„Am trecut în marş şi cântând”
Pompilia Mihăilă
extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8. , Ed. Curtea Veche, 2009
– Cine v-a îndrumat spre Serviciul Social, în aprilie 1939, când pentru prima oară aţi ajuns acolo?
– Aveam un văr, profesor în Bucureşti, la liceul Mihai Viteazul, profesor de ştiinţe a naturalelor, care a văzut Legea Serviciului Social… Eu mă aflam în provincie, în oraşul Tecuci, terminasem facultatea, eram licenţiată, şi mă pregăteam de fapt pentru o carieră de profesoară. Mi-a scris că m-a înscris la Şcoala de comandante a Serviciului Social de la Fundaţie.
– El cu cine se afla în legătură?
– El avea legătură cu profesorul Ifrim.
– Da, da, da, da, el a fost la Fundaţie.
– Profesorul Ifrim a fost la Fundaţie. Şi, fiind cunoscuţi, i-a spus de această lege. Şi el ştiind de mine că tocmai terminasem facultatea, mi-a scris: te-am înscris la cursul de comandante al Serviciului Social, vei primi invitaţia. Şi într-adevăr, după câteva săptămâni am primit invitaţia de la Fundaţia care era în strada Latină numărul 8, să mă prezint la Şcoala de Comandante a Serviciului Social
– Înainte nu aţi avut nicio legătură cu Fundaţia?…
– Nu am avut niciun fel de legătură nici cu sociologia, nici cu echipele studenţeşti. Eu sunt moldoveancă, am făcut toată şcoala în Moldova, şi facultatea la Iaşi. Ambele facultăţi, şi cea de drept, şi cea de litere. Nu aveam nicio legătură cu…
– La Iaşi n-aţi avut profesori de sociologie?
– Erau profesori de sociologie, dar eu nu i-am frecventat. Eu am făcut Dreptul, şi la Drept nu exista…
– Şi Petre Andrei?
– Petre Andrei era la Filosofie, dar eu nu…
– Şi Claudian?
– Profesor tot la Filosofie. Şi deci mi s-a comunicat: vă veţi prezenta pe data respectivă, mi se pare era 20 aprilie 1939, la Bucureşti, în strada Latină numărul 8. M-am prezentat în ziua respectivă la Fundaţie şi mi-a spus că va trebui să fac Şcoala de comandante a Serviciului Social, care era la Făgăraş, în clădirea Şcolii Normale din Făgăraş. Timp de o lună de zile.
– O şcoală de fete?
– Şcoală de fete. Era a treia promoţie, că mai fuseseră două promoţii de fete, la Broşteni, în palatul fostului prinţ Nicolae. Acolo fuseseră două serii de fete. Şi aveau nevoie, fiindcă ei voiau ca în fiecare judeţ să facă şcoli de comandante pentru şcolile de echipieri. Şi mi-au explicat că datorită Legii Serviciului Social toţi tinerii care termină facultăţile nu vor putea obţine diploma până când nu vor face trei luni de zile serviciul social, activitate la ţară, să cunoască satul. Iar pentru aceasta au nevoie de comandante şi comandanţi care să-i conducă. Or aceştia erau dintre cei care erau deja titraţi, erau deja licenţiaţi. Şi aşa m-am prezentat la Şcoala de Comandante a Serviciului Social de la Făgăraş, am făcut o lună de zile, în luna mai în 1939, Şcoala de Comandante a Serviciului Social, am absolvit această Şcoală de Comandante a Serviciului Social. M-am integrat foarte repede în toată munca şi activitatea lor, mi-a plăcut, m-a interesat. Deşi nu lucrasem niciodată la ţară efectiv…
– Părinţii dumneavoastră cu ce se ocupau?
– Tocmai asta voiam să menţionez, că eu nu sunt de la ţară. Părinţii mei au fost orăşeni, eu am fost orăşeancă şi nu fusesem niciodată la ţară… Nu fusesem niciodată la ţară! Nici nu aveam unde.
– Haideţi s-o luăm mai sistematic.
– Spuneţi-mi, întrebaţi-mă!
