Trei în unu sau Despre cum încap dreapta, stânga şi centrul în aceeaşi oală

Trei în unu sau Despre cum încap dreapta, stânga şi centrul în aceeaşi oală.

O abordare comparată de istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti

*

Three in One. Notes on How the Right, the Left and the Center Fit Together

in the Bucharest Sociological School – A Comparative Oral History Approach

Theodora-Eliza Văcărescu*

Publicat în Sociologie românească, vol. X, nr. 2/ 2012, pp. 21-41

Abstract: In this article I address the pluralistic ideological and political format of an intellectual and research group active in interwar Romania, and the difficulties raised by this characteristic in situating the group in one fixed and monolithic ideological or political cluster. After World War I and the Paris Peace Treaty, the provinces of Transylvania, Bessarabia and Bukovina were annexed to the Old Kingdom, and “Greater” Romania came into existence, bringing about difficult and complex problems of nation building and social reform. Sociological research and social action seemed one possible way of addressing the crisis of Romanian society. Thus, during the late 1920s and especially in the 1930s, a large social and national research and action program emerged. In this paper I argue that the Bucharest Sociological School functioned as an intellectual and sociological research group whose ideological and political development and orientation mirrored the Romanian public sphere, thus ensuring the School a pluralistic format. The primary research method is analysis of the some of the oral history documents provided by Zoltán Rostás’ broad project of interviewing the members of the School mostly during the 1980s. I compare the discourses of the first and the second generations of monographers as recorded in oral history interviews with the goal to provide an alternate reading of the ideological and political orientations of the Sociological School founded and coordinated by Dimitrie Gusti.

Keywords: history of sociology; Bucharest Sociological School; sociological monographic campaigns; interwar Romania; oral history; political culture.

Cuvinte-cheie: istoria sociologiei, Şcoala sociologică de la Bucureşti; campanii de monografie sociologică; România interbelică, istorie orală; cultură politică.

E şi laie, şi bălaie.

Dimitrie Gusti[1]

[Dr. Făcăoaru] m-a supus şi pe mine la un examen de ăsta, psihotehnic. Care, de pildă, era aşa: un automobil şi-i lipseau două roate. Şi băiatul de ţăran trebuia să spună că-i lipseau două roate. Dar el habar n-avea ce-i ăla un automobil, în viaţa lui nu văzuse un  automobil. Deci era un test de inteligenţă pentru psihotehnician, nu pentru ţăran (râde).

Henri H. Stahl (interviu în Rostás, 2000, 301-302)

În Şcoală încăpeau toţi: şi stânga, şi dreapta, şi centrul, şi fără atitudine sau comportamente politice. 

Gheorghe Retegan (interviu în Rostás, 2006, 245)

Introducere

În această lucrare arăt că Şcoala sociologică de la Bucureşti, fondată şi coordonată de Dimitrie Gusti, a avut un format ideologic pluralist şi că, în urma acestei caracteristici, se opune unor delimitări şi categorizări fixe. Aşadar, şi conceptualizările naţiunii, societăţii şi reformei sociale în cadrul şcolii gustiene erau multiple şi pluraliste. În acest scop, examinez felul în care prima şi a doua generaţie de monografişti/ste îşi articulează convingerile şi afilierile ideologice şi politice şi localizez câteva modalităţi de conceptualizare a naţiunii, a societăţii şi a reformei sociale în cadrul cercetărilor sociologice. Materialele pe care le utilizez sunt, în cea mai mare parte, interviuri de istorie orală cu şaisprezece participanţi/te la campaniile de monografie sociologică coordonate de Dimitrie Gusti. Primul grup de subiecţi este format din intelectuali/e care, între 1925 şi 1931, au luat parte la campaniile monografice realizate în câteva sate din provinciile locuite de români, recent unificate[2]. Al doilea grup de persoane intervievate este format din cercetători sociali, elevi ai primei generaţii, care au participat la campaniile monografice realizate între anii 1935 şi 1943[3]. Cu foarte puţine excepţii, interviurile au fost realizate în anii ’80 ai secolului trecut de către sociologul şi jurnalistul Zoltán Rostás, care, la acea vreme, nu putea concepe publicarea acestora şi nici măcar utilizarea lor dincolo de „hobby-ul” său[4]. Zoltán Rostás a început să publice interviurile în anul 2000 – primul volum apărut reuneşte convorbirile cu Henri H. Stahl (cel mai apropiat colaborator al lui Dimitrie Gusti) din anii 1985-86 (Rostás, 2000), al doilea pe cele cu zece dintre monografiştii/stele din prima generaţie (Rostás, 2003), iar al treilea cuprinde şase interviuri ample cu a doua generaţie de monografişti (Rostás, 2006).

Ca metodă principală de cercetare, utilizez analiza documentară şi de discurs, cu o abordare comparativă şi integrativă. Astfel, în lucrarea mea explorez în mod comparativ discursurile înregistrate în documentele de istorie orală cu cele două generaţii de monografişti/ste şi acord atenţie şi integrez diversele demersuri de cercetare şi intervenţie socială gustiene în contextul socio-cultural, economic şi politic, atât al României interbelice, cât şi în cele ale altor state europene din aceeaşi perioadă. Prin explorarea acestor surse alternative de istorie voi încerca să ofer posibile răspunsuri la întrebări precum: Cum îşi articulau cele două grupuri distincte (dar profund inter-relaţionate şi reciproc in-formate) de tineri/e cercetători/oare sociali/e propriile convingeri ideologice şi politice, cât şi pe cele ale colegilor/elor şi ale profesorilor lor? Cum utilizau conceptele de naţiune, societate şi reformă socială? Cum conceptualizau cele două grupuri societatea românească şi identitatea naţională, atât în interiorul noilor graniţe ale României „Mari”, cât şi în relaţie cu statele Europei de „vest”[5]? În ce fel au fost influenţate convingerile şi conceptualizările lor ideologice despre naţiune şi societate de apariţia, în România interbelică, a altor grupuri culturale de tineri/e intelectuali/e cu opinii şi poziţii similare sau diferite? Ce influenţe a avut contextul politic şi ideologic din anii ’30, aflat în schimbare rapidă şi dramatică, şi apariţia mişcărilor de extremă dreapta (în Europa de „vest” şi în România) asupra compoziţiei ideologice a Şcolii şi cum au modelat acestea definiţiile şi utilizările conceptelor de naţiune şi societate ale participanţilor/telor în cadrul cercetării sociologice şi a acţiunii sociale? Investigarea acestor probleme şi conceptualizări este relevantă, în general, pentru o analiză a culturii politice şi a proiectelor de construcţie naţională şi de reformă socială din România interbelică. De asemenea, cred că este în mod deosebit interesantă şi contributivă explorarea acestor problematici utilizându-se documente de istorie orală care au devenit disponibile de foarte puţină vreme.

Utilizarea documentelor de istorie orală ca sursă de cercetare ridică probleme legate de relevanţa investigaţiei şi de analiza realizată. Istoria orală este un produs comun al cercetătorului/oarei şi al persoanei intervievate, ambele poziţii afectând documentul socio-istoric astfel creat. Proiectul de istorie orală întreprins de Zoltán Rostás în anii 1980 aduce informaţii şi observaţii complexe şi sofisticate despre dinamica fenomenului cultural şi ştiinţific al Şcolii sociologice de la Bucureşti. Rostás a realizat interviuri ample cu majoritatea participanţilor/telor la campaniile monografice care erau în viaţă în anii ’80, cerându-le să povestească şi să comenteze experienţele legate de studii şi de carieră, viaţa academică în general, participarea la pregătirile campaniilor monografice, organizarea şi desfăşurarea campaniilor de cercetare şi de redactare, strângerea datelor pe teren, organizarea şi accesibilizarea lor, scrierea şi publicarea studiilor, relaţiile între monografişti/ste, climatul cultural, social şi politic din perioada interbelică, viaţa cotidiană din acea vreme etc. Rostás a realizat mai multe convorbiri cu fiecare persoană intervievată, pentru a clarifica şi a cere detalii asupra a diverse teme şi chestiuni puse în discuţie de alţi/te monografişti/ste, încercând în acest fel să asigure, pe de o parte, o acoperire cât mai amplă a domeniului investigat şi, pe de altă parte, o abordare din perspective multiple a fiecărei tematici discutate. Totuşi, există factori contextuali inerenţi, precum poziţia cercetătorului şi momentul politic specific, care nu pot să nu afecteze materialele istorice şi sociale produse. Zoltán Rostás, un intelectual de vârsta a doua, de etnie maghiară, care trăieşte în Bucureşti, realizează interviuri cu intelectuali şi intelectuale de vârsta a treia, de etnie română (în cea mai mare parte[6]) – este uşor de imaginat că, în cazul unor caracteristici diferite ale cercetătorului, rezultatul interacţiunii dintre acesta şi persoanele intervievate ar fi şi el diferit[7]. Totuşi, profunzimea şi amploarea interviurilor, pe de o parte, şi încrucişarea informaţiilor obţinute în interviuri, pe de altă parte, oferă cercetătorului/oarei care le foloseşte posibilitatea de a discerne şi de a îndepărta informaţiile care par vagi sau neadecvate şi de a construi o imagine coerentă, întemeiată şi consistentă a acestei formaţiuni intelectuale din România interbelică[8].

