„Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]

„Viaţa mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn!”

MARGARITA IOANA VULCĂNESCU (1897 –1987)

 extras din  Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002

– fotografiile sunt din arhiva dnei Mariuca Vulcanescu – 

–  Nu era bogată Maman; ţinea să ne crească, ca şi când am fi fost copii mici, şi se gândea sa aibă grijă de sănătatea noastră; altminterea, nu ştiu ce… dacă vream  să  învăţăm, bine; dacă  nu, nu. Zicea: – Mititica,  da’ de ce să se silească ? În sfârşit… Eu, care eram cea mai mică dintre toţi copiii, avusesem de mică reputaţia unei fete deştepte, copil remarcabil de deştept şi cuminte. Şi ştii că ăilalţi erau mult mai mari, şi atunci eram lăsată să fac ce vream, că erau siguri că nu am să fac prostii. Şi am făcut… şcoală. In şcoală eram prima. Mai întâi trei clase primare acasă,  pe urmă am luptat ca să mă bage la o şcoală de stat. Şi m-au pus la „Cuibul cu Barză“. Şi acolo,  peste două săptămâni, n-am mai vrut să merg, pentru că mă pusese în bancă  cu o fetiţă aşa de murdară, săraca, încât n-am mai putut! Şi am rămas acasă. – Da’ de ce? Da’ n-am spus de ce. N-am spus. Şi au trecut vreo zece zile,  şi eu: – Nu merg! – Da’ de ce nu te duci la şcoală? Nu mă silea nimeni, ştii. – Da’ de ce? Dar erau totuşi curioşi să ştie. Şi atunci, până la urmă, am spus. Şi s-a dus Maman, şi a vorbit cu directoarea, şi m-a mutat lângă altă fată, tipul fetei bătrâne  – pe care am întâlnit-o acum un an. Sigur, peste nu ştiu câtă vreme, peste 70 de ani. Pe asta o chema Ştefania Beldianu. Aşa, curată şi la ţanc, ca spirit aşa conştiincioasă, lipsită de fantezie, curată. În fine… Cu ea m-a pus. Si pe urmă,  era încă alta. Constanţa Vasilescu, iar aşa, foarte curată, roz, aşa, şi simţită, îngrijită, ticluită, care pe urmă a fost nevasta lui Şoimescu, pentru foarte scurt timp. Nu ştii de Şoimescu? Era cineva.

–  Nu

–  /râde/ Negru ca tuciu’, era foarte savant! Asistentul lui Antonescu, profesorul lui Ion Rădulescu Pogoneanu de pedagogie.

–  Ah, al lui…

–  Da. Şi savant, foarte amabil, foarte foarte-foarte aşa. Îmi împrumutase nişte cărţi. Dealtfel, pe vremea mea, facultatea era aşa: intrau în acelaşi an şi cei din anul întâi, şi cei din anul al patrulea. Aşa că eu am apucat seminarul în care era şi Tudor Vianu; venise de pe front… Nu mi-aduc aminte, pentru că era cel mai mic, ca Dragomir… acela. Nu-mi aduc aminte: „Nu-ştiu-cum“ Dragomir.

–  Da, da, da,  ştiu: de literatură.

–  Da, da.

–  În ce an v-aţi născut? Când v-aţi născut dumneavoastră, ca la facultate să fiţi când vine Vianu de pe front? Când v-aţi născut?

–  Ah, eu m-am născut în ’97. Eu am 91 de ani. Şi la facultate am ajuns în… S-a deschis facultatea când erau încă nemţii; în anul când au plecat.

–   În ’18.

–  Optsprezece. Când s-a deschis, cu ei am stat pe scaun. ­’Mda. Şi era şi Pogoneanu, dar nu ştiu dacă era aşezat sau în picioare. Dar ştiu că eram impresionată de aroganţa nemţilor care stăteau aşezaţi, cum v-am spus. Şi pe urmă au plecat.

–  Nu ştiam că şi în timpul ocupaţiei facultatea a funcţionat. Funcţionase şi cu un an înainte?

–  S-a deschis în optsprezece.

–  Dar în anul şcolar precedent n-a funcţionat?

–  Nu ştiu. Nu ştiu, pentru că eu, în clasa VIII-a n-am mai mers la şcoală. Am făcut-o acasă. Mergeam la un pension particular, Bolintineanu, care era la începutul şoselei Bonaparte – care nu se mai cheamă aşa – se cheamă „Jianu“. Si acolo era palatul Sturdza, cu zorzoane, aşa.

–  Da, Ministerul de Externe.

–  Aşa. In aceeaşi grădină era şi un fel de „chalet“ elveţian, care era şi el un mic castel, în care şedeau Văcăreştii: Elencuţa, cu tatăl şi cu mama ei, tot în care a stat şi sora mea. Că sora mea a fost aşa, „sorbită“ de familia Văcărescu. Că sora mea era şi foarte deşteaptă şi veselă, si nostimă. Şi pe urmă, Maman rămăsese cu mine şi cu cei doi băieţi, şi sora mea venea în fiecare zi să ne vadă. Noi închiriam, luam întotdeauna câte o casă pe acolo, prin regiunea aia, pe la Calea Victoriei. Mai înainte pe la Sfinţii Voevozi, pe urmă pe Calea Victoriei.

–  În Sfinţii Voevozi a fost o şcoală maghiară pe vremuri, nu?

–   Da. Era un cămin chiar vis-à-vis de noi. Şi acolo era un domn, Ghiula parcă-l chema, că îl vedeam; aveam legătură cu ei… Iacătă de ce: era o casă aşa, şi cu o curte pietruită – cred, că eu n-am fost înăuntru. Se înfiinţase un fel de bibliotecă „Elena Văcărescu“.

–   Acolo?

–   Nu. În casa sorii ei, Zoe Caribol, care era pe Calea Victoriei, vis-à-vis de casa în care şedeam noi [mai târziu], ultima casă pe dreapta, când mergi spre Şosea. Asta era ultima casă. Şi Zoe Caribol, care era şi deşteaptă şi cultivată, a făcut o sală de lectură la ea, unde puteau să vină studenţii să citească. Şi ea se mai ocupa de ei; le-a dat nişte lecţii, nu ştiu ce… Şi atunci, pe ăştia îi cunoscusem şi eu, căci aveau de a face şi cu mine: la un moment dat mă făcuse secretara  „Analelor“ franţuzeşti, în ’19 sau în ’18. Ţin minte că era anul în care a zburat Bleriot. Că Elencuţa era în ţară; venise de la Văcăreşti şi eram împreună la hipodrom. Bleriot trebuia să zboare la Bucureşti, şi s-a amânat, că avusese ceva la avion. S-a amânat, şi atunci a fost la Şosea, la hipodrom. Hipodromul era cam pe unde e acuma … mai încoace de „Scânteia“. Unde e un pavilion.

–  Da, da, da, da.

–  N-am mai fost pe acolo. Adică am trecut… Şi ea venise în Bucureşti, şi era la Văcăreşti – în Dâmboviţa, şi era singură, şi a venit sora mea. Sora mea era tot la Văcăreşti, şi a venit la noi. Ba nu! Ne-am întâlnit la hipodrom. Eu mă dusesem cu Maman să vedem pe Bleriot zburând. Şi ne-am întâlnit. Şi mare bucurie! Cu toate că eram foarte aproape unele de altele. Aşa; şi ea mi-a spus – eram mică pe atunci – şi mi se întipărea… şi cum aveam o idolatrie pentru Elena, cu toate poveştile, cu toate astea,- şi spunea: „Până acum credeam că numai poeţii şi îngerii pot zbura. Dar acum văd că şi oamenii!“  /râde/ şi spune: “Vin mâine să vă iau, că deschidem Universitatea Analelor.” Şi într-adevăr, a venit să ne ia într-o birjă. Ei, şi stătea aşa, şi eu stăteam în faţa ei pe strapontină. Şi zice: – E prima mea alocuţiune „ma première allocution”, şi nu sunt obişnuită să vorbesc.” Cu toate că ea, la ea, recita şi o punea şi pe sora mea să recite, şi era foarte vioaie. Şi zice: „Marguerite va me dire. – Marguerite o să-mi spuie dacă am vorbit bine.” Ştia ea să facă să se simtă aşa pe cine sta de vorbă cu ea! Aveam 18 ani. Şi parcă văd, era altă şcoală, Pompilian, unde era directoare doamna Consuela…Trebuie să-mi aduc aminte! Îmi scapă numele în minutul ăsta!…Nu ştiu!  Când este aşa, când e să le prind, e un fenomen de…de… senilitate!

–  Eu nu văd…Pe cuvânt…E normal…

–  /râde/ N-aveam asta! Îmi aduceam aminte foarte bine! Consuela Peretz. Iacătă! Leacul este să te gândeşti la altceva; să nu fixezi lucrul ăla.  Şi avea o estradă, şi avea o sală de spectacol. O sală de spectacol cu estradă. Şi acolo a vorbit Elena. A vorbit foarte bine! Niţel aşa; doar odată a făcut niţel aşa, a înghiţit o vorbă. Şi au vorbit vreo trei, între care mi-aduc aminte pe Dissescu… Dissescu a vorbit despre Jean Jacques Rousseau, despre „Sophie” pe care Jean Jacques Rousseau o inventă ca viitoarea nevastă a lui „Emile”. Şi Sophie e fata care are să-i fie nevastă. Şi bineînţeles, Analele erau mai mult pentru femei… Şi conferinţele începeau ca la Paris cu „Mesdames, Mesdemoiselles, Messieurs”, îi punea la urmă. Şi pe urmă venea aşa: Dissescu a vorbit despre „Sophie”, dar nu mai ştiu ce a spus. Dar şi Mille, care era directorul „Adevărului”,  – evreu, Constantin Mille – a vorbit, la urmă foarte frumos, şi a spus la urmă: dragostea României cu Franţa,…decât la urmă, este aşa: …nu ştiu cum, şi aşa: „Şi de-oi trage câte-am tras, /  De tine tot nu mă las!” /râde/. Astea au fost ultimele lui vorbe. Universitatea Analelor a ţinut câtăva vreme. Au adus pe Miss Spaa, pe Reynaldo Hahn, pe Bordeaux, care făcea nişte romane aşa, cu apă dulce, pentru tineret, dar care era foarte mult citit. Ştii, pe atunci nu erau de-astea cu tot felul de bazaconii.

–  …romane poliţiste

–   Nu numai poliţiste! Da’ până nu pune nu ştiu ce lucruri scabroase, aşa, nu se lasă; că probabil nu e vândută cartea. Şi-n toate ţările! Şi-n Franţa. Da’ poate că în Franţa mai puţin!

–  Ei, nu.

–  …Da’ cred că o să treacă şi asta. Şi Marin Preda, câte bazaconii scrie!

–  Da… Pot să  îmi torn nişte cafea?

–   Toarnă-ţi cum îţi place dumitale. Ei, ce bine că am dat de cineva căruia îi place cafeaua, şi nu mă refuză cu dispreţ. Nu cu dispreţ, da’ mă refuză. Da’ nu iei şi un pesmecior d’ăia?  Că mi-i-a luat faimosul Ştefan de lângă Alba-Iulia – care îmi vine în fiecare zi când n-are altceva: pe la 8, 9, 10, îmi face focul, îmi face patul – care e foarte greu de făcut – că trebuie să ajung, după ce aerisesc, să întind cearşafurile… Pentru mine toate lucrurile astea, chiar şi să mă îmbrac! Adineauri mi-am pus o bluză. Şi până am pus-o, până am încheiat toţi nasturii!…Ştefan, care s-a omorât şi a spus: „Prea mulţi nasturi de încheiat, şi prea mulţi nasturi de  descheiat!” /râde/

–  Ştefan nu e Ştefan Fay?