– Acolo au fost mai multe grupe, nu? Şi deja aveaţi nişte comandante… Cum era structurată şcoala ca organizare?
– Ca organizare… Eram împărţite pe echipe. Cred că eram cu totul o sută… o sută eram, şi parcă eram câte zece în echipă. Va să zică erau zece echipe. Şi fiecare echipă aveam o comandantă. Tabăra avea un director, avea comandanţi de educaţie fizică, pentru religie, sanitar – un medic pentru sănătate, o profesoară de gospodărie, de menaj, o secretară a directorului, adică avea o organizare de grup. Şi un program zilnic, care începea de la ora şase dimineaţa până la ora zece seara. Era întocmit de grupul de comandă, pe ore şi pe obiecte de activitate.
– În ce consta activitatea?
– Dimineaţa aveam conferinţele. Conferinţele se ţineau de profesori care veneau de la Bucureşti.
– Şi după-masa?
– Iar după-amiaza era ieşirea la sate…
– După-masa făceaţi ieşirea la sate?
– Da. Şcoala noastră făcea ieşirea în patru sate din jurul Făgăraşului, unul Mândra, unul Ileni, unul Boteni parcă, şi unul… nu mai ştiu, nu-mi vine în minte.
– Care erau aproape de Făgăraş.
– Ilenii nu era aproape, era la 17 km, era cea mai îndepărtată. Mândra, unde a fost echipa mea era la 4 km. Ieşirea la sat după-masa…
– Şi ce făceaţi acolo?
– Ieşirea la sat, care era pregătită dinainte, în sensul că echipa era împărţită pe probleme. Una trebuia să se ocupe de problemele de sănătate, să se informeze cum stau cu sănătatea, ce boli sunt, care e situaţia copiilor, care e situaţia mamelor în general. Alta trebuia să se ocupe de probleme de agricultură, alta trebuia să se ocupe de problemele de gospodărie. Alta trebuia să se ocupe de problemele culturale, dacă se fac serbări, dacă se cunosc cântece, dacă sunt pentru copii echipe, coruri, cămin cultural, activitatea căminului cultural, adică toate problemele de viaţă ale satului erau urmărite de câte cineva din echipă. Care stătea de vorbă cu localnicii şi îşi lua note. Iar seara, când ne întorceam în tabără – aşa se numea şcoala noastră, tabără, şi era în clădirea Şcolii Normale din Făgăraş – după masa de seară era raportul. Raportul: fiecare echipă, cu conducătorii ei se aduna şi se dădea raportul asupra activităţii, fiecare din echipierele care fuseseră la sat trebuia să spună ce anume a făcut. După aceea conducătorul, şeful echipei făcea comentarii, stabilea unele indicaţii care trebuiau urmărite în ieşirile viitoare, făcea aprecieri şi o evaluare generală asupra felului cum a decurs ieşirea la sat. Şi, bineînţeles, ce anume trebuie făcut în viitor. După aceea se făcea întrunirea…
– La careu?
– Da, la careu, cu coborâre de drapel şi cu rugăciunea de seară. Adică, noi spuneam că se dădea stingerea. Aşa spuneam noi. După aceea plecam la dormitoare. Asta era la ora zece seara.
– Înţeleg. Dimineaţa se făceau marşuri între cursuri sau nu?
– Nu.
– Numai după amiaza.
– Nu făceam. Aveam duminica… Duminica era ieşirea la sate dimineaţa. Duminica nu se mai ţineau cursurile în tabără. Duminica era luarea mesei de dimineaţă, după aceea pregătirea pentru plecarea la sate. Se mergea la biserică…
– Acolo?
– În sat, la biserica satului, ne duceam la slujba religioasă…
– Bine, dar acolo erau unii catolici, alţii ortodocşi…
– Noi nu aveam decât ortodocşi. Noi nu ne-am dus decât la ortodocşi. În Mândra… nu ştiu. Făgăraşul era cam ortodox. Cel puţin unde am fost eu. Că eu am fost în Mândra. Echipa mea a fost repartizată pentru satul Mândra. V-am spus că fiecare echipă a fost repartizată într-un anumit sat.
