„Trebuia sa te folosesti de tot felul de tertipuri ca sa poti sa existi”

„Trebuia să te foloseşti de tot felul de tertipuri ca să poţi să exişti”

Ioana-Otilia Fotache

extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coordonatori), Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Ed. Curtea Veche, 2013

Fisa subiectului
Nume: Ispas Florica
Vârsta: 65 de ani.
Locul naşterii: Buhuşi, jud. Neamţ.
Stare civilă: căsătorită, 2 copii.
Ocupaţii anterioare:tehnician la fabrică, şefă de unitate turistică, barman.

Puteţi să-mi descrieţi în câteva cuvinte copilăria dumneavoastră?

Am avut ghinionul să mă nasc când ţara a trecut prin foarte multe intemperii. A fost războiul, după aia foametea, apoi ca un tăvălug peste viaţa oamenilor a apărut comunismul.

În timpul comunismului unde aţi lucrat?

În diverse locuri. Am terminat studiile cu greu, tatăl meu fiind deţinut politic. Nu erai primit la studii superioare. Am reuşit să-mi termin o şcoală tehnică, iar poate că viaţa aşa a fost să fie, m-am stabilit ulterior în Constanţa.

Pe lângă serviciul pe care îl aveaţi mai practicaţi şi alte meserii pentru un venit în plus?

Da, şi era firesc s-o faci, pentru că altfel nu te puteai întreţine. M-am căsătorit, au apărut în viaţa mea doi copii. Fiind diferenţă de vârstă mică între ei, mi-a fost foarte greu, pentru că n-aş vrea să se mai întoarcă o dată acele timpuri. Voi nu le puteţi cunoaşte, cei de astăzi. Grădiniţele erau pline de păduchi, de râie. Căminele la fel. Copiii nu-i puteam ţine în cămine la fel cum aveţi voi posibilitatea astăzi să-i ţineţi. Şi atunci, erai nevoit să renunţi la serviciul tău, să stai cu copiii şi erai obligat să faci ceva în paralel ca să poţi să trăieşti. Nu puteai… De ce? Pentru că nu aveam lumină, nu aveam… ni se întrerupea apa, ni se întrerupea lumina, nu exista lapte, nu exista carne, trebuia să faci bani în plus ca să îţi poţi plăti…. în plus să iei carnea, în plus trebuia să iei laptele. Deci tot ce trebuia să iei, nu aveai cum să stai la cozile imense. Şi atunci erai nevoit să dai, cum se dă şi acum, diverse şpăgi ca să poţi să-şi hrăneşti copii.

Pe urmă, trebuia să te foloseşti de tot felul de tertipuri ca să poţi să exişti. Trebuia să iau gaz, care nu se găsea. Luam de undeva de la „Avioane”. Acolo trebuia să dau un carton de Kent. Ăla trebuia să-l ia la business, că nu se găsea în magazine. Riscurile erau de două ori. În primul rând dacă te găsea cu ţigări străine sau cu valută, riscai să fii închis. Pe urmă riscai să aduci gazu’ de la… de unde reuşeam să-l iau ca să pot să aprind lampa copiilor ca să nu stea în întuneric. Pe urmă, mâncarea la fel. Tot timpul, după ce că o plăteam aşa cum o plăteam, trebuia cu frică. Să nu ţi-o găsească cineva, că riscai să fii închis.

Şi dacă totuşi o găsea cineva, ce se întâmpla?

Erai închis. Tu şi cel care ţi-o dădea ţie.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă prindă cu aşa ceva şi totuşi să scăpaţi?

Nu. Cred că am avut noroc. Din punctul ăsta de vedere cred că am avut noroc, dar, mai ales în Constanţa problema cea mai gravă a fost a navigatorilor, pentru că pentru un carton de ţigări sau 20$ era între un an şi nu ştiu câţi ani de închisoare. Foarte mulţi… ajunsese… cred că jumătate din populaţia României dacă nu făcuse închisoare măcar plătise o amendă penală. Acum pare incredibil, dar să stai tot timpul cu stres. Nu puteai să primeşti musafiri. Aveam foarte multe cunoştinţe, pentru că aici am început să lucrez în turism. Lucram în sezon.

Serviciul din turism era cel de bază?

Da, pentru că era un mijloc de unde mă puteam aproviziona. Lucrând acolo aveam foarte multe relaţii şi-mi făcusem foarte multe cunoştinţe şi străini, şi români şi străini. Aveam prietene care se căsătorise, se stabilise afară.

Aţi avut probleme datorită străinilor pe care îi ştiaţi?

Da. M-ai întrebat dacă am avut probleme. Am avut o problemă cât se poate de… nu ştiu cum să spun… mai mult murdărie umană. Aveam o prietenă care se căsătorise în Grecia şi era foarte bine stabilită acolo. Aranjase cu Securitatea română, care eu pe atunci nu ştiam, ca să vândă maşini, ca să aducă de acolo din Grecia, oameni, întreprinzători greci care să pună pe picioare fabrica noastră de la Craiova, care avea multe maşini care nu se vindeau. Şi, eu nu ştiam care este situaţia ei. Şi a venit în România cu tot cu doi dintre aceşti doi investitori. Avea o singură soră în Constanţa, dar care era beţivă. Femeia, ca să nu se facă de ruşine, cu familia ei de aici, m-a rugat să-i ţin locul surorii ei de aici. Şi atunci firesc că am făcut o masă ca să poată să impresioneze şi i-a adus la mine la masă. Ei locuiau la un hotel. În timp ce mâncam, m-am trezit la uşă cu şase poliţişti cu puştile în spate, că au fost anunţaţi că în casă la mine sunt străini. Ăsta era un aspect. Ca să stai cu frică, nu puteai să primeşti pe cineva.

Şi în momentul în care au venit poliţiştii, dumneavoastră aţi primit vreo amendă?