În analiza mea am identificat în discursurile celor două generaţii de monografişti/ste trei categorii de mărci[9] ale naţiunii, societăţii şi reformei sociale prezente în interviuri: 1. afirmarea activă a categoriei „noi” (români, naţiune română, cultură românească, religie românească – creştin-ortodoxă, sat românesc etc.); 2. identificarea activă a categoriei „ei” ca „ceilalţi”, elemente străine care trăiesc însă pe teritoriul României Mari („ceilalţi” din punct de vedere etnic, rasial, religios, cultural); 3. relaţia dintre Europa de „vest” şi regiunea „estică”.

Repere istorice şi politice ale monografiilor gustiene

În urma primului război mondial şi a Tratatelor de pace din 1919 şi 1920, provinciile Transilvania, Basarabia şi Bucovina au fost anexate Vechiului Regat, ducând astfel la formarea unui nou stat naţional: România Mare. Acest proces a însemnat dublarea teritoriului şi a populaţiei acum unite sub un singur stat şi, în consecinţă, a condus la intensificarea unor mai vechi probleme de natură politică, socială, economică şi culturală şi la apariţia altora noi (Hitchins, 1992, 1064-1083; Hitchins, 1978, 140-173; Livezeanu, 1995, 1-11; Rostás, 2003, 5-12). În acest context, elita politică şi intelectuală din România a identificat două mari probleme care necesitau rezolvare imediată: integrarea unor mase mari de oameni până acum nefamiliarizaţi cu (ca să nu spun străini de) ideea unei naţiuni române şi construcţia unei societăţi „moderne”, congruente cu „modelele” europene (vezi şi Livezeanu 1995; Hitchins, 1994; Rostás, 2005). Este important de menţionat aici conceptualizarea diferită în rândul elitelor intelectuale şi politice a schimbărilor sociale, economice şi politice de care era nevoie şi care erau de dorit pentru România „Mare”. Cu siguranţă, nu toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în munca de construcţie naţională împărtăşeau aceleaşi deziderate şi mijloace de atingere a lor –  „modernizarea” şi „modelele” europene fiind doar două dintre noţiunile susţinute de unii, dar contestate de alţii în diverse perioade, cu diverse argumente şi cu mai multă sau mai puţină vehemenţă[10]. În orice caz, munca de construire naţională şi reformă socială era o prioritate pe agenda politică şi intelectuală a anilor ’20 şi ’30 ai secolului trecut, iar una dintre modalităţile cele mai importante de a rezolva aceste probleme a reprezentat-o căutarea unui „geniu” şi a unei culturi româneşti „autentice”.

Întrucât provinciile şi regiunile proaspăt devenite parte a României „Mari” erau în proporţie de peste 70% rurale şi, mai mult, marea majoritate a populaţiei de etnie română trăia în aceste zone rurale, „spiritul românesc autentic” a fost identificat ca trăind la ţară, în „satul românesc”, în timp ce viaţa urbană şi oraşul au fost construite discursiv ca pervertite de la „calea naţională autentică”, iar locuitorii de la oraş ca oameni care au pierdut legătura cu „rădăcinile”:

„Forma caracteristică de viaţă a poporului românesc este aceea a satului. E un lucru comun afirmaţia că oraşele noastre reprezintă o formă hibridă de organizare socială, în care şi-au găsit adăpost elemente nedorite şi nesigure, pe când satele sunt păstrătoarele curăţiei etnice şi tradiţiilor neamului” (Stahl, 2003, 137).

Cercetarea sociologică empirică a acestei populaţii rurale (sub toate aspectele sale: organizare socială, economică şi juridică, demografie, sănătate şi igienă, religie, cultură şi tradiţii etc.) era aşadar considerată necesară atât pentru identificarea şi definirea românităţii „autentice”, cât şi pentru proiectarea unor politici sociale care să asigure „ridicarea ţărănimii”. Aceste câteva repere pot fi privite ca miezul proiectului ideologic, politic şi social care a permis şi a informat apariţia, încă din 1918 – dar cu rădăcini mai vechi –, a mai multor organizaţii de cercetare şi reformă sociale, organizaţii iniţiate de către Dimitrie Gusti. Aceste organizaţii sunt cunoscute sub denumirea generală şi incluzivă de „Şcoala de sociologie românească” sau „Şcoala sociologică de la Bucureşti” sau „Şcoala monografiilor sociologice” sau, pe scurt, „şcoala gustiană”[11].

La mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, Şcoala sociologică de la Bucureşti a elaborat o metodologie şi un sistem de cercetare sociologice cu scopul de a investiga „satul românesc” şi „ţăranul român”[12]. Între anii 1925 şi începutul anilor 1940 s-au desfăşurat campanii monografice în câteva sate din România, campanii la care au participat la început mai puţini, apoi din ce în ce mai mulţi/te, studenţi/te şi cercetători/oare. Scopurile acestor campanii erau multiple, unele foarte practice, altele de perspectivă. Gusti era deopotrivă un universitar cu interese de cercetare şi un reformator social cu interese politice. El a desfăşurat activităţi diverse şi multiple, de la profesorat universitar la conducerea unor instituţii culturale şi la ministeriat. Este foarte posibil să fi conceput şcoala sociologică cu campaniile sale monografice ca pe o soluţie practică prin care să reunească şi să îndeplinească mare parte din scopurile sale. Astfel, el putea să elaboreze un sistem de cercetare sociologică şi să-l testeze pe teren, putea face şi preda sociologie la nivel empiric, iar rezultatele obţinute puteau fi folosite pentru a proiecta politici sociale. În plus, în perioada tumultoasă a anilor 1920 şi 1930 – când a apărut ceea ce a fost numit de unii „efervescenţa tinerei generaţii”, de alţii criză socială şi de alţii naţionalism şi mişcări de extremă dreaptă (Hitchins, 1994, 293-333; Rostás, 2003, 5-6; Rostás, 2005, 77-78; Ţurcanu, 2003, 223-263) – crearea unui grup cultural care să atragă largi mase de public intelectual tânăr poate fi interpretată ca o modalitate de a echilibra şi chiar de a neutraliza influenţa naţionalistă de extremă dreaptă a Legiunii „Arhanghelului Mihail” asupra aceleiaşi generaţii (Rostás, 2001; Rostás, 2005, 75-83).

Prin urmare, numitorul comun al celor mai multor activităţi ale lui Gusti poate fi considerat conceptul de „sociologie a naţiunii”. Prin „sociologia naţiunii” Gusti plănuia investigarea tuturor satelor şi a oraşelor din România, utilizând metode şi unelte interdisciplinare. Astfel, sociologia era văzută ca disciplina care putea sintetiza şi structura toate abordările necesare unei întreprinderi atât de îndrăzneţe:

„această largă înţelegere pentru diversele preocupări ale echipierilor săi explică de ce, în cadrul şcolii, au putut colabora oameni care nici pe departe nu se simţeau legaţi de schema gustiană, ci numai de ideea că munca «interdisciplinară» era fecundă şi ispititoare pentru orice om de ştiinţă socială, oricare i-ar fi fost punctul de vedere teoretic” (Stahl, 1981, 60).

Cercetarea întreprinsă de grupul condus de Gusti nu era însă limitată la scopuri de strictă curiozitate ştiinţifică, ci era, mai ales începând din 1934, în primul rând îndreptată spre „acţiune culturală”, adică intervenţie socială. În lucrarea Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (Gusti, 1938), Gusti explică motivul pentru care este nevoie de cercetare sociologică şi acţiune socială şi stabileşte metodologia pentru desfăşurarea acestora. În viziunea sa, acţiunea culturală urmează cercetării sociologice şi o întregeşte. Aşadar, în 1934, Gusti a introdus deja primele echipe studenţeşti voluntare, a căror muncă la sate era acum mai mult îndreptată spre acţiune socială decât spre cercetare sociologică. În 1938 a promovat legea Serviciului Social şi a demarat demersurile de aplicare a acesteia în 1939, dar, din cauza izbucnirii războiului, legea a fost suspendată. Conform acestei legi, toţi/ate studenţii şi studentele care erau în anul terminal al studiilor universitare sau al şcolilor superioare din România, indiferent de domeniul lor de pregătire, erau obligaţi/te să presteze muncă culturală organizată. În acest fel, Gusti a conceput un proiect foarte amplu de cercetare sociologică şi de acţiune socială care ar fi stat la baza reformării sociale a României (Gusti, 1938, 1939, 1946).

Monografiile sociologice: dreapta, stânga şi centrul

În secţiunile precedente am discutat pe scurt despre proiectul unei istorii alternative a Şcolii sociologice de la Bucureşti din perioada interbelică, iniţiat de Zoltán Rostás în anii 1980 şi despre documentele de istorie orală rezultate şi am schiţat un foarte sumar tablou al culturii politice şi sociale interbelice din România Mare. În acest context apare şcoala gustiană, în cadrul căreia se realizează monografiile sociologice, atât ca „laborator” de cercetare, cât şi ca platformă pentru proiectarea şi desfăşurarea intervenţiei sociale şi culturale. În această secţiune discut eterogenitatea compoziţiei ideologice şi politice a şcolii şi mă refer, pe scurt, la conceptele de naţiune, societate şi reformă socială, aşa cum apar ele în interviurile de istorie orală cu unii/ele dintre participanţii/tele la campaniile monografice conduse de Dimitrie Gusti în a doua jumătate a anilor ’20, în anii ’30 şi în prima parte a anilor ’40 ai secolului al XX-lea.

