Universitatea interbelică a sociologilor gustieni. Studii[1]
Alina Branda
Volumul Universitatea interbelică a sociologilor gustieni. Studii, coordonat de Zoltan Rostas, e structurat în trei capitole-studii substanţiale, semnate de Ionuţ Butoi, Dragoş Sdrobiş şi Theodora-Eliza Văcărescu.
Introducerea, al cărei autor este coordonatorul volumului, propune o circumscriere tematică, explicând deopotrivă necesitatea demersurilor de cercetare prezente aici, cât şi finalitatea lor. Astfel, activitatea profesorului Dimitrie Gusti, dar şi a Şcolii de sociologie pe care o formează sunt încă, în opinia autorului, prea puţin cunoscute, iar studiile cuprinse în această carte abordează teme insuficient exploatate până în momentul de faţă, punând în lumină asemenea subiecte inedite. Sunt evidenţiate în textul introducerii, rolurile pe care le-au avut “Oficiul Universitar” şi “Cooperativa studenţească” în identificarea problemelor cu care se confruntau studenţii, tinerii universitari în primele decade ale perioadei interbelice. Problemele sesizate cu acuitate în aceste cadre urmau să fie abordate ştiinţific, dar cu finalitate, imperativele fiind de a găsi soluţii practice, concrete, de ameliorare a acestora. De asemenea, urmând perspectivele cultivate de Gusti şi gustieni, într-o analiză contextuală fină, autorul demonstrează cum se construise în acele decade conştiinţa rolului şi rostului ştiinţelor socio-politice. Un fragment dintr-un text al lui Dimitrie Gusti, publicat în Revista Universitară/februarie1926, citat în Introducere la paginile 10-11, e ilustrativ în acest sens. Ştiinţele sociale şi politice au un rol important “nu numai pentru că ele luminează cetăţeanul asupra datoriilor sale şi formează pe conducători conştienţi ai opiniei publice, semănători de idei sănătoase, ci şi pentru o pregătire specială a carierelor publice. Dar o pregătire specială, socială şi politică este indispensabilă nu numai pentru carierele administrative, ci şi pentru funcţionarii superiori ai ministerelor, pentru cariera diplomatică (ea presupune savante şi fine observaţii ale popoarelor), pentru cea consulară, (consulii trebuind să procure informaţii sistematice şi metodice şi chiar pentru cea de magistrat, căruia i sepun în fiecare moment toate enigmele şi în faţa căruia se desfăşoară toate conflictele vieţii)”[2].
Rolul lui Gusti ca decan al Facultăţii de Litere (1929- 1932), ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932- 1933) e pus, de asemenea, în evidenţă în Introducere.
În aceste calităţi ale sale, el a fost preocupat de “formarea unei şcoli sociologice de înaltă ţinută, cu dascăli moderni cu alt habitus şi de certă valoare ştiinţifică”[3]. Temele predilecte ale lui Gusti, care vizau Universitatea, sunt identificate rând pe rând şi analizate: organizarea Seminarului de Sociologie, organizarea Congresului Internaţional de Sociologie de la Bucureşti, ameliorarea condiţiilor sociale ale studenţilor şi ale altor categorii de populaţie sunt imperative ale lui Gusti, dezbătute ca atare de coordonatorul acestui volum. Pe baza experienţei campaniilor monografice, Dimitrie Gusti pune în practică o nouă viziune asupra muncii culturale la sate, insistă asupra necesităţii introducerii serviciului social. Aceasta e o altă direcţie de acţiune, prezentă în viziunea lui Gusti, menţionată în Introducerea acestui volum.
Studiul lui Ionuţ Butoi, intitulat O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice. Între revoluţia studenţească şi activism social, e rezultatul radiografierii perioadei, în baza studierii în principal a Anuarelor celor mai importante Universităţi din România interbelică şi a rapoartelor CNSAS (a vechilor rapoarte realizate de Siguranţa Naţională şi, ulterior, preluate de Securitatea comunistă).
Analiza propusă de autor dezvăluie situaţia de criză ce a marcat societatea în ansamblul său şi implicit Universitatea, profund angrenată în mecanismele sociale ale vremii.