Nu am primit dar… nu am primit, fiindcă nu eram un om slab. Pentru că felul cum s-au exprimat ei, cum au intrat ei, le-am ţinut piept, pentru că aveam perfect dreptate. Legea era dată de aşa manieră, în vizită chipurile avea voie să-ţi vină cineva. Nu trebuia să doarmă la tine. Ori oamenii ăştia erau cazaţi la hotel. Şi atuncea i-am poftit în casă şi ca să nu fac ţara de râs, am spus acelor investitori că unul dintre ei este de la mine din Moldova, că a văzut lumina aprinsă şi a urcat şi atunci i-am tratat ca să îi scot din situaţia penibilă din care mă băgase, pentru că ăia au crezut că s-a întâmplat o crimă în bloc. Când i-au văzut cu puştile în spate la uşi, oamenii au întrebat, „A murit cineva?”, „Nu. A venit în vizită”. Şi atuncea am sunat la hotel. Şi au confirmat că oamenii locuiau la hotel. În schimb, a doua zi, persoana respectivă a mers cu mine la comandantul poliţiei, şi a vrut nişte explicaţii pentru că problema era a ei. Eu nu ştiam cum stau lucrurile. Problema era a ei. Cu investitorii ei. Şi atunci, în acele condiţii am auzit cum i-a spus poliţia ăluia. „Păi io vin ca să ajut ţara, aduc oamenii ăştia ca să vă scot din rahat şi tu îmi trimiţi o sută de plutonieri pe cap?”. Şi omul a fost şocat. „Nu i-am trimis io.”. Şi atunci ar trebui să vină cine i-a chemat. Şi vecina de sub mine, văzând că mi-a adus tot felul de cadouri la copii, hăinuţe şi … din invidie a trimis poliţia că au venit greci sau străini, ce-o fi spus ea acolo. În momentul în care ai un caracter abject, fie că este sărăcie, fie că nu este sărăcie, şi aşa au fost foarte mulţi oameni în perioada aia, pentru că adevărata pătură cultă a omorât-o la canal şi a început să apară o altă pătură, care nu era cultă. Era parvenitism, şi ăştia nu aveau… Într-un fel, tatăl meu mi-a zis un lucru foarte mare. O să deviez de la una la alta. Tatăl meu a fost deţinut politic şi într-una din seri, stând în pat amândoi, i-am spus: „Tată, cred că o să scăpăm o dată de comuniştii ăştia.” Iar tata mi-a spus: „Ferească Dumnezeu!” Şi i-am zis: „Cum poţi spune aşa ceva. Tu ai fost închis din cauza lor, ţi-a luat tot, ne-a luat averea”.

Ce l-a determinat să spună aşa ceva?

Păi i-am spus: „Tu nu judeci?” „ Păi cine o să vă conducă? Burghezia proletară? O să fie vai de capul vostru, că ăştia nu au ruşine, nu au bun simţ, nu au scrupule, nu au nimic de om”. Şi m-am convins după Revoluţie că tata a avut perfectă dreptate. Atunci m-am gândit că e un moş senil, era un om în vârstă care făcuse atâţia ani de închisoare, am crezut că nu îi mai judecă mintea, dar după aia l-am înţeles, pentru că ăştia nu aveau sânge albastru. Nu aveau inimă, nu aveau caracter, călcau pe cadavre. Şi abia acu’ l-am înţeles pe tata. „Vai de mine, tată, ferească Dumnezeu!”. Nu numai că am fost îngrozită, cum poate să gândească aşa. Îmi pare rău că nu l-am pus să-şi scrie memoriile.

Revenind la povestea cu investitorii străini, consideraţi că poliţia v-a privit cu totul şi cu totul altfel din cauza faptului că erau străini?

Nu, nu. Să ştii că foarte mulţi români au făcut foarte mari servicii României. Foarte mulţi. Că nu era vorba numai de asta. Alţii care erau în America făceau diverse servicii României. Alţii din Italia, foarte mulţi români plecaţi făceau diverse servicii ţării. S-au simţit prost pentru că, felul cum au venit ăia, totuşi cei care îi conducea, se simţeau lezaţi, se simţea prost şi mai ales că situaţia era de aşa manieră. „În fond şi la urma urmei, voi trebuia să ne aşteptaţi la hotel cu masă, nu să-mi pună femeia asta masa”, că şi aşa făceam greu rost de mâncare şi „…astea şi cu doi copii ca să-mi pună mie mese, ca să îmi pândiţi voi mie maşinile. Şi o mai târâi şi la poliţie”. Ce s-a întâmplat. Poate dacă nu mergea ea cu mine acolo, mă amendau. Dar faptul că ea a mers şi a pus lucrurile la punct, şi am rămas şi eu şocată că nu ştiam că asta are asemenea relaţii şi cum stau lucrurile.

Dumneavoastră consideraţi că aţi fost supravegheată mai atent, pentru simplul fapt ca aţi avut interacţiunea asta cu poliţia?

S-ar putea. Nu ştiu. Uite, chiar o să mă duc să-mi scot dosarul. S-ar putea, pentru că conversând cu… pe urmă, am început imediat, cum s-a putut, am început cu… contracte de scândură, contracte de oi, contracte de vite şi mă ocupam cu diverse. Ori stăteam la cântar, ori mă duceam undeva unde să nu ocupe mult timp. Să câştig mult, dar să nu stau mult. Şi atuncea am cunoscut tot felul de lume, şi posibil că am fost privilegiată într-un fel. Am predilecţie spre limbi străine şi la şcoală am făcut rusă, asta era atunci, aşa se făcea, dar ambiţia m-a făcut să învăţ câteva limbi şi am fost tare avantajată vorbind mai multe limbi străine. Şi probabil, conversând la telefon în diverse limbi, era ascultat telefonul, dar asta nu era problema mea, nu făceam nimic. Nu făceam rău ţării, ca să-mi fie frică să vorbesc la telefon.

Aţi simţit vreodată că sunteţi supravegheată?

Am simţit, am simţit. Şi chiar îi spuneam persoanei cu care vorbeam: „Cred că e cineva pe fir, să îi fie de bine, că nu vând eu ţara, o vând ei.” Pentru că ştiam exact cum stau lucrurile, că eu ştiam ce pleacă din port, ce intră în port, cum pleacă în port.