–  Nu, e Ştefan Anghel. E român de lângă Alba-Iulia. Ştie ungureşte, dar nu ştiu cât. E mic şi sprinten, slavă Domnului! Îl plătesc foarte puţin…Dar când face ceva în plus, îi mai dau câte ceva. De multe ori mai mult, de multe ori mai puţin. Depinde cum este „conjunctura”.

–  Nu. Mă gândeam… Ştiu de la Henri Stahl că soţul dumneavoastră avea un fel de secretar, în orice caz un admirator, Stefan Fay.

–  Ah! F A Y !

–  Da, da.

–  Ah! Ştefan Fay! Nu, asta e altceva! Părinţii lui au fost buni prieteni cu mine. Uite cum este povestea! Da, Işta, Işta de Fay era admirabil. Mama lui era contesă Kemeny, avea o moşie la Bichiş, în Transilvania. Ei, pe la 16 ani… Ea a pierdut pe mama ei când s-a născut, şi a rămas cu tatăl său şi cu o guvernantă unguroaică – nu ştiu cum – şi  pe moşia aia… Dar cinstită, şi totuşi avea ceva nelimitat. Nu semăna cu noi! Noi avem aşa, nişte margini, ceva latin; pe când ea, era ceva aşa… Nu. A  fugit cu Fay, care era baron neamţ.

–  Ungur.

–  Ungur. Şi, la 16 ani au fugit. Şi… unde au fugit? Şi erau foarte drăguţi… Fay, când s-a făcut unirea cu noi – unirea  Transilvaniei, când a revenit la noi, Fay a optat pentru români. Şi familia ei – afară de o mătuşă a lui Gaby, care trăia la Cluj – nimeni nu i-a mai vorbit. Dar Fay era prieten cu Eugène şi cu Octavian Goga. Eu cred că pentru asta ai fost la Lizica. Nu?

–  Nu. Eu acuma am aflat despre Ştefan de Fay de la Henri Stahl.

–  Nu; dar pentru Eugène Goga. Nu?

–  Nu, nu.

–  Cum ai ajuns la ea?

–  Prin Pop. Prin Mihai Pop.

–  Da’ Mihai Pop de ce te-a trimes la ea?

–  I-am spus că eu fac istoria orală a Bucureştilor, şi vreau să am subiecţi din mai multe categorii, dar din aristocraţie nu aveam pe nimeni. (…) Mihai Pop are 79 de ani.

–  Da, cred. Da, era mai tânăr. Mircea s-a născut în ‘904. Mircea ar fi avut… Era mai mic decât mine cu şapte ani.

–  Nu ştiam. După cum am văzut eu poza aceea, nu-i dădeam…

–  Nu se arăta. Era… Dar a mai fost însurat.

–  Cu Pogoneanu.

–  Cu Anina. Da. Şi mai are o fetiţă – o fată; e la Paris. Şi Anina e la Paris. Dar Mircea era… era unic! Unic!…

–  Să terminăm această poveste cu Fay.

–  Cu Fay. Aşa. Erau prieteni cu Octavian şi cu Eugen Goga, care probabil că i-au influenţat şi au optat pentru România… Noi  îi ziceam Fay San după obiceiul ăsta japonez… Joseph de Fay, dar nu, nu vroia să-i zicem Joseph, pentru că zicea: „Tous les juifs s’appellent Joseph! Vous allez m’appeler comme vous voulez.” /râde/. Şi am şi o fotografie… A ţinut un discurs la Cameră, făcut de Bogdan Duică… L-au învăţat, şi venise şi Goga cum să-l pronunţe. Dealtfel avea un talent pentru limbi, Ştefan ăsta! Fay San! Şi Gaby avea talent: ştia japoneza. Învăţase de mică. Era plină de fantezie. Era foarte drăguţă. Goga i-a adus la noi. La noi, adică la sora mea. Sora mea, întoarsă din străinătate. Plecase cu Misiunea Franceză la Iaşi… acolo, şi plecase iar cu Misiunea Franceză…Nu! cu Brâncoveneasa, cu spitalul, când au intrat nemţii. Mai întâi cu spitalul, şi pe urmă cu Misiunea Franceză prin Rusia, pe la Murmansk, şi a ajuns în Franţa. În Franţa, bineînţeles că a ajuns la Elencuţa Văcărescu. Şi ea lucra pentru România, şi avea un cerc cu Transilvăneni: era unul Birtoloniu, era un altul, Pop, erau cei doi fraţi Mocsonyi. Şi când s-a întors soră-mea aici – soră-mea s-a întors, Elencuţa nu s-a întors. N-a venit decât când s-a prăpădit mama ei, de care nu se despărţea. Sora mea a revenit, ca de obicei, după trei ani – care mi s-au părut trei veacuri. Şi poftea la ea, în Calea Victoriei, în salon, mai mulţi domni. Eram la sora mea, şi Gaby de Fay era aşezată aşa, pe o canapea, cu o rochie de mătase subţire albastru deschis, şi cu o pălărie aşa, pe fundul capului. Şi avea nişte mâini. aşa, subţiri şi niţel écru… puţin, ştii, un fel de crem. Ştii cum este culoarea écru? Ca un fel de borangic, aşa, mai deschis, mai verzui; şi avea nişte degete… şi aşa, cu ţigara. Nu lăsa ţigara: isprăvea una şi aprindea alta. Şi o pălărie aşa, pe vârful capului. Toate lucrurile foarte drăguţe şi foarte fine, şi aşa; însă nu era la moda care era pe atunci. Foarte originală. Iar el, în picioare, lung şi subţire. O să-ţi arăt o fotografie. Lung şi subţire. Şi zice: „Ma femme va au cirque tous les jours.” Noi ascultam: „Au cirque, tous les jours. Elle monte à cheval tous les jours au cirque.” – călăreşte în fiecare zi la circ. De ce? Că ea era obişnuită la ţară cu cai, cu nu ştiu ce, şi aici îi procurase ei să meargă la manej la circ. Am devenit foarte prieteni. Sora mea era mult mai mare decât mine. Eu aveam pe atunci 22 de ani, şi prietenia s-a făcut mai mult între noi. Şi pe urmă ei au plecat. Ea ştia japoneza şi Duca – era ministru pe atunci – l-a numit în Japonia.

–   Şi au plecat în Japonia.

–   Culesese şi un căţel de care ea zicea că era de rasă; dar nu era. Mi-a spus mai târziu că nu avea nici o rasă: era de pe drum. Dar lumea, pentru că erau baroni… nu ştiu ce. Şi căţelul ăsta avea un nume foarte „shoking” pe româneşte, pe care pe urmă l-a schimbat, şi i-a zis „Mişu”. Şi…/râde/ …„Da’ bine dragă, ce s-a întâmplat cu numele lui, că îl chema altfel?” –„On m’a dit que ce n’est pas convenable de parler comme ça dans la rue.” Şi i-a schimbat numele. Şi ea a plecat cu Işta, mi se pare; şi Beby,  nu ştiu dacă nu s-a născut pe vapor. În toate cazurile, ei s-au întors, pe urmă i-a rechemat. Au fost încântaţi de Japonia, de politeţea delicioasă şi aşa delicată a japonezilor şi de terminaţia asta „San” pe care ei o dau din politeţe şi egalului lor, şi inferiorilor, şi lunii, şi soarelui.

–  Şi aşa a devenit el Fay San.

–  De acolo. Atunci le-am zis Fay-San şi Işta-San şi Beby-San şi Mişu-San şi Oba-San! Oba-San era o japoneză bătrână, aşa, care venise cu ei, care se ocupase de copii, şi pe care ei au adus-o. Şi aveau o viaţă foarte plăcută şi foarte fericită. Dar el era destul de uşuratic: îi plăcea să flirteze în dreapta şi în stânga, aşa, fără mare… Şi ea, şi de ea se îndrăgosteau oamenii. Ea era ciudată; era… Dar ea era foarte cinstită faţă de bărbatul ei. Dar pe urmă, rămânând foarte cinstită, foarte loaială, avea aşa, anumite… tot soiul de vizite. Însă, spuneam…era bună, şi era darnică, şi era… A venit într-o zi precupeţul care venea la ea şi-i vindea legume şi nu ştiu ce, şi i-a adus un copil. Şi i-a zis: –„Nevastă-mea a murit, şi ţi-l-am adus dumitale.” Şi zice: „Dar ce să fac cu el?” Ea avea câini, pisici, arici; zice: „Da’ nu pot să ţi-l cresc.” Zice: „Păi dacă nu-l creşti dumneata, eu tot ţi-l las dumitale.” Şi a luat copilul, şi l-a dus: erau nişte călugăriţe la „Saint Vincent de Paule”. Aveau un fel de sanatoriu şi… Acum nu ştiu precis: erau două doamne Véron care erau catolice. Nu erau „Diaconesele”. Nu. „Saint Vincent de Paule” se chema, şi erau călugăriţe. Şi Gaby a dus copilul acolo. N-avea ce să facă. Gaby acuma rămăsese singură. Bărbată-su… armonia se mai stricase: intervenise o rusoaică, nu ştiu ce. Şi acolo, cucoanele alea şi călugăriţele, ha! ce să facă cu copilul?  Ce! „Dar n-avem aici, n-avem leagăn, n-avem loc! Ce să facem?” Ş-atunci a zis Gaby: „Bine, îl iau eu, şi am să zic că e al meu.” Ele s-au speriat, pentru că Fay San nu era în Bucureşti de câtăva vreme, şi cum să zică Gaby că are un copil! Şi aşa de mic! şi nu ştiu ce… Şi atunci, l-au luat, şi l-au pus… l-au crescut.

–   Şi cum a intrat în relaţii cu…

–   Cu Mircea? Eu eram în relaţii foarte bune. Da. Am fost foarte prieteni. Dacă vrei dumneata, ca să nu mă scol: pe lângă bibliotecă e un clasor. Poate găsesc acolo fotografia. Să-ţi arăt ceva. Da. Ei acuma trebuie să… Asta e fata mea. Nu ştii că asta e fata mea care are patru ani aici. Da’ nu văd nimic! Aşa. S-au despărţit. Când au venit…Nu ştiu…Nu ştiu dacă Beby s-a născut pe vapor sau în Japonia. Ştiu că a venit cu ăi doi băieţi. Işta era deja. Işta era, mi se pare, la plecare…Şi cu Oba-San. Asta ce este aici? Uite, ăsta e Fay-San. Asta este Gaby-San. Asta sunt eu. Asta este aici Marie Ghika, nepoata lui Ion Ghika, care pe urmă a fost măritată Kulibin. Om al muzicii. Şi asta este Baty Miclescu, fata lui Niculae Miclescu decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, şi a doamnei [Susanne Miclescu, născută] Negruzzi, soră cu Ella Negruzzi.

–   Care a avut pe Radu şi Jeanna Miclescu, cunoaşteţi? Mai cunoaşteţi un Radu Miclescu?

–   Pe Radu Miclescu îl cunosc, dar s-a însurat, şi este în Germania.

–  Nu. Vorbim de alţii.

–  Alţii. Şi ăştia sunt moldoveni…Şi asta este Cocuţa Miclescu, care pe urmă a fost măritată Rosetti, cu Ion[ică] Rosetti, şi s-a prăpădit acum un an. Mari prieteni cu mine! Cu toatele eram; că ăsta este grupul meu. Şi aici este şi Mircea. Mircea, înainte ca să fie însurat. În ’919 cred.

–   Citesc ce scrie aicea: „Bucureşti. La familia Joseph şi Gaby de Fay, strada Domniţa Ileana – primăvara 1924.

–  Hm, aşa, departe-departe. Pe la Filaret. Şi uite, copiii.

–  Şi acolo este Ştefan. Nu?

– Ăsta e Ştefan, cel mai mare; şi Andrei e cel mai mic. Şi aici este Nikita Stcherbatcheff care ne fotografia: umbra lui.

– Aici am înţeles că este Mircea Vulcănescu.