– Când vă duceaţi la sat se cânta de obicei?
– Da, da, da! Pe drum cântam, învăţasem toate marşurile patriotice, şi cântam… Sigur că da.
– Cam ce cântece se cântau?
– Parcă şi aud „Pui de lei”, „Marşul Iancului”. Le aud câteodată, şi lăcrămez, zic, uite… Acolo le-am învăţat, eu nu le ştiam astea de acasă. Sigur, pe drum cântam tot timpul marşurile patriotice. Dar duminica, vă spun, mergeam la biserică, după biserică luam masa, pentru că duminica ne dădeau masa în pachete… Mergeam undeva, într-un loc – era frumos, că era vară, era cald – undeva într-o pajişte frumoasă, ne aşezam şi luam masa. Iar după ce luam masa, aveam şezătoarea la Căminul Cultural. Făceam şezătoare la Căminul Cultural, în care combinam numerele celor din sat cu numerele noastre. Echipa trebuia să pregătească în cursul săptămânii şi şezătoarea. Una vorbea poezii, alta vorbea despre o anumită problemă, de care vroia. Cântam, echipa împreună, cântam diverse… În acelaşi timp era şi un număr de-al satului. Şi copii, şi adulţi.
– Puteţi să-mi spuneţi cam ce poezii se recitau?
– Astea ale noastre care erau, din Goga, din Alecsandri, din Eminescu… Ne alegeam.
– Mai mult poezii patriotice…
– Patriotice, bineînţeles…
– Nu de dragoste sau…
– Nu, nu, nu… În general patriotice… Patriotice erau în general…
– Şi cântece populare?
– Da, dacă aveam în echipă – şi eu aveam în echipă o fată care cunoştea şi cânta – sigur că da.
– Şi ţăranii…
– Se bucurau. Ei, cu programele lor.
– Adică?
– Aveau şi diverse snoave, ei erau cu strigături… Bineînţeles cu cântece populare.
– Şi dansuri?
– Da, până la urmă se încingeau şi dansuri, şi dansam împreună cu ei, o horă. Se făcea hora satului, în fiecare duminică se făcea hora. Una din echipă trebuia să conducă această şezătoare complexă, şi atunci se numea „tartorul”. „Tartorul şezătorii” /râde/ Şi trebuia să ai şi prezenţă de spirit ca să fii „tartorul”. La noi în tabără, când am făcut şi noi în tabără, la Şcoala de comandante – că noi am făcut la şcoala de comandante genul acesta de activitate – „tartorul” era unul Aurel Boia, nu ştiu dacă îl ştiţi.
– Sigur, am auzit de el.
– Era fantastic! Fantastic! Era aşa de vioi, aşa de imprevizibil.
– A fost faimos pentru asta, şi Henri Stahl a scris despre acest talent al lui Boia.
– Nu l-am mai văzut demult. Când am făcut un parastas pentru soţul meu a fost şi el, şi nu l-am mai văzut… Deşi stătea pe aici pe undeva…
– La Şcoala de la Făgăraş, când ieşeaţi la sate, a fost şi Aurel Boia, sau l-aţi cunoscut cu alte ocazii?
– Venea din când în când la Făgăraş.
– Pe cine aţi mai cunoscut acolo, dintre cei care veneau să ţină conferinţe?
– Păi, erau inginerul Petrică Stănculescu, era inginer agronom, doctorul Aurel Nuţiu care era medic veterinar, era bineînţeles Stahl, Neamţu, doctorul Pop, mulţi, mulţi… Soţul meu era directorul Direcţiei Tineretului din Serviciul Social.
– Şi acolo l-aţi cunoscut?
– Acolo l-am cunoscut. Când am venit la Bucureşti, fiindcă el era din Făgăraş, el a condus grupa noastră, şcoala noastră la Făgăraş, împreună cu grupul de comandante. Comandantul şcolii a fost Stănculescu, care era absolvent, licenţiat al Academiei de Educaţie Fizică – era directorul şcolii. A murit demult. El era, Stănculescu era directorul şcolii. Şi aveam o serie de comandanţi.
– Băieţi?
