Pauperismul şi criza familială într-un cartier mărginaş al Bucureştilor (Tei)[1]
Veturia Manuilă
Standardul de viaţă al diferitelor clase sociale este în strânsă legătură cu starea economică. Este un fenomen binecunoscut că, unei perioade de prosperitate economică îi corespunde o bună stare a populaţiei; iar o criză economică are drept consecinţă scăderea nivelului de viaţă, care se evidenţiază prin reducerea cheltuielilor individuale şi familiale, restrângând sub strictul necesar chiar şi cheltuielile pentru locuinţă, alimentaţie şi educaţia copiilor. Am verificat, experimental, această corelaţie, dar ne lipsesc date statistice suficiente, spre a putea da rezultate precise şi concludente. Problema este însă deschisă de mult şi sperăm că activitatea Institutului de Cercetări Sociale aduce o reală contribuţie în cunoaşterea acesteia.
Criza familiei, ca instituţie socială, s-a accentuat odată cu mecanizarea muncii, cu înlocuirea forţei umane prin forţa mecanică. Astăzi, unii specialişti atribuie aceeaşi origine şi crizei economice. Mecanizându-se producţia, multe braţe muncitoare au rămas fără lucru, ceea ce a avut ca urmare pentru unii şomajul, iar pentru cei cu lucru, salarii insuficiente. Şomajul şi salariile insuficiente sunt cele două cauze principale ale pauperismului în masă; privind însă cazurile izolate, am constatat intervenţia şi a altor factori cauzali, cum ar fi: boala, ce aduce incapacitatea de muncă; infirmitatea mintală sau morală, dispariţia capului de familie sau a membrului care întreţinea familia. Pauperismul exprimă o stare de fapt patologică şi nu poate fi luat drept o cauză a dependenţei sociale. Pe tărâm social, pauperismul este un simptom comparabil cu temperatura în medicină. Temperatura nu este o boală, ci este întotdeauna un efect produs de o boală, ca şi pauperismul în viaţa socială.
Pentru a ne putea da seamă în ce măsură influenţează criza economică familiile noastre muncitoare, am întreprins un studiu a 765 de familii atinse în mod grav de pauperism, familii care s-au declarat incapabile să lupte mai departe singure pentru existenţa lor, fiind nevoite să apeleze la ajutorul asistenţei sociale. Din analiza acestor 765 familii dependente, ne putem da seama de felul cum criza economică afectează familia.
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială are, la Centrul ei de asistenţă din Tei, numeroase caziere detaliate unde sunt studiate aceste familii. Astfel de documente posedă şi Biroul de asistenţă socială al sectorului 1 Galben al Municipiului Bucureşti, singurul sector care lucrează pe bază de caziere. Întreg materialul de studiu a fost selecţionat cu grijă, fiind delimitat la sectorul 1 al Capitalei şi utilizându-se numai materialul ce prezintă garanţie sigură. Cu excepţia cazierelor referitoare la problemele morale, care sunt confidenţiale şi care nu influenţează subiectul nostru, oricine poate cerceta şi verifica materialul nostru documentar. Din studiul acestui material se observă că procesul de dependenţă se produce lent şi are diferite etape, familia putând fi afectată din punct de vedere sanitar, psihic, moral şi social.
În ceea ce priveşte situaţia sanitară, problema este studiată sub două aspecte: a) salubritatea locuinţelor şi b) buna stare fizică a membrilor familiei.
a) Salubritatea locuinţelor se prezintă în condiţii cu totul defavorabile. Întreaga populaţie cercetată, în număr de 2.782 persoane, locuieşte în 805 camere, dintre care 436 au fost găsite insalubre. Am considerat ca insalubre camerele de un cubaj mic, mai mic decât 2x3m, camerele igrasioase, fără ventilaţie suficientă, fără soare sau fără lumină. Aceste camere sunt un permanent atentat la sănătatea oamenilor care le locuiesc. Nu trebuie să ne închipuim că încăperile, care au fost clasificate ca salubre, ar fi spaţioase, luminoase şi bine mobilate. Sunt simple încăperi locuibile, fără pericol sanitar iminent. În cele 722 de locuinţe cercetate, s-au găsit 478 bolnavi adulţi, 502 copii anemici şi 210 copii bolnavi. Deci 43% din populaţia care locuieşte în aceste încăperi prezintă o gravă problemă sanitară.
