„Viața într-un spațiu de împrumut“
MÃDÃLINA COJOCARU
din Zoltán Rostás, Sorin Stoica, Jurnal de cămin, Ed. Curtea Veche, 2008
Fiecare searã se oprește la Nicolae Grigorescu. Ieri… azi… mâine… o altã zi, același decor. În esențã viața de cãmin este aceeași în fiecare zi, diversitatea este doar o chestiune de nuanțã. Azi…
Marți, 21 noiembrie 2006
Am fost la piesa Hell, care mã tulburase. Era oricum prea târziu încât sã mai sper cã mai circulã vreun tramvai, așa cã m-am hotãrât sã merg pe jos cele trei stații pânã la Ozana. Îmi doream sã fiu numai eu cu gândurile mele.
Venea tramvaiul, am renunțat la momentele de meditație și am traversat prin mijlocul intersecției, împreunã cu doi domni, pentru a-l prinde. Nu mi-aș fi permis sã fac o astfel de cascadorie la o orã de vârf. Prinderea mijloacelor de transport, în zona aceasta, este un adevãrat test de ambiție, mai ales cã ele vin la intervale de timp destul de mari. Pânã la Ozana tramvaiul se golise deja. În fața peronului m-a întâmpinat o stradã goalã. Se vedeau doar farurile mașinilor de la Piața Trapezului. Câțiva metri am mers pe mijlocul strãzii și asta îmi dãdea un sentiment ciudat de libertate. Mi-a venit în minte o campanie antidrog mai veche, unde o tânãrã mergea pe mijlocul șoselei și spunea: „Dacã n-ai ști, ți-ai da seama cã mã droghez?“ Am fãcut o scurtã comparație între mine și tânãra respectivã, iar în clipa urmãtoare am redevenit un pieton normal. Mã îndreptam spre gardul verde de fier al Grupului Scolar Costin Nenițescu, unde se aflã cãminul Theodor Pallady.
Majoritatea nici nu au auzit de cãminul de la marginea Bucureștiului. Pentru o mai bunã localizare și de dragul hazu- lui de necaz le mai spun unora cã: „Suntem acolo, unde îți bat pãpușoii în geam“. Undeva în apropiere se cultivã porumb.
Am deschis poarta. Mã așteptam sã scârțâie, nu știu de ce. Dupã un timp petrecut în cãmin, ți se pare cã totul ar trebui sã meargã prost… Aleea, pe care la ora asta se mai plimbã doar câinii vagabonzi, este populatã ziua de tineri geluiți care ascultã manele la telefoanele lor de ultimã generație. Aici, unde prostul-gust, teribilismul și vulgaritatea sunt la ele acasã, ploaia de frunze ce cade peste mine nu mã mai face sã mã simt ca într-o poezie. Natura este ca o curvulițã de 15 ani, care și-a pierdut puritatea și frumusețea crudã în spatele machiajului strident și al fustei milimetrice.
Am intrat într-un spațiu al rutinei.
Ușa cãminului e larg deschisã, dar deloc primitoare. Același domn stã inert la intrare și mã urmãrește cu privirea, de parcã m-ar certa cã am ajuns prea târziu acasã. De fiecare datã îl salut, însã rareori îmi rãspunde. Probabil cã repetã de mult prea multe ori, în decursul unei zile, tradiționalul ritual de politețe. La vederea figurii lui mã amuz puțin, pentru cã îmi amintesc de o searã în care îi cerusem o șurubelnițã micã pentru a desface carcasa calculatorului. Atunci, dupã ce a rãs- colit câteva sertare pline de nimicuri fãrã niciun rezultat, a venit cu soluția „salvatoare“: o limbã de fierãstrãu ruginitã lungã de vreo 50 cm și latã de vreo doi cm, care nu avea nimic în comun cu șurubelnița de care aș fi avut eu nevoie. Scenariul îmi ruleazã în minte în timp ce urc scãrile pânã la etajul întâi. Am tendința sã zâmbesc, dar îmi dau seama cã ar putea trece vreo persoanã, cãreia i s-ar pãrea ciudatã reacția mea. Renunț… uit.
Regãsesc coridorul gol, fãrã strigãtele studenților, fãrã muzicã la maxim, doar cu mirosul de țigarã a unei foste prezențe. Ajung la 108, ultima pe dreapta… Stau într-un „buncãr la cap de coridor“, exact ca în Hotel Cișmigiu (Vama). Din numãrul camerei a mai rãmas doar un 8 scris cu creionul. Modulul era luminat doar prin geamul ușii de la camerã. Îndeajuns de multã luminã încât sã pot vedea igrasia, punga de gunoi neîncãpãtoare și, nu în ultimul rând, apa care bãltește veșnic în fața bãii. Toate astea mã asigurã cã nu am nimerit la altã camerã și cã nu m-am mutat, încã, în casa mea de vis.
Patru ani petrecuți într-un cãmin de fete în timpul liceului, cu ora de închidere la 22, bilete de voie pentru a ieși în oraș, pedagoge care fãceau prezența seara și te trezeau dimi- neața bãtând cu palmele în ușã, mi-au fost de mare ajutor pentru a lua, în primul an de facultate, decizia înțeleaptã de a sta cu chirie. Prețurile chiriilor au explodat și a trebuit sã iau în considerare posibilitatea de a locui iarãși în cãmin.
Viața de cãmin începe cu mult înainte de a ajunge în noua camerã. În minte aveam de mult timp o reprezentare a felului în care va arãta „locuința“ mea. Creasem o camerã virtualã pe care o redimensionam și o mobilam iar și iar. Îi atribuiam caracteristici ale nenumãratelor camere de cãmin pe care le vãzusem în vizitele mele pe la prieteni. Mã gândeam la cearta care se va isca pentru câștigarea patului de jos, în cazul în care am fi avut paturi supraetajate sau la coada din fața dușului comun. Parcã eram în ajunul unui blind date, când încercam sã-mi imaginez chipul celui pe care urma sã-l cunosc.
Mã simțeam ca în clasa a IX-a, când am schimbat camera mea de acasã cu un spațiu pe care aveam sã-l împart cu alte șapte persoane… și personalitãți. Primisem un pat, asemãnãtor celor din spital și un dulap maroniu, zgâriat și lipsit de rafturi. Acestea sunt cele douã obiecte pe care le poți numi „proprietate personalã“ în cãmin. Dacã ești norocos, s-ar putea sã mai primești un suport pentru cãrți și o noptierã, totul depinde de momentul în care îți iei în primire camera. Proverbul „Cine se scoalã de dimineațã, departe ajunge“ e cel mai bine aplicat la începutul vieții de cãmin… ., dar la 15 ani nu știam regula. Tot ceea ce se întâmpla în jurul meu — libertatea de a avea grijã de mine fãrã ajutorul pãrinților, spațiul gol în care urma sã-mi petrec patru ani din viațã, oamenii noi… mai ales oamenii — era învãluit în ceațã. Experiența cãminului, în special la vârste fragede, este, cu siguranțã, o „școalã de maturizare“. Dupã cinci ani eram o altã eu. Cu Bucureștiul mã obișnuisem încã din anul I, iar noua camerã, în sine, avea sã fie doar un accesoriu în viața mea.
Cel mai mult așteptam sã întâlnesc noile colege de camerã. Era prima datã, dupã cinci, când nu mai locuiam cu prietena mea cea mai bunã, G. Mã îngrijora gândul de a împãrți douãzeci de metri pãtrați cu niște persoane certãrețe sau dificile, cum am întâlnit în liceu. Voiam în camera mea o atmosferã prietenoasã și primitoare, în care sã mã întorc cu plãcere si sã mã liniștesc dupã o zi petrecutã în jungla orașului.