– Comandaţi băieţi aveam. De pildă preotul era Dejan, care în prezent este la Piteşti… Mi se pare Constantin Dejan. Trebuie să ştie Marinescu. Îl cunoaşte bine, nu se poate să nu-l cunoască bine, dacă nu mă-nşel a fost în Bucureşti cândva… Părintele Dejan. A, erau mulţi conferenţiari care veneau…
– Dintre comandante, dintre colege de cine vă aduceţi aminte?
– A, colege…Nu mai e niciuna pe aici, niciuna în Bucureşti nu mai este…
– În altă parte?
– Era Nelly Şincan, era Albu, dar Albu era la Galaţi… nu mai îmi aduc aminte. Din cele cu care am învăţat eu nu mai sunt. Chiar niciuna! Nici n-am păstrat noi legătura. Dar nici n-am rămas. Eram în relaţii foarte bune.
– Tocmai vroiam să vă întreb, fiindcă foarte mulţi vorbesc dacă nu despre conflicte, dar despre disensiuni pe teme politice. Acolo nu aveaţi?
– N-am avut la fete. La fete n-au fost. Poate la băieţi. Poate la băieţi, că erau două grupe, o grupă naţionalistă.
– Unde?
– La băieţi, la băieţi!
– Dar unde anume?
– Nu ştiu, dar după aceea, după ce s-a terminat… s-au constituit grupele astea, adică le-am aflat noi, era grupa celor zişi legionari şi grupa celor care erau comunişti, între care era Miron Constantinescu…
– Dar în ce localitate se întâmpla asta?
– Nu ştiu, pentru că Şcolile de Comandanţi ale băieţilor erau în alte locuri. Şi eu care eram aşa de necunoscătoare…
– Am să-l întreb pe Marinescu.
– Sigur, sigur, el ştie totul. Că el a lucrat după aceea în Fundaţie, el a fost director la Căminele Culturale… la Direcţia de Cămine Culturale.
– După această lună de mai petrecută la Făgăraş…
– După aceea am plecat acasă. Ni s-a dat drumul acasă şi ni s-a spus să aşteptăm comunicarea din partea Fundaţiei.
– Aţi fost angajată după aceea cu carte de muncă, mă rog…
– Nu ştiu dacă se chema carte de muncă atunci, dar am lucrat pe salariu. Sigur că da, cu salariu, angajată comandantă a Serviciului Social cu salariu…
– Cum era salariul?
– Era un salariu bunişor, parcă de vreo şase mii şi ceva pe lună…
– Mai mult decât leafa unui profesor …
– A unui profesor obişnuit? Da, da.
– Şi a fost mare afluenţă, sau nu prea se înghesuiau oamenii să vină la aceste şcoli de comandanţi? Din câte aţi auzit…
– Nu ştiu. Că ei primeau un număr de, numai după ce verificau actele, ce pregătire are…
– Şi cine recomanda, şi asta era, nu?
– Cine recomanda, da, era de foarte mare importanţă cine-i recomanda. Că pe mine m-a recomandat, vă spun, profesorul Ifrim, care era prieten cu vărul meu, profesor la Liceul Mihai Viteazul.
– Înţeleg.
– Sigur. Cine recomanda avea foarte mare importanţă, că era o garanţie
– Deci nu se făcea o admitere „impersonală”…
– Cred că nu.
– Aşa am înţeles şi eu. Deci, după ce aţi ajuns acasă, cam când aţi primit înştiinţarea?
– Am ajuns în mai, în iunie… şi la sfârşitul lui iunie am primit chemarea la Fundaţie, să mă prezint, că am reuşit la Şcoala de Comandante…
– Deci atunci aţi aflat că de fapt aţi reuşit…
– Da. La sfârşitul acestei luni de pregătire am dat un examen, scris şi oral… Scris şi oral… Nu mai mi-aduc aminte temele… După aceea am plecat acasă.