Nu vă simţeaţi ameninţaţi?

E nu! În orice clipă te simţeai ameninţat, dar asta nu înseamnă că trebuie să capitulezi. Viaţa merge înainte. Mor, mor. Trăiesc, trăiesc. Pentru că nu-ţi puteai permite luxul de a sta relaxat, nu aveai cum să-şi permiţi luxul de a sta relaxat.

Dar nu aţi primit nişte ameninţări mai directe?

Nu, dar cred că dacă nu am primit, nu am primit, pentru că îşi dădeau seama că ripostez. Că în general ei ameninţau oamenii slabi sau te omorau. Una din două. Ei, şi ştiind că nu eşti un om slab, le pierea pofta să te ameninţe. Aş fi ripostat, pentru mine era egal cu zero, că era colonel… Uite, îţi voi da un exemplu, fac o dată o şedinţă şi vine secretarul de partid, eram obosiţi, noi lucram până la două noaptea. Şi noi să-i dăm în primire pe ăia care vin să schimbe valută şi la poliţie… mai ce… eram foarte obosită şi la un moment dat ăla a avut impresia că nu eram atentă la ce spunea şi mă pune să iau cuvântul şi că „nu sunteţi atentă”. „Nu, ba eram atentă, dar nu mă interesează ce spuneţi, să-şi facă poliţia treaba, nu eu să muncesc şi să le duc la poliţişti pe tavă cine ia valută şi cine nu ia valută şi io când ies la două noaptea, ăla vine şi-mi dă una în cap. Nu. Fiecare să-şi facă treaba pentru care este plătit şi pentru care a fost investit!” Şi am avut probleme, a vrut să mă dea afară din servici, cum am putut să spun aşa ceva, ei… nu se putea.. atunci ei ce să mai facă… ce?!… ei să nu facă nimic? Să îi dai tu asta, ce e asta?! Ei ne-au învăţat un lucru care nici acum nu le-a ieşit la români din cap, i-a învăţat pe români să se mănânce între ei. Timpul ăla care îl are liber, în loc să citească o carte, să se uite la un televizor sau să facă treabă dacă are timp, tre’ să stea cu ochii pe vecin, pe io ştiu pe cine.

În momentul în care urmăreai un vecin, de exemplu, şi aduceai informaţii Securităţii despre acesta, erai destul de bine plătit?

Probabil că erai bine plătit. Io am să mă duc o dată să cer dosarul. Şi chiar al lui netrebnica asta de sub mine. Cine ştie pe câţi o mai fi dat în primire. Nu numai pe mine şi… tot timpul avea nevoie de mine. Eu nu aveam aşa mare nevoie de ea, dar ea mereu avea, şi greşeala era a mea. Eu dacă făceam rost de cafea, că nu se găsea nimic, ţigări, îi dădeam şi secăturii, că eram vecini şi ştiam că nu are de unde să ia şi mă duceam şi îi duceam şi ei. Şi atuncea, eu nu mă gândeam că primind un om în casă, că fiind vecini, că asta o să dea telefon şi spune. Şi atunci o ajutam, o ajutam din punctul meu de vedere firesc, neştiind ce caracter abject are.

De unde făceaţi rost de alimente care se găseau cu greu în perioada aia prin magazine?

Faptul că îi cunoşteam, că-mi făcusem relaţii cu foarte mulţi oameni de afară. Una. A doua, soţul meu era marinar. Şi tu îţi dai seama. Intra în port, eu ieşeam din port, intram că aveam treabă în port, cu serviciul de aşa manieră şi când ieşeai de acolo ieşeai cu un pachet, două de ţigări, cu o pungă de cafea, sau Dero că nu se găsea pe atunci. Era foarte important pentru un om să-i dai un pumn de Dero. Nu exista Dero, nu exista nimic.

Datorită faptului că soţul dumneavoastră a fost navigator, consideraţi că era privit cu mult mai multă atenţie de securişti?

Nu numai că am fost priviţi, dar am avut şi probleme.

Ce fel de probleme?

Probleme… Pentru că soţul meu era oltean. Şi de câte ori se ducea acasă la el, ca să îţi dai seama ce caracter avea… se ducea cu un sac de gumari, nu ştiu dacă ştii ce înseamnă ăştia. Erau un fel de pantofi de gumă, cu care lumea simplă de la ţară se încălţa. Şi cumpăra un sac de gumari şi unul de ciorapi groşi, pentru că nu se găseau. Şi io cu relaţiile mele găseam. Şi se ducea coşcogeamite ingineru’ cu doi saci în spate, până la el în Drăgăneşti, ca să se ducă la babe să aibe cu se să se… Îţi dau un exemplu. Avea o secătură şi se însura. Nu avea verighete. Venea aici. Se ducea să-şi caute, să-şi ieie… să-şi facă nunta. Şi finalul a fost că l-a aşteptat verişorul lui cu poliţia în gară în Drăgăneşti. I-a dat telefon să se ducă acolo, că are nevoie de un whisky, că are nevoie de pantaloni din ăştia, de blugi.

Şi a fost arestat din cauza asta?

A fost arestat din cauza asta. Verişorul lui l-a aşteptat cu poliţia la gară, i-a confiscat bunurile, pe care le avea el, nu avea cine ştie ce, şi în fond erau bunurile lui.

Şi care a fost acuzaţia?

Business. Nu aveai voie să duci, să vinzi… nu… dar el nu avea niciun avantaj din asta.

Dar pe ce lege, pe ce articol s-au bazat ei când l-au arestat?

Nu mai ţin minte ce drac de articol era. De asta ţara a ajuns unde a ajuns. Fiindcă nu-ţi dădea voie să munceşti afară, dar Iugoslavia era înainte cu o sută de ani înaintea noastră pentru că iugoslavii şi în timpul comunismului lucrau unde vroiau ei şi totul aduceau ţarii. La ruşi, la fel. Dar la noi… la noi şi la albanezi a fost cel mai ordinar comunism. Numai la noi nu exista mâncare, lumină, căldură, doar nu au avut aceeaşi problemă ţările din jur. Numai în România. Noi am fost şi atunci şi acum prost conduşi. Conducerea cât se poate de proastă.

