşa! Normal că trebuie cineva care ştie să facă asta! Nu stă să înveţe mereu pe altcineva. Astăzi pun doi, mâine învăţ pe altcineva să stropească! Se pierde mult timp aşa. Nu trebuie nici să fii sensibil. Dacă aş fi fost eu acolo, tot timpul aş fi tuşit! Cred că mai rău îi enervam! Odată a dat cu prea mult, cred că… sulf… nu mai ştiu cum a zis… Îţi curgea lacrimile şi nasul când intrai în solar! Ne întreba care avem probleme ca să ne dea mască!

– Aţi vrut vreodată să renunţaţi şi să vă întoarceţi acasă?

– Da. Aproape în fiecare zi. Pentru că te omora spatele, după ce o păţisem cu familia de români, şi ne ameninţase…

– Vă aşteptaţi la altceva?

– Nu neapărat. Din contră, mie mi-a fost foarte frică. Când am ajuns acolo şi… Cred că în noaptea aia nici nu am putut să dorm de frică!

– De ce vă era frică?

– Vroiam să văd cum e patronu’, cum se culege… Nu te poate ajuta nimeni. Într-o zi culegi mai încet. Nu are voie nimeni să-ţi iasă înainte. Că poţi aşa să te mai ajuţi de la una la alta, da, dar să intre la capătul la solar, să-ţi vină înainte… Nu e voie, nu e de acord patronul! Spanioloaicele îşi ţineau rând, una lângă alta. Cum terminai solarul, rândul, să zicem, trebuia să intri în altă parte. Şi nu se ţinea cont. Deci, am terminat eu, româncă, pe urmă era o poloneză… Exact aşa râdeam o data… ziceai că ne vorbisem… eram o româncă, o poloneză, spanioloaică, româncă, poloneză… Altădată, când nu era patronu’, spanioloaicele îşi ţineau rând. Nu toată lumea avea voie să-şi ţină rând!

– Ritmul de muncă v-a făcut să vreţi să plecaţi…

– Da. Câteodată şi răutatea româncelor, dorul de casă… Simţeam că nu merită! Tot timpul îmi ziceam: „Ce naiba caut eu aici?” Poate şi din cauza la patron… Aveam impresia că niciodată nu e mulţumit! Bine, niciodată nu mi-a reproşat mie ceva! Eu, de felu’ meu, sunt o fire mai înceată. Văd asta. Că nu pot să fac asta, şi mai tare mă enervez, mai rău mă consum. Dar niciodată patronu’ nu mi-a spus; „Lumina – nu-mi zicea Luminiţa, îmi zicea Lumina – de ce ai rămas ultima? De ce culegi încet?” Niciodată. Când au venit românce noi, a zis: „Fetele astea nu culeg bine! Nu este normal ca ele să culeagă mai repede ca voi! Ceva se întâmplă! Şi într-adevăr, când le-a căutat în ladă, aveau căpşuni crude, stricate, nu erau bine sortate… Că pe urmă au cules mai repede decât mine… Fiecare cât poate să facă, şi cât de repede poate… Cât e de iute…

– Cât timp aţi muncit în Spania?

– Patru luni. Am plecat în februarie şi ne-am întors în iunie.

– Între timp, au mai venit românce din ţară să muncească acolo?

– Erau fetele pe care le-am găsit acolo, care au fost pe 9 luni. Trei fete. Trei românce. Ne-am mai dus şi noi, şi au mai venit încă o serie de românce. Pe ele, ultimele, le-a trimis Cooperativa. Nu s-a mai dus patronul să le mai aleagă. Le-au trimis ăia direct. Se supăra foarte tare patronul când cineva trebuia să plece mai devreme acasă. De exemplu, am avut o româncă, care a plecat mai repede ca noi…

– Nu avea un contract semnat pe o anumită perioadă?

– Ba da, avea un contract, dar dacă bărbatu’ de acasă îi zicea tot timpul vino, vino! Ea acolo, muncă multă! Nu munceşti foarte mult, dacă stai să te gândeşti, 6 ore jumate, dar când făceam o oră-două peste program, eram terminate! Nu mai puteam nici să vorbim! Deja eram stresate de-acolo… Pe ea o mai stresa şi bărbatu’ de acasă, la telefon. Ne enerva şi pe noi! Tot timpul dădea bipuri, dădea telefoane… A trebuit să-i spună la patron că nu mai poate să mai stea şi că trebuie să se întoarcă acasă. Iar patronu’ făcea crize! Trebuia să umble el, să rezerve loc la autocar…

– Patronul se ocupa de asta?