Fiecare camerã are spiritualitate, energie care poate fi pozitivã sau negativã în funcție de dispoziția oamenilor care locuiesc în ea. Pereții, mobilierul sunt doar „trupul“ în care se manifestã spiritul. Toate acestea nu sunt niște teorii feng shui în fața cãrora scepticii strâmbã din nas, ci sunt concluzii la care am ajuns dupã ce am schimbat nenumãrate locuințe de-a lungul șederii mele în București. Nu aș putea sã spun vreodatã cã știu cum aș vrea sã fie viața mea de cãmin perfectã, pentru cã o astfel de viațã nu poate primi atributul „perfect“. Cert e cã nimic din ceea ce îmi imaginasem nu semãna cu ceea ce aveam sã întâlnesc.
Nici într-un caz nu mã așteptam la inundația pe care o aveam în hol, ori de câte ori dãdeam drumul la apã în baie. În fiecare zi mã întâmpina o bãltoacã mizerabilã amestecatã cu bucãți de aracet putrezit, mai mare sau mai micã, dupã cum avea vreuna dintre noi dispoziția sã o șteargã.
Azi o vedeam foarte bine, pentru cã în ea se oglindea lumina venitã din camerã. Lângã dulapuri era și un bagaj negru mic, semn cã V. și prietenul ei M. au început sã-și facã bagajele și cã plecarea lor de-a doua zi este sigurã. Am deschis ușa și am simțit un miros dulceag și îmbietor. Eu eram pierdutã încã în gândurile mele, dar cãldura și prezența lui C. mã fãceau sã mã simt mai bine. V. s-a întors pentru a vedea cine a intrat și m-a salutat, iar M., care stãtea în pat cu ea, la perete, și-a ridicat și el capul peste marginea patului și mi-a zis: „Salut!“ C. stãtea pe Messenger la calculatorul meu. M-am așezat pe pat, lângã ea, cu o fațã posomorâtã și obositã. Stãteam cocoșatã și fãrã vlagã, fãrã sã spun nimic. Pentru o secundã toate privirile erau îndreptate spre mine. C. mã întreabã apoi precipitat și cu zâmbetul pe buze: „Ce ai pãțit? Te-au închis ãia în școalã?“ I-am zis cã fusesem la o piesã de teatru și i-am prezentat pe scurt subiectul. Dupã ce a aflat cã ilustra viața aparent încântãtoare a oamenilor bogați, m-a întrebat milos: „Si te-a tulburat, nu-i așa?“, apoi m-a luat de cap și m-a pupat apãsat pe frunte. Eu am zâmbit fals și am rãspuns cu un „Da“ lung. Stia despre perioada din viața mea în care am avut ocazia sã vãd întunericul din spatele strãlucirii pe care o are înalta societate, dupã ce mã îndrãgostisem de un bãiat care se nãscuse în acest mediu. Mi-a propus sã mergem pe hol la o țigarã pentru cã și-a dat seama cã simțeam nevoia sã împãrtãșesc cuiva amintirile care-mi reveniserã dupã ce am vãzut Hell.
Am început sã vorbesc despre mine, despre viața mea care a fost invadatã și deranjatã de un om dintr-o altã lume. O lume în care nu porți conversații pe un hol cu varul cãzut și pânze de pãianjeni în fiecare colț, în timp ce stai pe un frigider stricat, iar interlocutorul tãu ocupã un calorifer murdar, care, deși funcționabil, nu face fațã frigului venit prin geamul spart al ușii de la balcon. Ei disprețuiesc atât de mult astfel de medii, încât unii dintre ei au cãpãtat o alergie la praf, care le dã un motiv întemeiat pentru a nu trãi în mizerie. Eram foarte tristã. C. mi-a spus cã pot plânge, dacã mã face sã mã simt mai bine. Nu puteam sã am o astfel de reacție în fața ei, o simțeam strãinã, deși stãteam de aproape douã luni împreunã. În nopțile albe vorbeam ore întregi despre viața noastrã și aș putea spune cã ne cunoșteam bine, dar plânsul e prea intim, o dovadã de slãbiciune, pe care nu o pot trãda în fața oricui. În sinea mea eram egoistã și nu voiam decât sã mã folosesc de dispoziția ei de a mã asculta ca sã mã pot descãrca, nu voiam sã știu nimic despre ea sau despre opiniile ei.
Acesta este unul dintre avantajele de a sta în cãmin, gãsești mai mereu o persoanã care sã te asculte. Nu pot spune, însã, cã nu te simți niciodatã singur. Dimpotrivã, sentimentul de singurãtate este amplificat de numãrul mare de oameni care te înconjoarã, care știu sã vorbeascã, dar nu știu sã comunice. Mã simțeam bine în timp ce vorbeam cu C. La un moment dat a venit și V. sã fumeze, iar în spatele ei a ieșit M. Prezența lor mã deranja, din cauzã cã nu puteam continua discuția. Si-au fumat țigãrile, iar el a intrat în camerã. Ea a rãmas cu noi, ne-a privit pe amândouã și cred cã a înțeles cã este în plus. Si-a frecat picioarele și apoi a fãcut o mișcare a capului în semn de resemnare în fața situației, s-a întors și a intrat în camerã fãrã sã spunã nimic. Am continuat sã vorbesc cu C., însã mã simțeam prost din cauzã cã mã purtasem astfel cu V. Nu mã mai puteam concentra și, dupã câteva minute, i-am zis și lui C. cã am observat cã V. se simțea prost. Ea a dat din umeri și a zis „Da!“, nepãsãtoare. Am stat mult pe hol și pãrãsisem subiectul inițial de ceva timp.
La capãtul coridorului vedeam silueta lui E., care tocmai se întorcea de la serviciu și ne saluta strigând fericitã. C. a întrebat-o dacã nu cumva motivul fericirii ei este vreo mãrire de salariu. E. a izbucnit în râs și a spus cã ar fi sãrit de la stația de tramvai pânã aici de bucurie, dacã s-ar fi întâmplat „minunea“. Curioasã o întreb „Atunci…, care e motivul?“ Ea îmi spune, ca și cum ar fi luat o gurã de aer proaspãt cã a avut o revelație în legãturã cu viața ei, însã nu a vrut sã ne dezvãluie despre ce era vorba. Îmi povestise, într-o zi, despre un grec, de cincizeci de ani, client la cazinoul unde lucreazã, care îi fãcuse niște teste psihologice cu ajutorul cãrora a reușit sã-i dea foarte multe detalii despre personalitatea ei. Am întrebat-o dacã nu cumva cele spuse de acest domn au dus-o spre revelația de mai devreme. Ea a zis cã nu are nicio legãturã, dar am început sã vorbim despre rezultatele uimitoare ale testelor psihologice. Venise și V., la un moment dat și a intrat în conversație, deși la început stãtea într-o margine. Îmi plãcea foarte mult cum stãteam toate patru și vorbeam. Pãream un grup unit și fiecare venea cu câte o pãrere pe marginea subiectului, care cãpãta din ce în ce mai mult sens și creștea asemenea unui bulgãre de zãpadã. Erau simple pãreri, informații înregistrate din auzite, dar ce conta? Mi-au distras atenția câteva secunde și m-am uitat la noi, aș fi vrut sã fim mereu așa… Frigul de pe hol m-a trezit la realitate, tot el ne-a alungat în camerã, unde fiecare s-a dus la locul ei. Reintrasem în spațiul în care ne-am creat prejudecãțile una despre cealaltã.
Am ales sã evadez din cãmin și m-am așezat la calculator. Am stat foarte mult pe Messenger de vorbã cu prietenii și se fãcuse deja foarte târziu.
Mi-am dat peste cap programul de când ne-au instalat internetul. În fiecare zi îmi doresc sã adorm cât mai repede pentru a mã putea trezi a doua zi la timp, însã de fiecare datã eșuez.