Cât timp a făcut puşcărie soţul dumneavoastră?

Doi ani. Şi îţi dai seama cât…. că eu aveam de fapt bani. Şi mi-au luat banii mei.

Şi după ce a ieşit din puşcărie aţi mai simţit că este ameninţat în continuare?

Nu, dar multă vreme nu a putut lucra. Pentru că el era ofiţer şi nimeni acuma… ăştia acum se agaţă de, de… Băsescu, de toţi care au fost… da… au fost colegi… care au fost în… vechii ofiţeri care erau turnători la Securitate. Nu e adevărat. Dar toţi sunt trecuţi la Securitate, pentru că nu îi dădea avizul să plece în voiaj dacă nu era… înregistrat. Trebuia să meargă la Securitate. Dacă Securitatea îi dădea avizul, pleca, dacă nu îi dădea… deşi oricum sunt scrişi la Securitate şi pentru faptul că el a avut problemele pe care le-a avut, un an sau doi, cu şpaga am reuşit noi să învârtim şi am reuşit să-i dea din nou avizul. Dar avizul ţi-l dădea Securitatea. Nu avea în port, ofiţerii, chiar şi marinarii de rând. Tot aşa. Dacă nu îi dădea avizul Securitatea, nu pleca în voiaj. În Mamaia nu putea lucra nimeni dacă nu avea avizul Securităţii. Tot la şpagă se ajungea, tot securiştii luau destulă şpagă şi nu mai aveai loc de ei. Ei cumpărau valută, tu nu aveai voie. Pentru 10 $ îţi dădea doi ani. Dar ei veneau şi îşi cumpărau valută, îmi spuneau fetele de la shop.

Era absolută transparenţă?

Nu transparenţă. Dar erau fetele noastre şi nu băteau câmpii, nu puteai să spui ceva… Păi dacă spuneai, mai ştia cineva de tine? Trebuia să taci din gură.

În perioada în care soţul dumneavoastră era arestat cum v-aţi descurcat, că am înţeles că aveaţi şi doi copii?

Foarte greu. Foarte greu. Marele meu noroc a fost că aveam prieteni. Şi nu m-au lăsat. Când a fost situaţia… pentru că nici eu nu am lăsat multă lume. Am ajutat enorm de mulţi oameni. Aşa a vrut şi Dumnezeu, pentru că dacă nu ai, nu ai de unde să ajuţi pe alţii. Dar faptul că eu puteam să iau, i-am ajutat foarte mult şi atunci m-au ajutat şi ei. Aveam prietenă avocată care mergea fără să-mi ia niciun ban şi mi-a susţinut cazul.

Cazul soţului dumneavoastră?

Da. Şi prietena… Ce se întâmpla atunci… Pe lângă faptul că-ţi lua ţie traistele pe care le aveai de dus, te dădea şi afară din casă. Trebuia să mai plăteşti odată, şi atunci am plătit aproape jumătate din preţul casei, am plătit că mă scotea afară cu doi copii pentru trei lulele ale soţului. Te scotea afară cu copiii… Şi a trebuit să mai plătesc odată casa ca să pot să rămân în ea. Şi atunci prietena asta a mea mi-a obţinut să plătesc lunar ca să nu… că nu aveam cum.

Ca un fel de rată?

Da, ca un fel de rată. Şi am mai plătit odată casa în care stau. Ăsta era preţul. Îţi dai seama, pentru cinci mii, pentru lucruri în valoare de cinci mii… cinci mii era atunci, salariul de pe cinci luni.

L-aţi ajutat în vreun fel pe soţul dumneavoastră să iasă mai repede din puşcărie?

Da’ cum! Tot aşa, cu şpăgi.

Pe lângă prietena dumneavoastră avocată mai aveaţi vreun ajutor?

Pe lângă ea m-am dus şi io… da… m-am dus la un procuror… că stătea acolo… îi uitase acolo… a mai luat un comandant cu el, s-a dus şi ăla să bea vin, că avea acolo bărbatul meu vin de la Drăgăneşti, vin bun şi i-a luat pe amândoi. Şi ăla se dusese săracu’ cu un carton de ţigări, că vroia să aducă ciuperci săracu’… că de asta s-au dus ei. Se făcea schimb pe schimb. Avea el un coleg de facultate care era mecanic acolo la un abator şi aduceau de acolo, carne, cârnaţi şi ăla luase şi-l oprise şi pe ăla acolo. Şi s-a dus soţia lui, a băgat divorţ că nu vroia să fie afectată de situaţie. Şi ăştia ce au crezut? Că ăştia o să moară acolo? Eu m-am zbătut şi m-am zbătut pentru ei amândoi şi atunci m-am dus la procurorul respectiv care se ocupa de caz şi l-am întrebat ce se întâmplă. Era în perioada aia cu Râmaru, cu dracu’ să-l ia, şi s-a rezolvat în câteva luni. „Ce au făcut oamenii ăştia de îi ţii aici? Sunt vinovaţi, foarte bine. Dacă dumneata consideri că sunt vinovaţi, condamnă-i sau dacă nu, dă-le drumul. Ce e asta?”. Nu avea loc procesul. Nu se putea. Aşa o murdărie.

Şi până la urmă procesul a avut loc sau le-a dat drumul?

Până la urmă procesul a avut loc, procesul… vai de capu’ meu…. a fost un coşmar… şi imaginează-ţi când am văzut secăturile alea care dormeau la mine şi se ducea el şi umbla cu ele prin tot oraşul să găsească două verighete sau ce dracu să caute când i-am văzut martori la proces.

Împotriva lui?

Nu împotriva lui. Oamenii spuneau: „Domne’, am venit aici că nu aveam”, dar ei foloseau cum le convenea lor în situaţia respectivă.