Ca observaţie generală, pentru prima generaţie de monografişti/ste, care au participat la campaniile de la mijlocul anilor ’20 până la începutul anilor ’30, conceptul de naţiune este mai difuz şi implicit, iar referinţele şi mărcile naţiunii sunt mai rare şi discutate mai superficial şi cu mai puţină implicare politică. Afirmarea unei naţiuni şi a unei culturi etnice româneşti, construite ca distincte şi chiar în opoziţie cu „alte” etnii care trăiau pe teritoriul României Mari, este mai evidentă, mai bine definită şi mai puternică în interviurile cu a doua generaţie de monografişti, atât ca urmare a turbulenţelor şi rearanjamentelor politice locale, cât şi a intensificării influenţei politice internaţionale de extremă dreaptă. Totuşi, în foarte mare măsură, în cadrul grupului de monografişti şi monografiste a existat constant o amplă eterogenitate de orientări politice şi ideologice pe tot parcursul anilor 1920 şi 1930 (la mijlocul anilor 1930 câţiva monografişti „dizidenţi”, cu orientare de extremă dreaptă, au părăsit şcoala).

În ceea ce s-a numit „marea dezbatere” din România interbelică, Keith Hitchins identifică două grupări largi de intelectuali cu orientări ideologice şi politice opuse – „europeniştii” şi „tradiţionaliştii”, fiecare cu programe politice, economice, sociale şi culturale specifice:

„Europeniştii tratau România ca parte a Europei şi insistau asupra faptului că ea nu are altă opţiune decât să urmeze calea dezvoltării economice şi sociale deja parcursă de Vestul urbanizat şi industrializat. Tradiţionaliştii, pe de altă parte, subliniau caracterul agrar al României şi căutau modele de dezvoltare bazate pe moştenirea ei socială şi culturală unică” (Hitchins, 1994, 292; trad. mea).

Aceste două grupări nu au fost nici pe departe egale în dimensiuni şi vizibilitate. Hitchins identifică trei figuri importante care aveau orientări „europeniste”: sociologul şi psihologul

Eugen Lovinescu

Mihai Ralea, cu periodicul Viaţa Românească, criticul literar Eugen Lovinescu, cu revista Sburătorul, şi economistul şi sociologul Ştefan Zeletin, care a realizat o analiză economică asupra „vesticizării” României în lucrarea sa Burghezia română (Hitchins, 1978, 140-142). Pe scurt, „europeniştii” identificau originea „României moderne” în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, mai ales, în revoluţia din 1848, când au început să pătrundă valori şi structuri „vestice” în ceea ce era acum România Mare. Deşi existau unele diferenţe de focalizare şi abordare între aceşti trei reprezentanţi importanţi, în general, viziunile lor erau comune în ceea ce priveşte problemele pe care le întâmpina societatea, politica şi cultura din România. Toţi erau de părere că singura cale posibilă pentru România Mare era adaptarea şi „sincronizarea” cu valorile europene, din moment ce expansiunea noilor mijloace de comunicaţie, ca şi structurile economice capitaliste şi democraţia politică burgheză aduceau după sine un proces de „europenizare” şi chiar de „internaţionalizare” imposibil de evitat sau eliminat.

Cealaltă grupare, de departe mult mai mare şi mai vizibilă, era formată din „tradiţionalişti”, care vedeau în cultura şi tradiţia româneşti şi autohtone şi, mai ales, în satul românesc – întrucât acesta era singurul neatins de influenţa „străină” – locul inspiraţiei şi fundamentul procesului de construcţie naţională. Existau mai multe curente şi grupuri în cadrul orientării „tradiţionaliste”, începând de la finalul secolului al XIX-lea, dezvoltându-se în primele decenii ale secolului al XX-lea şi atingând intensitatea şi influenţa maxime la sfârşitul deceniului al treilea. Printre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai acestei orientări, înainte de Marele Război, au fost criticul literar Titu Maiorescu, ideologul doctrinei literare

Titu Maiorescu

junimiste, juristul Constantin Stere, care a elaborat doctrina poporanistă, şi istoricul Nicolae Iorga, teoreticianul sămănătorismul. Toate aceste curente de gândire şi doctrină „tradiţionalistă” aveau drept convingeri fundamentale unicitatea şi valoarea caracterului  rural al culturii româneşti şi respingerea energică a importurilor străine care, în opinia lor, erau specifice vieţii urbane. Ei căutau să păstreze natura nealterată a vieţii rurale şi să amelioreze condiţiile de viaţă are ţărănimii, fundamentându-şi însă proiectele pe dezvoltare organică, bazată pe agrarianism şi structuri patriarhale.

În perioada interbelică a apărut un nou val de gândire „tradiţionalistă”, cu câteva personalităţi marcante: psihologul şi filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care a teoretizat doctrina românismului, Virgil Madgearu, teoreticianul economic al ţărănismului, influentul filozof şi profesor Nae Ionescu, care a elaborat trăirismul, şi filozoful şi poetul Nichifor Crainic, care a dezvoltat doctrina ortodoxistă, cunoscută şi ca gândirism, de la titlul revistei pe care o publica (Hitchins, 1978, 140-142). Aceste orientări de inspiraţie „tradiţionalistă” reprezentau o continuare a doctrinelor anterioare şi toate plasau în centrul ideologiei lor „caracterul predominant rural al dezvoltării istorice a României şi se opuneau cu fermitate «importurilor» culturale şi instituţionale «anorganice» din vest” (Hitchins, 1994, 298). Extrem de influentă era doctrina profesată de editorul revistei Gândirea, care susţinea o cultură şi o societate româneşti rurale, patriarhale, etnice şi creştin-ortodoxe.

În studiile ulterioare, istoricul Keith Hitchins nuanţează categoria pe care o denumeşte „tradiţionalistă” şi, deşi continuă să apropie ţărănismul şi pe fondatorul lui, Virgil Madgearu, de această grupare[13], precizează totuşi existenţa unor diferenţe faţă de celelalte curente de gândire din acelaşi grup. După el, ţărăniştii erau preocupaţi de bunăstarea materială a societăţii rurale şi pledau pentru politici sociale şi economice în concordanţă cu structurile predominant agrare ale României. Hitchins explică faptul că ţărăniştii considerau că agricultura ţărănească era fundamental non-capitalistă şi au încercat să împiedice pătrunderea structurilor capitaliste în organizarea agriculturii, de teamă că acestea ar putea distruge specificitatea felului de viaţă românesc autentic. Totuşi, ţărăniştii şi-au construit teoria dezvoltării împrumutând concepte şi modele atât din literatura „vestică”, cât şi din cea „estică”. Astfel, Hitchins plasează doctrina României agrare într-o aşa-numită „lume a treia” (Hitchins, 1992, 1075) sau „a treia cale” (Hitchins, 1994, 319-330), situată între „individualismul capitalist la Vest şi socialismul colectivist la Est” (Hitchins, 1994, 320).

Ce este interesant în legătură cu Şcoala sociologică de la Bucureşti este că, în opinia mea, nu poate fi plasată cu uşurinţă în nici una dintre cele două grupări largi – „europeniştii” şi „tradiţionaliştii” – şi nici în ceea ce a fost numit „a treia cale” sau „a treia lume”, întrucât fiecare dintre ele, chiar dacă implică divergenţe şi reformulări interioare, este o categorie mai mult sau mai puţin stabilă, în timp ce trăsătura fundamentală a formatului şcolii gustiene este aceea de pluralism ideologic şi politic şi de interdisciplinaritate metodologică. Acest lucru este relevat în toate interviurile cu prima şi a doua generaţie de monografişti şi monografiste şi este, în mod special, subliniat în convorbirile cu Henri H. Stahl, asistentul şi colaboratorul cel mai apropiat şi îndelungat al lui Dimitrie Gusti.

În primul rând – şi poate cel mai vizibil –, caracterul pluralist al demersurilor ştiinţifice iniţiate de Dimitrie Gusti este evident în cazul seriilor de conferinţe organizate de Institutul Social Român (I.S.R). I.S.R., ale cărui „rădăcini” conceptuale şi organizaţionale sunt detectabile chiar înainte de Marele Război, este continuatorul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială în România, înfiinţate în 1918 la Iaşi şi transferate la Bucureşti la sfârşitul aceluiaşi an. Din 1921, Asociaţia a fost transformată în Institutul Social Român, nume sub care a funcţionat (cu mici şi temporare schimbări) şi a coordonat activităţile a ceea ce urma să devină Şcoala sociologică de la Bucureşti (Rostás, 2005, 19-21). Institutul a organizat celebrele conferinţe publice duminicale, găzduite de Fundaţia Universitară, la care Gusti invita oameni de ştiinţă şi politicieni marcanţi, cu cele mai diverse şi, implicit, adesea contrare orientări teoretice, ideologice şi politice. În 1944, Mihail Manoilescu, remarca faptul că Gusti „n-a lansat un curent, ci a aranjat o frumoasă vitrină intelectuală în care cu delicateţa lui captivantă a reuşit să strângă pe cele mai de seamă personalităţi intelectuale în devenire pe care le avea ţara la sfârşitul războiului”. Mai departe, Manoilescu marchează faptul că „[n]u se poate închipui un cenaclu mai eclectic ca Institutul Social. Toate ideile şi toate temperamentele erau aici reprezentate” (Mihail Manoilescu citat în Rostás, 2005, 22; sublinierile mele).