– Mircea. Da. Mircea, care avea 19 ani. Adică 20. După asta, s-a însurat cu Anina. Era vara, şi Fay-i erau fericiţi…Erau fericiţi.

– Da.

– Pe urmă,…

 – Ei ştiau româneşte?

– Nu. Au învăţat, da. Mai întâi că aveau moşia la Bichiş, în Transilvania; Fay avea talent pentru limbi, îi mai pieptănase discursul şi Bogdan-Duică şi Octavian Goga: discursul la Cameră.

– A intrat la Cameră?

– Cred că da, cred că da, pentru că la Cameră a fost…pentru România. A optat să fie român.

– Da, da, da.

– De asta familia lor nu i-a mai văzut!

– Stahl spune că Ştefan Fay a devenit un fel de secretar particular al lui Mircea Vulcănescu.

– Păi da, uite ce este: pentru că Fay-San a fost scos de acolo, şi mergea la Ministerul de Externe, era tot în diplomaţie. Juca cărţi foarte mult. Şi pe urmă s-a despărţit de nevastă-sa. Era cam uşuratic, dar ţinea la nevastă-sa: nevastă-sa era nevastă-sa! Dar altminterea avea mici aventuri. Ştii cum este o anumită categorie de oameni care se aruncă în capul străinilor, se aruncase şi în capul lor. Şi Catargi, Henri Catargi, care era ministrul nostru la Bruxelles, l-a numit secretar. A jucat foarte mult cărţi. A pierdut foarte mult, şi s-a dus la Henri Catargi şi i-a spus că avea o datorie imensă. Şi Catargi a spus: –„Nu pot să fac nimic!” Şi el i-a spus: –„Şi atunci ce-mi rămâne să fac?” şi s-a spânzurat… S-a spânzurat. Şi Gaby a rămas săracă. Că săracă era!… Ei, avea Bichişul ăla tată-su… Şi era foarte darnică. Era şi foarte drăguţă. Şi a rămas cu doi băieţi… Cu doi băieţi… Acuma, noi am vrut să facem tot ce am putut! Toate prietenele au fost foarte drăguţe cu ea. Avea două prietene Cotescu: Marica Cotescu şi Spatz, care erau foarte drăguţe cu ea şi cu copiii. Şi în fine, s-a făcut tot ce s-a putut. Dar nici unul din noi nu era aşa de enorm de bogat. Şi atunci m-am gândit la Sandu Rosetti, să-i facă un rost lui Gaby. Căuta şi ea o slujbă. Şi, parcă văd, a venit nevasta lui Sandu Rosetti, Maria, Miţa, care a fost în fruntea femeilor comuniste la un moment dat, în timpul… Erau de stânga. Erau doi fraţi şi o soră. Dintre ei, Sandu Rosetti a fost întotdeauna de stânga. Şi a venit Miţa Rosetti, nevasta lui Sandu, împreună cu Baty Miclescu, care era bună prietenă cu noi, – foarte bună prietenă – şi i-a cerut lui Mircea să-i aranjeze pentru un nepot al ei, Lambrino, să facă nişte teze la Viena. Şi a zis: „Donnant – donnant”. Adică, îmi faci lucrul ăsta, fac şi eu pentru tine ceva. Mircea a zis: „Să-i găsească o slujbă lui Gaby de Fay.”  Să-i găsească Sandu Rosetti. Ei, Mircea s-a ţinut de vorbă: Lambrino a plecat la Viena, şi a făcut studii, şi Sandu Rosetti n-a făcut nimic pentru Gaby de Fay. Gaby a fost acolo, ea era deja săracă;  a fost. El a văzut şi copiii. Şi Miţa a văzut copiii; şi zice: –„Ah! Vai! ce slabi sunt!” Şi n-a făcut nimic…

– A fost profesor universitar.

– Nu. Se pare că avea… Nu ştiu. Se pare că avea un institut. Putea să facă ceva! Că altminterea nu îl rugam. Tot în… tot în… Profesor, sau ceva… Da, cred că avea o editură, sau ceva. Nu ştiu. Nu ştiu lucru temeinic.

– Dar asta înainte de comunism.

– Da. Înainte de comunism. Şi Gaby a rămas aşa. Acuma, copiii ăştia,… Işta era foarte îndemânatic, şi făcea de toate, îl îngrijea şi pe băiatul cel mic. Oba-San a găsit la un moment dat o familie care pleca spre Japonia, şi a fost repatriată. Şi Mircea… Eu îi iubeam foarte mult. Acum, cum să-ţi spui? O iubeam mult-mult! Şi toate prietenele mele o iubeau şi o ajutau! Şi , ah! fetele! aşa: Nu mai ştiu cum, în fine, fetele au băgat pe băiatul ei la Mănăstirea Dealului. Pe băiat, pe Işta. Dar Işta nu învăţa bine. Nu-i plăcea să înveţe. Îi plăcea să facă tot felul de lucruri. Chiar deunăzi, când a auzit că mi-aduce lemne, zice: „Vin şi eu să ajut!”  Zic: „Nu, nu! că ai o hernie! Te rog, stai acasă!” Dar, de exemplu, dacă ne prindea că ne făceam bagajele să plecăm undeva, repede, îl făcea el! Nu, nu pregeta. Nevastă-sa, acuma, îl mai ţinea de rău. Adică îl mai împiedica să fie aşa de săritor. Ceea ce nu era în firea lui. Era plăcut, pentru că era foarte inimos.

– Şi atunci, cum a devenit secretar particular la soţul dumneavoastră?

– Secretar particular la Mircea? Din bunătate. Mai întâi, l-a trimes la Târgovişte pentru studii; dar şi regele îl băgase acolo, că nu se intra uşor la Mănăstirea Dealului. Trebuia să ai…

– Ce a fost acolo, la Mănăstirea Dealului? Şcoala lui Mihai? Sau ce?

–  Era o şcoală pentru băieţi răsăriţi. Că noi am vrut să băgăm pe fiul fratelui de lapte al lui Mircea, sau pe al unui frate al fratelui de lapte, şi nu s-a putut. Era aşa, un loc căutat de „familii”. Iar acolo l-a băgat Carol al II-lea, care pusese ochii pe Gaby. Da’ Gaby nu pusese ochii pe el.

– Încă tot aşa de frumoasă era şi prin anii ’30, Gaby?

– Păi a murit tânără. A murit la vreo 40 de ani. Era foarte tânără când am cunoscut-o. Da. Cred că avea… Şi a murit tânără, şi regretând că moare. Că se juca, aşa, cu viaţa; şi au vrut catolicii să o atragă. Ea ar fi fost catolică; dar nu vroia. Vroia să fie ortodoxă, sau protestantă. Şi a venit… Ştii, că exista Vladimir Ghika.

– Cum să nu: Monseniorul!

– Da, Monseniorul. A venit. Şi l-a primit într-adins cu braţele goale, l-a primit cu braţele goale până aici! şi fumând… Aşa că el a zis că… nu ştiu. În  fine. A încercat, dar n-a mers lucrul. Şi regele ar fi vrut şi el ceva. Nu s-a făcut nimic – ei îi plăceau alţii, dar nu-i plăcea regele. Ştii, şi era aşa de cinstită în felul ei, încât chiar dacă îi plăcea – mi se pare că i-a plăcut Nichita -, totuşi n-avea…Şi atunci, pe Işta l-a scos de la Mănăstirea Dealului. Pe Beby, l-am băgat noi la „Mihai Viteazul” unde eram profesoară. Nu-l aveam pe el elev, dar nu. Nu. Nu învăţa bine; nu învăţa bine. Şi Işta a fost foarte prieten… Gaby era foarte prietenă cu Octavian Goga, care ţinea foarte mult la ea, şi a făcut cât a putut pentru ea, fără să ştie Veturia.  /râde/

– Da, înţeleg, înţeleg.

– Lizica ţi-a vorbit de Veturia şi de Eugen? Sunt 40 de ani de când s-a prăpădit Eugen Goga. Mi-a spus că a avut parastas. Mie îmi plăcea mai mult Eugen. Lui Octavian îi plăcea să fie înconjurat de cucoane care-l ascultau, şi el perora. Era foarte, foarte plăcut, foarte amabil, foarte săritor, foarte aşa. Căuta vorbe frumoase. Dar cu Eugen puteai să stai de vorbă. Te asculta, îţi răspundea; foarte simpatic. Şi am fost foarte prieteni. Cunoşteam pe Lizica mai demult, dar prin Eugen am ajuns aşa prietenă cu Lizica.

– Puţin au fost împreună, că a murit. După ce în război trecuse prin ciur şi sită. Nu?

– Da.

– Să ne întoarcem la Ştefan Fay.

– Mircea era foarte bun, şi cum vedea pe un om la nevoie, căuta să-i sară în ajutor.… Şi a luat pe Işta ca să-i dea şi o leafă şi … Işta nu era prea cult, nici prea cultivat. Nu era, cred. Fusese deja foarte prieten cu Lizica; ea, nu ştiu de ce s-a supărat pe el. Nu ştiu. Cred că nu-l mai vede. Îi plăcea Ruxandra. Şi scrisese un fel de roman cu „Bianca”; Bianca fiind Ruxandra. Şi cu veleităţi de … să facă literatură, şi nu ştiu ce… Şi nu a fost secretar, dar se ocupa de lucruri, la el.

– Dar nu era secretar?

– Nu, nu, nu! Işta e foarte bun băiat: drăguţ, plăcut, …însă e autodidact, a învăţat aşa, cum şi pe unde a apucat el.

– Dar până la urmă a ajuns şi a scris câteva…

– A scris. Dar e vorba să se citească! /râde/ Nu ştiu. Eu n-am ajuns să citesc, că mai întâi, cartea este pentru comunişti.

– Da?

– Dar dacă vrei să-l vezi odată, am să-l chem, dacă vrei. E foarte plăcut… Se simte că e niţel plin de el… Că zice: „Însă eu i-am spus, i-am spus lui Ricu, să nu scrie al doilea volum!” Ştii că al doilea volum al lui Ricu Stahl, care… nu ştiu…Eu nu l-am citit pe al doilea. Am citit primul. Şi primul mi-a plăcut foarte mult.

– „Amintiri şi Gânduri”?

– Da. În care vorbeşte aşa frumos de Mircea. Cu toate că mulţi…unii…i-au spus că prea l-a legat de Nae Ionescu. Dar Mircea avea o mare afecţiune pentru Nae Ionescu.

– Da, da, da. Mi-au spus şi alţii.

– Şi pe urmă Nae Ionescu era aşa de deştept! Păi, eu am urmat cursurile lui Nae după ce isprăvisem facultatea. Şi cu el, mă… Întâi mă gândeam: „N-aş vrea să am de a face cu omul ăsta.” Avea aşa, nişte fălci!….„şi vorbeşte grosolan!” Ei bine, era omul cu care puteai să stai de vorbă, care te asculta, care nu te lua de sus, şi aşa. Ştii.  Şi deştept, şi care pătrundea ce-i spuneai. Şi noi l-am chemat la ASCR  Ştii ce a fost ASCR-ul? A fost o societate creştină. Ei, dar nu antisemită.

– Ortodoxă?

– Da. Nu, nu antisemită. Se chema ASCR

– Asta nu era şcoala aceea a Prinţesei care a făcut Femeile Ortodoxe?