În afară de jobul dumneavoastră din turism, unde aţi mai lucrat?

Păi, am lucrat tehnician la fabrică cinci ani.

Cum aţi ajuns să lucraţi acolo?

Păi acolo am ajuns că era cumnatu’ meu director, că nici acolo nu ajungeam.

În concluzie, tot cu pile, nu?

Tot cu pile, pentru că nu puteai să ajungi, că copiii de chiaburi erau marginalizaţi. Nu puteai să mergi la şcoală… frati-miu a făcut şcoala după aia, la seral, pentru că avea… cum să spun… eram copii inteligenţi şi nu ne-a putut opri nimic. Fiecare şi-a aranjat viaţa. Dar a trebuit să muncim în plus, să facem în plus, că după ei trebuia să rămâi cu trei clase. Cum am şi rămas. Dar… am avut un mare avantaj: faptul că am învăţat, de copil fiind, am învăţat să mă întreţin. Tatăl meu fiind închis, mama mea a rămas cu patru copii. Sora mea mai mare se căsătorise. Şi atunci a trebuit să învăţăm din puţin, fiindcă ne confiscase, luase tot ce aveai. Şi apropo, luase grădini, care erau pline de pomi fructiferi, puteai să hrăneşti un oraş, ţi-a confiscat ţie grădina şi după aia ţiganii în două luni au tăiat vişini, pruni, nuci, pomi fructiferi şi i-a pus pe foc.

Păi şi autorităţile nu au luat nicio măsură?

Păi ce să le facă? Vagabonţi şi poliţiştii ăştia. Şi ei ştiau ce făceau acolo, între ei. Şi în fond, dacă au confiscat de la ăştia, puteau să întreţină mai departe, fiindcă putea hrăni un oraş. Nu ai muncit să cari apă în vârful dealului să pui pomii ăia ca să aibă ţiganii ce să pună pe foc. Şi alte secături, nu erau numai ăştia. Şi ţigani şi români….S-au pus pe furat, că era de pomană. Şi, copil fiind am învăţat să mă întreţin. Din ce ne oprise, din ce ne lăsase grădina aia, şi acolo avea mulţi pomi fructiferi. Şi am învăţat să vând la jidani. Prune, vişine şi căram cu căldările… mă duceam la şcoală după ce mergeam trei kilometri pe jos, căram şi alea. Şi aşa am învăţat să produc de mic. Copil fiind, am învăţat deja să mă întreţin, care mi-a prins foarte bine după aia în viaţă

Şi în legătură cu fabrica, ce s-a întâmplat în acea perioadă?

Fabrica nu este o amintire plăcută pentru mine. Dacă era, mi-ar fi plăcut să fiu jurist sau tot ceva care să ajut oamenii. Toată viaţa mi-am dorit să ajut oamenii. Ce se întâmplă… să-ţi dau un exemplu. După Revoluţie foarte mulţi… e o minciună că au vândut vapoarele noastre, a fost o minciună sfruntată. Erau foarte puţine vapoare bune, pot fi pe degete numărate, restul erau la pământ. Că s-a procedat prost că le-au vândut la ăia şi după ăia la fier vechi şi au luat mai mulţi bani, asta e altă discuţie. Dar, nu că erau bune de navigaţie. Şi, având atâtea cunoştinţe străini, foarte mulţi marinari au rămas fără servici. Şi pe foarte mulţi i-am ajutat. Pentru că, la agenţiile care se deschisese, ca să-mi dea mână de lucru, netrebnicii ăia vroiau 500$ şpagă. Ori ei nu aveau ce mânca. Am fost şocată. M-am dus în port şi stăteau săracii la rând să-şi iau salariile, n-aveau dinţi, n-aveau tocuri la pantofi. Tu ca marinar ai navigat douăzeci de ani şi nu ai dinţi în gură şi pantofi în picioare?! Şi, reuşeam să-i trimit şi ăştia. Acum nu ştiu dacă îi angajau sau nu-i angajau, dar măcar nu le mai luau şpăgi. Îşi puteau întreţine copiii, familia. Bine, erau şi puţin plătiţi. Abia acum sunt bine plătiţi şi nu se mai pune problema să dai şpagă să te duci pe mare. Cred că singura meserie unde nu mai trebuie să dai şpagă.

Lucrând în turism presupun că aţi călătorit destul de mult prin străinătate.

Nu… nu am călătorit deloc fiindcă eu lucram aici, nu eram translator ca să pot să merg cu turişti să… nu..

Consideraţi că pe vremea aceea imaginea României în lume conta?

Nu… nu… părerea mea este că nu… era importantă pentru Ceauşescu şi şloarca lui să aibă poziţie în lume. Afară toate astea se plăteau, imaginea asta se plătea, pentru că contractele le făcea fraudulos. Stofă sau ce vindeau… făceau nişte pantofi extraordinari… vindeau cu preţ mult mai mic ca să poată să vândă, să iasă în relief. Dar întotdeauna prin oamenii ei, România s-a afişat din toate timpurile. Şi acum şi atunci, pentru că dintotdeauna am avut genii, am avut sportivi, am avut… piloţi, de ce nu. În toate domeniile! Am avut oamenii extraordinari, foarte capabili, români care lucrau în NASA. Pentru că poporul ăsta este foarte deştept. Şi acum, avem foarte multe genii, că nu cultivate, este o altă problemă.

Este adevărat că partidul comunist încerca să producă din oameni nişte maşinării fără idei şi păreri proprii?

Nu puteau. Şi nu au putut fiindcă mai departe oamenii ascultau Vocea Americii, luasem video, care stăteai cu el pe ascuns, că ţi-l confisca şi pe ăla.

Dacă te prindeau cu un video doar ţi-l confiscau?