În volumul său de memorii, Stahl subliniază determinarea lui Dimitrie Gusti de a crea un spaţiu de dezbatere academică şi politică, în care să fie expuse şi examinate critic poziţii ideologice şi teorii ştiinţifice. Mai mult, la aceste conferinţe erau invitaţi, pe lângă oameni de ştiinţă, şi oameni politici cu orientări şi convingeri foarte diferite:

„Participau la [conferinţe] cele mai marcante personalităţi ale vremii, nu numai „ştiinţifice”, ci şi „politice” pe care, în felul acesta, profesorul Gusti spera să-i poată hotărî să-şi analizeze critic propriile lor poziţii, dacă nu printr-o controversă academică, cel puţin prin expuneri paralele de poziţii contrare… Aceste conferinţe, pe teme de actualitate foarte „fierbinte”, cum erau, de pildă:  „Problema Constituţiei”, „Problema naţiunii”, „Politica culturii”, „Doctrinele politice”, „Capitalismul în viaţa socială”, „Sat şi oraş” etc. avuseseră un real succes, publicul fiind nu numai interesat, ci şi curios să vadă cum se descurcă în asemenea probleme „ştiinţifice” nu numai savanţi, precum N. Iorga, Gr. Antipa, Simion Mehedinţi etc., dar şi politicieni, ca Alexandru Marghiloman, Vintilă Brătianu, Virgil Madgearu, Constantin Argetoianu, ba chiar şi socialişti ca Şerban Voinea şi Ilie Moscovici” (Stahl, 1981, 174).

Desigur că acest interes al profesorului Gusti pentru dezbatere şi confruntare de idei şi teorii a caracterizat şi concepţia lui ştiinţifică şi metodologică şi a făcut ca în Şcoala sociologică nu numai să încapă, dar să fie bineveniţi oameni cu cele mai variate convingeri teoretice, discipline ştiinţifice şi orientări politice. Pe acest tipar al incluziunii şi al eterogenităţii teoretice şi ideologice, şcoala considera că satul românesc este purtătorul unei culturi şi al unei structuri sociale unice şi a întreprins cercetări pentru a putea crea politici pentru schimbare socială bazate pe cunoaştere directă, însă nu respingea nici influenţele teoretice şi metodologice „vestice”, nici pe cele „estice”. Astfel, teoriile elaborate, testate şi utilizate de şcoala gustiană erau inspirate şi de teorii ale unor gânditori din „vest”, şi de teorii dezvoltate de oameni de ştiinţă din „est”. Aceste teorii acopereau o plajă largă de preocupări – organizare administrativă, politică, economică şi socială, construcţie naţională, strategii de intervenţie şi reformă socială – şi erau utilizate atât în proiectarea metodologiei de cercetare sociologică, cât şi în evaluarea a diverse modele de reforme sociale şi în conceperea celor pe care le considera ca fiind cele mai potrivite şi mai benefice pentru contextul românesc.

Proiectul Şcolii Sociologice de la Bucureşti era de a cerceta „satul românesc”[14], conceput ca purtător al unor caracteristici naţionale şi sociale particulare şi, într-o oarecare măsură, idealizat şi „nealterat”. Totuşi, scopul cercetărilor sociologice desfăşurate de şcoala gustiană era de a fundamenta teoretic şi metodologic şi de a oferi o bază de cunoaştere directă a vieţii sociale rurale în vederea unor intervenţii sociale de „ridicare” a satului din „mizeria” şi „înapoierea” lui, preluând modele „vestice”, dacă era nevoie, dar având în vedere şi adaptându-le, în mod constant şi activ, la particularităţile româneşti.

Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi-a început activitatea, la mijlocul anilor 1920, cu câţiva/teva cercetători/oare şi studenţi/te şi a ajuns la sfârşitul anilor 1930 la sute, chiar mii, de cercetători/oare, profesori/oare universitari/e, absolvenţi/te şi studenţi/te care desfăşurau cercetare sociologică şi acţiune socială în toatele regiunile României Mari. Dimitrie Gusti, fondatorul şi coordonatorul acestei grupări culturale acum masive, nu mai era în contact direct cu cercetătorii/oarele şi activiştii/stele sociali/e şi cu activităţile lor, dar existau câţiva/teva colaboratori/oare apropiaţi/te şi asistenţi care au dus mai departe programul lui sociologic şi de acţiune. Cei mai importanţi dintre colaboratorii apropiaţi şi asistenţii în campaniile monografice au fost Henri H. Stahl, Traian Herseni, Anton Golopenţia şi Mircea Vulcănescu (Stahl, 1981; Rostás, 2001; Rostás, 2005). Dintre toţi aceştia, poate cel mai apropiat a fost Henri H. Stahl, de altfel şi singurul în viaţă la mijlocul anilor ’80 şi deci disponibil pentru interviurile de istorie orală.

Poate şi datorită interviurilor extinse şi numeroase, dar mai ales ca urmare a participării intense şi a contribuţiei la proiectul iniţiat şi coordonat de Gusti, orientările ideologice ale participanţilor/telor la activităţile Şcolii şi concepţia lor asupra naţiunii şi a societăţii apar în forma cea mai clară şi mai coerentă în interviurile cu Henri H. Stahl. Stahl era un social-democrat de orientare socialistă auto-identificat ca atare, dar nu unul militant. Era conştient şi a comentat din perspectivă critică impactul capitalismului „vestic” asupra provinciilor româneşti, atât în ceea ce priveşte zonele rurale, cât şi pe cele urbane, în mai multe cazuri vorbind despre „efectul colonizator” perceptibil în structurile organizaţionale ale satelor din România. Totuşi, în comentariul amplu asupra distrugerii pădurilor, de exemplu, Stahl a identificat atât factori interni, cât şi externi:

„Nu este numai presiune externă [a trusturilor şi a băncilor internaţionale], ci şi internă. Piaţa Odobeştilor era, de pildă, o piaţă unde se cumpărau scânduri. Dacă n-ar fi existat acea piaţă internă, nu se agrava toată distrugerea pădurilor Vrancei prin acţiunea de zi cu zi a ţăranilor. Şi ce tăiau ţăranii înşişi era tot aşa de primejdios, şi ei distrugeau pădurea, încetul cu încetul o mâncau. O mâncau. Ce am vrut eu să scot în relief, şi nu ştiu dacă am reuşit, este că această pătrundere a capitalismului, cu piaţa externă şi piaţa internă, n-are importanţă, a fost la noi în ţară gravă în două forme: este un capitalism de gen special, e un capitalism financiar, bancar. După părerea mea, [exploatarea colonială] este o exploatare care păstrează formele de organizare locală, nu le distruge, ci le foloseşte. Capitalismul, la noi în ţară, de pildă, nu a distrus vechile relaţii de neoiobăgie, le-a folosit. Nu se potriveşte cu pădurea sau cu petrolul, acolo nu s-au păstrat formele vechi, s-au produs forme noi. Dar specificul colonial constă în această folosire a organizaţiilor sociale retardatare, întârziate, înapoiate, cum vrei să le spui, în folosul unor metropole capitaliste” (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 60-61)[15].

Stahl a vorbit despre satele româneşti şi despre felul în care acestea erau conceptualizate în scrierile vremii, insistând asupra faptului că existau nenumărate forme de sate, atât în cadrul unei singure regiuni din România Mare, dar, mai ales, de la o regiune la alta. În relatarea sa despre modul în care istoricul P. P. Panaitescu şi unul dintre studenţii săi, ca, de altfel, şi alţi istorici români, au descris şi analizat „satul românesc”, Stahl este critic faţă de comasarea şi, implicit, de reducerea diversităţii şi a multitudinii formelor de organizare şi a specificităţii satelor din România într-o entitate unică şi stabilă, etichetată „satul românesc”:

„În definitiv, el[16] vorbeşte, şi el, şi Giurescu, şi toţi ceilalţi vorbesc, de pildă, de satul românesc, care a fost supus unei acţiuni de rumânire. Satul românesc. Care sat românesc? Ce, e un sat românesc? Nu există un sat românesc, există multiple forme de sate româneşti. Şi atunci trebuie să ştii care sunt aceste forme. Pentru aceasta trebuie să faci cercetări, să fii sociolog, nu istoric. Documentele nu te lămuresc totdeauna suficient. Trebuie să ai în minte imaginea vie a diferenţelor extraordinare de la sat la sat în ţara românească actuală” (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 122; sublinieri în original).

Orientările ideologice ale monografiştilor, alături de conceptualizările lor asupra naţiunii şi a politicii naţionale, pe de o parte, şi asupra organizării şi a reformei sociale, pe de altă parte, sunt repere majore care influenţează şi, în acelaşi timp, situează şcoala gustiană din punct de vedere metodologic. Rostás a semnalat acest aspect, observând că participanţii la monografiile sociologice nu au întreprins niciodată o astfel de investigaţie:

„influenţa diferitelor orientări ideologice în cadrul aceleiaşi echipe de cercetare avea o mare importanţă metodologică, şi am aflat cu surprindere că nici unul dintre participanţi n-a publicat nimic despre această temă” (Rostás, 2003, 261).