– Nu aveţi caietele de atunci? Să ştiţi că am găsit două caiete deja…
– Da? Nu mai am deloc. Eu m-am mutat mereu… Eu cu astea am plecat acasă la părinţii mei atunci şi, după aceea, de acolo am plecat înapoi, când m-au chemat ei. Şi m-au chemat, cu telegramă, să mă prezint, şi m-am prezentat, şi mi s-a spus că am reuşit la Şcoala de Comandante, la Făgăraş, şi am reuşit prima…
– Şi atunci aţi ieşit comandant de gradul unu sau chiar director de şcoală…
– Da, director. Şi mi s-a spus că voi conduce eu o şcoală de echipieri, că aşa se numeau, adică cei care terminaseră facultatea, şi ca să-şi obţină diploma de licenţă, vor trebui să facă trei luni de zile serviciu social la ţară. Şi pentru aceasta ei făceau un curs de echipieri de o lună de zile, iar după aceea două luni de zile pe teren. Şi mi s-a spus că va trebui să conduc şcoala de echipiere de la Turda.
– Numai pentru fete?
– Numai pentru fete. Erau şcoli pentru fete şi şcoli pentru băieţi. Nu erau şcoli mixte. Şi la fel, băieţii care făcuseră şcoala de comandanţi ai Serviciului Social primeau şcoli de băieţi, noi şcoli de fete. Erau în localităţi diferite. Eu aveam Şcoala de fete la Turda, şcoala de băieţi era la Cluj. Pe tot teritoriul ţării erau repartizate – şcoli de fete, şcoli de băieţi. Mi se pare zece şcoli de fete şi zece şcoli de băieţi. Mi se pare. Urma să plecăm la 1 august. M-au chemat, vă spun, pe la sfârşitul lunii iunie la Bucureşti, iar luna iulie am rămas în Bucureşti, toţi comandanţii, pentru a definitiva oarecum pregătirea noastră pentru conducerea şcolii. Mergeam în fiecare zi la Fundaţie, unde luam legătura cu foştii noştri profesori, cu foştii noştri comandanţi, ne mai dădeau materiale de studiat…
– Purtaţi la Bucureşti în uniforme sau numai la ţară?
– Nu! În Bucureşti, când ne duceam la Fundaţie, ne duceam în uniforme, în uniforma Fundaţiei, care era gri.
– Unde locuiaţi?
– La particulari, eu am stat la o rudă. La profesorul acesta Teodorescu, cel care m-a recomandat lui Ifrim. Ne duceam în fiecare zi la Fundaţie, o lună de zile aproape ne-am dus, şi ne-a pregătit pentru deschiderea şcolilor de echipiere. Cu probleme de administraţie, cu probleme financiare… Noi am primit bani, mulţi bani… Mulţi bani! Şcoala mea a avut 110 echipiere, cu diverse pregătiri, între care am avut şi cinci călugăriţe.
– Şi au fost medici, profesori, agronomi…
– Da, de toate. De toate specialităţile.
– Echipierele veneau de la Cluj, probabil.
– Nu ştiu de unde erau repartizate echipierele, ca să vă spun sigur de unde erau toate, dar erau de pe-acolo, de prin partea locului, de prin jur erau. Adică, Ardealul era. Dar nu-mi mai aduc aminte propriu-zis, că doar am avut, vă daţi seama, 110 fete…
– Nu aveţi catalogul lor?
– Nu, nu mai am nimic, nimic, nimic… Pentru că… Când am primit telegrama să ne întoarcem la Bucureşti, că încetează activitatea din cauză că a început războiul, a trebuit să strângem tot, şi, bineînţeles că am strâns şi toată arhiva, cataloagele, dosarele, documentele de activitate financiară…
Noi am avut foarte mulţi bani, pentru că noi cumpăram, că aveam furnizorii noştri. Înainte de a începe şcoala, care a început la 1 august, se formase un grup de comandă cu patru comandante, cu specialistă în educaţia fizică, cu secretară… preotul l-am avut de acolo, de la Turda. Şi grupul de comandă a trebuit să plece la Turda cu vreo săptămână, cu vreo opt zile înainte, ca să facă pregătirea deschiderii şcolii. Era o chestiune importantă şi grea, pentru că erau o sută şi ceva de persoane care trebuiau să vină în şcoală. M-am dus, am vorbit cu prefectul, să ne repartizeze localul. Le-am spus câte persoane… După aceea, am luat legătura cu furnizorii, cel cu carnea, cel cu pâinea, cel cu laptele, am făcut contracte cu ei…
– Aţi avut o administraţie fantastică…
– Da, da… Aşa este. Am primit imediat localul, era tot aşa, o şcoală din Turda, un liceu din Turda, mare, care era liber, că era august. Am pus imediat să cureţe clasele, în clase am făcut dormitoarele, am primit de la Fundaţie paturi şi saltele, saltele de paie…
– Să revenim încă puţin la pregătirea din iulie: vă duceaţi zilnic la strada Latină sau la Cobălcescu? Unde a fost serviciul dumneavoastră, nu la Cobălcescu?