Incontestabil că orice muncă de asistenţă este iluzorie, cât timp populaţia va continua să locuiască în astfel de încăperi. Astăzi, lucrătorul cu palmele nu poate plăti o chirie lunară mai mare de 400 lei, cel mult 500 lei. Aşa s-a ajuns la crearea de camere de închiriat cu 200 lei lunar, camere care nu sunt altceva decât magazii din scânduri, tencuite pe dinăuntru şi denumite apoi camere de închiriat. Adesea plouă înăuntru, viscolul aduce zăpadă în casă, iar vântul şuieră în voie. Natural că aceste locuinţe nu pot fi salubre şi în împrejurări normale nu ar trebui să fie nici locuibile. Din cauza crizei, însă, muncitorul sărac cu mulţi copii se vede silit să le accepte aşa cum sunt. În str. Dionisie Fotino există o casă, mai mult un fel de baracă tencuită cu 11 locuinţe, toate mici, neîncăpătoare, cu insuficiente posibilităţi de ventilaţie. Unele din aceste camere sunt atât de mici, încât dacă se aranjează înăuntru un pat, o maşină de gătit, nu mai rămâne loc de umblat prin casă. Şi pentru aceste aşa-zise camere, proprietarul ia 300 lei lunar de fiecare.
În ceea ce priveşte problema chiriilor, am studiat-o separat pentru familiile din Tei şi pentru cele din cartierul Floreasca. Situaţia din cartierul Floreasca se prezintă în modul următor: din 308 familii, 66%, adică exact două treimi, sunt cu chiria plătită la zi, 15% dintre familii au o restanţă de 2-3 luni. Nici o familie nu are restanţă mai mare de 6 luni. Iar restanţele de 4-5 şi 6 luni abia fac 2-3% din total. Concluzia se impune de la sine: înainte de toate se plăteşte chiria. Sistemul nostru de legislaţie în privinţa apărării drepturilor proprietarilor funcţionează foarte bine, întrucât nici chiar criza economică nu a fost în stare să determine într-o măsură mai mare neplata chiriilor. De remarcat este faptul că la locuinţele cu două camere, restanţele sunt mai mici decât la cele cu o cameră, aceasta din cauză că cei cu locuinţe de două camere subînchiriază una şi din venitul respectiv îşi plătesc chiria.
În cartierul Tei fenomenul se petrece asemănător. La grupul şomerilor însă situaţia este schimbată. În timp ce procentul de chirie plătit la zi este de 65% pentru celelalte grupuri, adică două treimi, dintre şomeri abia 42,2% sunt cu chiria plătită la zi, adică mai puţin de jumătate. Acest procent se micşorează până la o treime pentru şomerii care locuiesc o singură cameră insalubră. Astfel, dintre aceştia numai 30,3% sunt cu chiria plătită la zi, restul de 69,7% sunt în restanţă cu plata chiriei, ei fiind protejaţi de evacuare pentru neplata chiriei.
Totalizând datele privitoare la situaţia chiriilor celor 765 de familii studiate de noi, vedem că, în general, aproape 60% dintre familiile dependente şi ale şomerilor sunt cu chiria plătită la zi. Restanţele sunt de obicei de 2 şi 3 luni şi abia 6-7% au o restanţă de 4 şi mai multe luni, fiind mai mari – după cum este firesc – la grupul celor care locuiesc în camere insalubre.
Relativ la raportul ce ar putea exista între mărimea chiriei şi profesia locatarilor, am constatat următoarele: Aproape 80% dintre familiile dependenţilor sunt de profesie meseriaşi, vânzători, servitori şi lucrători manuali. Dintre celelalte profesii, alcătuind restul de 20%, funcţionarii dau cel mai mare coeficient de dependenţi: 6,5%. Toate aceste familii dependente locuiesc în condiţii sanitare foarte rele. O privire asupra chiriei plătite ne va convinge despre aceasta. 25% dintre muncitori plătesc chirie sub 300 lei lunar, sau locuiesc gratuit. Peste 60% plătesc sub 500 lei chirie lunar, pentru întreaga familie. Numai 27 familii dintre 521 stau în locuinţe a căror chirie trece de 800 lunar, adică 9.600 lei anual. Această elită a dependenţilor nu constituie decât 5% din numărul lor total.
Am cercetat dacă ar putea exista o corelaţie între întârzierile de plată a chiriei şi mărimea salariului dependenţilor. În general, cei cu salariu mic şi cei cu salariul mare plătesc mai regulat chiriile decât cei cu salariul mijlociu. Cauza este intoleranţa proprietarilor faţă de micii salariaţi pe care îi evacuează fără milă la prima restanţă, de frica insolvabilităţii. Muncitorii cu salariul mijlociu sunt îngăduiţi până la începerea sezonului de lucru.