Din cele două citate de mai sus şi din alte comentarii din convorbirile cu Henri H. Stahl, societatea românească este plasată undeva la mijloc, între o Europă „vestică”, „modernă”, industrializată şi capitalistă şi o regiune „estică”, „barbară” şi „necontrolabilă”. Conceptualizarea societăţii româneşti păstrează, aşadar, caracterul „subdezvoltat” şi „înapoiat”, însă Stahl nu pledează, în cazul României, pentru un model de „recuperare” (catching-up), în sensul imitării, şi nici nu idealizează o imagine unitară şi neschimbătoare a satului românesc, ci susţine o cercetare sociologică complexă, sensibilă la idiosincrazii. O astfel de abordare ar asigura documentarea diversităţii formelor rurale de organizare şi ar fi deschisă la identificarea şi evaluarea critică atât a influenţelor „vestice”, cât şi a celor „estice”. O asemenea abordare implică totuşi, într-o oarecare măsură, o perspectivă unidirecţională, eurocentrică, în care modelele şi standardele cunoaşterii şi ale dezvoltării sunt construite şi se propagă de la centru spre periferie (Hofbauer şi Komlosy, 2000, 459-501):

„Noi avem această ambiţie ca românii din Timoc, de pildă, să fie lăsaţi să vorbească româneşte, ca aromânii să fie lăsaţi să vorbească aromâneşte […] Dar e greu să revendici această atitudine pentru românii tăi din altă parte, când tu nu aplici aceeaşi politică pentru străinii de la tine din ţară. Or fi interesanţi aromânii, câţi or fi, câteva zeci de mii, dar sunt interesanţi şi maghiarii din Transilvania […] Naţiunile acestea au ieşit învălmăşite din mersul istoriei. Degeaba vrei să desparţi oile albe de cele negre. Mai întâi că nu ştii care sunt albe, şi care sunt negre (râde). Şi pe urmă este o prea mare tragedie umană, domnule. Asta poate să-şi permită un stat care decretează că toţi tătarii din Crimeea trebuie sau împuşcaţi, sau strămutaţi la dracu’. Ei pot s-o facă. Într-un stat care nu poate fi controlat de către nimeni. Dar într-un stat cu model în Europa, pe cât se poate Europă, nu? Nu poţi să faci asemenea mişcări fără să nu ridici protestul mondial. Nu se poate! Şi-i şi stupid, pentru că, după părerea mea, într-adevăr coexistenţa mai multor culturi aduce după sine un spor cultural” (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 212-213; aldine în original).

Monografiştii din a doua generaţie vorbesc despre felul în care erau învăţaţi să nu-şi impună propriile convingeri politice, religioase şi morale asupra informatorilor/oarelor cu care urma să lucreze în sate. Stahl şi ceilalţi asistenţi ai lui Dimitrie Gusti care, la mijlocul anilor 1930, au pregătit campaniile monografice, au încercat să inculce aceeaşi abordare de non-imixtiune şi acceptare a tuturor convingerilor politice şi religioase. Nicolae Dunăre, unul dintre monografiştii din a doua generaţie, care a fost studentul lui Stahl şi al lui Herseni, îşi aminteşte cum el şi colegii lui au fost instruiţi în legătură cu aceste chestiuni înainte de a porni la munca de teren în sate:

„[Î]ntr-adevăr, şi Stahl, şi Herseni care mă pregătea să mă duc aici, ne-a dat o bibliografie despre Drăguş-Făgăraş, despre Ţara Oltului, ca să citim ceva înainte de a merge acolo. Şi ne-a explicat… cred că esenţială era treaba asta: ei erau mai mult greco-catolici acolo. Mi-aduc aminte treaba aceasta, că mi-a atras atenţia: dumneata eşti ortodox. Acolo să nu faci teoria că e o confesiune creştină mai bună decât alta […] Deci ne-a atras atenţia: acolo nu faci propagandă, nici politică – bine, nici nu era cazul, dar în principiu –, nici morală, nici religioasă. Te duci, nu ştii nimic. Ei să te înveţe de toate. Ce fac ei, aia e bine” (interviu cu Nicolae Dunăre în Rostás, 2006, 59).

Acest din urmă aspect mă conduce la al doilea motiv pentru care consider că Şcoala Sociologică de la Bucureşti nu poate fi încadrată cu uşurinţă în nici unul dintre curentele de gândire identificate pentru perioada interbelică, ci, mai curând, le cuprindea pe toate. Trei lucruri se pot desprinde din citatul de mai sus: 1) diversitatea orientărilor politice şi ideologice ale monografiştilor/stelor, 2) recunoaşterea existenţei acestei diversităţi atât de către coordonatorii campaniilor monografice, cât şi de participanţii/tele la ele şi 3) efortul continuu şi activ, măcar la nivel discursiv, de a asigura, în ciuda diversităţii convingerilor politice, obiectivitatea cercetării şi non-imixtiunea cercetătorilor/oarelor în viaţa oamenilor pe care îi cercetau.

Aşadar, monografiştii/stele aveau toate orientările ideologice prezente pe scena politică a României interbelice, dar Gusti şi asistenţii lui s-au străduit să asigure, pe cât era posibil, obiectivitate ştiinţifică şi echilibru politic. După cum se precizează în numeroase momente în interviuri, unicul criteriu de selecţie al lui Gusti l-a constituit capacitatea cercetătorilor/oarelor de a desfăşura activitate sociologică; indiferent dacă aveau aceleaşi convingeri politice sau, mai mult, dacă aderau la aceeaşi teorie sociologică. De pildă, Coriolan Gheţie considera că „marele merit al lui Gusti că nu ţinea neapărat să fii adeptul sociologiei lui. Dar, capta orice inteligenţă. Eu n-am pomenit ca cineva să poată aduna în jurul lui tot ce a fost elită intelectuală românească” (interviu cu Coriolan Gheţie în Rostás, 2006, 140). Şi Gheorghe Serafim identifica această ultimă caracteristică a profesorului: „Gusti nu ştiu cum avea intuiţia, domnule, de ghicea oamenii deştepţi, şi îi apropia” (interviu cu Gheorghe Serafim în Rostás, 2006, 421). Gheorghe Focşa a observat că „[e]rau categorii de oameni şi de orientări politice foarte diferite”, dar era critic faţă de laxitatea cu care „Profesorul i-a primit şi pe unii, şi pe alţii, fără prea multă rigoare în alegere. Aş zice cu o oarecare generozitate, ca să nu zic altfel” (interviu cu Gheorghe Focşa în Rostás, 2005, 76).

În memoriile sale, Henri H. Stahl, vorbeşte despre un demers polemic al echipierilor/elor care, în cadrul unor „anti-şedinţe”, făceau critica vieţii monografice şi uneori redactau chiar cronici şapirografiate cu conţinut satiric. Într-o astfel de „foaie”, povesteşte Stahl, a apărut „axioma” care reprezintă primul motto al acestei lucrări: „«E şi laie, şi bălaie»” (Stahl, 1981, 115), pusă pe seama lui Dimitrie Gusti. Deşi este evident vorba despre o glumă, această aserţiune subliniază, pe de o parte, caracterul incluziv al demersului de cercetare şi acţiune socială al Şcolii, asigurat de „tendinţa profesorului de a împăca tezele contradictorii” (Stahl, 1981, 115), şi, pe de altă parte, indică faptul că monografiştii/stele erau conştienţi/te de această caracteristică a grupului din care făceau parte.

Aşadar, se poate conclude că monografiştii/stele erau conştienţi/te, cel puţin în perioada desfăşurării interviurilor, atât de propriile orientări politice şi ideologice, cât şi de cele ale colegilor/elor (unii sunt chiar critici, după cum arată unul dintre citatele de mai sus), dar susţin că, în perioada despre care vorbesc, oamenii erau mai curând atraşi de marile inteligenţe, decât interesaţi de orientările ideologice sau politice ale profesorilor şi ale colegilor/elor lor.

Marcela Focsa

Marcela Focşa, care avea pregătire filosofică, dar care era interesată de etnografie şi artă populară şi care s-a ocupat de aceste aspecte în cadrul cercetătorilor, a participat încă de la primele campanii monografice şi a vorbit despre comportamentul ideologic al participanţilor/telor. Din relatările ei reiese foarte clar faptul că în anii ’20 şi la începutul anilor ’30 discuţiile de pe poziţii politice militante nu îşi aveau locul în cadrul cercetărilor şi, în general, în şcoala gustiană:

„[Zoltán Rostás:] – Poziţiile ideologice diferite se distingeau?

[Marcela Focşa:] – Nu, nu ştiu, acolo nu [Fundul Moldovei, 1928]. Adică politicul, cum înţelegem noi acum politicul, că unu-i marxist… Stahl era socialist, cred că era, dar nu ţinea discursuri. Pe el îl interesau ţăranii, viaţa ţărănimii, devălmăşia aceea, înţelegi. El nu ţinea discursuri. Eventual mai spunea câte ceva, aşa, într-o conversaţie particulară. Nimeni nu ţinea discursuri politice. Problema era dincolo de discursuri. Adică, singura atitudine pe care puteai s-o ai era totuşi aceea de critică la adresa burgheziei şi a statului burghez, pentru că ţăranii erau în afară de Stat. Ei aveau viaţa lor şi că ăia [politicienii] veneau acolo şi că făceau propagandă, veneau diferitele partide într-un an electoral, veneau reprezentanţii de la zeci de partide şi partiduţe care toţi spuneau acelaşi lucru. Oamenii ascultau, dar nu-i luau în serios” (interviu cu Marcela Focşa în Rostás, 2003, 130; aldine în original).