– La Cobălcescu, da.
– Clădirea aceea imensă…
– Da, da.
– Acolo, vă amintiţi, cu cine eraţi în relaţii mai apropiate?
– Păi, cu foştii noştri profesori.
– Octavian Neamţu…
– Neamţu nu, nu… Neamţu nu prea lucra, el era secretarul general, atunci aşa era parcă, secretarul general era, pe urmă a venit director general. Că noi îl aveam pe Gusti încă.
– Sigur că da.
– Noi am lucrat cu Gusti. Gusti era preşedintele, şi Neamţu era secretar general.
– De cine vă mai aduceţi aminte de la Cobălcescu?
– Ăştia toţi care erau comandanţii noştri, foştii noştri comandanţi, şi foştii noştri profesori care erau, inginerii, doctorii… Vă daţi seama, stau şi mă gândesc. Aţi vrea să zic de ’40, nu zic de ’39, nu mai contează o lună-două, şi noi suntem în ’95! Sunt 55 de ani de atunci! Mai mult de o jumătate de veac!?
– Da, sigur… Henri Stahl îmi spunea…
– Aţi vorbit cu el?
– O, cum să nu, foarte mult… La Turda aţi avut exact acelaşi program ca la Şcoala de comandante? Deci prelegerile înainte de masă…
– Da, înainte de masă cursuri. Şi la cursuri veneau profesori de la Bucureşti, şi dintre noi, dintre comandante făceam unele prelegeri. Şi invitam de la Bucureşti profesorii care veneau să ne ţină cursuri. Da, şi soţul meu a venit şi a ţinut o serie de cursuri şi la noi. Şi după-masa la fel, era ieşirea la sate. Făcusem un program.
– Cam pe unde?
– În jurul Turdei.
– Mihai Viteazul a fost, de exemplu?
– Da, da, sigur… Iar după-masă, la fel, era ieşirea la sate.
– Totul pe jos.
– Totul pe jos, totul pe jos. Nimic în mijloace de transport. Totul pe jos. Asta este. Şi această şcoală a durat o lună de zile, toată luna august. După care fiecare şcoală a trebuit să plece la sat, cele două luni care urmau să fie petrecute direct în sat, de echipiere. Şcoala mea a fost repartizată să meargă la moţi. Sediul era Câmpenii. Orăşelul Câmpeni, de unde trebuia să repartizez grupurile de echipiere pe sate. Am avut acolo Albacul, am avut Vidra, am avut încă câteva sate, că eram multe. Aşa că la 31 august, după ce s-a terminat pregătirea, un mic examen s-a dat, şi după aceea s-a făcut plecarea la sat. Am împachetat şi am plecat cu toată şcoala la Câmpeni, cu trenul. Ne-am dus cu trenul acela mic, mocăniţa aceea. Ne-am oprit în Câmpeni, grupul de comandă împreună cu şcoala, iar în Câmpeni – noi ne dusesem puţin mai înainte, şi împreună cu conducerea oraşului, cu primarul făcusem repartizarea pe sate, unde şi cum vom repartiza echipele de fete. Am ajuns în Câmpeni cu toată şcoala, de acolo am repartizat echipele pe sate, ne-am dus cu echipele, fiecare dintre comandante cu câte un grup, şi am instalat echipele în sate.