Ţi-l confiscau şi îţi dădea şi amendă. Stăteai numai cu frică dacă chemai pe cineva să se uite la un film la video. Trebuia să ai mare grijă pe cine chemi, că se ducea şi te dădea în primire. Dar nu, oamenii au încercat întotdeauna să evolueze. Aveam un doctor, Dumnezeu să-l odihnească, era evreu, un om extraordinar de capabil. Şi, de ce era capabil… El aducea reviste cu tot ce era nou în medicină. Şi el studia continuu. E, dar el nu putea să ajungă director de spital, pentru că nevastă-sa lucrase în turism, şi doctorul Ciobănete, un doctor care ajunsese director de spital, care vroia să scape de el… ăsta era deştept, ălălalt era prost… să ajungă el director de spital. Ea lucrase şefă de agenţie la Mamaia. Şi a avut grijă să-l închidă şi pe ăla câteva luni, i-au pus nişte valută în buzunar, nu cumpărase el, o înscenare, şi a stat câteva luni închis ca să .. atâta timp cât să scape de doctor ca să nu mai fie director. Şi a intrat idiotu’ ăla în locul lui, n-avea nimic omul cu medicina. Nevasta era amanta primarului.

Pe lângă serviciul de la fabrică, am înţeles că aţi lucrat şi pe litoral…

Da. Da… foarte mult timp. Şi după aia am început prin port, pe unde puteam să scot bani

Şi pe litoral ce serviciu mai exact aţi avut?

Şefă de unitate, barman, şef de sală, unde găseam şi unde îmi convenea. Pentru că m-a interesat doar banii.

Datorită serviciului de pe litoral presupun că intraţi în contact cu foarte mulţi străini, aţi avut probleme din punctul acesta de vedere?

Nu, nu că aveam grijă să nu mai vină nimeni pe acasă că păţisem. Îi împărţisem. Aia şi încă o chestie… Soţul meu a avut o prietenă înainte de căsătorie din Turcia. Tot navigând, făcând Turcia, fratele ei era armator, mă rog, i-a invitat o dată acasă, şi fata asta a vrut să-l vadă peste ani. Nu ştia ce-i cu el, că s-a căsătorit, nu mai avea numărul de telefon, nu ştia care e situaţia lui. Şi ea s-a căsătorit, ea divorţase şi a dorit să-l vadă pe soţul meu. Cred că trecuseră doisprezece ani de când se cunoscuseră ei. Şi a dat telefon, soţul meu nu era acasă. A vorbit cu mine. Fiind un om inteligent, fireşte că i-am vorbit frumos, i-am răspuns frumos şi ea şi-a dorit, că de aia a venit în România printr-o excursie, dacă ea a dorit să-l vadă, eu am rugat pe soţul meu să mergem să se întâlnească cu ea, că eu am invitat-o acasă. Femeii i-a fost frică, nu ştia ce caracter am, îi era firesc să-i fie frică. I-am spus că e căsătorit, că are doi copii şi că mi-ar face plăcere s-o văd. Asta e.

Viaţa merge înainte, era firesc să aibă o prietenă sau eu un prieten, nu văd de ce să ai ieşiri urâte. Între oamenii civilizaţi trebuie să te porţi civilizat. Ne-am dus la Hotel Parc să luăm masă acolo. Ne-am aşezat la o masă acolo, încă nu a venit grupul de turişti, am văzut că vine unu şi se aşează la masă cu noi. Ne-a întrebat dacă e ocupat, nu era, restul meselor erau rezervate pentru turişti. Şi noi comentam la masă „Măi, cum o arăta, o fi îmbătrânit, s-o fi îngrăşat, o fi slăbit. Am zis că na… te bucuri că o vezi.” Da, vorbeam, nu mă interesa persoana X care era la masă şi el se uita, ne sorbea cuvintele , noi nu i-am dat importanţă. Era securist. Dar eu nu mi-am dat seama.

Şi cum v-aţi dat seama?

Când să intrăm în bloc, îl văd pe omul ăsta în spatele nostru şi îi spun soţului meu: „Măi, ăsta e vecin cu noi şi tu nu l-ai cunoscut, fiind bloc cu zece nivele, dracu să-l ia”. „Dar nu-l cunosc”. Urcăm în lift împreună, când ajungem la patru ca să deschid eu uşa…

La patru locuiţi dumneavoastră?

Da. Eu mă uit la el şi el strâmba liftul, nu pleca. Să vadă unde intrăm şi atunci eu m-am oprit, am deschis uşa şi i-am spus: „Domnule, vino încoace, de ce nu ai spus că eşti securist? Ce trebuie să strâmbi uşa la mine. Poftim în casă să vezi”. Întâi a rămas şocat şi după a intrat în casă şi i-am spus: „Care e treaba?”, „A fost… păi a fost prietenă turcoaică, că nu mai avea voie să navige”. „Dar dumneata câte nu faci? Am văzut că la masă la restaurant fumai Kent, de unde ai luat Kentul? De la magazin?”. Şi i-am spus: „Acum pot să fac altceva! Să împing uşa cu piciorul şi să-ţi trag o bătaie soră cu moartea, pentru că eşti în casă la mine, este unu noaptea şi să şi spun că ai venit să mă violezi. Păi, dacă eu aveam ceva de ascuns, mă duceam să dansez cu aia din buric?! Lăsam sacoşa să vezi tu ce am în ea dacă aveam ceva de ascuns?”. A plecat idiotu’, i-am dat şi lui o pereche de ciorapi şi un săpun.

Şi le-a acceptat?