În interviurile cu a doua generaţie de monografişti, orientările ideologice ale participanţilor/telor la activităţile Şcolii şi ale intelectualilor/elor cu care Şcoala avea legături au devenit mai explicite, dar, cel puţin retrospectiv, ceea ce interesa era în primul rând valoarea şi însemnătatea discuţiilor, nu convingerile politice ale celor care conferenţiau la seriile de dezbateri organizate în cadrul Şcolii. De pildă, Coriolan Gheţie considera că erau mult mai importante discuţiile ştiinţifice şi urmărirea apariţiilor editoriale decât orientările politice diferite: „Ieşeam de la cursuri, nu ne întrebam care ce face, nu ştiu ce, fugeam fiecare să ajungem, care va fi primul la Cartea Românească să răsfoim măcar ultima noutate din Franţa, din Germania” şi, mai departe, îşi aminteşte că „[n]-aveam bani să le cumpărăm, doar le răsfoiam. Pe urmă mergeam la Café de la Paix, vizavi de Capşa, şi acolo dezbăteam ultimele noutăţi. Fără distincţii, că ăla-i comunist, că ăla-i de dreapta, că acela e nu ştiu cum” (interviu cu Coriolan Gheţie în Rostás, 2006, 138). Şi Coriolan Gheţie relevă aceeaşi dimensiune culturală şi acelaşi interes de cunoaştere, în detrimentul încadrării unuia sau alteia într-o tabără politică:

„Ce era atunci, era extraordinar climatul intelectual. Adică dacă cineva spunea o chestie cu totul aparte vorbind cu inteligenţă, erai în admiraţie. Nu te întrebai că e la stânga, că e la dreapta, dacă e la mijloc, pot să spun că simţeai o atracţie pur intelectuală. Nu merge pe criterii politice” (interviu cu Coriolan Gheţie în Rostás, 2006, 145).

Gheorghe Retegan, considerat de Henri H. Stahl unul dintre cei mai buni studenţi din anii ’30, a avut o atitudine mai critică faţă de convingerile ideologice ale colegilor săi, ceea ce arată atât faptul că participanţii/tele erau conştienţi/te de implicaţiile politice ale muncii pe care o desfăşurau, cât şi prezenţa discuţiilor din perspectivă critică asupra posibilelor influenţe şi chiar erori produse de o cercetare cu încărcătură ideologică:

„Şi Marin-Dunăre cu «ştiinţa de carte» sau aşa ceva, că el se ocupase de problema aceasta spirituală, ăştia toţi de dreapta vedeau numai spiritualitate românească. Şi Focşa şi-a făcut teza de doctorat, dacă şi-a făcut-o, cu spiritualitatea românească. Ce-o fi scris el acolo? Şi a anunţat atunci că lecţia viitoare Marin-Dunăre şi Reteganu or să vorbească despre problemele astea […] Atâta ţin minte, că, după expunere, a venit Răcoasa, care era considerat de toată lumea comunist, şi m-a felicitat pentru «obiectivitate»” (interviu cu Gheorghe Retegan în Rostás, 2006, 371-372).

În decursul anilor 1930, componenţa Şcolii a crescut numeric şi, implicit, s-a accentuat şi diversitatea formaţiilor academice şi a orientărilor ideologice a cercetătorilor/oarelor. În plus, în anii 1930, atmosfera politică din România Mare, influenţată puternic de contextul internaţional naţionalist şi xenofob, a devenit din ce în ce mai conflictuală, iar tendinţele radicale au început să se facă simţite. Faţă de deceniul anterior, un număr mai mare de participanţi la activităţile Şcolii aveau convingeri eugeniste. Un astfel de caz a fost psihologul Nistor, trimis de reputatul filozof şi psiholog naţionalist Constantin Rădulescu-Motru, care a fost invitat să ia parte la campaniile monografice. Stahl relatează întâmplarea cu un ton evident sarcastic, remarcând că, în loc să vină şi să petreacă cel puţin o lună de zile de cercetare la sat, Nistor i-a scris o scrisoare prin care îi cerea să adune toţi ţăranii într-o anumită zi, când urma să sosească el şi să facă o serie de teste psihotehnice. Stahl a considerat că o cerere atât de absurdă nici măcar nu merită un răspuns (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 301). Un alt exemplu similar este cel de-al doilea motto al acestei lucrări, în care Stahl ridiculizează fundamentul cercetărilor psihotehnice, dar acceptă prezenţa doctorului Făcăoaru[17] în cadrul echipei sale monografice:

„Era băiat deştept. Avea numai două teste la îndemână. N-avea mai multe. Unul era pentru… făcuse el o cercetare psihotehnică la angajarea manipulantului de tramvai electric, şi altul de dactilografe. Şi le aplica pe ţăranii din Drăguş. A ieşit dezastruos. Ţărancele din Drăguş nu erau deloc bune de dactilografe. Îţi închipui ce catastrofă, au ieşit de imbecili. Şi îţi dai seama, nici ca manipulanţi de tramvai nu erau mai breji (râde). Nu glumesc, aşa a fost!” (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 302-303; aldine în original).

Este evident din multe interviuri, dar este în mod special subliniat în cuvintele lui Henri H. Stahl, faptul că asemenea convingeri eugeniste erau împărtăşite de unii dintre participanţii la cercetări, dar că aceştia nu constituiau nici pe departe majoritatea sau nucleul grupului monografiştilor/stelor. Întrucât Şcoala era o unitate academică deschisă, care avea ca scop concentrarea de cercetători/oare şi de specialişti/ste din toate disciplinele ştiinţifice (conform concepţiei lui Gusti şi a asistenţilor lui asupra dimensiunii interdisciplinare a cercetării sociologice) (Stahl, 1981, 59-60, 102-103), orice cercetător/oare era binevenit/ă să participe şi să lucreze la propria temă. Totuşi este limpede din felul în care vorbeşte Stahl despre cercetările „psihotehnice” că o asemenea abordare era considerată ridicolă de către multă lume.

H.H. Stahl

Stahl comentează şi cercetările conduse de antropologul şi medicul Francisc Rainer asupra antropologiei raselor. Stahl respinge o astfel de teorie ca neştiinţifică şi imposibil de demonstrat. Cu toate acestea, el acceptă să primească activităţile lui Rainer în cadrul campaniilor monografice, întrucât amândoi sunt de părere că orice teorie trebuie testată înainte de a se decide că este greşită sau, cel puţin, să se ajungă la concluzia că o anumită teorie este imposibil de verificat.

„Există rase? Au influenţă asupra vieţii sociale ori ba? Aceasta era problema pe care o punea [Francisc Rainer]. Şi o spunea răspicat. Foarte clar. Foarte clar. Mi se pare că am şi scris treaba aceasta. L-am întrebat: dar, domnule profesor, la ce concluzii aţi ajuns? Mai întâi, există rase? Există legătură între rasă şi formele de viaţă socială? El mi-a spus aşa: nu ştiu, deocamdată strâng material. Şi strâng absolut obiectiv, cât mai mult pot, cât mai corect, cu nădejdea că va fi cândva cineva care să le interpreteze.

 

[Zoltán Rostás] Cred chiar că şi punctul de pornire a fost greşit, dar nu este un caz unic în istoria ştiinţei…

 

Vezi, cum teoria rasistă era de pe vremea aceea la modă, el avea tot dreptul să-şi pună întrebarea: ia să verific eu această problemă. Avea dreptul! […] Şi făcea el o întreagă teorie foarte interesantă despre obligaţia pe care o are omul de ştiinţă de a strânge material în mod corect. Cred că până la urmă ajungi la concluzia că ai strâns degeaba. Dar niciodată nu strângi degeaba. Că răspunsul negativ la o întrebare pusă este un răspuns pozitiv de fapt. Ai dat deoparte această problemă, gata, ai scos-o din circulaţie. Nu poţi să dovedeşti nimic. Asta era concluzia lui. De altfel, totdeauna în materie de rasă nu poţi să spui nimic. Ştiinţific nu poţi să dovedeşti nimic” (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 264-266; aldine în original).

Această discuţie despre validitatea încercării de verificare a unei teorii, indiferent de implicaţiile ei biologiste sau rasiste, răspunde unei teze elaborate de istorica Maria Bucur în cercetarea ei asupra mişcării eugenice din România interbelică (Bucur, 2002). Bucur explorează tematicile majore ale tezelor şi ale programelor eugenice româneşti şi investighează impactul pe care l-a avut discursul eugenic atât asupra comunităţii ştiinţifice, cât şi dincolo de aceasta, în construirea identităţii naţionale româneşti. Bucur identifică promotorii şi aderenţii principali ai ideilor eugenice în sfera politică şi academică din România şi îl include pe Dimitrie Gusti printre aceştia, asociindu-l cu mişcarea eugenică în virtutea poziţiei lui de preşedinte al Institutului Social Român. Aşa cum am menţionat mai sus, sub auspiciile Institutului se organizau conferinţe publice şi dezbateri despre diverse tematici, în cadrul cărora oameni de ştiinţă şi politicieni cu diverse formaţii şi convingeri ideologice susţineau alocuţiuni. Teza lui Bucur despre ideile eugenice ale lui Gusti se bazează pe faptul că Institutul pe care îl conducea a invitat şi a găzduit prelegeri ale unor oameni de ştiinţă identificaţi cu mişcarea eugenică.