– Nu. Aia era cu Didina Cantacuzino, cu Olga Sturdza la Iaşi, cu Didina Cantacuzino aici: avea o şcoală  ortodoxă pe acolo pe la Mântuleasa. Nu. Cu domnişoara Cerchez directoare. Nu, nu. Asta este o societate ieşită din YWCA şi YMCA – Young Women Christian Association and Young Men Christian Association care au venit aici, după

[primul] război. Nişte misionare din străinătate. Federaţia era în Elveţia, şi le-au trimes aici, şi au fost la deschidere,…a fost deschiderea cu Regina Maria, cu Marie Cezianu, aşa, cu Miss Emilly Boyd – care venise şi credea că suntem prin Turcia, prin Asia minoră,… nu ştiu ce! Şi în fine, spre mirarea ei ne-a găsit aici! /râde/

– Doamna o fi găsit un Larousse mai vechi, şi…

– Da, în fine. Ea era scoţiană. Şi eu am fost la deschidere. A vorbit Regina, a vorbit Marie Cesianu.  Marie era născută Ghika – nevasta lui Demetre Negulescu, care a fost ministrul nostru la Haga. Ea s-a prăpădit acum câţiva ani. Şi deschiderea a fost într-o casă a unei doamne, sau domnişoare bătrâne, Teodoru mi se pare. Şi pe urmă s-au format două asociaţii: cea a femeilor, şi cea a bărbaţilor. Foarte americane, şi protestante, din care s-au smuls unele fete şi unii băieţi, şi au format o asociaţie studenţească română: Asociaţia Studenţilor Creştini Români, care n-avea nimic cu antisemitismul. Dimpotrivă. Aveam şi vreo doi ovrei printre noi, şi foarte bine trataţi, ca nişte compatrioţi. Şi cu misionarele, … şi misionari din ţările aste. Şi acolo, Anina Pogoneanu era şi ea în fruntea bucatelor. A fost în fruntea bucatelor. Era foarte bine pregătită! Era fată de profesori. Domnul Pogoneanu, el era „Domnul Profesor”, dar în fine…Dar mamă-sa era şi inteligentă şi ambiţioasă. Foarte ambiţioasă. Şi părtinitoare. Şi a crescut pe fata ei şi doi băieţi. Fiică-sa, Anina, a crescut pe băieţi. Şi ca să-i crească, a trebuit să fie foarte bine pregătită, şi foarte… Acum e bătrână şi e în Franţa, într-o casă de odihnă. Foarte îmbătrânită, însă energică. Şi vorbea bine şi în timpul cât era acolo, înainte să intrăm noi în asociaţie. Zic „noi”, că am fost un grup de patru fete: Baty şi Cocuţa Miclescu, Georgette Sturdza – care venise de la Iaşi. Şi ea ne-a îndemnat să intrăm; era vară cu cele două -, şi eu. Şi eram mai mărişoare, că studenţii aveau 19-20 de ani, şi noi aveam vreo 23-24. Ei, şi eram un grup, aşa, şi niţel mai deosebit: mai franţuzite, mai nu ştiu cum, în fine. /râde/. Dar foarte drăguţe cu celelalte. Şi numaidecât am fost adoptate. Ei, şi în timpul cât eram acolo, s-a întâmplat o tragedie: o parte din ei au mers la Pasărea. Toate astea erau şi cu credinţă în Dumnezeu: trezea din nou credinţa, care, la vârsta lor, era mai şubredă. Ştii? Începeau să mai discute, să se mai îndoiască, să mai vrea şi alte lucruri. Si au mers la Pasărea.

– Unde, la Pasărea?

– Pasărea” este o mănăstire şi un lac. Lacul Pasărea. Şi au zis să petreacă o Duminică. Şi s-au urcat în barcă doi prieteni ai lui Mircea, o fată şi un băiat, copiii directorului Liceului Lazăr. Îi chema Ionescu. Graşi. Foarte graşi. Şi s-au mai urcat Micaela Eleutheriade – pictoriţa –, s-a urcat încă o domnişoară Gănescu, pe care n-am cunoscut-o… Erau şapte: încă cineva – nu mai ştiu cine – şi Mircea. Băiatul, Bebe Ionescu, foarte gras, a început să… Mi se pare că i-a căzut pălăria în apă, sau nu ştiu ce, şi a început să joace aşa, cu barca. Barca s-a răsturnat, şi au ajuns cu toţii în fundul apei. Mircea ştia să înoate. Micaela Eleutheriade ştia un pic. Ăilalţi nu ştiau deloc. Barca s-a răsturnat, aşa, şi Mircea, care era foarte săritor… Ştii, nu era ceva, să fie nevoie de cineva, să nu fie el acolo! A înotat şi i-a scos. A scos pe domnişoara aia Gănescu, a scos pe Micaela – care mai ştia – l-a ajutat, că mai ştia să înoate. A scos pe a treia persoană, nu ştiu, nu era Anina. Era altcineva. Şi Ella Ionescu s-a agăţat de picioarele lui când scotea pe cineva, aşa că el, ca să se elibereze, că-l trăgea în jos… s-a eliberat. Le scotea şi le punea să se rezeme de barca întoarsă pe dos. Ştii? Şi atunci, pe urmă s-a scoborât ca să scoată pe Ella şi pe Bebe, care erau foarte graşi. Şi nu i-a mai găsit. Şi când a ieşit, istovit, a leşinat pe malul lacului…Când i-au scos, nu mai trăiau… Şi asta l-a tulburat în aşa hal, încât nu-şi mai găsea nici credinţa, nici sufletul. Aşa l-a  tulburat de grozav! Şi Anina, care avea un dar, aşa, vorbea frumos, vorbea bine şi era deşteaptă! Este! Şi a avut o influenţă asupra lui, ca să-l readucă pe calea cea bună. Despre toate astea se zicea că e în „criză”. Vorba „criză” era foarte întrebuinţată atunci.

– Da?

– Da: „e în criză”, „o să înceapă criza”,… şi l-a scos. Şi pe urmă a mai fost o istorie; nu ştiu, că se mai înfiinţase o asociaţie, O.D.A.S-ul: „Opera de Ajutor Studenţesc”. Tot ieşită din ASCR Nu ştiu, că acum mi se pare că denumirile astea mai sunt acum ale altor societăţi. Dar asta era pe atunci O.D.A.S.-ul. Slavă Domnului, că creştinismul numai asta cere: să dai celorlalţi. Şi cum se auzea tot aşa: „să facem omul nou”! Dacă e din…

– Dar atunci deja terminase facultatea, când a făcut această asociaţie pentru ajutorarea studenţilor. Era la Gusti, la catedră.

– Nu, ăsta nu a fost O.D.A.S.-ul, a fost ASCR-ul. Pe urmă a făcut Gusti poate ceva mult mai vast. Nu-i aşa? Ştiu că a fost. Dar Mircea de altfel era [….] pe atunci comunist.

– Da? De ce?

– El era foarte larg; dar nu comunist din ăsta vopsit! Era foarte larg ca… De exemplu, spuneam: –„Să punem şi noi, Mircea, ceva deoparte, pentru copii.”  „Da’ ce?! Mama a avut moşie, şi acuma n-are nimica. He! he! De ce? Ce să punem la o parte? Să înveţe multe, să ţină minte poezii, că nu ştiu ce… Să aibe în ele ceva.” Şi numai la urmă a fost tulburat. Tulburat în urma rezultatului războiului. E adevărat că cheltuise atâta timp, inteligenţă şi putere de muncă! Pentru ca să fie catastrofa de la urmă! Nu vrusese deloc să fie Subsecretar de Stat. Deloc! Şi zicea: „De ce m-a luat? Dar de ce nu sunt lăsat acasă, să scriu?!” Ar fi preferat să meargă la război, pe câmpul de luptă.  Şi Antonescu a spus: ăsta este un ordin în timp de război, ordin ca la armată: să fie Subsecretar de Stat! Mereu zicea: „Să mă lase ori să mă lupt, ori să mă lase să fiu la „Datoria Publică”! Pentru că ştiu de atâţia ani să mă ocup de lucrul ăsta. Pot să fac ceva mai eficace!” Când am fost întrebată eu, când m-au scos din învăţământ, şi mi-a spus o doamnă Kahane – care după două zile a plecat în Israel -, mi-a spus ce scria acolo: „Dacă ar fi să reînceapă acelaşi lucru, n-aş putea să lucrez altfel decât cum am lucrat. N-am nimic de schimbat.” Cu aceeaşi cinste, cu aceeaşi… Dar mi s-a spus, la un al doilea recurs, la care nu l-a mai adus de la închisoare, la  un al doilea recurs, un judecător, Mânecuţă  sau nu ştiu cum îl chema, mi-a spus: „Degeaba faceţi recursul, ordinul de condamnare e de la ruşi.” Oricine ar fi făcut parte din guvernul ăla, oricum ar fi fost el, pentru că a făcut parte. Dealtfel, Pătrăşcanu organizase… şi ieşirea lor. Şi a venit tocmai atunci că Pătrăşcanu a fost scos din rândul celorlalţi, şi a venit ordin de la Stere, cel tânăr, ca lucrurile să rămână aşa. A scăpat Finţescu. Nu ştiu cum… Acum, mie mi-a venit un evreu, acum câţiva ani, mult după ce se prăpădise Mircea, şi încă o evreică, tot aşa, care îmi adusese ceva, prin cineva misterios, de la soră-mea, care încă trăia. Sora mea s-a prăpădit în ’67. Şi asta era evreică-evreică. Şi zice: „De ce n-aţi intervenit pe la doamna Veturia Goga? Că-l salvaţi sigur, zice. Ce, n-o cunoaşteţi?” –„Ba da, zic, o cunosc.” „De ce n-aţi fost la ea?”

– Formidabil! Da’ până la urmă l-au condamnat pe Mircea Vulcănescu?

– Păi a fost închis!?

– Ştiu. Dar a fost condamnat pe câţi ani?

– Pe opt ani.

– Pe opt ani? Şi din aceştia, câţi a trăit?

– Şase. Şase, că între timp a fost dus la Jilava, se pare că dintr-o greşeală, că s-a dus pentru un alt Vulcănescu, că nu era vorba de el. Şi acolo a fost dus în carceră. Era în ianuarie, în frig şi ger. Şi au fost cinci, se pare. Şi unul din ei, mai tânăr, un oarecare Lăzărescu, a leşinat, sau era gata să leşine – mai tânăr. Şi ei, în carceră intră în cămaşă, sau în pielea goală, nu ştiu cum, aşa, sunt dezbrăcaţi. Şi Mircea l-a luat în braţe. Or, se pare că este apă, cred umezeală, la Jilava. S-a întins pe jos şi l-a încălzit. A spus: „Este mai tânăr decât noi şi trebuie să trăiască”…nu ştiu…„că are şi copii.” Şi de acolo a ieşit cu o bronşită, o pneumonie. Şi pe urmă a fost mult timp bolnav. Eu, în timpul ăsta nu puteam să ajung la el, şi făceam mereu petiţii, şi vroiam să-i trimet – era o doctorie atunci, pe care mi-o trimetea soră-mea din străinătate… nu mai ştiu cum se chema, împotriva tuberculozei. Şi-i trimeteam, şi mereu eram refuzată. Mereu mă duceam cu o petiţie în strada de pe lângă Catedrala Catolică, în Strada Luterană. Acolo era direcţia închisorilor. N-am mai putut să răzbesc, nici să-l văd! Să-i trimet! E curios. A fost ceva, o încurcătură: în ultima carte poştală îmi cerea cinci kilograme în loc de trei, şi părea aşa, cu un fel de nădejde. Şi pe urmă, brusc, a fost întrerupt. Şi pachete, şi tot… Tot, tot.

– Şi cum, când aţi aflat că a murit? Imediat?