Miercuri, 25 noiembrie
M-am chinuit vreo 45 de minute sã mã ridic din pat. Eram foarte obositã pentru cã adormisem târziu. Amânam ceasul din zece în zece minute și speram sã nu trezeascã pe altcineva soneria. Lipsa draperiilor lãsa soarele sã-mi batã insistent în ochi, dar eu mã întorceam cu fața la perete trãgând de fiecare minut ca sã ațipesc. Mã hotãrãsc sã mã ridic, într-un final, îi privesc pe toți cum dorm și mã bate un gând sã mã bag din nou în pat. Cu fața umflatã și cu mâinile atârnate pe lângã corp mã uit la patul V. Îl vãd pe M. Si îmi dau seama cã iar trebuie sã fac echilibristicã pe hol, pentru cã nu mã pot schimba în camerã. Mã resemnez și îmi așez patul. Cu obiceiul acesta am rãmas din liceu, când pedagoga venea, uneori, dimineața sã verifice cât de bine ne-am fãcut paturile. În clasa a IX-a primeam instrucțiuni de la fetele mai mari despre cum sã-ți învelești salteaua cu cearșaful, astfel încât sã arate cât mai ordonat.
De cele mai multe ori sunt prima care se trezește de dimineațã și mi-e foarte greu sã pãstrez liniștea. Ușa de la camerã și cea de la dulapul meu scârțâie îngrozitor de tare, cuptorul cu microunde scoate un clinchet puternic când își terminã programul, iar ventilatorul de la baie începe sã bârâie odatã cu aprinderea neonului. Este un concert de zgomote chinuitor care nu te ajutã deloc atunci când dorești sã pãstrezi o liniște de mormânt. Prima datã când am venit în camerã și am început sã inspectez fiecare colțișor, am intrat bineînțeles și în baie. Am cãutat întrerupãtorul, care este la câțiva metri de ușã. Dupã ce am aprins lumina am crezut cã neonul scoate un sunet atât de urât. Deja vedeam diminețile în care, somnoroasã fiind, nu mã puteam spãla liniștitã din cauza bârâitului isteric. Am observat dupã aceea ventilatorul acoperit de un grilaj plin de scame, care era de fapt sursa zgomotului și care pornea, inevitabil, odatã cu aprinderea neonului. Nu am înțeles niciodatã rostul unui astfel de obiect într-un grup sanitar cu douã ferestre de aproximativ nouãzeci de centimetri pãtrați fiecare. Am vrut de multe ori sã îl opresc, însã este așezat la o înãlțime care îl face inaccesibil.
Ca în fiecare dimineațã am reușit sã ies fãrã sã fiu atenționatã cã fac prea multã gãlãgie. Mi-a spus E., într-una din zile, cã eu „încerc sã mã mișc încet dimineața, dar nu prea îmi iese“. Am zâmbit inocent și am promis sã mã strãduiesc mai mult. Mã grãbeam foarte tare și i-am spus aceasta și domnului de la ieșire, care a insistat sã mã trec în tabel, dacã avem geamuri sparte în camerã. Am încercat sã-l evit, ieșisem chiar pe ușa cãminului, însã el m-a întors din drum. Era și interesul nostru sã fim luate în evidențã, pentru cã aveam o fereastrã spartã, izolatã cu folie și scoci, care era deasupra patului lui C. Domnul nu avea nici mãcar un pix, așa cã a trebuit sã scotocesc prin geantã, nervoasã cum eram, pentru a-i oferi un instrument de scris. Deși pierdusem câteva minute prețioase, puteam acum sã sper cã ni se va repara fereastra.
Erau multe lucruri în neregulã în camera 108, iar o mare parte dintre ele mi-au fost prezentate prin telefon, de o prie- tenã, înainte ca eu sã vin personal… La început aflasem cã voi sta în cãminul din Panduri. Eram foarte fericitã, mai ales cã eram aproape de facultate, de Regie și de… lume. Euforia mea nu a durat decât câteva ore, deoarece seara mi s-a spus cã am fost informatã greșit, iar eu voi locui în cãminul Pallady. Mã întorceam în Sãlãjan, cartier în care îmi petrecusem primul an de facultate, într-o garsonierã închiriatã din Trapezului. Primele cuvinte pe care le-am auzit în telefon când am întrebat cum e camera au fost: „Camera aratã jalnic!“ Mã întristasem și parcã nici nu-mi mai doream sã vin în București. Pe fundal se auzeau mai multe voci cu ecou. Îmi imaginam camera ca o celulã de închisoare. Mi-a spus cã e foarte mare și cã nu avem paturi supraetajate. Tot ceea ce îmi spunea era ca un duș scoțian: una caldã, una rece. Apoi mi-a zis sã nu mã sperii pentru cã holul este inundat. E foarte multã apã și nu se știe de unde vine. La momentul acela, cre- deam cã vorbește despre holul din afara camerei. M-am bucurat cã aveam baie în camerã, dar mã îngrijora gândul cã trei dintre ferestre sunt izolate cu scoci, iar una dintre ele este spartã. Am întrebat apoi, dacã am vreo masã pe care sã-mi pot pune calculatorul. „Mesele par cam șubrede“, îmi spune ea. O probeazã pe una dintre ele cu mâna, dupã care zice râzând: „A! Stai cã este una bunã!“ Încercam și eu sã schițez un zâmbet, în timp ce mã gândeam cât de bine mã simt în camera mea de acasã.
Pe 2 octombrie am venit prima datã aici și am vãzut cã apa era de fapt în interiorul camerei, iar ferestrele nu speram cã le va repara cineva cât vom sta noi acolo, atâta timp cât nu au fost schimbate în timpul vacanței. Rãspunsul la întrebarea: „De ce aratã camera mea atât de jalnic?“, l-am primit la câteva zile dupã ce m-am instalat. La 108 a locuit, de-a lungul verii, un bãiat, fapt care a împiedicat renovarea ei. De ce sã fi fost acesta un impediment? Nu ar fi putut sã-l mute în altã parte pentru o perioadã? Mai bine nu mã mai gândesc…
Am ajuns acasã în jurul orei 13, iar E. încã mai dormea. Dupã ordinea de la patul lui V. mi-am dat seama cã cei doi plecaserã. C. plecase și ea. Nu am mâncat, ca sã nu fac gãlãgie
și m-am așezat la calculator cu cãștile pe urechi. Mã mai întorceam, din când în când, la E. sã vãd dacã s-a trezit. Dupã o zi întreagã petrecutã la serviciu și o noapte albã, avea nevoie de un somn bun. S-a ridicat și stãtea în pat uitându-se la mine cu ochii umflați. M-am întors spre ea, m-a salutat zâmbind și m-a rugat sã las muzica sã cânte la boxe. Mi-a venit ideea sã împrumut sistemul audio al lui V., pânã când se va întoarce ea, lucru pe care l-am și fãcut mai târziu.
E. a fost prima dintre fetele din camerã, pe care am cunoscut-o. Împreunã am „renovat“ și „redecorat“ camera. C. Si V. au venit abia dupã o sãptãmânã. Ne-am înțeles bine de la început și am descoperit cã avem multe lucruri în comun, inclusiv muzica. În grupurile de fete, în special, existã un cult pentru astrologie, iar zodia sub care te-ai nãscut este o etichetã, în fața celorlalți. Nu mã obișnuisem cu ideea pânã sã vin aici, de aceea am rãmas puțin uimitã, când m-a întrebat E. în ce zodie sunt. Când i-am spus Vãrsãtor, s-a luminat la fațã și a zis: „Eram sigurã! Si mama mea e Vãrsãtor!“ Ea este Gemeni.