– Da, era responsabilitatea lui să se ocupe de noi. Noi am fost la firmă la Asaja. Fetele noi erau de la Cuag. Nu toate, câteva.

– Cu ce se ocupau aceste două firme?

– Sunt mai multe firme, dar patronul nostru a luat doar de la Asaja şi de la Cuag.

– Prin intermediul lor aţi ajuns în Spania…

– Da. Asaja ne-a adus pe noi în Spania. Au şi reprezentanţi acolo care sunt, zic eu, plătiţi din banii noştri. Dar ăştia de la Cuag se interesează! Cel puţin o dată pe săptămână, venea o spanioloaică să se intereseze de româncele care le-au adus ei: „Cum s-au adaptat, cum e patronul…” Să le spună care sunt drepturile şi obligaţiile lor.

– Cui vă adresaţi dacă aveaţi probleme?

– Lu’ Papa Pius! N-aveam cu cine să vorbim. Eu zic că ne-ar fi putut ajuta doamna de la Cuag, dar nu era responsabilă de noi. Noi eram la Asaja, şi nu se interesa nimeni de noi. De la Asaja nu vine nici… Dumnezeu!

– După cât timp primeaţi banii?

– La săptămână. În fiecare săptămână ne plătea. Că se făcea o jumătate de oră peste program, ne plătea. Niciodată… Să zicem că a uitat o dată, dar şi-a adus aminte şi ne-a dat banii. Ne-a plătit mereu pentru orele suplimentare! Aveau grijă spaniolii să-i aducă aminte că nu ne-a plătit. Dacă ne dădea drumu’ cu o juma’ de oră mai devreme, nu ne tăia din bani! Niciodată nu zicea să recuperăm banii! Lucram şi pe ploaie! Ploaie ca lumea! De dimineaţă până seara…

– Dar eraţi în solar… Vă uda?

– Da. Pentru că solarul se ridica. Dacă picai pe margine, ceea ce mi s-a întâmplat toată ziua aia… am fost udă fleaşcă. Nici n-a fost şefu’ în ziua aia! Dacă era şefu’, nu ştiu… Noi ne rugam mereu ca şefu’ să vină la muncă. Când nu era, „aoleu, ce zi grea o să fie astăzi!” Nouă aşa ni se părea. Atunci ne-a udat… a plouat… cum să zic? Toată ziua, toată ziua. Şi foarte tare. Şi lucrând la marginea la solar… Cinci rânduri… două erau pe margine. Spanioloaicele aveau… ştiau ele, măi, să-şi calculeze când s-a terminat solarul respectiv în aşa fel să nu cadă pe margine! Niciodată n-am ştiut cum făceau. De unde ştiau ele! Şi în ziua aia am fost numai pe margine. Eram udă! Aveam de ploaie dar… Toată ziua am bombănit! Dacă era patronu’, nu ne-ar fi ţinut. Ne-ar fi dat drumu’ mai din timp, şi ne-ar fi pontat program normal. Că ploua, că era furtună, că era cum era, dacă aveam căpşuni coapte, noi munceam! Şi culegeau şi ei cu noi. Bine, mai erau zile când nu venea patronu’, dar dădea dispoziţie la telefon ce tre’ să facem, cum să facem. Cel puţin, nu patronul, muncitorul ăsta care muncea la el, cred că nu avea nici patru clase. Nu ştia să citească! Tot ce făceau era doar să muncească. Ei de asta se ocupau de mici… Cred că omu’ ăsta, mă refer la ăsta care îi ţinea locu’ lu’ şefu’… Într-adevăr, era foarte iute, dar numai când vroia el… Şi foarte rău, şi foarte nervos. Nu mi-a plăcut absolut nimic la el, nici felu’ în care îi vorbea la nevastă… Nu mi-a plăcut nimic la el! Şi a venit odată o… Eu zic că nu ştia să citească. Era singurul care nu ştia să citească… Povesteam de spanioloaica asta de la Cuag care venea… Tot timpul venea cu maşina, şi pe maşină scria mare: „Cuag“. Băiatu’ ăsta… Toţi ceilalţi ştiau că e de la Cuag. Ăsta, spaniolu’, cum a… cum a văzut şi el că vine fata asta să se intereseze… Odată a avut treabă cu şefu’… nu ştiu ce! Şefu’ n-a fost atunci la cântar. S-a dus să-l întrebe pe el unde e şefu’, unde-l găseşte? Că ea e de la Cuag şi el a rămas aşa… Şi pe urmă le-a întrebat pe românce: „Care sunteţi de la Cuag?” Vezi, el şi-a dat seama că se poartă urât cu româncele, şi româncele poate să-i spună lu’ asta de la Cuag. Asta să vorbească cu şefu’ sau, eu ştiu, să spună pe la Cooperativă… Şi de atunci îşi schimbase purtarea el faţă de fetele de la Cuag. Dar el până atunci probabil n-a ştiut. Zicea că face şi el o şcoală de adulţi… A dat de paişpe ori examen pentru carnet… de maşini. Nu ştia… sub nici o formă! Nu!