Nu încape îndoială că insuficienţa câştigului influenţează în primul rând felul locuinţei unei familii. Prima restrângere a unei familii lovite de şomaj sau de venituri insuficiente se face asupra locuinţei. Dureros este că restrângerea nu înseamnă numai reducerea la cubajul locuinţei, ci şi la salubritatea ei. O familie compusă din mai mulţi membri, care au locuit în două camere salubre, nu se restrâng la o cameră, ci se mută mai întâi într-o locuinţă tot de 2 camere, cu o chirie mai mică, dar în condiţii de salubritate mai rele. Avem familii care în 2 ani şi jumătate şi-au schimbat de 3-4 ori locuinţa, de fiecare dată găsind că chiria este încă tot prea mare pentru capacitatea lor de plată.
Un alt factor, extrem de important pentru buna stare a membrilor familiei, este felul şi posibilităţile lor de a se odihni noaptea. La cele 765 de familii, avem în total 2.782 membri. Revin deci mai puţin de 4 membri de fiecare familie. Toată această populaţie nu dispune decât de 1.150 paturi. În mijlociu, de fiecare cinci persoane revin 2 paturi. 433 de familii nu au decât un singur pat în cameră. 286 familii au 2 paturi, 45 familii au 3 paturi şi numai o singură familie are 4 paturi. Peste 50% dintre familiilor dependente au un singur pat în locuinţă. În acest singur pat dorm toţi membrii familiei, indiferent de vârstă, sex sau relaţii familiale.
Cercetând această problemă în legătură cu chiria plătită, vom observa, după cum este firesc, că cei care plătesc chirie mai mică au câte un singur pat, cei care plătesc chirie mai mare sau locuiesc în case proprii au câte două sau mai multe paturi. Se pot lesne înţelege rezultatele acestei promiscuităţi din punct de vedere sanitar şi moral. Bolile venerice şi, în general, bolile infecţioase, se propagă cu uşurinţă de neînchipuit. Astfel, se lămureşte de ce se găsesc copii cu infecţie de blenoragie sau chiar sifilis. Faptul că, în mare parte, ei nu se dezbracă noaptea, ci dorm cu hainele pe ei, constituie o măsură – să zicem – de „profilaxie inconştientă”. Altfel situaţia ar fi, într-adevăr, dezastruoasă.
Dacă la condiţiile insalubre în care trăiesc în mare parte familiile noastre, adăugăm şi insuficienţa de hrană, se înţelege de la sine că starea sanitară a acestor familii nu poate fi decât rea;
b) Am arătat într-un studiu apărut în revista Asistenţa Socială[2] care sunt cauzele care determină, la noi, starea de dependenţă socială şi am comparat datele rezultate din experienţa noastră cu cele din Statele Unite. Din datele expuse în acea lucrare rezultă că cea mai frecventă cauză de dependenţă socială la noi este incapacitatea fizică – rezultată atât din boli, cât şi din infirmităţi – 58% dintre cazuri la noi, faţă de 41% în Statele Unite. Deci acest capitol merită cea mai mare atenţie, pentru că el determină, alături de starea de dependenţă, şi procesul de dezorganizare a familiei.
Din cele 765 de familii, 722 au furnizat date pentru acest capitol. În toate aceste familii există şi copii. Numărul copiilor este de 1.425. Împărţind aceste familii pe grupuri principale, după salubritatea locuinţelor, vedem că aproape 60% dintre familii stau în locuinţe nesalubre şi 9% locuiesc într-o singură cameră.
Din 1.425 copii, 502 sunt vădit anemici, subalimentaţi; aceasta înseamnă că 35% dintre copiii trecuţi de perioada sugară sunt suferinzi. Dacă adăugăm la starea de vădită salubritate şi defectele fizice de care suferă cei mai mulţi dintre copii, putem constata cu uşurinţă ce material uman avem la periferia Capitalei şi ce perspective au pentru viitor copiii dependenţilor din Capitală. 783 de copii, adică mai mult de jumătate, trăiesc într-o singură cameră clasificată insalubră. Dintre aceşti copii, 446 sunt anemici şi subalimentaţi şi 210 bolnavi. Sunt familii fără nici un singur membru sănătos. Dintre familiile care locuiesc într-o singură cameră clasificată salubră, în grupul celor cu 4 copii (deci minimum 6 persoane într-o cameră), avem 92 de copii, dintre care 40 de copii subalimentaţi şi 25 bolnavi. Copiii sănătoşi în aceste familii formează aproape o excepţie.
