Un altfel de Mircea Vulcănescu?
Ionut Butoi
Ne propunem, în rîndurile următoare, să oferim cîteva indicii ale unui alt Mircea Vulcănescu, unul viu, dinamic, complex şi prezent în istorie ca martor, actant şi predictor. Un Mircea Vulcănescu despre care, în ciuda recuperărilor recente, încă se ştiu destul de puţine lucruri.
Sociolog, filozof, teolog sau economist?
Această schiţă a lui Vulcănescu este deficitară din două motive:
a) preocupările lui Vulcănescu, indiferent de domeniu, nu au fost decît rareori teoretic-abstracte, cu mize „culturale“, ridicate deasupra contingentului. Dimpotrivă – ele se aplică mizelor actualităţii istorice în care acesta a trăit ca martor, a acţionat ca agent şi a reflectat ca un spectator angajat al momentului. Ca o consecinţă, ele nu pot fi înţelese în mod adecvat decît prin raportare la contextul de împrejurări care au generat luarea de poziţie/ analiza/ reflecţia lui Vulcănescu. Acest lucru nu le face contingente, ci articulate în realitate şi constituie motivul pentru care cercetarea acestor mărturii este o bună cale de cercetare de istorie socială a interbelicului românesc;
b) Vulcănescu este şi sociolog, şi economist, şi teolog. Relaţia între dimensiunile personalităţii sale nu este disjunctivă, ci complementară. Deseori scrierile sale sînt transdisciplinare, autorul folosind idei teologice sau sociologice în scrieri economice sau ipoteze sociale pentru realităţi social-religioase. Personalitate care impresiona prin genialitatea sa (mărturiile, în acest sens, abundă), Vulcănescu stăpînea perfect toate aceste domenii diferite. Biografia, listele lucrărilor – terminate sau nu – , ale conferinţelor arată preocupări sistematice în acest sens.
Este însă transdisciplinaritatea semn al unui eclectism al viziunii şi al metodei? Nu. Pentru a-l cita chiar pe el, se poate spune orice despre Vulcănescu, dar nu că era confuz. „Nevoia de sinteză“ a spiritului său l-a dus la configurarea unei perspective unitare şi a unei metode coerente. De altfel, în polemicile sale, delimita întotdeauna între argumentul etic şi cel sociologic, scăpînd astfel din capcana în care foarte mulţi cercetători ai ştiinţelor sociale cad – anume evaluarea, cu pretenţia obiectivităţii, a unei realităţi sociale din punct de vedere etic.
„Năist“ sau „gustist“? De ce nu şi „madgearist“?
În formarea lui, Mircea Vulcănescu revendică influenţa a trei „maeştri“: Nae Ionescu, Dimitrie Gusti şi, ceea ce se ştie mai puţin, Virgil Madgearu. De la primul ar fi moştenit perspectiva filozofică, de al doilea – modul în care se face, sistematic şi metodic, o cercetare. În ceea ce-l priveşte pe Virgil Madgearu, pe care l-a cunoscut mai tîrziu (în anii ’30, cînd deja Vulcănescu era format inclusiv ca economist), putem afirma că au împărtăşit aceleaşi preocupări economice despre ruralitatea României Mari.
Cert este că, în ceea ce priveşte receptarea lui Vulcănescu, s-a susţinut mai degrabă apartenenţa acestuia la curentul de tineri interbelici fascinaţi de Nae Ionescu. „Ajută“ la această interpretare chiar o afirmaţie a lui Vulcănescu de la o conferinţă dedicată tinerei generaţii. Afirmaţia a fost receptată de unii drept o dovadă a „iubirii fanatice“ purtate profesorului. Nimic mai fals. Cercetînd arhiva familială a corespondenţei purtate de Mircea Vulcănescu, am descoperit un fragment care este atît lămuritor pentru subiect, cît şi specific pentru înţelegerea personalităţii lui.
„[…] cu rezerva lui Gusti (de la care am dobîndit metoda de lucru ştiinţific), Nae este singurul care a avut asupra mea o influenţă efectivă în gînd, de la care am deprins cum să gîndesc corect o chestiune şi mai mult, impunîndu-mi problemele lui, atrăgîndu-mi aten-ţia necontenit cînd riscam confuzii sau priviri superficiale. […] Prezenţa lui printre voi are însă şi primejdii şi ar fi dăunătoare dacă v-ar face să renunţaţi să mai gîndiţi fiecare, pe cuvînt că «a zis Nae» (Magister dixit!).“
Stilul deseori omagial în care Mircea Vulcănescu se raporta la profesorii săi şi discreţia prin care se delimita (chiar şi teoretic) de poziţiile lor au favorizat punerea accentului pe continuităţile „moştenirii“ intelectuale maestru-ucenic, mai degrabă decît pe distanţări. O reconsiderare este necesară şi în acest punct. Ce se poate spune aici, pe scurt, este că de la Nae Ionescu Vulcănescu a preluat ortodoxia ca perspectivă integratoare, coerentă, ca premisă în analiza istoriei şi a realităţilor sociale. Dar nu şi restul filozofiei acestuia, anume, viziunea statică asupra istoriei şi socialului şi logica colectivelor. Este, din acest motiv, singurul dintre „ucenicii“ lui Nae Ionescu care a prelucrat, într-un mod fecund, ceea ce adusese original filozoful în cîmpul academic şi cultural românesc şi singurul care a continuat coerent demersul său, într-un mod în care se poate afirma, fără să riscăm prea mult a greşi, că a fost fidel intuiţiilor lui Nae mai mult decît Nae însuşi.