Într-adevãr, din punct de vedere astrologic, mã înțeleg foarte bine cu nativii din Gemeni și Balanțã, dar nu este un reper în relaționarea cu cei din jur. Au urmat vreo douã zile în care persoanele abia cunoscute mã întrebau, dupã vreo douã ore de conversație, în ce zodie sunt. A încetat „fenomenul“, pânã la venirea celorlalte douã colege de camerã, pe care a trebuit sã le întrebãm sub ce semn zodiacal s-au nãscut. În prezent, la 108, conviețuiesc un Taur — V., un Leu — C., un Vãrsãtor și o persoanã în Gemeni. Pânã acum, nu au ieșit la ivealã conflictele majore. Coincidențã sau nu, mã înțeleg foarte bine cu E.
Azi mi-a povestit o nouã ispravã a cuplului V. –M. El are 20 de ani, o școalã profesionalã și dorința de-a face școala de șoferi pentru a se putea angaja ca șofer la BMW. Ea a afirmat cã-l va aduce în camerã pentru o sãptãmânã, douã, pânã când își va gãsi o locuințã, timp în care va face rapid școala de șoferi și va lucra foarte mult, așa cã nici nu îl vom vedea prin camerã. Am fost toate trei de acord ca M. sã vinã pentru un timp sã locuiascã cu noi. În timp, s-au mai schimbat datele problemei. M. nu s-a mai angajat, ci era omniprezent și abia dacã învãța pentru școala de șoferi. Nu fãcea nimic folositor toatã ziua. În concluzie, nu înțelegeam ce face bãiatul acesta, de fapt, în București, instalat în camera noastrã. Pierdusem speranța cã va mai pleca vreodatã. Nu m-ar fi deranjat, dacã el ar fi fost ordonat, și-ar fi strâns masa, și-ar fi spãlat vasele, nu ar fi râs la monitor în timp ce vorbea pe messenger și cineva dormea și nu ar fi vorbit cât se poate de tare la telefon în interiorul camerei, chiar dacã restul nu voiau sã-i asculte conversația. Din pãcate, toate sunt numai dorințele mele.
E. spunea cã de dimineațã a fost trezitã de cei doi care se tachinau și se alintau, în timp ce M. „învãța“ codul rutier. Din conversația lor nu se auzea decât „Țuțu!“ — „Da, Țuțu!“ — numele lor de alint. Uneori, nu au nici mãcar bunul-simț sã se abținã atunci când cineva doarme. Prima datã când am vãzut-o pe V. mi se pãrea o persoanã inaccesibilã, mai ales cã știam despre ea cã este în anul IV. Era blondã, bronzatã și avea numai haine de firmã. Spunea cã vrea sã ne conectãm cât mai repede la internet, pentru cã are mare nevoie. Mã gândeam cã are vreun job, care îi cere astfel de condiții. În aceeași zi l-am cunoscut și pe M., care mi-a spus cu nonșalanțã cã el nu are „nicio treabã cu facultatea“. Nu pot spune cã aveam o pãrere bunã despre el, dar nu mã așteptam sã fie la un nivel atât de scãzut.
Cu fiecare dintre fete am avut ocazia sã rãmân singurã în prima zi când au venit în camerã. La fel s-a întâmplat și cu V. Abia terminasem de curãțat camera, pusesem covorul și perdelele, când a venit ea cu o mulțime de bagaje. M-am oferit sã o ajut sã-și așeze lucrurile. Am stat foarte mult de vorbã. Am povestit despre noi și despre anii pe care îi petrecuse deja în cãminul Pallady și prietenii ei din Sãlãjan. Am fãcut împreunã ordine prin camerã. Îmi pãrea bine cã mã ajutase la curãțenie și îmi fãcusem o pãrere bunã despre ea, în sensul acesta. Ea adusese și caloriferul și odatã cu el cãldura, care lipsea pentru a face din camerã un loc primitor. Fãcusem o treabã bunã, pentru cã pãream a fi o echipã bunã. A venit dupã aceea o prietenã de-a ei, fostã colegã de camerã, și am mers împreunã la ea acasã. Acolo, m-am simțit, iarãși, extraordinar. Mã înțelegeam foarte bine cu V., mi se pãrea chiar cã am o relație mai bunã cu ea decât cu E. Chiar în seara aceea mã întrebase fratele lui G., O., cum mã înțeleg cu noile colege, iar eu am rãspuns mulțumitã cã „sunt foarte de treabã fetele“. El a zâmbit și a zis ironic „Stai liniștitã, cã sunteți abia la început“. Eram conștientã cã se putea sã-mi schimb pãrerea, dar totul pãrea atât de frumos. Eram ca un copil în fața unei jucãrii la care visase, iar acum, cã a primit-o, e exact așa cum și-o dorea. O. îmi furase „jucãria“ și mã trezise la realitate.
Mã gândeam și înainte, mã gândesc și acum dacã nu cumva pãrerea noastrã despre V. ar fi fost alta, dacã M. nu ar fi fost introdus în peisaj. În preajma lui devine o prezențã ostilã. Recunosc, cu pãrere de rãu, cã am simțit o ușurare când mi-am dat seama cã nu îi voi mai vedea pânã miercuri. Lipsa lor poate fi tradusã prin curãțenie, liniște și intimitate. Am refuzat orice contact cu ei, chiar și prin intermediul internetului, așa cã am pus Id-ul V. „pe invisible“. Seara, în semn de protest și cu noul sistem audio, am ascultat împreunã cu C., câteva melodii de la Iris, Red Hot Chilli Peppers, Reamonn, Damien Rice și mai ales Bere Gratis — Ce n-a vãzut Parisul.
Noi douã suntem singurele care mai ascultãm ceva rock din camerã. V. este o hip-hoperițã înrãitã, iar C. se adapteazã de cele mai multe ori. Pe fiecare dintre fete am întrebat-o de la bun început, dacã ascultã manele. Din fericire pentru mine, toate mi-au rãspuns negativ. Poate pãrea nebunesc, dar pentru mine muzica e o stare de spirit, iar atunci când nu-mi place ce-mi aud urechile nu mã simt în apele mele. În liceu eram singura din camerã pentru care manelele nu erau o opțiune, când venea vorba de muzicã. A trebuit sã duc o adevãratã luptã pentru ca fetele sã nu asculte acest gen de muzicã în prezența mea. Iarãși am adormit târziu, deși a doua zi trebuia sã mã trezesc la șase.
Joi, 23 noiembrie
Dimineața mi-e și mai greu sã mã trezesc când mã gândesc la distanța pe care trebuie sã o parcurg pânã la orice destinație centralã din București. Când am deschis ochii mici și am vãzut ceața de afarã, deja începusem sã socotesc numãrul de absențe la care am dreptul la seminarul de semioticã. Îmi era foarte greu sã fac niște calcule, așa cã mi-am dat seama cã neavând nicio absențã pânã acum pot cu siguranțã lipsi astãzi. Am ridicat capul și am vãzut cã și E. dormea, ceea ce mi-a dat o poftã și mai mare de somn. În jurul orei 11 am auzit niște bãtãi puternice în ușã. Mã speriasem foarte tare, de aceea am rugat-o pe E. sã deschidã. Se auzea de pe holul de afarã o voce nervoasã de femeie, care striga: „Deschideți!“
E. le-a rugat sã aștepte, pentru cã nu gãsea cheia. Ele nu încetau și continuau sã batã.
Stând în pat cu ușa de la camerã închisã am auzit vocile unor doamne agitate care spuneau cã din cauza inundației din camera noastrã au fost distruși pereții camerei 8, de sub noi. Îmi venea sã râd. Era o scenã potrivitã pieselor lui Caragiale. Într-un cãmin de la marginea Bucureștiului se iau mãsuri abia dupã ce efectele sunt cumplite. Prea multe voci îi cereau socotealã lui E., iar „lupta“ era inegalã. M-am ridicat și eu din pat, pentru a echilibra balanța. Am gãsit pe holul nostru patru doamne: o femeie în vârstã, care stã de obicei la intrare în cãmin ca portar, femeia de serviciu, o doamnã inginer cu grave dificultãți de vorbire și o alta care cãrase dupã ea și un cãțel pufos, îmbrãcat în lânã roșie. De ce au venit toate patru și care era rolul fiecãreia pe scena camerei 108? Am încercat sã ghicesc și am ajuns la o concluzie. Cu siguranțã cea mai competentã și „de folos“ era doamna inginer, care, însã, nu putea sã se exprime nici mãcar prin semne. Doamna acompaniatã de „Bubico“ avea menirea de „a traduce“ limbajul ei. Femeia de serviciu venise doar pentru a se uda când era nevoie de deschiderea dușului, pentru cã celelalte nu se încumetaserã sã se stropeascã, iar doamna portar avea cheia de la camera noastrã, doar cã nu se potrivea la noua yalã, proaspãt schimbatã. Câinele cãlca prin balta din fața bãii și întindea mizeria peste tot în hol, iar portãrița ne explica de ce este bine sã lãsãm o cheie pentru administrație. Doamna inginer și femeia de serviciu stãteau prin baie pentru a înțelege cauza inundației, dãdeau drumul la duș și apoi se întorceau pe hol așteptând, cu mâinile în șold și o privire tâmpã, sã se inunde.