La 13 familii, de câte 6 copii, locuind deci 8 persoane într-o singură încăpere insalubră, avem 28 de copii anemici şi subalimentaţi şi 19 copii bolnavi. Grupul prim, deşi apare mai puţin grav din punct de vedere sanitar, este totuşi grupul de avangardă al tuberculozei. Boala care interesează în cea mai largă măsură asistenţa socială este, fără îndoială, tuberculoza. În cele 213 familii de la Asistenţa familiei din Tei, am avut 113 cazuri de tuberculoză diagnosticate de medici. Bineînţeles, aceasta este situaţia între familiile dependente, nu situaţia generală a populaţiei.
Să vedem acum în ce mod se prezintă situaţia din punct de vedere moral.
Şi din acest punct de vedere criza economică are repercusiuni serioase asupra familiei. În primul rând, capul familiei, care nu mai poate face faţă situaţiei, îşi pierde autoritatea faţă de familie, al cărei conducător este. Familia nu mai are încrederea neclintită pe care o avea atunci când el putea câştiga suficient ca s-o întreţină. De aici, lupta disperată a omului dornic de a-şi vedea familia la adăpost împotriva condiţiilor vitrege; goana după lucru, alimentaţia insuficientă, frigul şi grija zdrobitoare a zilei de azi şi de mâine, când nu ştie ce va da copiilor de mâncare. Toate acestea îl neurastenizează şi, învins, zdrobit, ajunge la asistenţă. Vine timid, nu ştie ce să spună, evită să privească lumea în ochi, parcă ar fi furat ceva. De ce? Nu este obişnuit să ceară şi se cunoaşte imediat că suferă moraliceşte. Este pentru el primul pas greu de făcut, prima etapă a demoralizării, pentru că, deşi îi dai un ajutor, îi iei în schimb ce are mai preţios: demnitatea de om independent.
Câte drame de felul acesta nu se perindă pe la Biroul de Asistenţă, drame pe care numai un bun psiholog le-ar putea urmări în toată intensitatea lor. Îndeosebi în condiţiile noastre de asistare, apelul la asistenţa publică este o cumplită degradare morală. Oricine îşi poate închipui ce simte un om conştient, condamnat să stea alături de toţi declasaţii şi vagabonzii, pentru o bucată de pâine, cum se întâmplă aproape în toate birourile de asistenţă de la noi. Birourile noastre de asistenţă ar trebui să aibă un loc, cât de mic, unde să se poată sta de vorbă cu acel nenorocit, spre a nu fi expus curiozităţii oamenilor şi în felul acesta să nu-l ştie toată lumea că are nevoie să fie ajutat. Numai păstrând demnitatea oamenilor trezim în ei dorinţa de a se întreţine singuri, cât se poate mai repede. Acesta este un mijloc de a preveni permanentizarea situaţiei de dependenţă. Astfel, după a doua, a treia vizită la asistenţă, dependentul poate să se obişnuiască cu atmosfera de acolo şi cu cerşitul, devenind, prin obişnuinţă, un permanent client al asistenţei.
Lipsa de raţională organizare a asistenţei sociale la noi în ţară mai pune o gravă problemă morală: problema delincvenţei. În faţa alternativei de a rămâne cinstit, răbdând de foame, îndurând frigul, lăsându-şi copiii să piară sau de a-i salva prin mijloace necinstite, orice părinte cu instincte morale va alege ultima alternativă, ajungând astfel în conflict cu legea. Numai aceia cu o constituţie nervoasă mai slabă caută să scape prin dezertare sau sinucidere din această situaţie echivocă, din acest conflict psihic, extrem de chinuitor. Desigur că este mult mai grea situaţia omului care îşi sacrifică principiile, renunţă la personalitatea lui, la demnitatea lui, ca să-şi salveze familia. Lupta lui este o luptă crâncenă, conflictul psihic în care a intrat îl macină încet, încet, zi de zi, pas cu pas, şi se întâmplă cazuri în care adevărata rezolvare a crizei rămâne în sarcina psihiatrului, chiar atunci când criza economică a trecut.
Acestea sunt drame pe care opinia publică nu le cunoaşte şi, de aceea, este oricând gata să arunce cu piatra în aceşti oameni. Uman este să nu fie loviţi, ci ajutaţi şi chiar trataţi cu dragoste pentru a scăpa de tensiunea psihică în care au ajuns, nu din vina lor, ci din cauză că n-au putut, în mod cinstit, să-şi câştige existenţa lor şi a copiilor lor. Altfel, lăsaţi singuri şi condamnaţi de societate, ei cad din ce în ce mai jos, ducând cu ei şi familiile lor. Interesul conservării orânduirii sociale cere ca un om, chiar dacă a devenit delincvent, să nu fie exclus din societate, ci să fie reintegrat, reeducat, spre a deveni un membru util al ei.