– Cât durează campania?

– Niciodată nu ne anunţa. Probabil că nici ei nu ştiau. Şi chiar îi deranjează că româncele tot timpul: „Şi mai durează mult, când se termină campania?“ Nici ei nu ştiu. Aşteaptă de la Cooperativă… Când scade preţul la căpşuni şi nu se mai merită să mai se culeagă, atunci şi ei… Atunci se hotărăsc mai mulţi patroni, şi gata! Renunţă la căpşuni. Atunci bagă tractorul în ele… Ne-a scos şi pe noi. Să jumulim plastice negre, să dezvelim solare, la ţevi. E foarte greu! E muncă de bărbat, dar o pot face şi româncele! Chiar au fost fetele astea, care au muncit pe 9 luni, chiar s-au descurcat foarte bine. Foarte mult! O femeie să muncească cu ţevi, cu… E foarte greu! Pe mine mă obosea foarte tare! Căpşunile sunt plantate din septembrie.

– Şi când se coc căpşunile plantate în septembrie?

– În decembrie. Chiar povesteau fetele astea că sunt plătite foarte bine. De-asta interesul patronului e să le planteze cât mai devreme. Sunt foarte scumpe căpşunile în decembrie, şi le convine! Ca să-şi scoată banii! Şapte euro cât e un kilogram de căpşuni e super bine… Numai că ajunge şi 50 de cenţi în iunie atunci! Mai sunt şi zile când îi mai scade dintr-un palet de căpşuni că li se pare că sunt ori prea crude, ori prea coapte…

– Patronul duce toate căpşunile la Cooperativă…

– Da, de-acolo el nu mai are nici o treabă. El le plantează, le culege, şi le duce la Cooperativă. Nu ştiu ce obligaţii mai are. La un moment dat, a trimis nişte fete şi acolo, la Cooperativă. Prima dată a trimis… Deci, în afară de ora de program care am făcut-o acolo, 6 ore jumate… El a zis: „E nevoie la Cooperativă… Sunt obligat de la Cooperativă să trimit câteva femei să muncească acolo.” Probabil aveau foarte mare stocul de căpşuni, şi nu aveau destui oameni. Acolo erau mai prost plătiţi… decât în câmp. Nici nu ştiu cât e acolo! 4 euro, cred. Mi se pare că 3-4 euro. Nu munceşti la fel de mult ca în câmp.

-Pe zi?

– Nu, pe oră. Aşa te plătesc acolo… Într-o zi mi-a venit şi mie rândul. Prima dată a trimis spanioloaicele… Era o familie de spanioli care au mers şi cu spaniolii, au mers şi cu fetele din toamnă, şi pe urmă a venit şi rândul meu cu alte câteva. Româncele noi… Nu le-a mai venit rându’. N-a mai fost nevoie… Noi n-am fost decât câteva ore. N-a fost nevoie. Puteam să lucrăm până la doişpe noaptea. Când au fost celelalte fete, aşa au stat.

– Ce trebuia să faceţi acolo?

– Unde am fost eu trebuia să… Erau căpşunile care erau refuzate, şi trebuia să le descărcăm din lădiţe în ceva mai mare. Era o încăpere răcoroasă acolo. Erau foarte multe românce… Probabil le descărcau din lădiţele respective, să le dea, probabil, la vreo fabrică, ceva. Să le facă dulceaţă, marmeladă. Era mult mai uşor. Mai mult mi-a plăcut acolo! 