Le-am întrebat cam cât timp ar dura lucrãrile de reparație, iar inginerul mi-a zis cã vor avea nevoie de aproximativ douã, trei zile. Deja îmi pierise amuzamentul. Trei zile fãrã un grup sanitar funcționabil la etajul meu? Trei zile în care sã suport bocãniturile unor zidari neîngrijiți? Plus cã ele vedeau renovarea ca o distrugere prealabilã a bãii, în proporție de 50 la sutã. Oare ce s-ar fi întâmplat dacã aceste patru doamne ar fi trebuit sã conducã renovarea întregului cãmin?… ar fi venit Apocalipsa. Voiam sã știu ce vom face fãrã acces la baie? Ni s-a rãspuns cu o altã întrebare: „Nu aveți și voi prietene aici pe palier la care sã puteți face duș?“ Nu-mi venea sã cred ce-mi aud urechile. Am zâmbit amar și le-am spus: „Nu!“ Atunci a fost prima datã când am conștientizat cât de puțin am socializat cu restul persoanelor din cãmin. Nu existã zece persoane în tot cãminul, cu care sã fi purtat o conversație. Îmi amintesc perfect când îi spuneam mamei cã abia aștept sã ajung aici, sã mã împrietenesc cu fetele din camerã, apoi cu tot palierul și bineînțeles cu tot cãminul. În liceu, dupã patru ani petrecuți în internat, eram deja „de-a casei“ și nu puteam spune cã îmi este strãinã vreo fatã.
Mi-am exprimat indignarea fațã de administrație și am obținut drept replicã niște mârâituri, priviri în podea și dat din umeri. Pânã la urmã s-a hotãrât cã echipa de meșteri va veni de luni, iar noi va trebui, între timp, sã le dãm o cheie de la noua yalã. Ca alternativã ni s-a permis sã folosim, în timp ce se vor face lucrãrile, o baie de la parter. Doamnele au ieșit pe rând din camerã, iar noi am închis imediat ușa în spatele lor. Nu știu dacã existã formã de feminin a adjectivului „misogin“, dar dacã ar fi, cu siguranțã, îmi poate fi atribuit, când spun cã nu mi se pare potrivit amestecul unor femei la repararea instalațiilor sanitare. Existã excepții, dar ceea ce au fãcut cele patru doamne în camera noastrã a fost dezastruos. A fost prea agitat începutul de zi și aveam nevoie de câteva momente de relaxare. Unde puteam sã mã liniștesc mai bine decât în mijlocul unei conversații pe Messenger cu bunul meu prieten I. Simțeam cã pierd vremea, fãrã sã fac nimic folositor. Începusem sã am remușcãri din cauzã cã refuzasem sã merg la școalã de dimineațã.
Joia, de obicei, e o zi plictisitoare, mai ales cã nu am decât un seminar de la opt la zece dimineața, iar apoi sunt „condamnatã“ la a petrece toatã ziua între cei patru pereți ai camerei. Aveam nevoie de niște cãrți, pe care mã putea ajuta G. sã le obțin. M-am hotãrât sã fac o ieșire pânã în Regie, în cãminul 27, unde locuiește ea. Când ajungi în Grozãvești începi sã simți gustul studenției și al tinereții. Este o zonã plinã de viațã, spre deosebire de Ozana, colțul uitat al Bucureștiului. În mizeria din Regie, stau mândre, albe și cu ferestre de termopan, proaspãt renovatele cãmine ale Politehnicii. Câinii vagabonzi, grãmezile de gunoi și nãravurile studenților au rãmas neschimbate. P27 a fost renovat vara aceasta, însã în douã luni a fost adus nu prea departe de starea inițialã. Camerele sunt de câte douã persoane, iar toaleta și dușurile sunt comune. Grupurile sanitare au rãmas la fel. Nimeni nu s-a îngrijit de ele de-a lungul verii.
Pe ușa de la intrarea în toaletã stã scris mare „Închideți ușa cã pute“. În cazul în care vrei sã folosești WC-ul, va trebui sã-ți schimbi tricoul, pentru cã în câteva minute mirosul înțepãtor de amoniac se îmbibã în haine. Prin colțurile holului, mai gãsești câteodatã o grãmadã de peturi de bere, ca mãrturie a unui chef gãlãgios, ținut peste noapte. Serile sunt petrecute pe holuri, în fum de țigarã, împreunã cu ceilalți colegi de palier. Una din camere trebuie sã aibã ușa deschisã și muzica datã la maxim. Poți asculta la un singur etaj de la manele pânã la Vama Veche. Unii, amețiți de alcool se încumetã sã fredoneze, ei înșiși, câte o melodie, astfel încât sã fie auziți de întreg cãminul.
Urc pânã la etajul trei. Holul era invadat de miros de ciorbã. În fața unei camere stãtea o oalã aburindã. O domnișoarã iese, se așazã pe vine și mestecã în mâncare. Mi se fãcuse gura apã… Îmi amintesc apoi motivul pentru care ajunsesem pânã acolo și bat la ușa de la camera lui G. Vãd cã lumina vizorului se acoperã — semn cã cineva este înãuntru. Îmi deschide ea zâmbitoare și mã poftește sã intru în camera micuțã. Tocmai terminase de spãlat rufele, iar hainele erau agãțate peste tot în camerã, la uscat. Calculatorul și televi- zorul erau ambele aprinse, dar nimeni nu le dãdea atenție. Studenții fac exces, când vine vorba de electricitate, pentru cã nu au foarte mult de plãtit. Încercam sã urmãresc știrile, dar semnalul se pierdea atunci când G. se mișca prin camerã. Nu erau cablați, iar furculița înfiptã într-o cutie de sare și lipitã cu izolator de antenã nu asigura o imagine de calitate. Mi-a spus cã urmeazã sã fie cablați și conectați la internet de sãptãmâna viitoare. Pânã acum nu se îndurase nimeni sã gãureascã pereții proaspãt vãruiți. Cumpãrase baterii, iar acum mergea soneria de la ușã, dar și beculețul albastru, care lumineazã yala, special pentru nopțile în care ajungi târziu, iar întunericul și cantitatea prea mare de alcool nu te lasã sã descui ușa. Ce s-ar fi fãcut studentul fãrã luminița aceea albastrã? S-ar fi descurcat cu siguranțã pe niște holuri cu o luminã mai puter- nicã decât faza lungã a unui camion. Mofturi… E foarte interesant aici în nopțile cu meciuri. Pe casa scãrilor se amenajeazã un ministadion. Televizorul, câteva scaune, berea și semințele fac rețeta perfectã. Strigãtele bãieților se aud de la parter. Golul echipei favorite este un motiv de bucurie, în timp ce o ratare e ocazia perfectã pentru a aminti de organele genitale. Indiferent de minutul jocului, prezența unei domnișoare, care trece prin fața grupului de suporteri, aduce toate privirile la unison, însã nu pentru foarte mult timp. Comentariile nu întârzie sã aparã, dacã cineva ocupã pentru mai mult de o fracțiune de secundã ecranul. La un meci al Stelei, rapidiștii trebuie neapãrat sã-și facã apariția pe holuri cu fulare și cãciuli, pe care stã scris numele echipei giuleștene. Spre deosebire de stadion, aici, indiferent de preferința pentru o echipã sau alta, sunt cu toții prieteni, iar orice dezaprobare se semnaleazã prin adresarea unor cuvinte ironizatoare, cel mult.