Şi urma să începem activitatea în sate. Dar, întorcându-ne – asta a fost în 31 august, 1-2 septembrie – întorcându-ne după ce am repartizat echipele în sate, întorcându-ne la Câmpeni, unde noi aveam sediul, grupul de comandă, stăteam la hotel, aveam legătura cu Fundaţia, ei aveau telefonul nostru, noi, bineînţeles telefonul Fundaţiei. Când ne-am întors, am găsit un telefon de la Fundaţie, spunând că directoarea şcolii să ia imediat legătură cu Fundaţia pentru o comunicare importantă. Am luat legătura cu Fundaţia şi mi s-a comunicat că – era 3 septembrie – întrucât a început războiul, nemţii au declarat război polonezilor, au intrat în Polonia, activitatea care urma să se desfăşoare la sate se suspendă, să strâng toată şcoala, şi să ne întoarcem la Bucureşti. Echipierele care erau, să plece fiecare la casele lor, iar şcoala, cu grupul de comandă, cu întreg materialul, cu toate documentele să vină la Bucureşti. Asta este toată activitatea pe care am avut-o…
Întoarse în Bucureşti noi, comandantele am făcut şcoală de Cruce Roşie, aici fiind încă, la Fundaţie. Că noi am rămas la Fundaţie toată luna septembrie. Am făcut şcoala de Crucea Roşie la Spitalul Militar. Toate comandantele… Pregătire pentru război.
Nu v-am povestit că fiind la Turda, într-una din duminici, am luat legătura cu şcoala de băieţi de la Cluj şi am stabilit o vizită la Cluj… Atunci am fost prima dată acolo… Împreună cu comandantul şcolii de la Cluj, inginerul Drăguşanu, am stabilit programul vizitei şi la data stabilită, împreună cu toată şcoala, ne-am dus la Cluj, de data asta cu autobuzele… Ne-au aşteptat, şcoala de la Cluj, de băieţi, la intrarea în oraş, am mers împreună, şcoala de fete înainte, în formaţie militară. Şi am mers până la parcul… se numea atunci Regele Carol, din Cluj, parcul naţional al Clujului, unde şcoala de băieţi aranjase să vină rezidentul, profesorul Coriolan Tătaru, care era rezidentul Ardealului, împreună cu doctorul Iuliu Haţieganu, care era preşedinte la Fundaţie. Ne-am dus în parcul acesta, s-a făcut un mic program comun, fete cu băieţi, a venit rezidentul, ne-am fotografiat cu el, a venit şi doctorul Haţieganu, au venit împreună, am făcut un mic program cu cântece, cu dansuri, ei au fost foarte încântaţi de această reuniune, ne-au oferit bere şi covrigi, au adus butoiaşe de bere, câte un pahar şi un covrig de fiecare, covrigi cu susan, ei au plecat şi au spus că atunci când ne întoarcem – noi trebuia să ne întoarcem seara – să trecem pe la rezidenţa oraşului. Se făcuse seară, era un crepuscul foarte frumos, o zi cu soare blând spre apus, şi oraşul era cu toate luminile aprinse, era încă lumină şi luminile erau aprinse, şi mi-aduc aminte că şcoala noastră şi şcoala băieţilor, în formaţia aceea militară, am trecut în marş şi cântând prin faţa palatului rezidenţial care era foarte frumos… Era tot personalul rezidenţei, şi ne-a impresionat foarte mult şi frumuseţea acelui moment aşa, ştii, şi bucuria noastră că ne întâlnisem, că ei au fost atât de prietenoşi, atât de amabili, aproape nu se mai săturau, parcă nu vroiau să se despartă de noi. Ne-au condus băieţii până la locul de parcare al autobuzelor, noi ne-am îmbarcat în autobuzele noastre, şi ne-am întors la Turda. A fost o zi minunată. Foarte frumoasă!
Interviu realizat în 1995.
Din acelasi volum:
- „Toti gustistii se cunosc si sunt prieteni”
- ”Cand auzeam ca e o conferinta la Fundatia Carol… toti gramada!”
- ”Patru mii de tineri, grupati in treizeci si una de centre”
- Gheorghe Focsa: Noi, cu echipa si cu satul
*
Lasă un răspuns