–Nu. Întâi mi s-a spus aşa: „Am auzit că a murit”. Nu se poate! Mi-a spus un domn, pe care-l vedeam la Biserică, la „Sfânta Vineri”  Mircea? Nu! Nu se poate. Mircea nu moare…..Pe urmă mi-a spus-o o doctoriţă, o doctoriţă bună, de copii, doctoriţa Nuţi Mateescu, care îl cunoscuse. Venise întotdeauna la fetiţe când erau bolnave. Şi mi-a spus: „Am auzit că domnul Vulcănescu s-a prăpădit.” „Nu, nu se poate! Nu se poate.” Credeam că nu e posibil. „Vai, vai! un om ca el! nici într-o sută de ani nu mai întâlneşti aşa un om !” Şi pe urmă, într-o zi, când e o sărbătoare… Nu „Întâmpinarea Domnului” – „Intrarea în Biserică”, ştii, când Maica Domnului este dusă, fetiţă mică, la biserică. Ştii, acolo: hramul este la Biserica Sfinţilor din Calea Moşilor, de pe lângă Bulevardul Domniţei, în strada   Sfinţilor. Şi fusesem acolo. M-am întors, şi seara trebuia să merg la nişte prietene în Ştirbei  Vodă. Mi se adusese un bileţel care fusese trimes la vechea noastră casă. Dar eu eram deja aici. Fuseserăm scoşi. Şi pe bileţel scria: „Să vă prezentaţi, pentru ca averea defunctului Mircea Vulcănescu să treacă în patrimoniul Statului.” –„Ce prostii sunt astea! Au luat averea toată şi acum îl confundă cu Mihail Vulcănescu, tatăl lui! De ce să fie vorba de el!” Şi m-am dus la prietenele mele. Dar lucrul ăsta mi-a rămas în cap, aşa. Am stat acolo, am stat de vorbă, dar lucrul ăla tot lucra. Când am plecat de acolo, din ce în ce mai mult mă dumiream că era vorba de Mircea. Trebuia să ne prezentăm la prefect sau la nu ştiu ce, ca să treacă averea lui… Dar averea lui fusese luată, că noi eram aici la doctorul Sturdza. Fusesrăm scoase pe bancă în curte, şi ni se spusese că republica n-are nici o datorie faţă de noi. Iar noi am fost luate şi aduse aici de doctorii Sandu şi Nina Sturdza. Mai venise şi Xenia Costa-Foru să ne spună că ei aveau o casă mare pe Dealul Mitropoliei, mare-mare. Aveau foarte mult loc. Şi venise cu câteva luni înainte, să-mi spună să ştiu că găsesc la ele un mic apartament…. Însă în timpul ăsta, fraţii ei au fost scoşi şi au venit la Bucureşti. Aşa că se ocupase ce ne rezervase. Că ne rezervase ceva foarte bun: două odăi, sală de baie, aşa, independent, în casa aia mare. O casă mare pe Dealul Mitropoliei. Şi atunci, a venit doctorul Sturdza, pe care îl cunoşteam foarte puţin. Aveam prieteni comuni, dar nu ne cunoşteam prea mult. Aşa, îi ştiam.

–Dar a avut curaj!

–A avut curaj, da! A avut curaj, pentru că … Mai întâi că foarte mulţi erau scoşi din loc… au pierdut casele. Şi afară de asta erau şi deocheaţi. Şi au avut greutăţi, şi interogatoriu. Şi au avut curajul şi bunătatea să ne ia la ei! Era un apartament pentru o familie, şi stăteam cu ei. Şi aşa. …. Şi atunci, când m-am întors acasă, am ştiut că era vorba de Mircea. Şi atunci, am trimes pe fratele meu. Şi s-a dus fratele meu cu fostul secretar al lui Mircea, un domn, Vasilescu.  S-au dus la percepţie, unde trebuia să mă duc eu. Şi acolo, frate-meu a văzut aşa, pe furiş, şi şi-a scris pe manşetă data morţii lui Mircea: 28 octombrie 1952.

– Când a fost arestat?

– A  fost arestat în mai, zece zile, atunci când a fost executat Antonescu. În ’44. Nu, în’45. Ba cred că în ’46. În ’46 în toamnă. Cu toate că între timp, un judecător, Ionescu Lungu, a spus să se claseze. Eu nu ştiu bine termenul judiciar. Să se claseze. Ionescu Lungu se pare că-l chema. Însă tot în ’46, în ziua de Sfântul Alexandru, 30 august, au venit în zori şi l-au luat. Atunci au fost arestaţi toţi. Afară de unul: Neagu, care rămăsese în ţară, dar se ascunsese. Şi I.C. Petrescu, care era în ţară, la Braşov îmi pare. A venit, şi s-a predat. Mai era un General Georgescu, care fusese ministru numai două luni! Un om blând, şi în afară de orişice interese, şi care nici nu-şi pusese avocat! A fost eliberat, pe urmă iar l-au luat, şi-mi pare că pe urmă a murit la închisoare.

–Dar Mircea Cancicov?

–Ah! Mircea Cancicov a fost dus în altă parte. Nu era cu ei. Şi a murit. Era şi bolnav.

–Nevasta lui anul trecut a murit.

–Georgette Cancicov. O cunosc pe Georgette din ‘919. Georgette cunoscuse pe sora mea. Plecase la Iaşi cu [spitalul] Brâncoveneasa, şi a fost infirmieră. Nu a reclamat niciodată că nu a avut nici o decoraţie, cu toate că lucra foarte bine, dar nu i-a păsat de aşa ceva. A plecat când s-a făcut pace separată cu nemţii. Mi se pare. Când a plecat Misiunea Franceză, A plecat cu ea. A plecat cu Marioara Ventura, şi a plecat Berthelot şi toţi ofiţerii care erau acolo. A plecat şi sora mea, cu Georgette, măritată cu Charles Micheletti, care era un corsican foarte simpatic, ceva în aviaţie parcă. Şi de la Murmansk au trecut prin Anglia şi au ajuns în Spania. Şi ţi-am spus că s-a dus la Elena, şi au lucrat acolo, cât au putut, pentru întregire. Un grup întreg de transilvăneni. Unul dintre ei, care a militat pentru asta, a fost şi un profesor american, mai în vârstă: Charles Upson Clark – C.U.C. Mi-a fost adus într-o bună zi de Sandu Rosetti, în Calea Victoriei. Eu nu eram măritată. Ca să-i îndrept pronunţia, că el ţinea discursuri. Să-l fac să pronunţe foarte bine româneşte. Şi el, în schimb, îmi dădea lecţii de americană. Era un domn în vârstă, cel puţin aşa mi se părea; dar probabil că nu era aşa de în vârstă. Şi ţinea un discurs, acelaşi discurs, la Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Cernăuţi şi mai e un oraş.

– La Chişinău.

–Aşa, la Chişinău. Aşa. Şi acelaşi discurs, la mijloc întretăiat de o mică anecdotă. Cum spunea el: „Trebuie ca publicul să se odihnească.” Şi venea, el îmi vorbea americăneşte, eu îi corijam pronunţia. Şi pe urmă îmi scria…Am ars o parte din scrisorile lui. Avea un scris mare, aşa, şi mi-a scris până a început războiul cu …, până în ’42. Şi cu fotografii ale nepoatelor lui. Avea două fete, şi una din ele a avut trei fetiţe deodată: „the triplets”. Şi multe scrisori le-am ars. Am făcut un maldăr aşa de scrisori!

– De ce?

–Pentru că n-aveam… Mircea umpluse trei lăzi mari cu scrisori şi cu hârtii. Când ne-a scos din casă, şi când ne-au luat lucrurile, aste trei lăzi stăteau sub un şopron la cineva. Noroc că aveau un acoperiş. Ne-a spus că se strică lăzile, şi că să le luăm. Noi stăteam aici. Am scos lăzile, avea o bucătărie de vară, am făcut un foc, şi am pus tot ce mi s-a părut… ştii… Dar mai am câteva scrisori de la Charles Upson Clark. A scris o carte despre Basarabia, pe care mi-o dăduse cu dedicaţie, însă care a dispărut. Şi albumul… Cum a dispărut şi albumul pe care mi-l dăduse Elena Văcărescu, cu o poezie pentru mine. O poezie profetică pentru mine, în patru versuri. Mi-o dăduse când eram mică. În care  spunea… hm… Dealtfel, este în franţuzeşte. Stai, stai! O ştiu perfect, şi acuma nu-mi vine în cap… Da: „Tout arrive içi bas, l’extrème et l’impossible: / la joie et le tourment mêlés / sont pareils à la fleur des blés / que l’ombre et le soleil tour à tour prend pour cible.” Nimic nu-i imposibil aici, pe-acest pământ. Bucuria şi neliniştea amestecate sunt asemeni florilor din grâu, pe care umbra şi soarele pe rând le iau drept ţintă. Şi aşa a fost cu viaţa mea. Viaţa mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn! Neasemănată! Şi parcă neomenească! Că era o minune de om!… Aşa! Şi neaşteptată! Că îţi spusei: aveam cu şapte ani mai mult, şi niciodată nu mă gândeam să mă mărit! Eram hotărâtă să nu mă mărit.

– De ce?

–Pentru că nu eram frumoasă, nu aveam bani, şi nu vroiam să fiu aşa… să fiu datoare cuiva. Vroiam să fiu independentă, şi pe seama mea. (râde.) Şi eu nu întrevedeam decât ceva aşa… care să nu fie… şi nu ceva…! Ceva care să nu depăşească considerentele astea.

– Judecând după fotografia asta, pe care am văzut-o, l-aţi cunoscut mult mai înainte…

–Da, l-am cunoscut… Adică, e foarte ciudat… Eu mi-am scris jurnalul. De când eram mică. Nu întotdeauna, e adevărat. Că nu scriu anumite neplăceri de acasă, pe alea nu le pomenesc.

– Dar nu mai aveţi jurnalul?

–Ba da! Când a ars casa din Calea Victoriei, Mircea – care lucra la Finanţe – a dat o fugă acolo, şi a luat de acolo iconostasul nostru, şi jurnalul meu! „Mircea, dar asta ţi-ai găsit să aduci? Bine, icoanele bineînţeles! Dar jurnalul meu!… Când sunt atâtea cărţi…!” „Lasă, lasă. Mai târziu o să-ţi pară bine că îl ai.”

– Formidabil! Până când aţi continuat să scrieţi?

– Până când n-am mai putut să văd. /râde/ De exemplu când am fost fericită, n-am scris. N-am scris: „les peuples heureux n’ont pas d’histoire” ziceau francezii. Şi afară de asta, mai apăruseră un fel de calendare-agende cu doar atâta pentru fiecare zi. Acolo mai scriam, notam scurt.

– E un document extraordinar!

–„Documentul“ ăsta. În timpul vacanţelor trebuia să mergem la mare sau la munte cu copiii, iar noi,… el trebuia să stea la Bucureşti, până la sfârşitul săptămânii, că avea treabă la minister. Dar când era liber, se ducea în Calea Victoriei, unde găsea pe soră-mea, găsea casa, şi îmi citea jurnalul. Într-o bună zi, zice: „Ştii că m-am găsit în jurnalul tău? Uite: în ziua de 11 noiembrie 1918.” Am plecat de acasă singură. Eu am plecat de acasă şi în drum m-am întâlnit cu fratele meu şi cu un coleg – cu fratele meu ăl mare, si cu un coleg al lui. Am schimbat două-trei vorbe, ş-am mers mai departe. M-am mai întâlnit şi cu o prietenă de şcoală, din liceu, Didi Negrea, şi cu mama ei, şi cu surioara mică. Şi au zis: „Hai, vino cu noi la cinematograf.” „Nu, nu, nu, nu, nu. Mă duc mai departe. Şi încă cu cineva – acum am uitat, nu mai ştiu. Şi pe Bulevardul Facultăţii – Elisabeta – am luat-o la stânga, şi am ajuns în faţa facultăţii, cu faţa spre Mihai Viteazul, spre statuie. Şi am văzut un tânăr ‘nalt, cu păr castaniu, ridicat sus pe soclul care era plin de flori, de coroane de flori, şi vorbind, Şi lumea asculta, şi lumea asculta. Eu n-auzeam ce spunea, şi el vorbea, vorbea, vorbea. Şi pe urmă lumea a aplaudat ca nu ştiu ce! Şi tânărul s-a coborî. Şi ăla era Mircea! Îl urcase Jean Duca, care era ministru pe atunci. Şi în jurnal – în ziarul de atunci – acelaşi lucru e spus. Şi zice „studentul Vulcănescu”. Nu era student: avea 14 sau 16 ani. Cât avea în 1918? 14 ani. Şi vorbise el, fără să ştiu cine era.