Iată acum un caz – un aşa-zis „fapt divers” – peste care noi trecem cu destulă uşurinţă.
Un funcţionar particular cu 6 copii avea o leafă de 4.000 lei pe lună. 3 dintre copii se îmbolnăvesc de pojar în toiul iernii, unul după altul. Medicul, doctoriile, regimul lactat l-au pus în situaţia de a nu-şi putea plăti chiria lunară de 1.500 lei, timp de două luni. De la patron n-a mai îndrăznit să ceară avans, fiindcă luase anterior pentru palton. Prietenii şi cunoştinţele se găseau şi ei în situaţii similare, astfel că nimeni nu-i putea da nimic. Pus în faţa situaţiei de a fi evacuat, cu lucrurile reţinute, cu copiii convalescenţi în stradă, pe un astfel de frig, funcţionarul, care era casier, a sustras suma de 3.000 lei din casa patronului şi şi-a plătit chiria, cu gândul că va lua de undeva un împrumut şi va pune banii la loc. Odată începutul făcut, de câte ori era la strâmtoare, lua cât îi trebuia din casă. Bineînţeles, sumele erau mici, câteva sute de lei, ca să-şi plătească datoria la lapte, câteva sute la băcan, la brutar, ghetele copilului mai mare şi impozitul care trebuia plătit. Pe urmă s-a întâmplat ceea ce era fatal să se întâmple. Controlul casei şi stabilirea lipsei de 5.800 lei. Patronul nu s-a adresat parchetului, dar l-a concediat, lăsându-l fără slujbă în miez de iarnă, cu nevastă şi 6 copii. Rezultatul a fost dezastruos. Fiind fără lemne, 3 dintre copii au contractat pneumonie, 2 au murit, al treilea a fost salvat la spitalul de copii. Tatăl lor a umblat după ajutoare prin toate părţile, dar fără prea mult rezultat. Este criză, nu sunt bani. De la primărie a luat, ca şomer, câteva sute de lei şi alimente: fasole, linte, cartofi şi pâine. Lua ce putea şi de la Palat, de la ziare şi diferite societăţi de binefacere. Suferinţa l-a învăţat să mintă ca să poată obţine mai mult. Omul acesta nu mai are demnitate, nu mai este omul de odinioară, funcţionarul cinstit timp de 16 ani. Când nu avea lemne, fura de unde putea, câte o bucată, două de la depozite, de la particulari, în stradă de la căruţele de lemne, cerea de la servitoare, impresionându-le cu trista lui situaţie. Şi când nu mai avea altă soluţie, fura din garduri ca să-şi încălzească copiii. Omul acesta nu are nici un viciu, este cel mai devotat soţ şi tată. Când găseşte, lucrează orice, cară pietre, lucrează la pavaj. Acum o săptămână a intrat curier cu leafă de 1.800 lei lunar. Familia lui nu a ştiut de unde aduce el toate lucrurile, nu a ştiut că el fură şi minte ca să-i poată salva.
Noi cunoaştem şi alte familii care – în mod sistematic – se încălzesc din garduri furate, când nu au cu ce să-şi cumpere lemne. Iată, dar, cum oamenii, trebuind să trăiască, pauperismul îi sileşte să-şi ia mijloacele de trai de unde pot şi cum pot. Efectul? Se înmulţeşte furtul, minciuna şi înşelătoria.
Un alt aspect al problemei ni-l dă marele număr de concubinaje cu consecinţe de ordin eugenic, economic şi moral, prin copii nelegitimi ce rezultă din acest concubinaje. Concubinajul este forma de convieţuire cu caracter temporar sau permanent, de preferinţă a oamenilor săraci. În mare parte, femeile sunt acelea care caută prin concubinaj un refugiu împotriva sărăciei sau a muncilor grele: „Să am şi eu un om să câştige la casă” este reflecţia lor. Criza economică însă a inversat rolurile în mod uimitor. Găsim bărbaţi care vin să trăiască în concubinaj cu femei care au un venit stabil, chirie, leafă lunară sau o profesie ce aduce un câştig bun. Acestea sunt cazurile când femeia refuză să se căsătorească cu el, fiindcă nu vrea să-l întreţină toată viaţa ei.
O croitoreasă a trăit în 4 ani pe rând cu 6 bărbaţi. Are trei copii, fiecare de la alt bărbat.