Am fãcut rost de cãrțile de care aveam nevoie, dupã care am plecat. La ieșirea din cãmin am ocolit ultima scarã de pe care lipseau douã plãcuțe de gresie. Într-o searã, un student nou-venit întrebã amuzat, uitându-se la trepte: „Ce-au pãțit ãștia, mã? N-au mai avut bani de încã douã plãci?“ Se uita dupã aceea la prietenii lui, pentru a vedea dacã și ei au gãsit amuzantã presupunerea lui.
Mã opresc în fața cãminului la magazinul „cu de toate“ pentru a-mi lua țigãri. Este o afacere micã, deschisã special pentru nevoile studenților, unde gãsești tot ce ți-ar trebui, atunci când nu ai dispoziția necesarã pentru a sta la cozile din Carrefour. La Pallady trebuie sã pãrãsesc curtea liceului și apoi sã mai parcurg vreo douã sute de metri pânã sã ajung la un magazin alimentar. Pe drum primesc un telefon de la mama, care îmi reproșa faptul cã nu mai dau niciun telefon acasã și cã nu au mai auzit nimic de mine de ceva timp. Îmi spunea: „Ai plecat acolo și ai uitat de noi!“ Adevãrul e cã Bucureștiul, facultatea
și cãminul m-au fãcut sã uit complet de tot ceea ce însemna acasã. Mã simțeam vinovatã și rãtãcitã. Un lucru îl știam sigur, pentru mine Bucureștiul nu mai însemna „acolo“, era
„aici“. Mã îndreptam spre locul pe care acum îl numesc din obișnuințã „acasã“. Cum aș putea numi „un spațiu de împru- mut“ casa mea??… când am mai puțin de un an de când locuiesc în el. În același timp, cum aș putea numi Oneștiul „acasã“, în condițiile în care eu mã voi mai întoarce acolo doar în vizitã. Sunt confuzã…
Dupã ce locuiești o perioadã în cãmin, începi sã-ți dorești tot ceea ce nu ai avut de-a lungul anilor petrecuți acolo: intimitate, curãțenie și, nu în ultimul rând, o casã, o casã numai a ta, pe care sã o împarți doar cu familia. Ești ca un copil al strãzii, care își dorește ce nu a avut vreodatã: pãrinți și un acoperiș deasupra capului. Existã o asemãnare între cãminiști și copiii abandonați, ambele categorii au un lucru în comun: lipsa unui loc pe care sã-l poatã numi „acasã“. Mã simt sãtulã de cãmine și ruptã de viața petrecutã împreunã cu pãrinții. Vreau o casã A MEA, dar din pãcate ea existã doar în planurile mele de viitor.
Vineri, 24 noiembrie
Ies la o țigarã, dupã o lungã și obositoare conversație pe Messenger. În fața ușii erau douã domnișoare, care dupã accent pãreau a fi din Republica Moldova. Nu am vrut sã par indiscretã, așa cã am început sã fac ture pe culoar. Tocmai atunci venea o colegã de la 107, Ana. M-a salutat și m-a între- bat cu sarcasmul specific: „Ce faci? Pãzești culoarul?“ „Da, sunt de planton.“, îi rãspund eu mai mult de dragul de a-i da o replicã. Ajung în capãtul opus și îmi vãd figura plictisitã, mã întorc și mã îndrept iarãși spre cele douã moldovence care chicotesc și gesticuleazã amplu. Una dintre ele tocmai își îmbogãțise vocabularul cu încã un cuvânt: „ambidextru“, iar a doua îi dãdea exemple pentru a înțelege mai bine. Mi-am stins țigara și am revenit în camerã.
Imaginea Anei mi-a revenit în minte. „Ana… un nume atât de mic, pentru o fatã atât de mare“, acestea erau cuvintele care introduceau o nouã bârfã despre ea. A fost a doua persoanã din cãmin pe care am cunoscut-o dupã E. Venise la ușã în timp ce fãceam curãțenie. Avea pachetul de țigãri într-o mânã și o canã de cafea în cealaltã. E o tipã grasã, cu trãsãturi drãguțe, dar aspre. M-a întrebat dacã poate întra, de parcã ne-am fi cunoscut de o viațã. Eram singurã și aveam oricum nevoie de companie. Vorbea foarte mult și punea mai ales întrebãri. Eu mã rezumam la a-i rãspunde, în timp ce spãlam linoleumul din jurul patului meu. Își scosese deja o țigarã și mã întrebã dacã poate fuma. I-am permis, pentru cã oricum aveam geamurile deschise, dar nici nu aș fi putut sã o refuz fãrã sã fiu mai obraznicã decât ea. Mã trata cu superioritate, însã încercam sã-mi pãstrez calmul. Nu aveam la dispoziție decât un tricou abandonat și un lighean pentru a spãla pe jos, așa cã am ales sã stau în genunchi pentru a curãța mizeria. Ana îmi spune: „Ce stai, mã, în genunchi? Nu știi sã speli pe jos cu piciorul? Avem și noi manichiurã, ce naiba!“ Manichiura era ultimul lucru care mã preocupa, în schimb prezența ei îmi dãdea mari bãtãi de cap. Mã întreba de ce am adus calculatorul în cãmin, „nu se meritã sã aduci nimic nou aici“, îmi spunea ea. Eu încercam sã-i rãspund cât mai politicos. Voiam sã o dau afarã, dar reacțiile de genul acesta nu-mi stau în fire, în plus nu voiam sã încep anul cu stângul. Dacã vedea cã mã chinui mai mult sã fac ceva, sãrea imediat, dar nu din dorința de a mã ajuta, ci pentru a-mi arãta cã ea se descurcã mai bine și știe cum se face. Mi-a adus la cunoștințã cã ea le-a „pus cârpa în mânã“ colegelor de camerã și le-a învãtat „cum se spalã un WC“. Vorbeam despre cum au fost împãrțite paturile și dulapurile în camerã. M-a întrebat de ce nu-mi „impun propriile reguli“, pentru a avea acces la toate lucrurile pe care mi le doresc. Trebuie sã recunosc cã m-a șocat. Aveam în fața mea un mic Hitler, care îmi dãdea lecții de comportament intern. Mã gândeam la colegele ei de camerã și la agonia lor. Oare cât timp locuise Ana într-o camerã de cãmin? Cu timpul mi-am dat seama cã este vizibil complexatã, în consecințã, tinde sã fie rãutãcioasã și sã fie mereu în centrul atenției cu niște comentarii acide. Cunoștea tot ce mișca prin cãmin, dar mai ales știa ce se întâmpla la noi în camerã. Abia dacã apucam sã bag cheia în ușã, când apãrea Ana pentru a-mi spune cine e înãuntru. Era agasantã așa cã am început sã o ignor.
Îmi îndrept gândurile spre altceva și mã așez în fața calcu- latorului. Ajunge și C. în camerã, împreunã cu prietenul ei A. A., spre deosebire de M., se comportã normal și este o prezențã mult mai plãcutã. El vine uneori în vizitã la C., dar nici într-un caz nu locuiește aici permanent. Pe hol, la o țigarã, vine și Ana sã ne ținã companie. Ne-a întrebat dacã nu avem cumva un pachet de cãrți de joc ca sã-i împrumutãm. Deși aveam, am refuzat sã i le dau. Mi se fãcuse și mie poftã de un joc de cãrți, așa cã l-am provocat pe A. la poker, în timp ce C. fãcea curãțenie în frigider.