– De ce vorbea?

–Era eliberarea şi unirea!

– Ah! Era în ’18; în toamna lui ’18.

– Da, da, da. Atunci era ziua. Da, e extraordinar! Că eu habar n-aveam că exista… tânărul ăsta! Habar n-aveam. Şi el habar n-avea. Şi e extraordinar că am mers neîntrerupt: m-am întâlnit cu trei persoane, şi eu tot înainte am mers. Pe urmă l-am auzit la seminar la Gusti. Am intrat la facultate. Şi eu nu mă manifestam în nici un fel, doar că iscăleam hârtia aia de prezenţă. Dar altminterea, n-am luat niciodată să tratez un subiect, să mi se audă glasul. Şi erau tinerii ăştia: era Stelian Mateescu, era Paul Sterian, Claudian,…

– Alexandru Claudian?

–Care a fost secretarul lui Călinescu. Avea un frate doctor.

– Era un sociolog la Iaşi, Alexandru Claudian.

–Păi cred că e el. Că era la Iaşi acum în urmă, fiind secretarul lui Călinescu. Cred că e el. Însurat cu o profesoară, cu o persoană foarte drăguţă. Dealtfel, mi se pare că avea o nevastă la Iaşi, şi una aici. /râde/ Da’ să ştii că mai era cineva aşa: Doctorul Slătineanu, căruia i se zicea „Turcul”. Avea o nevastă născută Steriade, şi avea o prietenă născută Ştirbei. La Iaşi avea pe una, aici avea pe alta. Şi fiecare îl primea cu braţele deschise. Şi cred că aşa a fost şi Zoe Claudian, care era foarte drăguţă. Ei, şi toţi ăştia: Stelian Mateescu, care era un mare prieten al lui Mircea – a înnebunit –, Paul Sterian, care a murit…

 – Recent.

–Da, recent, care şi el era un mare prieten al lui Mircea; Vianu, care venise de pe front şi era încă în uniformă; era Abason, un evreu, matematician. Ei, toţi ăştia, era o plăcere să-i asculţi! Dar dintre toţi, Mircea era ăl mai… deştept! Ăl mai straşnic! Şi am scris eu în jurnalul meu aşa: Astăzi, spre marea mea mirare – dar în franţuzeşte scriam – am descoperit că Vulcănescu este aşa de deştept! Nu-mi închipuiam”… /râde/ Nu-mi închipuiam, pentru că era prea frumos! Şi avea şi un mic defect: niţel, era niţel peltic. Însă se corijase. Dar atunci pe când era… Era încă foarte tânăr: avea 18 ani! 18-19 ani. Şi el a citit asta! /râde/ Ei, şi Domnul Gusti l-a făcut bibliotecar la o bibliotecă sociologică. Şi am avut o lucrare de făcut: „Tocqueville”. Ştiu că i-am cerut-o la bibliotecă. Era foarte ceremonios. Foarte amabil, foarte aşa. Şi eu… pe mine mă intimida foarte mult; adică era… avea o politeţe, aşa, care te ţinea la distanţă. Aşa cum avea şi Enescu. Dar la Mircea era mai… ceva mai cald decât la Enescu. Şi ţin minte „Tocqueville”!  Ei, şi… pe urmă ne-am revăzut la ASCR, când ne-am dus la ASCR Acolo ne-am dus… Mai întâi, în Bucureşti, sediul lor era în Calea Rahovei, la Seminarul Pedagogic, unde era director Pogoneanu. Dealtfel, Anina ne reamintea asta ca meritul ei: merita recunoştinţa Aseceriştilor! Pentru că şi asta a jucat un rol! Şi după asta, s-a plănuit o excursie la Râmnicul Sărat. Nu! La Râmnicul Vâlcii. Şi am plecat. Şi venise şi o delegată din Anglia, Miss Elined Priss, tânără. Mai tânără ca Miss Boyd, mai tânără ca Miss… nu mai ştiu cum, de la Iaşi. Erau multe. Şi în fine, ne-au cazat acolo, la nu ştiu ce şcoală, un internat care era liber în timpul vacanţei, şi unde ni se pregătea şi masa. Şi Mircea căra saltelele, ca să ni se pregătească patul pentru noapte. Căra saltele… Nu se dădea în lături de la nimic! De la nimic!  Se încingea cu cordonul ăla pe care îl poartă bărbaţii, aşa… Ei, şi lua rucsacurile fetelor care nu puteau să le ducă bine, pentru că li se părea prea greu, şi le atârna aici, de jur împrejur, şi urca cu o uşurinţă! Era şi subţirel. Subţire şi înalt. Şi îi ajuta pe cei neobişnuiţi cu muntele. Şi pe mine m-a ajutat foarte mult. M-a învăţat să fac excursii. Că mi-era şi ruşine să arăt mereu că nu pot! Aşa că, vrând-nevrând…! Şi se repezea la orice! Acum în urmă, de exemplu, când mergeam cu automobilul la Sinaia… Altă dată, s-a declarat un foc la noi. Era o casă care trebuia să fie lojă masonică pe un loc care fusese al socrilor mei, şi care fusese vândut unor armeni. Şi se declară foc, şi începe lumea să se vaite că „Auăleo! Auăleo! a luat foc!” Mircea atunci iese în stradă cu găleţile cu apă: era tocmai sus de tot de urcat!

 – Cum? Pe vremea aceea să se construiască o lojă masonică? Chiar aşa? Pe vremea lui Antonescu?

– Era casa începută, un sediu. Dar era neisprăvită. Acum e isprăvită, şi s-a făcut mi se pare o cantină pentru evrei. Dar începuse să se construiască înainte de război. Da probabil. Altă dată îşi dăduse hainele unui cerşetor. Sărac. În fine. Nu era aşa ceva special: făcea asta mereu, mereu, mereu. Când s-a născut Mariuca, a venit Jeni, care a crescut la noi 17 ani. Şi a crescut-o pe Mariuca, şi în fine, fusese fată în casă, pe urmă bucătăreasă. Şi  zice: „Nu pot să uit! Făcusem odată un cozonac şi nu pusesem zahăr pe deasupra. Şi coniţa mi-a spus: „Bine Jeni, da’ n-ai pus zahăr!” Iar conaşul a zis: „Păi zahărul e numai ca să ascundă greşelile! /râde/ Bine că nu e zahăr: înseamnă că e bine făcut!” Şi n-am să uit asta!”

– Da…M-am întrebat cum de dumneavoastră v-aţi împrietenit?

–Da, ne-am împrietenit aşa de mult, încât aveam încredere foarte mare, şi-i spuneam nişte lucruri, multe lucruri despre mine, care nu-l priveau pe el… Şi eu, probabil că aveam şi eu o natură… un fel… în fine, găseam acolo cum să-i spun, şi să mă  înţeleg cu el. Şi ne înţelegeam. Şi el… Îi plăcea mai mult Cocuţa la început. Cocuţa era înaltă, cânta frumos, din gură, şi… drăguţă, drăguţă! S-a prăpădit anul trecut. Mai tânără ca mine, dar tot mai mare decât el. E una din ale două care… E râzătoare în fotografie. Şi pe urmă a survenit povestea asta cu „Pasărea”. Nu! Asta a survenit înainte ca să-l cunosc! Că ţin minte că eram la seminarul lui Antonescu şi era Baty Miclescu şi Ileana Iliescu, o prietenă de atunci, o fiinţă foarte liniştită, foarte liniştită, care, când ziceam: „Auăleo! Ce mă fac dacă mă întreabă nu ştiu ce?” Erau examenele. Şi ea zicea: „Linişteşte-te, că ai să ştii. Să vezi cum ai să ştii!”/râde/. Era sora unei fete mai zvăpăiate niţel, care a fost măritată cu Busuioceanu am avut noi pe cineva în Elveţia. Nu, în Spania. Un cărturar, nu ştiu ce…O mai fi, dar nu ştiu. Soră-sa cânta, învăţa pianul unde învăţam şi eu, la Tita Ioanin, unde venea şi fata asta, mai mare, care era de vârsta mea, şi căreia Tita – care era foarte nostimă şi bună profesoară, şi drăguţă, şi deşteaptă, şi ne dădea porecle la fiecare – îi zicea „Buna”, că într-adevăr avea ceva niţel bătrânicios, aşa. …„Ce mă fac, Ileano, ce mă fac? Că n-o să ştiu!” „Lasă, să vezi că ai să ştii întrebarea. Să vezi că ai să ştii!” Şi tot ea mi-a povestit tragedia de la Pasărea. Şi pe când ne povestea tragedia de la Pasărea, şi vorbea de băiatul ăsta care s-a scufundat şi i-a scos, şi nu ştiu ce, s-a deschis uşa. Gheorghe Antonescu era aşezat acolo la catedră, noi eram sus în amfiteatru şi… şi… deodată, în şoaptă: „Ia uite! Ăsta e! Ăsta e!” Şi a intrat un băiat negricios, aşa, niţel cam… Dar s-a dus drept la catedra lui Antonescu, i-a spus ceva, şi pe urmă repede a ieşit. Zice: „Ăsta e!”… Tot nu-l cunoşteam de aproape. Pe urmă a venit istoria cu biblioteca, cu Tocqueville, cu nu ştiu ce. Şi ASCR-ul, mult mai târziu. Şi era seducător. Era foarte… foarte… Şi în acelaşi timp impunea un fel de distanţă. Da. Aşa că îl consideram… Era foarte amabil, foarte îndatoritor, foarte aşa! Ţi se părea că era aşa ceva… Şi pe urmă, a intervenit povestea cu O.D.A.S.-ul, în care Anina – de care ţi-am spus că era în fruntea bucatelor – a făcut un reproş. Nu ştiu ce făcuse, ce se întâmplase cu O.D.A.S.-ul, cu o chestiune de bani, probabil. Probabil că au făcut ceva, vreo ingratitudine faţă de ea. Că ea a enumerat tot ce făcuse ea şi familia ei pentru ASCR. Că împrumutase nişte […..] din grădina lor şi dăduse şi bani la nu ştiu ce, şi nu ştiu ce, şi nu ştiu ce. Şi după asta, Mircea s-a urcat la catedră, şi foarte politicos i-a făcut morală Aninei, spunând că e creştineşte – asta în esenţă -, că un creştin, (noi eram creştini) nu trebuie să se mândrească cu lucrurile pe care le-a făcut. Că trebuie să uite. Şi după asta, ieşind de acolo – ţin minte, eram cu prietenele mele Cocuţa, Baty şi zic: „Să vedeţi că Vulcănescu se însoară cu Anina.” „Ei! Ce spui tu!” „Ei, zic, să vedeţi că aşa vine. Aşa o să vină. Să vezi.” /râde/.

– După o morală din asta…

–Da. Pentru că era o morală făcută faţă de toţi. Cu toate că a fost foarte respectuos şi foarte… nu ştiu ce, dar totuşi era o morală. Şi pentru că Aseceriştii aveau… Eram tineri, şi credeam în ce spuneam acolo. Era ceva aşa. Eram angajaţi acolo cu totul. Şi după asta, ţin minte, era Grigore Manoilescu, fratele mai mic al lui Mihai, care era şi el ASCR-ist. Era mai mare. Şi mă conducea acasă. Veneam din Calea Rahovei şi ajungeam în calea Victoriei, şi mergeam pe jos. Şi mergeam împreună, şi comentam împreună ce se petrecea la ASCR Şi eu zic: „Hm, să vezi dumneata că Vulcănescu are să se însoare cu…” Dar Manoilescu ar fi vrut să se însoare cu Anina. Şi a fost surprins: „Cum? Cum? Care? Cu Anina? Cum?!” Zic: „Da, să vezi, să vezi.” „Eh! Care?” Nu ştiu ce, şi a început aşa… Şi peste o săptămână erau logodiţi.