Discuţia lui Stahl asupra necesităţii cercetării ca instrument prin intermediul căruia se poate dovedi că o anumită teorie este greşită şi, în general, a necesităţii iniţiativelor de dezbatere care să aducă sub lupă şi să critice teme arzătoare ale vremii, ar putea modera o ipoteză atât de radicală precum identificarea lui Dimitrie Gusti cu mişcarea eugenică în virtutea asociaţiei. Mai mult, ipoteza mea fundamentală în această lucrare este aceea că Şcoala sociologică de la Bucureşti, care a funcţionat în cadrul Institutului Social Român, a găzduit oameni de ştiinţă şi persoane publice cu toate formaţiile şi orientările academice şi ideologice, aşa încât ar fi problematic să îl considerăm pe Gusti adeptul şi promotorul tuturor orientărilor pe care le-au avut invitaţii săi sau chiar şi numai colaboratorii săi apropiaţi:

„[Gusti] vroia să-i facă pe toţi politicienii să fie la un anumit nivel de obiectivitate, de tratare ştiinţifică a problemelor. Tot Institutul Social Român a avut acest scop. Lucra acolo cu te miri cine. Te şi miri, într-adevăr, să vezi cine era vorbitor, conferenţiar la serie de lucrări ale lui, începând cu Brătienii, cu Marghiloman, cu ţărăniştii, cu Răducanu, chiar cu Voinea şi cu Moscovici. Şi cu Iorga.

 

[Zoltán Rostás] Îi băga într-o oală.

 

Da, da. El avea acest dar de a-i convinge pe oameni că, în primul rând, trebuie să fii om de ştiinţă. Ca politician. Şi trebuie să fii conştient de ce urmăreşti. Vino şi expune ştiinţific ce urmăreşti, ce vrei. […] E surprinzător să vezi numai lista oamenilor care erau, care activau la Institutul Social Român. Era o platformă obiectivă, neutră, în care fiecare avea posibilitatea să spuie […] (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 56; aldine în original).

Al treilea motiv al dificultăţii plasării Şcolii de sociologie într-una dintre cele două tabere ideologice identificate în dezbaterile publice din perioada interbelică în România Mare constă în existenţa dezacordurilor şi a unor grupuri „dizidente” în cadrul Şcolii. Aşa cum am arătat mai devreme, Şcoala a cuprins o colectivitate eterogenă din punctul de vedere al orientărilor politice şi ideologice şi, în acest context de pluralitate a convingerilor, coordonatorii ei au încercat, cel puţin la nivel discursiv, să asigure acurateţea şi obiectivitatea cercetărilor şi un anumit echilibru politic. Totuşi au existat momente când a devenit foarte greu, uneori chiar imposibil, de pus în acord şi coordonat unele convingeri extremiste şi radicale, lucru care a dus în câteva cazuri la dezacorduri puternice între monografişti/ste şi chiar la desprinderea de şcoală a unora şi părăsirea activităţii monografice – aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre cei care au aderat la mişcarea legionară.

Un exemplu reprezentativ de disensiuni în grupul monografiştilor/stelor a fost relatat de Stahl atunci când a vorbit despre neînţelegerile provocate de interpretările diferite ale statutului Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, care, din 1934, sprijinea şcoala gustiană şi campaniile monografice. O echipă de cercetători din Transilvania a vrut să facă o cercetare în care să aplice modelul sociologic gustian asupra unui sat de pe teritoriul României locuit de etnici maghiari, dar se pare că proiectul de cercetare a fost împiedicat de Ministerul de Interne. Dintr-o scrisoare menţionată de Zoltán Rostás în convorbirea cu Stahl, doi dintre coordonatorii activităţilor Fundaţiei, Henri H. Stahl şi Octavian Neamţu, au fost de partea echipei transilvănene, dar Emanoil Bucuţa, aflat la conducerea Fundaţiei, s-a opus. Stahl explică faptul că a avut mai multe conflicte cu Bucuţa pe probleme legate de ceea ce acesta din urmă considera ca nedorit sau de neacceptat de către „Stat”. În acest caz conflictele de interpretare au avut la bază statutul Fundaţiei, în care se stipula ca obiect de cercetare şi scop al acesteia „ridicarea satului românesc”. Stahl înţelegea prin „satul românesc” orice sat de pe teritoriul României Mari, în timp ce Bucuţa considera că nu poate fi vorba decât despre satul etnic românesc (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 210-211).

Un alt aspect important al disensiunilor din cadrul grupului monografist este reprezentat de pătrunderea convingerilor specifice mişcării de extremă dreaptă în România, identificată sub denumirea de Legiunea „Arhanghelului Mihail”. În interviurile cu prima generaţie de monografişti/ste, grupul legionarilor este identificabil, dar diferenţele de orientare nu sunt foarte importante, în timp ce monografiştii din a doua generaţie sunt mult mai conştienţi de diferenţele şi conflictele dintre legionari şi restul monografiştilor/stelor. Spre mijlocul anilor 1930 şi, mai ales, la finalul acestora, vizibilitatea şi influenţa Legiunii s-au intensificat şi, ca urmare, capacitatea de a recruta tineri/e intelectuali/e în rândurile ei a crescut. Unii dintre monografiştii, care încă dinainte aveau convingeri de dreapta, au intrat în mişcarea legionară. Câţiva au părăsit şcoala gustiană deoarece interesele de cercetare ale acesteia erau în conflict cu convingerea Legiunii, conform căreia nu era necesar nici un fel de cercetare pentru a afla care sunt nevoile poporului şi soluţiile pentru îndeplinirea acestora, întrucât tot ce trebuia ei să ştie apărea în cartea Pentru Legionari, scrisă de Căpitan, conducătorul mişcării legionare.

Stahl şi alţi/te monografişti/ste au relatat şi au comentat pe larg diferenţele de opinie din rândul legionarilor, motivele pentru care aceştia au intrat în Legiune, comportamentul lor faţă de şcoală gustiană înainte şi după părăsirea ei, ca şi explicaţiile şi sentimentele contradictorii ale acestora în legătură cu diverse acţiuni ale Legiunii – ca, de pildă, asasinarea unor oameni politici sau de ştiinţă, precum a prim-ministrului Armand Călinescu sau a istoricului Nicolae Iorga (vezi şi interviul cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 40-41, 153-154, 215-216, 278, 280-281; interviul cu Paula Herseni în Rostás, 2003, 218; interviul cu Marcela Focşa în Rostás, 2003, 119-123, 133-134, 137-138; interviul cu Gheorghe Retegan în Rostás, 2006, 261, 377 etc.). De exemplu, aproape toţi/oate monografiştii/stele intervievaţi/te, indiferent de generaţia din care au făcut parte, au semnalat quartetul format din Ernest Bernea, Ion Ionică, Dumitru C. Amzăr şi Ion Samarineanu, dar evoluţia relaţiilor cu fiecare dintre ei în parte şi cu „grupul legionar” ca întreg este resimţită şi relatată diferit, în funcţie atât de relaţia personală a monografiştilor/stelor cu ei, cât şi de momentul politic la care se face referire, culminând, în cele din urmă, cu separarea grupului „dizident” de Şcoala Sociologică.

De exemplu, Marcela Focşa, în expunerea mai largă despre diferitele grupuri de prieteni/e din cadrul Şcolii, îi identifică pe cei patru legionari ca formând un grup separat încă de la sfârşitul anilor 1920, dar îi diferenţiază şi individualizează pe fiecare în parte, în funcţie de formaţiile profesionale specifice, de clasa socială, de motivele pentru care s-au alăturat mişcării legionare şi de consecinţele pe care le-a avut acest lucru pentru fiecare în parte:

„Ăştia nu erau cu noi [în grupul ei de prieteni/e]. Erau colegi de an cu mine. Ei au fost după aceea legionari. Ştiu că Amzăr s-a însurat cu sora lui Bernea. Nu ştiu dacă erau prieteni, ei făceau parte din aceeaşi mişcare. Dar Ionică era un om, totuşi, de alt gen. Era braşovean, era un băiat oarecum bogat. Avea maşină, ceea ce la vremea aceea era ceva… Nu era cu nasul pe sus, era foarte subţire, cu limba franceză. Era de altă categorie socială decât Bernea şi cu Amzăr. Samarineanu a fost mai şters. Ionică a fost şi director în minister [ulterior perioadei despre care vorbeşte]. Ei au făcut parte din mişcare [mişcarea legionară], şi fiecare s-a ales cu altceva. Amzăr s-a ales cu o ambasadă parcă în Germania, şi a rămas acolo, Ionică a dispărut şi Bernea s-a ales cu închisoarea. Aşa că fiecare a avut altă soartă” (interviu cu Marcela Focşa în Rostás, 2003, 119).

Este clar că relaţiile multiple şi în continuă schimbare ale Şcolii Sociologice cu mişcarea legionară ca întreg, cât şi cele cu grupul legionar dizident care s-a desprins din şcoală sunt mult mai complexe şi mai nuanţate decât este loc pentru expunerea sumară din această lucrare. Dar ceea ce am vrut să arăt este că unii dintre monografişti, mai ales la sfârşitul anilor 1930, s-au alăturat Legiunii şi au format un grup separat identificabil, cunoscut şi prezent ca atare în toate relatările monografiştilor/stelor, plasând şi construind şcoala gustiană în opoziţie cu orientarea de extremă dreaptă şi naţionalistă. Acest lucru nu înseamnă însă că toţi monografiştii care au intrat în mişcarea legionară şi, cu atât mai puţin, cei care aveau doar convingeri de dreapta, dar fără o poziţie militantă, au părăsit activităţile şcolii. Un exemplu cunoscut este cel al unuia dintre asistenţii lui Gusti, Traian Herseni, care a aderat la mişcarea legionară mai curând urmărind avantaje profesionale, decât din convingere ideologică. De pildă, Marcela Focşa, printre alţi/te monografişti/ste, localizează aderarea lui Traian Herseni la mişcarea legionară în ambiţiile de ascensiune profesională ale acestuia:

Traian Herseni

„Herseni era un ambiţios. Un mare ambiţios. Dacă n-ar fi fost el un om deştept şi muncitor şi capabil, s-ar putea spune despre el că este un carierist […] Chestia cu legiunea cred că tot din carierism a făcut-o […] Dar era aşa de puţin legionar în felul lui de a gândi, de a vorbi cu oamenii… Nu era antisemit, nu înjura burghezii…” (interviu cu Marcela Focşa în Rostás, 2003, 137).