O altă femeie a trăit cu un bărbat căruia i-a uitat şi numele. Din concubinajul lor de 4 luni i-a rămas un băiat. După ce concubinul a părăsit-o fără veste, a trăit câteva luni cu alt şomer cu care nu a avut copii şi pe acesta l-a întreţinut ea. Plictisindu-se de grijile existenţei, şi-a căutat un concubin în situaţia de a o întreţine şi şi-a găsit un camerist. Cu acesta a avut o fetiţă.
Mai trist este că instituţia concubinajului creează femeilor o situaţie incomparabil mai grea şi mai defavorabilă decât bărbaţilor pentru următoarele motive:
1) Ca regulă generală, întotdeauna bărbatul părăseşte familia, fără să simtă o cât de mică obligaţie morală sau materială faţă de copii şi lasă femeia să se lupte singură pentru existenţa acestora.
2) Concubinii îşi terorizează mereu femeile cu părăsirea, exploatându-le într-un mod inuman. Ele îndeplinesc orice muncă, sunt silite să muncească şi să-şi ţină menajul de frică să nu fie părăsite.
3) Femeile sunt părăsite în mod definitiv, de obicei, la o vârstă mai înaintată, când capacitatea lor de muncă este redusă. Atunci sunt lăsate fără sprijin, adesea cu copii şi cu boli venerice. Legea noastră nu le ocroteşte, iar asistenţa poate face prea puţin pentru ele.
Este gravă, îndeosebi, problema bolilor venerice. Aproape toate aceste femei sunt bolnave şi este firesc să fie aşa, luând în considerare promiscuitatea în care trăiesc şi ignoranţa lor în ceea ce priveşte chiar cele mai elementare reguli de igienă. Găsim femei părăsite după 12 sau chiar 20 de ani de convieţuire, când soţul formează o altă familie cu o femeie mai tânără şi-şi lasă soţia bolnavă de blenoragie învechită cu toate complicaţiile inerente acestei boli.
Un sifilitic trăieşte în concubinaj cu o fată tânără, o infectează cu sifilis virulent şi, după ce o vede cu pielea pigmentată de sifilis, o părăseşte, fiindcă-i displace s-o vadă aşa. Pleacă la ţară şi se întoarce cu o altă fată tânără, foarte drăguţă, sănătoasă, o tovarăşă din copilărie, pe care „o ştie că-i cinstită”. Deşi conştient de boala sa, el promite acestei fete că se va căsători cu ea imediat ce va avea parale. La cinci săptămâni de la venirea ei, fata prezintă un sifilis rebel şi, speriată, îşi părăseşte concubinul şi fuge la părinţi. La două săptămâni de la plecarea ei apare a treia victimă, tot o fată de la ţară, tânără sănătoasă.
Din cele expuse până aici, se vede cât de înspăimântătoare este ignoranţa acestor femei şi provizoratul în care trăiesc. Ele ştiu perfect de bine că li se poate prea uşor întâmpla să fie părăsite de concubin şi să rămână şi cu sarcina copiilor şi, totuşi, consimt să trăiască în concubinaj. Femeile părăsite, lăsate cu mai mulţi copii, nu pot face faţă situaţiei în mod satisfăcător, fiindcă nu pot câştiga suficient pentru întreţinerea lor, iar, pe de altă parte, ele, fiind duse la lucru, n-are cine să îngrijească copiii acasă şi să le facă educaţia. Copiii stau singuri, umblă toată ziua pe stradă, se alimentează insuficient şi, dacă nu au ce mânca, cerşesc sau fură de unde pot. Trebuie să ne gândim că aceşti viitori cetăţeni vor întemeia şi ei, la rândul lor, tot asemenea familii! Copiii ai căror părinţi au trăit în concubinaj consideră această stare de lucruri ca normală şi, la rândul lor, trăiesc şi ei în concubinaj.
La cele 521 de familii din grupul asistaţilor de la Sectorul Galben şi de la Asistenţa Familiei din Tei s-a găsit un număr de 197 de cazuri de concubinaj, deci aproape 40% dintre aceste familii rezultă din concubinaje. Este uşor de închipuit ce înseamnă, din punctul de vedere al alcătuirii familiei, acest procent excesiv de concubinaj. Cazurile nu sunt accidentale, ci au o vechime apreciabilă şi, din ele, a rezultat un număr de 739 de copii. Cele mai multe concubinaje sunt de o vechime între 3-5 ani. 37,5% din concubinaje cad în această grupă de vechime, 22% au o durată mai mică, iar restul depăşeşte durata de 5 ani.