Ca sociolog, Vulcănescu nu moşteneşte de la Gusti mai mult decît o metodă strict tehnică de lucru, aşa cum o şi mărturiseşte, de altfel. Perspectiva etică a profesorului îi este străină (chiar dacă-i respectă consecinţele în sistemul gustian schiţat de el însuşi) şi nu împărtăşeşte nici metoda lui de cercetare, ale cărei limite le ştie foarte bine. Astfel, într-o scriere inedită în care îl analizează pe Marx, Vulcănescu se întreabă: „De ce materialismul istoric s-a vădit o ipoteză fecundă şi sociologia gustiană numai un cadru fecund, dar gol?“. Lipsa unei ipoteze de lucru şi a unei cercetări care să fie astfel orientate către o cunoaştere de tip „lanternă“ şi nu către una de tip „găleată“ a fost o deficienţă a sistemului gustian observată şi de ceilalţi membri ai Şcolii. Ca metodă, spre deosebire de profesorul său, Vulcănescu adoptă perspectiva fenomenologică, cu accent pe identificarea tendinţelor de lungă durată ale structurilor complexe şi pe identificarea semnificaţiilor acţiunilor umane (ceea ce astăzi se numeşte în sociologie acţionism). În schimb, cadrul oferit de cercetările monografice îi oferă lui Vulcănescu ocazia de a cerceta în profunzime realitatea social-economică a satului românesc, îndeosebi a gospodăriei ţărăneşti. Preocupare care-l apropie de Virgil Madgearu într-o încercare de a aborda într-un mod pragmatic realitatea economică predominantă a României Mari, cea a exploataţiei agricole familiale.
Subiectul nu are doar aspecte strict tehnice, ci ţine de o dezbatere majoră a interbelicului românesc, anume cea a dezvoltării burgheziei industriale şi financiare de stat (în genul lui Ştefan Zeletin) versus calea specifică societăţilor răsăritene cu caracter preponderent rural (Virgil Madgearu). Şi a cărei miză nu este nicidecum teoretică – ci ţinea de găsirea celei mai potrivite căi de abordare a chestiunii ţărăneşti, o problemă socială şi economică gravă a României interbelice. În orice caz, Vulcănescu atestă, într-un articol scris după asasinarea lui Madgearu, că economistul ţărănist era singura autoritate cu care avea şansa să-şi verifice propriile viziuni economice. Despre o influenţă calitativă decisivă a lui Madgearu asupra lucrărilor economice ale lui Vulcănescu nu se poate vorbi însă, ci mai degrabă despre apropieri de viziune.
În umbra Marelui Inchizitor. Totalitarism şi libertate
Unul dintre cele mai inedite studii economice ale lui Mircea Vulcănescu este Spre un nou medievalism economic. Este interesant, fiindcă e un bun exemplu de analiză a realităţilor economice cu o metodă sociologică proprie (fenomenologică) şi cu o premisă teologică. Realitatea economică este oferită de criza anilor ’30, respectiv de Marea Depresiune, iar modificările structurale pe care aceasta le antrenează sînt abordate într-o perspectivă a duratei lungi, în care se caută identificarea tendinţei istorice pe care se înscriu ele. Vulcănescu vede în Marea Criză un moment de turnură: capitalismul clasic, al aurului, al ordinii private şi al statului de întindere relativ restrînsă face loc unui tip de economie în care creditul ia locul aurului, distincţia public-privat este pusă în discuţie şi intervenţia statului devine regulă. Practic, avem de-a face cu o tendinţă spre colectivizare, spre o etatizare a vieţii economice, proces dublat, în Răsărit, de experimentul comunist. Unde este premisa teologică? Dincolo de ideea de nou Ev Mediu, lansată de Nikolai Berdiaev, Vulcănescu identifică în spatele tendinţelor economice colectiviste ale epocii umbra Marelui Inchizitor al lui Dostoievski.
Spectrul tendinţelor colectivist-totalitare este o preocupare constantă pentru Mircea Vulcănescu şi tema e preluată, fragmentar, în mai multe scrieri, iar mai pe larg, într-o conferinţă pe teme teologice (Creştinul în lumea modernă). Ca şi în studiul economic de mai sus, Vulcănescu identifică o tendinţă totalitară nu doar în ceea ce se întîmpla în URSS („raiul trist“ al „furnicarului“ de albine), ci şi în lumea occidentală, unde există o tot mai pronunţată „substituire a Leviathanului în locul lui Dumnezeu“, o „pretenţie de îndumnezeire a colectivului“. Drept concluzie:
„Creştinismul este astăzi nevoit să ia atitudine împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste a Bisericii lui Dumnezeu chipul apocaliptic al Leviathanului“.
Fascismul şi mişcarea legionară ocupau, pentru Vulcănescu, versantul opus celui comunist, înrudit ca tendinţă prin această mişcare structurală către totalitarism. Cum notase în altă parte: „Ce ne desparte de comunişti ne desparte şi de fascişti, şi de catolici. Sîntem răsăriteni“.
În căutarea fondului pierdut?
Conservator, Mircea Vulcănescu poate fi înscris, într-o încercare de încadrare în dezbaterile specifice României moderne, în prelungirea observaţiei maioresciene asupra tensiunii dintre formă şi fond. La Vulcănescu, cele două concepte capătă un conţinut complex şi concret. Referinţele asupra fondului nu mai ţin de romantismul filozofic sau de sămănătorismul literar-istoric, ci de o raportare atentă, nonideologică şi multidisciplinară, în care realitatea socială şi culturală este tratată cu instrumentele celui care vrea să cunoască şi, cel mult, să repare, nu cu ale celui care vrea să schimbe societatea cu orice preţ în numele utopiilor, fie ele de „dreapta“ sau de „stînga“.
Lasă un răspuns