– De ce? Eu n-am înţeles logica acestui pas. Adică… onoarea?

–Da, oarecum. Trebuie să te pui în mintea unor oameni foarte… foarte tineri. Foarte entuziaşti. Pentru care, ce era ATUNCI era maximum de ce s-a petrecut în viaţa unui om. Ştii? Trebuie să fie o vreme de efervescenţă şi de avânt, de toate astea, în care totul este luat în serios. Şi…

–  În ’24 s-a făcut acest Oficiu pentru ajutorarea studenţilor. Atunci a fost o cercetare printre studenţi, ce vor, ce nu vor.

–  Dar nu! Dumneata îi dai o amploare pe care nu o avea, cred. Dar nu era făcut de Gusti. Mi se pare că nici nu începuse Monografia.

–  Nu, nu. În ’25 începuse.

–  Da, tocmai. Nu, nu. Asta era…

–  Dar atunci a fost şi Vlădescu-Răcoasa acolo.

–  Da, da.

–  Ştiţi că trăieşte?

–  Trăieşte? Ei, aşi!

–  Da.

–  Înainte de epoca asta, unul dintre cei mai drăguţi colegi studenţi, când am intrat, a fost Virgil Bogdan. Ai auzit de el? Virgil Bogdan era delicios. Era băiatul lui Bogdan-Duică, al patrulea din patru băieţi. Mamă-sa, franţuzoaică. Şi deştept, instruit, drăguţ, foarte! Ţineam foarte mult la el, şi ne împrietenisem foarte tare. Dar în ’24 Virgil nu mai era la Bucureşti. Nu mai era nici la Cluj. Era la Fontenoy aux Roses. La Iorga. El era nepotul lui Iorga: era băiatul lui Bogdan-Duică, care acuma era la Cluj, profesor. Mamă-sa, franţuzoaică, se prăpădise, şi el a plecat la Fontenoy aux Roses. Era nepotul lui Iorga. Adică mătuşa lui, sora lui Bogdan-Duică era Coana Catinca. Coana Catinca, a doua nevastă a lui Iorga. Dar… Şi el şi Catulle – Catulle era frate-su mai mare, ăl mai mare, care a fost, cum se cheamă… la Facultatea de Belle Arte în Timişoara? Directorul el? Sau cum… cel mai mare.

–  Rector.

–  Rector? Şi mai sunt doi băieţi. Au murit toţi. Şi Virgil a murit… Eram foarte prieteni. Ne vedeam mereu-mereu. Avea aşa, cărţi, pe care mi le arăta, mi le indica, mi le aducea. Şi aveam şi eu foarte multe cărţi. Şi era foarte drăguţ. Foarte! Şi ne-am reîntâlnit când a plecat la Fontenay aux Roses. Întâi a plecat la Cluj, pentru că tată-su se mutase acolo. Mi-se pare că avea acolo catedră.

–  A fost director.

–  Da, şi probabil atunci s-a mutat la Cluj, şi a mers, a plecat şi el. Mi-a dat un Gallé – ştii, un vas din ăla. Şi mi-e aşa un necaz…

–  Gallé? Dar mai aveţi vasul acela?

–  Da. Este acolo: înalt, roşu. Şi mi-e aşa necaz, că după ce l-am revăzut – ne vedeam foarte des – şi niciodată n-am mai pus Galléul ăla! Şi nici portretul lui, care e făcut de Catulle, şi pe care mi-l dăruise el: care e acolo. În peniţă.

–  Da.

–  Dar ăla e un portret, nu e aşa de bine. E mai bine într-o fotografie. Era foarte frumuşel. Şi pe el, aşa ca pe Nae Ionescu, mă gândeam: „N-aş vrea să fiu prietenă cu el”. Nu ştiu de ce. Hm… L-am auzit vorbind. El vorbea, eram în amfiteatru, eu sus şi el jos, şi avea aşa, un picior scos în afara pupitrului, şi zicea: „Suntem un popoh de ţăhani”: Avea o lucrare. „Suntem un popoh de ţăhani” /râde/. Pe urmă era foarte… când vedea o studentă, o fată. Îi plăcea. Şi saluta. Când saluta, îi răspundeam. Şi până la urmă am ajuns să ne împrietenim foarte tare. Foarte mult. Pe urmă a plecat. Când a plecat mi-a dat Gallé-ul ăla roşu. Ei, şi n-am mai ştiut nimic de el. Mi l-a trimis odată pe Catulle – şedeam încă în Calea Victoriei. Am stat de vorbă. A dispărut şi el. Şi pe urmă, la capacitate m-am pomenit că era şi Virgil Bogdan care îşi trecea şi el capacitatea. Şi Anina trecea capacitatea. Şi Mircea asista… Şi pe urmă i-am prezentat unul altuia, nu ştiu ce.  Însă Catulle nu prea-mi scria. Nu, nu Catulle, Virgil! Era foarte…avea probabil un dispreţ. Nu ştiu ce avea. Nu prea. Era prieten cu Costică Floru. Şi Virgil a tradus o parte din Hegel. Mi se pare că a lucrat cu Costică Floru.

–  Nu ştiu. În orice caz numai atunci am remarcat când a început D.D. Roşca să traducă Hegel. Şi la un moment dat apar „Operele lui Hegel” – Virgil Bogdan.

–  Ah, da?

–  Da.

–  Nu-l ştii? Nu l-ai văzut niciodată?

–  Eu am făcut facultatea la Cluj, şi nu-i prea cunosc pe cei mai vechi de filosofie de aici.

–  Da, da. Era şi foarte cultivat, în toate felurile. Sunt cărţi pe care el mi le-a pus în faţă: André Gide, Tagore… Era foarte cultivat şi foarte… Şi nu s-a mai manifestat. Mircea vorbea foarte mult. Dar Virgil, nu prea. Nu vorbea. Avea un glas foarte frumos, o pronunţie foarte frumoasă, şi nu… Când Sandra, fata mea, fata noastră cea mică a scris nişte poezii, şi Mircea i le-a publicat. Ştii? „Poeziile Sandrei”. Nu ştii?

–  Nu ştiam.

–  Aş vrea să ţi le arăt. Dar trebuie umblat acolo, printre cărţile alea. Şi Virgil a spus: „Dar de ce scrie? De ce scrie?”

–  Dar nici Mircea Vulcănescu n-a scris decât destul de puţin, faţă de capacitatea lui…

–  Păi, de-asta era supărat pe slujba asta, la Minister! „De ce nu mă lasă pe mine? De ce nu sunt eu lăsat să scriu? Să scriu!” Da. Se culca, să zicem, la douăsprezece-unu, mai bătea la maşină în odaia de alături, pe urmă venea, se culca. Pe la cinci se trezea, şi-mi spunea ce s-a gândit să scrie, şi se ducea la maşina de scris, mai scria, probabil că nota ceea ce vroia să scrie, şi îi venise în minte. Şi pe urmă venea iar, şi se culca, până se făcea ceasul – nu ştiu, şase şi jumătate, când se ducea în baie, şi până venea vremea de trebuia să se ducă la Minister. Şi în timpul ăsta, în baie, răzându-se, îmbrăcându-se, recita, cânta de obicei. Avea o memorie extraordinară, ştii? Şi un fel de… Juca şi teatru. În fine, toate astea… Era o… bogăţie. Şi recita şi din poeţi francezi şi englezi, şi din nemţi. Şi din români. Alecsandri, Eminescu… „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Da. Şi pe urmă, până să plece… Bine, mai vorbeam între timp, mai nu ştiu ce. Eu îl ascultam cu mare plăcere…. Învăţa, şi avea şi o memorie!… că ştia toate. Şi a avut un mare entuziasm pentru Jean Cocteau. Noi, aici, credeam că le inventă, şi că, adică, e o fantezie aşa, trecătoare, că nu se poate să-l farmece atâta poezia lui Cocteau. Dar îl fermeca! „De ce nu mă lasă să scriu?” Trebuia să lucreze. Când era vorba de buget, trei zile şi trei nopţi el stătea la Minister. Acolo se rădea, acolo mânca. Şi… cine ştie ce mânca. Ciocolată. Şi probabil că îi mai aducea ceva. Şi mama lui se îngrijora: „Vai de mine, Mircică ce-e fi făcând? Unde este? Să nu i se fi…”

–  Aţi stat împreună cu mama lui?

–  Nu chiar împreună, alături. Nu. Întâi… Întâi… Mama lui era foarte frumoasă. Era foarte vioaie. Şi cu alte veleităţi decât tatăl lui, care era omul sobru, aşa. Şi cam, niţel sever. Dar foarte drăguţ! N-am avut niciodată nici cea mai mică neplăcere de la el. Mamă-sa se mai amesteca. Şi nu era prea mulţumită că ne-am însurat, pentru că… Mai întâi, când s-a însurat prima oară, nici atunci n-a fost prea mulţumită. Când a avut Anina fetiţa, pe Vivi, a leşinat. Şi nu de bucurie, ci de grijă, că vai, vai, vai. Pe urmă, când Anina s-a supărat… mai tare, şi a plecat…. Şi când i-am spus: „Da’ bine, domnule Vulcănescu, eu te credeam însurat pentru viaţa întreagă!” că aşa mergea cu el, aşa îmi închipuiam. Zice: „Ce n’est pas moi qui ait divorcé: c’est ma femme qui m’a quitté.” Nevastă-mea m-a părăsit. „Mais je ne fais rien pour la rappeler”. Dar nu fac nimic ca s-o chem înapoi. Şi era necăjit când… aşa. Pentru că se amesteca şi credinţa lui în Dumnezeu, şi într-o viaţă curată şi unitară. Cred că asta e. La un moment dat vroia să se facă preot. Călugăr, preot, în sfârşit.

–  Berdiaeff când a început să-l fascineze pe Vulcănescu?

–  Berdiaeff era fascinant. L-am cunoscut pe Berdiaeff.

–  Nu mai spuneţi! Unde?

–  La un congres la Băile Herculane.

–  A fost aici, în România?

–  Da, a fost. A ţinut şi nişte conferinţe… La Băile Herculane. Adică nu, la Eigen. La Băile Herculane l-au pus la masă lângă mine. Filosoful rus. Pe când mâncam, am auzit aşa, un fel de zgomot. Era urât, cu un fel de barbă, aşa… Şi auzeam aşa, ceva. M-am uitat cu coada ochiului, ce se întâmplă. Avea o strâmbătură. Fusese închis şi rămăsese… când deschidea gura… Întâi mi-a fost cam frică. Însă, stând de vorbă cu el, a fost fermecător.

Vârsta, ai fi zis, fiind şi tabla-başa şi nu ştiu ce. Dar nu făcuse nimic ca să scape de strâmbătură, de ticul ăsta nervos căpătat în închisoare – în închisoarea comunistă. Era minunat! Mai întâi, era inepuizabil, nu numai în conferinţe. El ne vorbea şi acolo. Pe urmă a fost invitat şi a vorbit la Fundaţia Carol I. Aşa, pe cât ştiu. Avea un peticuţ de hârtie, aşa… Mai citea, mai vorbea, şi scotea altul, şi altul, şi altul.

–  Şi i-a plăcut lui Mircea Vulcănescu?