Studiul făcut de către Institutul Central de Statistică, în colaborare cu Asociaţia pentru progresul Asistenţei Sociale asupra fenomenului nelegitimităţii în comuna Bucureşti, în anul 1936, arată că 76,3% dintre copiii nelegitimi din Bucureşti sunt născuţi din concubinaje şi încă din concubinaje de lungă durată. S-au făcut, timp de un an, anchete la domiciliul mamelor care au născut copii nelegitimi în acel interval de timp în Bucureşti – adresele fiind luate zilnic de la Oficiul Stării Civile – şi s-a cercetat cauza nelegitimităţii. Rezultatele studiului sunt extrem de interesante, prezentând, pentru prima oară la noi în ţară, fenomenul nelegitimităţii sub diferitele sale aspecte. Astfel, se poate constata că pauperismul este unul dintre factorii de seamă în determinarea legăturilor de concubinaj. Iată, deci, cum instituţia concubinajului este şi ea influenţată şi favorizată de criza economică. Urmările grave, demoralizatoare, în organizarea familiei, precum şi frecvenţa cazurilor, ar trebui să oblige conducătorii Statului să caute o soluţionare a acestei stări critice.
Incontestabil că depresiunea economică atinge pe membrii familiei şi din punct de vedere psihic. Este însă extrem de greu de stabilit în ce măsură, pentru motivul că repercusiunile tensiunii nervoase provocate de grija şi nesiguranţa zilei de mâine nu se manifestă decât mai târziu. Specialiştii în igiena mintală au început pretutindeni studii documentate pentru a observa influenţa depresiunii economice asupra familiei, din punct de vedere psihic. Dr. G. Pratt, unul dintre cei mai distinşi specialişti în igiena mintală din Statele Unite, afirmă[3] că depresiunea economică are influenţă distructivă asupra vieţii familiale în general, fiindcă provoacă reducerea standardului de viaţă în masă. Aceasta constituie primul pas spre dezechilibru şi demoralizare în viaţa individuală sau familială. Cu cât criza se accentuează, cu atât sporeşte şi dezechilibrul nervos al membrilor familiei. Dr. Pratt crede că în viitor o să apară psihoze şi nevroze în masă, generalizate în toate ţările, ca urmare a depresiunii economice actuale şi a lipsei de siguranţă.
Din materialul prezentat până acum, nu putem trage nicio concluzie documentată în ceea ce priveşte influenţa pauperismului asupra stării psihice a familiei. Nici nu a fost aceasta intenţia, fiindcă rezultatele depresiunii economice asupra familiei, evidenţiindu-se gradat, abia mai târziu, după câţiva ani, vor putea fi verificate în mod documentar.
Pentru ca această verificare ulterioară să fie însă posibilă, trebuie să avem un termen de comparaţie între datele viitoare şi cele actuale sau trecute. Pentru acest motiv am întreprins studiul acestor 765 familii, căutând să le fixăm situaţia lor actuală, din punctele de vedere pe care le-am crezut esenţiale şi mai susceptibile influenţei depresiunii economice. Familiile le avem împărţite şi pe grupuri profesionale, cu situaţia veniturilor şi cheltuielilor lor, cu situaţia sanitară şi culturală a copiilor lor, toate aceste date fiind absolut necesare peste câţiva ani, când comparându-le cu datele ce se vor constata atunci, se va putea vedea dacă standardul social al grupelor respective este mai ridicat sau mai scăzut, în ce măsură şi datorită căror împrejurări. Studiul acesta s-ar fi putut face mai bine luând la rând toate familiile dintr-un cartier, studiindu-le astfel întreaga comunitate, aşa cum este ea în realitate, nu numai o anumită clasă socială. Cum însă o monografie a întreg mediului urban este foarte anevoioasă, costisitoare şi de lungă durată, a trebuit să ne delimităm numai la familiile asistate, urmărindu-le timp îndelungat, chiar şi după normalizarea lor.
Dar dacă nu putem încă fixa rezultatele imediate, nu trebuie să trecem cu vederea unele impresii pe care le avem toţi cei ce lucrăm pe teren social, urmărind influenţa depresiunii economice asupra familiei. Se pare că din studiul celor 765 familii întreprins de noi, anumite rezultate confirmă aceste impresii ale noastre, pe care recapitulându-le, putem spune că criza economică afectează familia în două feluri: a) ca instituţie socială şi b) ca unitate socială.