În acest sens, sunt relevante câteva puncte de vedere exprimate în acea perioadă de intelectuali, identificate şi interpretate contextual de autorul acestui studiu: ”Dezastrul economic al Europei se simte adânc în universităţile sale. Toate suferă de lipsă de personal şi de material, cu atât mai mult cu cât numărul de studenţi a crescut (D. Călugăreanu, 1923, în Anuarul Universităţii din Cluj, pe anul şcolar 1921-1922, Cluj, 1923, pp.2-3)[4] sau “disfuncţionalitatea promovării noilor capacităţi, care sunt păstrate fie în afara Universităţii, fie în marginea ei”[5].
În acest cadru extrem de minuţios şi documentat descris, e reliefat rolul proiectelor lui Gusti de ameliorare a vieţii studenţeşti, de rezolvare a unor probleme sociale acute, ce caracterizau perioada interbelică: crearea Oficiilor studenţeşti, a Cooperativelor, lansarea anchetelor sociologice asupra condiţiilor vieţii universitare, configurarea unei ştiinţe a Universităţii, care să adune date precise privitoare la mişcarea populaţiei studenţeşti; promovarea publicaţiei “Călăuza studentului“. Viaţa studenţească în ansamblul său este redată aşa cum era ea în acea perioadă de tensiuni, conflicte, atomizări (cu organizaţiile sale: Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini, ASCR, IMCA), cu ideologiile şi religiile pe care le promovau.
Studiul semnat de Dragoş Sdrobiş, intitulat Părăsirea Boemei şi încarnarea Utopiei. Studenţimea interbelică, Dimitrie Gusti şi Serviciul Social Obligatoriu, îşi propune să explice, la început, cauzele radicalizării politice a intelectualilor, făcând referire la perioada interbelică din România. Am apreciat felul în care au fost prezentaţi, la nivel teoretic, conceptual, cei doi termeni, Boemă şi Utopie, atât diacronic cât şi sincronic, (referitor la perioada interbelică), esenţiali în demersul de cercetare propus de autor. De asemenea, modalitatea în care “utopia rurală” se naşte datorită vizionarismului, dar şi accesului facil la resurse ale lui Dimitrie Gusti- este în atenţia şi observaţia sistematică a autorului acestui studiu.
Funcţia serviciului social este însă principala preocupare a autorului, acesta încercând şi reuşind să decripteze mecanismele care au făcut posibilă în perioadă, instituirea lui: manipulările subtile ale unor foruri şi entităţi cu putere de decizie atunci, Carol al II-lea, pe de-o parte, pe de alta, Corneliu Zelea Codreanu, modalitatea în care Serviciul Social a fost instrumentalizat şi pentru a combate “priza” în epocă a mişcării legionare, impactul pe care l-a avut aceasta asupra tinerilor.
Tensiunile ideologice, politice, modalităţile în care tineretul, ca miză esenţială, se voia câştigat, de către o parte sau alta a baricadei sunt excelent contextualizate. E analizat în acest cadru modul în care “echipele regale” trebuiau să contribuie la “organizarea unui sat model aşa cum va trebui să fie fiecare sat românesc”[6], mai întâi prin studierea celor 15. 201 sate cu 14 milioane de locuitori. Aşadar, “echipele regale studenţeşti trebuiau să fie astfel constituite încât să răspundă satului în totalitatea sa”.[7] Acestea erau gândite pe mai multe paliere, care să corespundă intervenţiei în ceea ce se numea “cultura sănătăţii“ (erau responsabili aici, studenţi la medicină şi sport), cultura muncii (studenţi la agronomie, medicină veterinară şi maestre de gospodărie), cultura sufletului şi a minţii (studenţi la teologie şi sociologie etc.). O întreagă ştiinţă stătea în spatele acestor echipe. Serviciul social avea, în mod indiscutabil, planuri ştiinţifice şi de intervenţie socială foarte bine configurate la instituirea sa. Toate acestea sunt subiecte particulare, discutate de autorul acestui studiu, Dragoş Sdrobiş, în contextul socio-politic focalizat.