Dupã ce ajunge și E. acasã, C. scoate aparatul de fotografiat și începe sã ne facã poze nouã și camerei. Fiecare pat, perdeaua, geamul lipit cu scoci, rafturile pentru cãrți, televi- zorul nostru, care nu funcționeazã, toate erau imortalizate. Dupã aceea am luat eu aparatul pentru a surprinde fiecare defect al camerei. Am fotografiat plãcuța de lemn, adusã de V., pe care scrie sugestiv: „Evitã mahmureala. Rãmâi beat!“ și care stã la loc de cinste în camera noastrã. Am pozat igrasia din baie și ventilatorul prãfuit, tigaia care așteaptã sã fie spãlatã de vreo sãptãmânã și pânzele de la colțuri. Spre deosebire de plãcuța de lemn, iconița se gãsește cocoțatã, undeva pe raftul de sus, lângã sursele de luminã. Într-una din poze se pot observa cele douã obiecte, care dau luminã, unul lumi- neazã camera, iar celãlalt ar trebui sã ne lumineze sufletele… Am înregistrat pe aparat: masa dezordonatã, un Tweety cau- ciucat care îmi decoreazã camerele în care locuiesc din clasa a X-a, covorul murdãrit de ultimele picãturi din tușul imprimantei, WC-ul cu urme de ruginã, scrumiera de pe hol, gea- mul lipsã al ușii de la balcon, pungile de gunoi lãsate în fața ușilor și, nu în ultimul rând, întrerupãtorul care reprezintã un pericol pentru orice persoanã nou-venitã în camerã. Ni se pãrea foarte urâtã realitatea din poze. Chiar spusese C. cã ea se simte bine în camerã, aceasta pentru cã nu dã atenție detaliilor. Suntem prea ocupate zi de zi pentru a da atenție mucegaiului care s-a ridicat la treizeci de centimetri pe perete din cauza inundațiilor sau geamului din fața patului meu, care nu se poate închide din cauza firelor ce sunt conectate la placa de rețea. Cei de la Power Net Zone nu s-au mai obosit sã gãureascã tocul ferestrei, așa cã firele stau atârnate și lasã frigul sã pãtrundã în camerã. Toate le percepem ca fiind detalii și nu le dãm importanțã, pânã când nu obser- vãm niște efecte negative severe.
Sâmbãtã, 25 noiembrie
Ziua de sâmbãtã este o zi a eliberãrii. Cãminul prinde viațã. E ziua în care am timp pentru orice și nimic nu mã deranjeazã, totul mã amuzã. Chiar dacã era zi de weekend, meșterii din cãmin au dat dovadã de inițiativã și au venit sã schimbe fereastra spartã. Afarã erau vreo opt grade Celsius. Cu toate acestea, un domn plin de zel a zis cã în jumãtate de orã vom avea o fereastrã nouã, timp în care cea spartã va fi luatã pentru mãsurãtori, iar în camera noastrã frigul va întra nestingherit. Pe hol, în urma meșterului, rãmãsese un miros de fier amestecat cu transpirație și alcool. Era plictisit și voia sã-și ușureze munca, așa cã i-a spus lui A. sã meargã dupã geam, în douãzeci de minute. Dacã n-ar fi fost A. prezent, cine mai aducea geamul? Tot A. a și fixat geamul în balamale. Mai aveam o fereastrã izolatã cu scoci în camerã, care nu se închidea. Am cerut ajutorul cuiva pentru a o repara și pe aceea. Domnul cu miros înțepãtor nu oferea soluții decât pentru ferestre sparte. Au trimis un mecanic „înarmat“ cu patru cuie și un ciocan, ustensile pe care le aveam și noi în dotare. Dumnealui a rezolvat problema în stil românesc, adicã practic și fãrã prea mult efort. Nu se închide fereastra? O batem în cuie și cu siguranțã va rãmâne închisã. De ce sã mã plâng, când totul e plin de logicã? Am întrebat dacã nu ar putea fi reparatã pentru a funcționa normal. Mi-am dat seama din rãspunsul care mi s-a dat, cã am uitat sã mã trec pe lista de reparat „ferestre care nu erau sparte“, la momentul acela anunțasem doar yala defectã.
Am aflat cu aceastã ocazie cã existã un singur tâmplar în toate cãminele universitãții(?!). El se ocupa de repararea „ferestrelor care nu erau sparte“. Cum este posibil așa ceva, când este atât de bine cunoscutã starea cãminelor, chiar și a celor deja renovate?
Între timp camera s-a încãlzit, iar singura noastrã grijã în fața iernii ce are sã vinã e fereastra care nu se închide din cauza firelor de internet. E sâmbãtã și nu vreau sã mã gândesc la asta. Finalul filmului Pe aripile vântului e reprezentativ pentru aceastã zi: „I’ll think about it tomorrow“… „Tomorrow is another day“. Sâmbãta e și ziua așteptãrii, deoarece duminica primesc pache- tul cu mâncare de la ai mei. Dupã-amiazã am primit și o invi- tație din partea unui prieten din liceu la o petrecere organizatã cu ocazia zilei lui de naștere. Eram fericitã cã nu trebuia sã-mi petrec noaptea între cei patru pereți ai camerei. De obicei, serile de weekend le petrec în Regie, acolo unde o parte din cluburi au numele corespunzãtor cãminului în care se aflã. Astãzi aveam sã rãmân prin preajmã, undeva în Dristor.
La orice petrecere, critic e momentul în care trebuie sã mã întorc în cãmin. Mijloacele de transport circulã doar pânã la 23, maxim 23.30. Dacã aș pleca atât de devreme, aș pierde toatã distracția. Rãmân douã alternative: taxiul — care este riscant pentru un provincial, mai ales dacã iau în considerare distanța pe care trebuie sã o parcurg — sau sã aștept pânã a doua zi dimineața venirea metroului. Prietenul meu nu locuiește foarte departe, însã am preferat sã rãmân pânã dimineața pentru a ajunge mai repede la Obor, de unde trebuia sã-mi iau pachetul.
Duminicã, 26 noiembrie
Pachetul de mâncare face parte din viața de student provincial și mai ales din viața cãminiștilor. În cãmin este foarte greu sã-ți prepari mâncarea. Spațiul este mic, iar mirosul se îmbibã în haine. Poți scoate plita pe hol pentru a scãpa de miros, însã un moment de neatenție ar putea însemna o glumã proastã a unui coleg de palier care îți va stre- cura ceva în mâncare. De cele mai multe ori, acești indivizi puși pe șotii au impresia cã mâncarea ta nu este îndeajuns de condimentatã, așa cã îți presarã ceva mai mult piper sau sare… „dupã gust“. Aragazul este de obicei un reșou multifuncțional care folosește din când în când și pentru încãlzire. În concluzie, este mult mai practic sã primești mâncarea gata preparatã. Un alt avantaj e cã servești bucatele „ca la mama acasã“.
Duminica, la Transmoldova, în Obor, e „zi de pachet“. Îi întâlnești aici pe mai toți studenții oneșteni. De la frigidere și calculatoare pânã la ouã și lapte la 10.30–11 ajung toate în București. Stãm toți la rând în fața portbagajului și suntem strigați ca la catalog, dupã etichetele prinse de bagaj. Cutii legate cu sfoarã, geamantane, sacoșe, dar și celebra geantã de rafie — care a devenit „semn distinctiv pentru moldoveni“ — sunt pline cu bunãtãți de acasã. Ești norocos dacã bagajul tãu nu a fost în preajma borcanului de murãturi care s-a spart sau a cutiei cu vaselinã rãsturnatã. Fiecare își ia pachetul și pleacã din nou în drumul lui.