Da. Am întrebat „Ce număr are nevasta?”, „Ca matale aşa” şi i-am dat. Ce dracu’ era să facă şi el. Îl trimitea. Că şi dintre securiştii ăştia erau stilaţi să ştii, fiindcă spuneau străinii că le era frică de Securitatea română. Erau foarte buni. Nu puteau ei să facă şmecherii prin ţară, ce au făcut ei dup-aia. Şi chiar dacă au făcut ce au făcut, tu ai impresia că Securitatea noastră nu ştia? Tot ce s-a mişcat în ţară noastră, pentru că noi aveam băieţi extraordinari de bine pregătiţi. Nu puteai să treacă musca să nu ştie ei ce facem. Le era frică de Securitatea română. Dar noi întotdeauna ne-am iubit mult ţara. Am vrut să plecăm în Spania, dar nu am vrut să plecăm. De ce? Fiindcă îl dădea afară pe cumnatu-meu de la Buhuşi, fratele meu era tehnician principal la Buhuşi, alt frate aveam inginer, maestru principal la o altă fabrică. Şi erau toţi foarte bine situaţi. Altul era inginer la metrou, păi pe toţi îi dădea afară şi atuncea m-am gândit la ei. Îmi distrugeam toată familia şi am zis că tu rămâi acolo. Bun, mie o să-mi dea drumul, nu are ce să facă, cu doi copii, doi, trei ani m-ar mai fi ţinut până la urmă. Mă mai înnebuneau ei. Că el a zis în felul următor: „Eu plec, tu vinzi imediat apartamentul şi te muţi cu chirie. Şi banii îi bagi în valută”, că-mi mergea mintea, puteam să bag banii în valută şi îi trimiteam cu un navigator. Că doar navigatorii nu erau proşti să stea cu banii la CEC sau în bancă. Şi nu am vrut, că m-am gândit că-mi distrug toată familia. Dacă ai mei ar fi avut o altfel de situaţie, io ştiu, lucrau ciobani sau ce dracu’ lucrau, puteam să plec şi nu-mi băteam capu cu ei.

Şi totuşi, dacă aţi fi acceptat să plecaţi, nu vă era frică? Poate vă prindeau şi vă arestau.

Nu, că eu aş fi plecat legal, că nu avea cum altfel, cu copii, să plec ilegal. El pleca şi după m-ar fi chemat pe mine şi trebuia să-mi dea drumul. Dar dura doi, trei ani, poate şi mai mult. Şi poate chiar nu-mi dădeau drumul, nu ştiu. Poate nici nu reuşeam să plec, nu ştiu, că au fost zeci de cazuri din astea. Când soţiile au divorţat că nu mai puteau pleca. Ei plecau şi nu mai puteai să pleci tu. El se gândea, şi într-adevăr avea perfectă dreptate, a zis: „Băi, cu mintea ta, fiind vorbitoare de limbi străine, stai aici şi pierzi timpul. Eu cu meseria pe care o am eu, de inginer mecanic, facem acolo ce n-am făcut în treizeci de ani.” Şi nu am plecat, am greşit. A fost un drum pe care nu l-am urmat, după aia soţul meu a murit. Mergea cu vapoarele astea nenorocite ale noastre, beau apa aia din tancuri, erau tot timpul sechestraţi, când într-o parte când în alta, că afară nu te lăsa cu vaporul rupt şi legat cu sârmă cum se duceau ei. Şi ultima dată, în Olanda i-a oprit. Tot din cauza asta că era vaporul într-un hal fără hal. Şi au stat acolo fără mâncare vreo şase luni, le era milă la olandezi. Le duceau olandezii mâncare acolo. Şi când a venit, a plecat, că tot de la Drăgăneştiul ăla i s-o tras moartea.

Dar în momentul în care a fost sechestrat afară, Guvernul român nu i-a ajutat în niciun fel?

Dar nici acum Guvernul român nu dă doi bani. Nu vedeţi că se duce Onaca şi îi aduce de pe acolo. Dă guvernul român doi bani pe ei? Stă pe afară şi crapă de foame pe acolo, se îmbolnăvesc şi mor pe capete. Şi pensiile sunt extraordinar de mici, ale lor, pentru că salariul era foarte mic şi după ce a muncit o viaţă de pomană, că doar avea 100$ pe lună, ăsta era salariul unui inginer. De aia… Acum de ce nu face business nici unul? Ce-i interesează? Muncesc, îşi iau salariul şi vin în ţară, pentru ce să… doar să fii nebun. Pentru ce să mă apuc acum să iau ţigări, să iau blugi, tre’ să fiu nebun.

Dar, totuşi, cum aţi trecut de la turism, să lucraţi pe litoral, că am înţeles că aţi lucrat şi barman, nu?

Da. Păi vezi, mamă, viaţa te învaţă.

Dar de ce aţi plecat din turism?

Păi tot turism era. Ori într-o parte, ori în alta, care era problema? Tot aceleaşi lucruri erau. Numai că trebuia să ştii să faci mai multe lucruri. Nu puteai să te axezi pe un singur lucru. Şi acuma, nu poţi să te axezi pe un singur lucru. Dacă nu mai merge asta, mă orientez spre altceva unde pot să trăiesc. Era foarte important… că, ce se întâmplă, din moment ce ştii să lucrezi, nu are importanţă că lucrezi la Medgidia, sau lucrezi la Mamaia sau la Ciocârlia. Important este să ştii să lucrezi. Ori nu era greu. Pentru un om care a făcut matematică, nu erai un om simplu, era foarte uşor să lucrezi. Ce… mare rahat era de ţinut o gestiune? Era uşor. Şi de condus câţiva oameni, când tu veneai dintr-un loc unde trebuia să conduci o mie. Şi asta era floare la ureche. Nu era greu serviciul. Dar te puteai alimenta de acolo. Aşa cunoşteai doctori, dacă aveai nevoie de un doctor cunoşteai din turism, te duceai la el şi venea, îţi dai seama, erai foarte avantajat. Aşa ce făceai la… Nu ştiu, poate mi-am făcut un serviciu, fiindcă eu m-am dus la Integrata aici să mă angajez, şi când i-am văzut şi pe jumuliţii ăia care vroiau şpagă la vremea aia. Şi vroiau mult. Şi am stat eu şi m-am gândit aşa şi dacă le dau şpaga aia trebuia să muncesc un an degeaba. Şi mi-am făcut un serviciu că nu m-am mai dus. Şi mai bine că am intrat în turism şi nu am mai avut nimic în comun cu fabricile textile. Am rupt legătura o dată pentru întotdeauna.

Aţi mai avut confruntări directe cu poliţiştii, cu jandarmii?