– Şi pe câmp cât primeaţi?

– 6 euro pe oră. Lucram 6 ore jumate… Da’ munceam, nu glumă! Culegeam la căpşuni…

– Patronul ştia când vi se încheie contractul? A trebuit să-l anunţaţi că trebuie să vă întoarceţi în ţară?

– Nu, el ştia. Înainte să plecăm, ne-a organizat o mare fiestă… şi-a chemat şi rudele din sat, vărul, fraţii, ce mai avea… Patronul celălalt a venit şi el cu fetele… Mai au venit şi alţi patroni din împrejurimi… cu nevestele… Patronu’ nostru a venit şi cu copiii. La ei acolo este ceva normal ca la o petrecere, seara târziu, să vină cu copiii. Erau copii acolo cu suzete în guriţă, cu biberoane, cu… Deci, era ceva normal la ei… Nu ştiu, pe noi ne amuza… Foarte dezbrăcaţi copiii! Şi era foarte frig! Noi, cu gecile pe noi, nu mai puteam de frig… copiii cu capul gol! Acolo am fost foarte, foarte bine tratate. S-a făcut în câmp, la noi, acolo. Au cumpărat carne de porc foarte multă! Ne-a luat şi pe noi să pregătim fripturile… Coaste prăjite şi fripte… Au făcut şi frigărui, pe beţişor aşa… Acolo nu se servesc dulciuri. Cum e la noi… dulciuri sau cafea… Nu! Acolo e suc… Whisky, cum e la noi vinul, aşa e whisky-ul la ei… Foarte puţini care beau vin, foarte puţini… Spanioloaicele, vorbesc de astea care muncesc în câmp, că am înţeles că cine munceşte în câmp în Spania sunt ultimii oameni… care habar n-au de şcoală, care nu ştiu nici măcar să citească! Au avut mâncare, băutură, muzică! A fost frumos. Ne-am distrat de minune. Într-un fel, ne părea rău că trebuia să plecăm. Am cunoscut nişte oameni deosebiţi! Bine, fiecare cu nebuniile lui… Cu familia de spanioli de care vorbeam, am ţinut legătura. M-au sunat de ziua mea. I-am sunat şi eu. Nu prea ştiu eu multă spaniolă… De sărbători mi-au trimis felicitare, o ilustraţie. Sunt nişte oameni!

– Plecarea către România…

– Am plecat a doua zi, după petrecere. S-a plecat de la Cooperativă. Când am ajuns la Cooperativă, la ora 8 dimineaţa, autocarul deja ne aştepta! Ne-au condus… Patronu’ cu soţia, câteva poloneze care mai rămâneau să mai muncească, spanioli. Ne-au vorbit foarte frumos. Ne-au spus că le-a plăcut foarte mult de noi, şi că au o părere mult mai bună acum despre români! Dacă vrem să ne întoarcem vreodată… 

– V-aţi mai întoarce în Spania?

– Cred că da. Cu toate că ştiu că e mult de muncă. Dar spre deosebire de România, acolo merită să munceşti! După o zi obositoare de muncă… ştii pentru ce ai muncit. Pe drum… ziceam că nu mai ajungem odată acasă… Şoferu’ parcă o făcea intenţionat. A făcut la opriri… Noi abia aşteptam să ajungem acasă şi el… Nu credeam că o să mă bucur atât de mult că ajung acasă! Mi-era dor de copii, de casă… Slavă Domnului că ne-am întors cu bine! 

– Vă mulţumesc!

– Cu multă plăcere. Mi-a părut bine să-mi amintesc multe lucruri de atunci. Când povestesc acum, mă distrez, da’ numai eu ştiu câte am tras şi de câte ori am simţit că o să cedez nervos…

Din acelasi volum:

• „America e tara tuturor posibilitatilor. Dar acu’ nu tre’ sa crezi neaparat faza aia cu „land of the free” si „home of the brave”. Americanii sunt foarte speriosi”

• „Erau pregătiţi în orice clipă pentru a primi un ordin. Parcă nici unul nu mai trăia pentru el”
• ”Si venea italienii şi ne lua cum vin românii cand se duc la targ sa cumpere vaci”
• ”Noi suntem acolo sclavi”
• „Singurul lucru care il regret din Spania este sucul de portocale”
• Eu veneam din fundul Europei, veneam din Bucuresti, unde nu se intampla asa ceva