Zoltán Rostás indică un alt aspect important al relaţiei dintre Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi mişcarea legionară: competiţia lor constantă şi activă de a atrage masele tinere educate în rândurile lor. Acest lucru este valabil mai ales pentru finalul deceniului al treilea, când şcoala gustiană şi-a extins scopurile în aşa fel încât să cuprindă acţiunea socială şi culturală desfăşurată prin intermediul echipelor studenţeşti trimise la sate mai ales cu acest obiectiv. În cadrul şcolii şi din iniţiativa lui Gusti, activităţile echipelor studenţeşti în sate au fost instituţionalizate în cadrul Serviciului Social şi participarea tuturor absolvenţilor/telor de învăţământ superior din România la muncă socială şi culturală la sate a devenit obligatorie. Această din urmă iniţiativă de instituţionalizare a muncii culturale a lui Gusti, deşi nu a mai avut timp să fie dusă la bun sfârşit din cauza începerii războiului, este considerată de Rostás ca o dovadă clară a demersului lui Carol al II-lea, prin Dimitrie Gusti, de a crea structuri care să intre în competiţie cu atracţia pe care o exercita mişcarea legionară asupra generaţiei tinere educate şi, eventual, să o contracareze (Rostás, 2005, 75-83). Acest aspect de competiţie cu mişcarea legionară este evidenţiat şi de Henri H. Stahl, care remarcă pierderea luptei lui Carol în faţa asaltului pătrunderii hitleriste:

„Mişcarea legionară a fost folosită ca instrument de pătrundere hitleristă. […] Între ce lucra el cu echipele la ţară, cu studenţii, cu tineretul, şi ce lucrau hitleriştii cu legiunea era o deosebire, o luptă vădită, acerbă. Amândouă mişcările, şi în ce încercase să facă Vodă Carol cu echipele, şi în ce încercase să facă Legiunea, foloseau tineretul. Or, se punea întrebarea: cine pune mâna pe acest tineret? În momentul când mâna a pus-o Legiunea, el a trebuit să renunţe pur şi simplu la planurile lui. A fost o înfrângere clară a lui. Un eşec al întregii lui politici” (interviu cu Henri H. Stahl în Rostás, 2000, 112).

Concluzii

Şcoala  sociologică de la Bucureşti, fondată şi coordonată de Dimitrie Gusti, a fost un grup de cercetare complex şi dinamic, activ în România interbelică, care pune sub semnul întrebării şi problematizează delimitări şi categorizări stricte. Şcoala gustiană a strâns în cadrul şi în jurul ei un număr mare de cercetători şi de cercetătoare cu orientări ideologice şi politice diverse şi adesea antagonice; cu toate acestea, coordonatorii şcolii au reuşit în mare măsură să menţină un echilibru delicat în marea eterogenitate a participanţilor/telor la activităţile ei. Ipoteza mea este că longevitatea şi succesul şcolii gustiene nu trebuie înţelese în ciuda formatului ei pluralist, ci ca urmare a acestuia. Scopul Şcolii nu era cercetarea sociologică a satelor din România doar de dragul cunoaşterii, ci unul cu evidentă încărcătură politică[18]: cercetarea satelor din România cu scopul de a putea elabora şi aplica politici de intervenţie socială bazate pe cunoaştere directă. Bineînţeles, o asemenea întreprindere nu avea cum să nu dea naştere la dispute aprinse, atât în contextul local al unui stat de curând format şi care se afla în cursul procesului de construire naţională şi reformă socială în cadrul proaspetelor sale graniţe, cât şi în contextul global al ascensiunii mişcărilor naţionaliste şi extremiste. Totuşi, şcoala gustiană a reuşit în mare măsură să-şi îndeplinească proiectul, adaptându-l, reîncadrându-l şi redefinindu-l constant, atât în funcţie de mediul politic şi social românesc în continuă schimbare între cele două războaie, cât şi în funcţie de contextul internaţional.

Şcoala Sociologică de la Bucureşti a funcţionat ca un grup intelectual şi de cercetare a cărui evoluţie şi orientare ideologică şi politică au reflectat scena publică din România. Participanţii/tele la activităţile şcolii au avut, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcţie de momentul şi contextul specifice, toate orientările politice, dar coordonatorii au depus în mod constant eforturi pentru a asigura obiectivitate ştiinţifică şi neimplicare şi echilibru politice. De la mijlocul anilor 1920 şi până la începutul anilor 1930, pentru prima generaţie de monografişti/ste, conceptul de naţiune este mai difuz şi mai implicit, iar referinţele şi mărcile naţiunii sunt mai rare şi discutate mai sumar şi cu mai puţină implicare politică. Afirmarea unei naţiuni şi a unei culturi etnice româneşti ca diferite de „alte” etnii de pe teritoriul „României Mari” este mai evidentă, mai bine definită şi mai puternică în interviurile cu a doua generaţie de monografişti, dar şi aici există nuanţe. Nicolae Dunăre, de exemplu, este extrem de conştient de „românitatea” lui etnică, religioasă şi culturală, dar se simte obligat să sublinieze faptul că trăsăturile şi convingerile lui personale nu trebuie să-i influenţeze cercetarea, care trebuie să fie „cât mai obiectivă posibil” (interviu cu Nicolae Dunăre în Rostás, 2006, 21-23).

Prin urmare, transformările conceptualizărilor naţiunii, societăţii şi reformei sociale la cele două generaţii de monografişti/ste au urmat, în mare, interesele şi dezacordurile crescânde între orientările şi mişcările politice antagonice din România Mare. Formatul pluralist al Şcolii Sociologice de la Bucureşti face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, situarea ei într-una dintre cele două, sau chiar trei, grupări fixe de orientări ideologice şi politice identificate pe scena publică a României interbelice – „europenistă”, „tradiţionalistă” şi aceea care a fost numită „a treia cale”. Parcursul metodologic şi ideologic al şcolii gustiene s-a intersectat cu toate taberele „dezbaterii”, dar se pare că nu şi-a apropriat niciuna dintre ele sau, mai curând, nu a considerat că ar fi productiv pentru scopurile sale să se identifice cu una anume.

Bibliografie

Bucur, M. (2002) Eugenics and Modernization in Interwar Romania. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press.

Gusti, D. (1938) Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. I. Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.

Gusti, D. (1939) Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. II. Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.

Gusti, D. (1946) Sociologia Militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii. I. Cunoaştere. Bucureşti: Fundaţia Culturală Regele Mihai I.

Hitchins, K. (1978) Gândirea: Nationalism in a Spiritual Guise, in K. Jowitt (ed.), Social Change in Romania, 1860-1940, Berkeley: Institute of International Studies, University of California, 140-173.

Hitchins, K. (1992) Romania. The American Historical Review, 97, 4, 1064-1983.

Hitchins, K. (1994) Rumania 1866-1947. Oxford: Clarendon Press.

Hofbauer, H. şi Komlosy, A. (2000) Capital Accumulation and Catching-Up Development in Eastern Europe. Review – Fernand Braudel Center for the Study of Economies, Historical Systems, and Civilizations, XXIII, 4, 459-501.

Larionescu, M. (2007) Istoria sociologiei româneşti. Bucureşti: Ed. Universităţii din Bucureşti.

Livezeanu, I. (1995) Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle. 1918-1930. London: Cornell University Press.

Rostás, Z. (2005) Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti: Tritonic, 2005.

Rostás, Z. (2000) Monografia ca utopie – Interviuri cu Henri H. Stahl. Bucureşti: Paideia.

Rostás, Z. (2001) O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Bucureşti: Printech.

Rostás, Z. (2003) Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene. Bucureşti: Paideia.

Rostás, Z. (2006) Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii Gustiene. Bucureşti: Paideia.

Stahl, H. H. (1936) Şcoala monografiei sociologice. Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, XIV, 1138-1160.

Stahl, H. H. (1981) Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”. Bucureşti: Minerva.

Stahl, H. H. (2003) Satul, în H. H. Stahl, Istoria socială a satului românesc. O culegere de texte. Bucureşti: Paideia, 137-147 (orig. Henri H. Stahl (1938) Pentru sat, Cartea echipelor nr. 2, Bucureşti: Fundaţia Culturală).

Ţurcanu, F. (2003) Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire. Paris: Éditions la Découverte (trad. rom. Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Bucureşti: Humanitas, 2005).

Vulcănescu, M. (1998) Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti. Bucureşti: Eminescu (orig. Vulcănescu M. (1937) Dimitrie Gusti, Profesorul in Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică dela Bucureşti, Bucureşti: Institutul Social Român, 5-94).

Note