La rândul său, demersul propus de Theodora-Eliza Văcărescu, Educaţia femeilor în provinciile locuite de români şi în România, între anii 1880 şi 1930. Studiu de caz. Universitatea din Bucureşti, oferă o analiză din perspectiva relaţiilor de gen a modalităţilor în care funcţiona educaţia în România, în mod predilect, în Universitatea bucureşteană. Interpretarea prezenţei scăzute a femeilor în Universitate (datorită accesului limitat la educaţie al acestora), e construită, de asemenea, contextual. Mecanismele marginalizării sau chiar excluderii femeilor din această zonă educaţională sunt identificate şi, de asemenea, e analizată modalitatea prin care aceste mecanisme contribuiau la reducerea stimei de sine a femeilor, la instalarea neîncrederii în capacitatea lor de a fi contributoare la “producerea de cunoaştere”. Toate acestea sunt dezbătute în studiul menţionat, pornind de la interpretarea unor date empirice, adunate din anchetele sociologice ale vremii şi din diferite evaluări statistice. De asemenea, stereotipurile de gen, prezente în perioadă sunt analizate, tot în baza unei documentări sistematice. Mi s-au părut interesante explicaţiile legate de opţiunea femeilor pentru anumite domenii, atunci când aveau acces la educaţie; alegerea acestor domenii e urmarea unei presiuni sociale, instrumentalizată anume pentru a prelungi rolul pe care il aveau femeile în zona de familie, privată, în zona publică şi, de asemenea, e urmarea interiorizării unui anume rol de gen; neîncrederea în aportul lor la cunoaşterea ştiinţifică, conform unei statistici menţionate la pg.157, e în acelaşi registru interpretată. La rândul său, “grija” pentru păstrarea “moralităţii” femeilor e explicată în aceleaşi cadre: conform statisticilor, 75% din studente au locuit pe parcursul studiilor la părinţi, rude, internat, acolo unde erau mai atent supravegheate; doar 6.3% locuind în gazdă (datele erau furnizate de un studiu realizat de studenţi, în cadrul Seminarului de Sociologie, în acea perioadă)[8].
Volumul, ca şi ansamblu, reconstituie în mod realist şi foarte viu un context social, acela interbelic, în primele sale decade cu precădere, dar şi o atmosferă, ceea ce, de obicei, e mai greu de obţinut doar prin utilizarea documentelor, analiza surselor şi chiar interpretare. Autorii demonstrează, în mod consecvent şi aproape egal, o putere empatică remarcabilă, o pătrundere în spiritul perioadei, prin decriptarea mecanismelor de funcţionare şi reprezentare socială specifice acesteia, o înţelegere profundă a contextului politic al timpului.
De asemenea, studiile în integralitatea lor reliefează rolul pe care l-au avut ştiinţele sociale în Universitate, dar şi în sfera publică, în societate, în perioada analizată. Un alt merit al acestei cărţi este acela de a clarifica relaţiile stabilite între ştiinţele sociale, la nivel epistemologic şi acţiunea şi intervenţia socială, aşa cum se constituie ele în perioada de glorie a Şcolii Gusti. O analiză contextualizată a raportului între ştiinţele sociale, ideologie şi religie este, la rândul său, prezentă în volum, dar e mai degrabă implicită, avertizând indirect asupra pericolului manipulării specialiştilor din aceste domenii de către diferiţi agenţi ai puterii, de către narative dominante, in vremuri diferite.
[1] Universitatea interbelică a sociologilor gustieni. Studii; coordonator Zoltan Rostas, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, 171 pagini; volumul a apărut cu ocazia aniversării a 150 de ani de la întemeierea Universităţii din Bucureşti.
[2] Universitatea interbelică a sociologilor gustieni. Studii; Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, pg.10-11
[3] Idem, pg.11
[4] Citat la pg.17
[5] Octav Onicescu, citat la pg.19
[6] Universitatea interbelică a sociologilor gustieni. Studii, pg. 99; citat din „Îndrumător al muncii culturale la sate”, Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, Bucureşti, p.13
[7] Idem, pg. 100
[8] Idem, pg.153
Din acelasi volum:
Lasă un răspuns