Da. Să îţi dau un exemplu. Într-o seară, copilul meu îşi prinsese mâna la uşa blocului şi noaptea a început s-o doară. Şi îmi iau ambii copii, unu în braţe, unu de mână şi mă duc, că era o farmacie de noapte, ca să-mi dea ceva pentru copil… şi mergând pe stradă, pe partea ailaltă, nişte vagabonţi, beţi, cântau, ţipau, era noapte. Doi plutonieri, în loc să îi întrebe pe ăia ce se întâmplă, vine şi îmi cere mie buletinul, că eu trebuia să mă duc cu buletinul, cu doi copii după mine până la colţul blocului. De la mine erau douăzeci de metri şi normal că am avut o ieşire de nebun. „ Cum poţi să vii să mă întrebi pe mine unde mă duc şi unde nu mă duc că am făcut un tărăboi acolo. Au venit şefii lor, mama lor de şefi să-i ia dracu că i-am făcut ce mi-a venit la gură. Că mă închide, că-mi bagă copiii la orfelinat. „Închide-mă dar îţi iau gâtul în stradă ca să ştiu de ce mă închizi”. Şi aşa …normal… am avut o ieşire de nebun. După aia nu mă mai recunoşteam când am venit acasă.

Şi ce sancţiune aţi primit?

Nu am mai primit nimic, că a avenit şeful lor, copiii plângeau cât îi ţinea gura că s-au speriat, fetiţei i se învineţise degetul. Îmi venea să-i smulg lu’ ăla pistolu’ şi să-i împuşc pe toţi. Îţi aducea stări de nebunie.

După ce a fost arestat soţul dumneavoastră, s-a mai putut angaja?

Da, dar tot aşa cu şpăgi, pentru că nu le dădea avizul Securitatea. Avizul ţi-l dădea Securitatea şi nu ţi-l dădea. Tot aşa se rezolva. Şi Securitate şi tot, tot cu şpăgi..

Şi totul se rezolva în jurul şpăgilor?

Da-cum!

Aţi avut prietenii care au avut probleme cu Securitatea?

Au avut probleme şi au avut probleme grave. Un coleg de-a soţului meu se îndrăgostise de-o nemţoaică şi a vrut să plece legal. Şi-a depus omul actele de căsătorie şi după patru ani nici nu mai putea naviga, pentru că nu-ţi mai dădea avizul Securitatea dacă îţi depuneai şi el nu putea să se întreţină. Îi mai trimitea aia câte un pachet care era cotrobăit pe acolo, se simţea prost că ce era el să-l ţină aia şi văzând că nu-ţi dă drumul, nu-i dă drumul, şi-a legat o pancartă de gât şi s-a dus în faţă la Casa Albă tot aici şi a scris că doreşte să se căsătorească. Şi l-au luat poliţiştii de acolo, l-au bătut bine şi i-a dat şase luni.

Înseamnă că pe atunci protestele erau considerate acţiuni de vandalism, nu?

Da. Cum a făcut Ceauşescu atunci, când se adunase tineretul în Piaţa Universităţii. „Golanii, vagabonzii”, ăsta era în capul lor. „Legionari, vagabonzi, golani”. Sau altceva, îmi spune alt prieten al nostru care lucra la ambasada în Franţa şi că s-a făcut un… i-a schimbat şi i-a trimis pe Cornel Vadim în Franţa şi pe ei i-a trimis acasă. Şi ca să scape de ei, i-a legat tinichele. Şi acesta, nu se poate, domne’, era colonel al statului român, fiindcă toţi care lucrau în ambasadă erau pe diverse funcţii securişti, în afară de ambasador. Şi când s-a întors săracu’ în ţară, s-a trezit închis şi când în închisoare aşa cum era el terminat se uita în sus şi vede „Costică Spintecătorul” scris pe perete. I-a declanşat aşa a o furie, că l-a internat la nebuni . A zis că: „Aşa am ajuns eu, cu două facultăţi, vorbitor de şase limbi străine, să dorm în patul lui Costică Spintecătorul”. Păi ce se întâmplă, cei care erau analfabeţi, aveau o deosebită plăcere să umilească oamenii deştepţi, că cea mai mare satisfacţie a prostului este când poate umili un om deştept. Pentru că, când i-a scos afară pe vechii ofiţeri, au băgat de ăştia cu patru clase şi au făcut la seral, dar numai seral nu au făcut. Ei nu erau şcoliţi, nu erau deştepţi. Şi atunci îşi băteau joc. Asta era singura posibilitate a lor să-şi bată joc, să-i umilească. Să nu-ţi închipui că şi securiştii stăteau pe roze. Ei stăteau într-un stres continuu.

De ce?

Pentru că aveau băgaţi printre ei jeguri de astea nepregătite care erau puşi numai pentru asta, numai pentru codoşlâcuri.

Deci şi ei la rândul lor erau controlaţi?

Desigur, erau controlaţi de idioţi de ăştia de pus de el, d-alde fra-su, nu ai văzut, fraţii lui, neamurile lui, îi puseseră în funcţii cheie. Ajunseseră să conducă. Şi foarte mulţi oameni şi-au pierdut atunci tot. Să nu-ţi închipui că şi ei erau pe roze.

În afară de vecină, aţi mai fost trădată de prieteni buni?

Nu. Fiindcă prietenii mei se chinuiau ca şi mine să existe. Şi aveam momente când ne înţelegeam din priviri, pentru că le era frică să nu le fie ascultate telefoanele, nu puteai vorbi, nu puteai… Tu nu făceai nimic rău ţării, te chinuiai să exişti, să îţi poţi achita dări, să-ţi poţi creşte copii… Nu făceai nimic rău. Din contră. Cred că mai mult îşi iubeau oamenii patria decât acum.

Vezi si alte interviuri din volum:

• „Castigau spagi cei de la minister de la economistii din angro, economistii din angro de la gestionarii de magazine si asa mai departe…”
• „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (II)
• „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (I)
• „Noi toti ne suspectam unii pe ceilalti”