Ca instituţie socială, familia suferă în coeziunea şi în constituţia ei. Şomajul şi câştigul insuficient silesc femeile şi copiii să intre în arena vieţii, ca să câştige minimumul absolut necesar oricărei existenţe. Lupta pentru existenţă, angajând femeile în afara căminului, copiii rămân fără îngrijire, fără educaţie, familia îşi pierde coeziunea, pentru că membrii familiei au din ce în ce mai puţin contact între ei. Interesele lor devin tot mai disparate şi familia, încetul cu încetul, îşi schimbă organizarea ei internă, luând o formă de familie socializată. Familia devine astfel un grup social compus din membri individualizaţi din ce în ce mai mult. Căminul fără tată şi fără mamă în tot timpul zilei este rece, neprimitor.
O experienţă recentă a Centrului de Asistenţa Familiei din Tei confirmă acest fapt cu prisosinţă. De la Şcoala Primară Nr. 36 de fete s-au selecţionat toţi copiii-probleme: copiii care au multe absenţe nemotivate, care sunt turbulenţi la şcoală, vagabondează, fură şi cei întârziaţi sau cu probleme sanitare. Cu această ocazie, s-a constatat că din cei 84 de copii de şcoală selecţionaţi din 530, majoritatea nu au acasă un cămin normal, părinţii fiind profesionişti [sic!]. Ca urmare, s-au pus la dispoziţie birourile Centrului nostru pentru copiii care vor să-şi facă lecţiile acolo. Copiii vin pe la ora 13:30, deci direct de la şcoală, fără să se mai ducă acasă. Este semnificativ, fiindcă nimeni nu merge bucuros la străin, dacă are acasă o atmosferă plăcută. Aşadar, copiii tânjesc după un cămin cald, luminos, unde să găsească dragoste şi înţelegere. Aceşti copii pot fi salvaţi de la vagabondaj, cerşetorie şi delincvenţă dacă li se dă un cămin, sau, în lipsa acestuia, măcar un adăpost prietenesc. În aceste împrejurări, cu o viaţă de familie în plină dezorganizare şi lipsiţi de organizaţiile menite să înlocuiască căminul în timpul absenţei părinţilor, rezultatul nu poate fi decât înmulţirea numărului copiilor-probleme.
Ca instituţie socială[4], familia este influenţată şi de concubinaj. Am văzut cum creşterea numărului concubinajelor este în raport direct cu criza economică. Concubinajul este o formă patologică de familie care dă rezultate dezastruoase, nu numai din punct de vedere moral, ci şi din punctul de vedere al bunei stări familiale şi, în special, în ceea ce priveşte situaţia de drept şi buna stare a copiilor lor. Prin înmulţirea concubinajelor şi recunoaşterea lor de către societate, ca o formă acceptabilă de familie, se creează o situaţie periculoasă pentru naţiune, cu consecinţe grele din punct de vedere eugenic. Este dovedit în toate ţările că copiii nelegitimi dau un procent mai mare de mortalitate infantilă, de delincvenţi şi de retardaţi mintal[5].
Prin urmare, creşterea concubinajelor înseamnă, în mod implicit, creşterea procentului mortalităţii infantile, creşterea numărului anormalilor mintali şi a delincvenţilor, ceea ce duce în mod precis la degenerarea rasei. Criza economică restrânge şi posibilităţile de educaţie şi instrucţie a copiilor, din cauza salariului insuficient al părinţilor, iar în familiile unde tatăl este şomer, copiii trebuie să-şi câştige singuri existenţa. Biroul copiilor din Departamentul Muncii al Statelor Unite arată că, dintre copiii care au părăsit şcoala până la 1 iunie 1931, 40% au intrat de-a dreptul în industrie, la mecanică sau manufactură[6], fără să mai aibă vreo posibilitate de a învăţa o meserie. Aceasta înseamnă că aceşti copii sunt condamnaţi să rămână toată viaţa lor muncitori necalificaţi. Acelaşi raport arată că majoritatea acestor copii au fost siliţi să părăsească şcoala din cauza pauperismului familiei. Deoarece, în organizarea Statului, familia este celula socială cea mai importantă, avem cu toţii datoria, Stat şi particulari, să contribuim, prin munca noastră, la consolidarea acestui organism social, familia, de care depinde viitorul şi existenţa statului de mâine.
[1] Sociologie românească, anul IV, nr. 4-6/ aprilie-iunie 1939, pp. 170-178
[2] Asistenţa socială, anul III, vol. I, p. 65.
[3] Mental Hygiene Bulletin, „Mental Hygiene and the Depression”, 4 ian. 1932.
[4] Greşit în original; de fapt unitate socială (n. ed.).
[5] Illegitimacy as a Child-Welfare Problem, Vol. I şi II, Bureau Publication, Nr. 75.
[6] Children at Work, Survey 15 febr. 1932, p. 543.
Lasă un răspuns