Au fost 30 de minute în care autogara Obor s-a transformat într-un mic Onești. Eu desfac nerãbdãtoare plasa mea, ca sã vãd cam ce mã așteaptã în camerã. Cu gândul la clãtite și sarmale plec spre cãmin. Dupã vreo 45 de minute ajung în camerã, unde înșir pe masã caserolele de mâncare și degust din fiecare. Am într-o pungã și un bilețel… În lipsa internetului, a creditului din cartelã, de dragul vremurilor trecute în care se coresponda prin scrisori sau doar de dragul meu, mama îmi scrie în fiecare duminicã pe scurt cam ce s-a mai întâmplat pe acasã, în ultima sãptãmânã. Valoreazã mai mult decât orice conversație prin telefon, sunt amprente ale vieții lor. Zâmbesc cald, mintea îmi este inundatã de amintiri și sufletul de dor. Brusc… vreau acasã. Stau o clipã și îmi dau seama, iarãși, cã acasã nu mai existã, cã am 20 de ani și o viațã departe de cea descrisã în bucata de hârtie.
În lipsa pachetului mai mãnânc la una din cantinele studențești care nu se comparã absolut deloc cu cea pe care o aveam în liceu. Acolo îți plãteai mâncarea anticipat și primeai o cartelã de carton care în fiecare lunã avea o altã culoare. Pentru fiecare zi existau câte trei bonuri mici, pãtrate, de dimineațã, de prânz și de searã. Existau zile în care nu mergeam la toate cele trei mese, însã pãstram bonurile și așteptam luna în care cartela avea aceeași culoare, pentru a putea mânca de mai multe ori. Era o salã mare și foarte prost luminatã ziua din cauza geamurilor mici. Iarna, scaunele erau foarte reci și în toatã încãperea era o temperaturã scãzutã. Cel mai mare chin era pentru fetele care erau „de serviciu în cantinã“ și care trebuia sã îndure frigul o zi întreagã. Serviciul în cantinã însemna: mãturarea acelei sãli uriașe, spãlatul vaselor a aproximativ douã sute de persoane, iar dacã în meniu era piure, trebuia sã cureți și o mulțime de cartofi. Exista și o recompensã la sfârșitul zilei de muncã: primeai mâncare în plus de la bucãtãrese, iar dacã era searã de pizza, cu atât mai bine. Mesele se serveau între ore fixe, iar cine ajungea mai târziu, apela la bunãvoința bucãtãreselor. Ne așezam toate la coadã pentru a ne lua mâncarea. Uneori trebuia sã stai câte o jumãtate de orã, mai ales cã fetele din anii terminali mergeau mereu în fațã. Aceasta era o regulã nescrisã, dar știutã de toatã lumea. Astfel cã, fiecare aștepta sã ajungã în clasa a XII-a pentru a nu mai aștepta la coadã sã-și ia mâncarea. Nu o sã uit niciodatã vasele din metal și, mai ales, cana de ceai care te frigea dimineața.
La studenți, relația dintre bucãtar și student este asemãnãtoare cu cea dintre vânzãtor și client. Doamnele de la bucãtãrie se strãduiesc sã te serveascã cât mai bine și nu-ți trântesc un polonic de fasole în farfurie, așa cum se întâmpla uneori în liceu.
Ziua de duminicã a fost prima din sesiunea de examene intermediare. Colegele mele au primit cu aceastã ocazie o porție din stilul meu nocturn de învãțare. Îmi era foarte fricã sã nu protesteze cineva, însã, din pãcate, nu prea ne spunem în fațã lucrurile care ne deranjeazã. Fiecare continuã în felul ei… pânã la un moment dat.
Luni, 27 noiembrie
Aveam examenul de la ora 16, așa cã am profitat din plin de timp pentru a mã odihni. Aud iarãși bãtãile disperate în care m-am trezit și joi. Tot E. s-a ridicat pentru a deschide. Am auzit, de data aceasta o singurã voce de femeie care venise sã cearã cheia, însã noi uitaserãm cã trebuie sã facem dublura. S-a hotãrât ca muncitorii sã vinã atunci când vom fi prezente. Pe la ora 13 a venit una din doamnele care venise și joi, împreunã cu doi bãrbați. Era cea care avusese câinele, însã acum era singurã și evita sã intre în camerã. Stãtea cu mâinile în sân și mai intra din când în când în conversație. Cei doi erau murdari și purtau niște teniși subțiri. Am observat încãlțãmintea, mai ales cã stãteau numai în balta din fața bãii și mã gândeam cã se vor uda foarte tare la picioare. Era riscant ținând cont cã era foarte frig. Au intrat în baie pentru a vedea care era sursa inundației. Împrãștiau mizeria și apa prin tot holul, asemenea cãțelului. I-am întrebat cam cât vor dura lucrãrile, iar ei mi-au spus cã vor sta cam o orã, douã. Doamna inginer de joi vorbea de trei zile…, de fapt tot ceea ce spusese s-a dovedit a fi preziceri fãrã fond. Îmi plãcea de acești domni, erau zâmbitori, glumeți și știau exact ce au de fãcut. Doamna de la ușã spunea cã la parter deja au început sã curețe pereții. Am întrebat-o atunci, de ce reparã mai întâi la parter, în condițiile în care la noi încã este inundație și oricum, tot ceea ce fac e în zadar. Ea a dat din umeri. Nu au fost învãțați, probabil, în copilãrie cã mai întâi se face curãțenie pe raftul de sus și apoi pe cel de jos…
Eu a trebuit sã plec spre școalã și nu am fost prezentã când au venit sã repare în baie. Când am ajuns în camerã, E. m-a anunțat de la intrare cã s-au fãcut reparațiile. Eu mã așteptam sã vãd praf și moloz, dar când am bãgat capul pe ușa de la baie totul era curat și nu vedeam nicio spãrturã. Am intrat apoi și am vãzut cã o bucatã de gresie care acoperea cãdița fusese scoasã pentru a înlocui o țeavã de mici dimensiuni. Mã gândeam la tam-tamul pe care-l fãcuse cvartetul doamnelor, în comparație cu ceea ce se întâmplase în realitate. Nu-mi venea sã cred cã bãltoaca de pe hol începuse sã se usuce. Aveam un sentiment de mulțumire și de liniște, pentru cã asta fusese ceea ce-mi doream mai mult sã se întâmple de când m-am mutat aici. Douã ore, doi muncitori, rãbdare și schimbarea unei țevi, cam asta a împiedicat administrația sã scape de inundația de la 108. De doi ani apa putrezește, umple de mucegai pereții și este o sursã constantã de mizerie, umezealã și miros. Timp de doi ani nimeni nu a fost interesat, pânã când efectele au avut un impact asupra celorlalte camere. Acum cã s-a rezolvat problema, nu pot spune mulțumesc…
A venit și C. în camerã. Ea era, de asemenea, foarte fericitã cã, în sfârșit, se terminase coșmarul. Din orã în orã ne uitam pentru a vedea pe unde s-a mai uscat cimentul. Era zi de sãrbãtoare în camera noastrã. C. a zis cã vorbise cu V. la telefon și aflase cã M. a picat testul pentru școala de șoferi. Mã așteptam sã se întâmple asta și recunosc cã îmi și doream. Dacã el ar fi luat carnetul, deși erau slabe șanse, s-ar fi angajat și ar fi locuit mereu cu noi în camerã. E un gând rãutãcios, dar nu pot sã am o altfel de atitudine în fața unui om care nu are respect fațã de noi, deși locuim în aceeași încãpere. Venirea celor doi în București fusese și ea amânatã pentru duminicã, ceea ce-mi conferea un nou motiv de liniște. Îmi pare rãu cã se întâmplã așa, dar în orice grup, mai ales în camerele de fete, existã o „oaie neagrã“.
Din acelasi volum:
Lasă un răspuns