–  Sigur. Pentru că era foarte gânditor. Gândea, şi i-a plăcut. Dealtfel, eu, tot la Băile Herculane, m-am întâlnit cu un alt rus alb, Zander, care făcea fotografii ca să trăiască, şi care avea o nevastă ca o sfântă, Valentine, fostă fată de preot. Erau toţi ruşi albi, refugiaţi la Paris, şi care veneau. Veniseră. Cu Zander m-am făcut prietenă. Pe urmă l-am împrietenit cu Mircea. Iar Berdiaeff, după ce s-a sfârşit… Mai întâi ne-am înţeles şi fiindcă îi plăceau câinii. Şi mie îmi plăceau câinii. Şi mi-a povestit cum, odată era la Berlin, şi era în faţa lui o cucoană cu un câine foarte drăguţ. Şi el se ţinea după câine. Şi cucoana s-a întors, şi i-a spus aşa, sever, că să stea la locul lui. El a zis: „Doamnă, scuzaţi-mă, dar nu pe Dvs. vă urmăresc, ci câinele, care e aşa de simpatic”.

–  Berdiaeff?

–  Da. Zice: „Câinele îmi place!” /râde/ Berdiaeff, da. Iar la Paris, în ’28 – mi se pare că pe Berdiaeff l-am cunoscut în ’27 -, avem şi o fotografie cu un grup de ASCR-işti, din cei care erau la Băile Herculane. Şi pe urmă, în ’27 a fost congresul ASCR-ist… Aşa, din toate ţările. A fost la Eigen în Germania. Nu, în Austria, într-un loc de basm, de basm, de poveste. Aşa, într-un castelaş, înconjurat de o grădină nesfârşită, o minune! Şi acolo m-am pomenit şi cu Mircea, că venea de la Paris. Şi m-am dus într-un fel foarte neobişnuit. Sora mea mergea în fiecare an la Paris, şi petrecea acolo – stătea acolo – o jumătate de an. Deasemenea, fraţii mei, pe rând, mergeau la Paris. Eu stăteam acasă. Nici măcar… Ca să văd marea, m-a luat o prietenă ca să văd marea! Muntele… pe urmă tot o prietenă m-a poftit la ea. Iar altminterea, stăteam acasă, unde stătea maman, unde aveam noi câini, pisici, de toate. Şi nu mă chema nimeni în străinătate, doar ASCR-iştii. ASCR-iştii m-au trimes la Sofia, ASCR-iştii m-au trimes la Belgrad, ASCR-iştii m-au trimes la Eigen, şi eu m-am dus la Paris. Am avut aşa, o ocazie. Că în timpul ăsta eu, care îmi întrerupsesem oarecum studiile, nu trecusem capacitatea. Cred că aveam licenţa. Mai dădeam lecţii în dreapta şi în stânga. Şi am avut noi o femeie foarte deşteaptă: Alice Voinescu. Ai auzit de ea? Ţinea conferinţe de filosofie. Îşi făcuse studiile în… Alice

Steriade era născută. Făcuse studii în Germania, la Cohen, şi era profesoară de estetică la Conservatorul nostru. Şi ţinea conferinţe în acelaşi timp când ţinea Pârvan conferinţele lui despre antichitate. Despre tragedia antică – mi se pare. Acuma uit. Bine, atât el cât şi Alice. Ea făcea conferinţe în altă sală, şi era foarte căutată, de lume foarte multă. Era o mare diferenţă, că Alice Voinescu era un avânt în sus, aşa, o deschidere spre idealuri şi spre veşnicie, spre… spre eternitate, aşa. Pe când Pârvan era… avea mult mai multă putere, dar era mult mai sumbru. El zicea că viaţa este un arc între două abisuri. Pe când pentru Alice, nu! Viaţa era deschisă.

–   A scris cărţi?

–  A scris ceva desper Montaigne cred, şi a fost închisă pentru că ţinea nişte conferinţe despre Platon. Şi la închisoare au întrebat-o: „De ce te-au închis pe tine?” Zice: „Pentru că am vorbit de primul comunist din istorie!”

–  A fost închisă?

–  A fost închisă. Avea şi o boală de inimă. Închisă, şi pe urmă în domiciliu forţat, nu ştiu unde, unde avea – sau alături de unde îl avea şi Grigore Forţu. Dacă ai auzit de Forţu?

–  Da.

Forţu a fost…. Avea un partid al lui. Un fel de partid politic. Era profesor de română şi de latină, şi era profesor la Seminarul Pedagogic. Şi avea, luase… se însurase cu una din domnişoarele Simian. Simienii, o familie din Râmnicul Vâlcii, din care un frate a fost… nu ştiu ce… guvernator al Basarabiei, mi se pare. O altă soră, ea, Ricu, trăieşte încă. A fost profesoară de română şi inspectoare. Şi vorbea foarte frumos. Şi a îmbătrânit. Au îmbătrânit Ricu şi Cornelia. Forţu a murit, iar fratele care a fost închis, că a fost guvernator al nu ştiu cărei provincii, s-a aruncat de la fereastră, şi a murit. Când a fost închis, s-a aruncat. Asta e familia Simian din Râmnicul Vâlcii. Iar Ricu Simian scrisese o carte despre femeile romane. Şi mi-a spus că a ars tot. Când s-au schimbat lucrurile, i-a fost teamă.

(…)

–  Să revenim la copilăria dumneavoastră. M-ar interesa foarte mult şcoala.

–  Ah, eu clasele primare le-am făcut acasă. Şi era aşa. Toamna mi se cumpărau cărţile, şi era o mare… un mare entuziasm, şi începeam lecţii. Dar nu aveam profesori: n-aveam decât pe cei din familie. Şi… adică mai era şi o cunoştinţă care venea. Dar deodată, se lăsau lucrurile. Eu citeam, dar citeam pe seama mea. Şi nu puteam să mă ţin de şcoală. Alea le văzusem la început. Ei, şi la examen, bineînţeles, nu eram… Ştiu eu? Nu eram la fel cu celelalte. Răspundeam, răspundeam. Răspundeam bine. Însă eram şi foarte timidă şi neobişnuită. Şi am stăruit să merg la şcoală. Şi m-a înscris la „Cuibul cu Barză”. Ştii unde e?

–  Nu.

–  În strada Ştirbei Vodă. Este o biserică care se cheamă „Cuibul cu Barză”, şi care are hramul Sfântul Ştefan. Alături de biserică era – cred că mai e şi acuma – şcoala primară. Este o curte imensă şi… cred că e tot şcoală. Şcoală primară. M-am înscris în clasa a patra.

–  Aţi locuit în apropiere?

–  Da, stăteam în apropriere. Şi în clasa a patra…

–  Aţi cunoscut familia Mandrea?

–  Mandrea? Am cunoscut pe Radu Mandrea, care era… N-am vorbit de el?

–  Da, dar pe Maria Mandrea n-aţi cunoscut-o?

–  Nu. Eu am cunoscut pe Radu Mandrea, care era meloman, şi care mergea la concerte.

–  Da. Mi-aţi povestit.

–  Da, ţi-am spus. Şi pe urmă făcea parte din Comitetul Asociaţiei Muzicale, care fusese fondat de Dimitrie Ghika cred, sau de Wachmann. Că Wachmann a fost cel care – nu l-am cunoscut, că e anterior mie – a fondat şi Opera, mi se pare. Şi Radu Mandrea avea o nevastă surdă. Şi fie natura lui, fie surzenia nevestei, îl făcuse să zbiere. Hm. Şi zbiera şi la Madame Procopiu şi hau! hau! hau!, aşa. Şi meloman. Şi fusese la început germanofil, şi aşa. Pe urmă… s-a întors asta, şi a dat moşia Bălceşti. Era un descendent al lui Bălcescu. Ei, şi a dat Bălceştii statului, şi el şi-a schimbat… Nevastă-sa a murit. Am văzut-o odată, pentru că, comitetul ăsta… de obicei ne întâlneam la doamna Procopiu – care era şi doamna de onoare a Reginei Maria, mama lui Carol. Şi… dar mi se pare că murise Regina, şi nu mai era doamna de onoare.

–  Acest comitet prin ce an a funcţionat?

–  Era… Mircea era deja subsecretar de stat. Aşa. Da. Erau deja nemţii aici. Nu nemţii! Ruşii!

–  Păi, asta a fost pe vremea nemţilor.

–  Pe vremea nemţilor, da.

–  Deci, până în ’44.

–  Chiar. Că Mircea era la… Păi da, că Mircea a fost ministru subsecretar de stat după rebeliune. Dar silit. I-a poruncit Antonescu! I-a spus să ia asta ca un ordin milităresc.

–  De unde îl cunoştea Antonescu?

–  Păi era faimos ca economist… Era faimos prin deşteptăciunea lui, prin puterea lui de muncă. Îi mersese vestea. Se ştia. Se ştia… dealtfel când a venit de la Paris unde lucrase, şi a trecut o jumătate de doctorat. N-a trecut mai mult. Pentru că era… Pentru asta lăsa lucrurile. Mamă-sa îl tot zorea, mama lui. „Mircică, doctoratul! Mircică doctoratul!” Şi el spunea: „Mama nu înţelege că eu vreau să-mi trec doctoratul când oi fi foarte, oi fi foarte bine pregătit, când oi şti foarte bine. Aşa ca să fiu – nu spunea „să fiu deasupra doctoratului – dar, zice, atunci se trece doctoratul, când… Nu înainte de a poseda tot ce poţi!” Avea teoria lui. Era mult, mult mai iniţiat şi mult mai evoluat decât… poate decât mulţi. Eu am trecut capacitatea împreună cu unii „doctori”. Doctori în literatură, în filosofie, şi nu corespundeau. Cu…

–  Cu titlul.

–  Cu titlul. Delvé. /râde/ Mircea era faimos. Dealtfel, când a venit de la Paris, fără să facă nici o stăruinţă, nici o intervenţie, a fost numit la Oficiul de Studii, la Ministerul de Finanţe. Şi de atunci a început să lucreze foarte mult. Erau patru sau cinci. Erau el, Florin Zaharia, Radu Romanescu, Plutarc Cotaru, şi nu mai ştiu cine. Mateescu, mi se pare. Mimi Enescu.

–  Cancicov nu era acolo?

–  Ba a fost, mai târziu! Când a venit el, a fost – asta a fost în douăzeci şi… douăzeci şi nouă. Când s-a întors de la Paris, l-a numit. El zicea: „Asta datorez tatălui meu”. Pentru că tată-său fusese inspector la Finanţe. Şi fusese strict! Şi ca muncă, şi ca cinste, încât lăsase o amintire. Şi mi se pare, cred, că Mihail Manoilescu l-a numit. Nu ştiu dacă era ministru la Finanţe, dar în toate cazurile, Mircea nu ştiu ce ministru a avut: pe Antonescu – pe Victor Antonescu – a fost un ministru. După Victor Antonescu… poate… ştii? Să ştii că era Victor Antonescu. Şi era Victor Bădulescu, care era secretar general. Ceva aşa.

–  După ce a venit de la Paris, şi a fost numit la acest Oficiu de Studii, a lucrat în continuare fără întrerupere la Ministerul de Finanţe?

–  Da, n-a mai scăpat. N-a mai scăpat!

–  Dar n-a părăsit nici Catedra de Etică.

–  Nu, n-a părăsit-o. Avea jumătate. Avea Catedra de Etică… Împărţea leafa cu Ricu Stahl. Erau amândoi asistenţi. Şi când scrie, mi se pare, Ricu Stahl în cartea asta „Amintiri şi gânduri”…

–  Stahl era stenograf la Parlament, şi era foarte bine plătit. Atunci i-a dat banii, şi a intrat dânsul.

–  A ieşit Mircea. Şi împărţea banii cu Ricu.

–  Da? Jumătate?

–  Ricu nu spune asta în carte. Dar aşa era: luau jumătate şi jumătate. Nu, nu spune. Face o frază, nu ştiu cum, în care nu spune.

–  Stahl a fost asistent onorific până în ’43.

–  Da? Onorific?

–  Onorific a fost, el nu primea nici un ban. Probabil din cauza asta împărţea /râde/

–  Da, poate. Eu aşa ştiu. Da. Şi ştiu. Dar dacă el n-a spus în carte, să-l lăsăm… Păi, n-avea de ce să-mi spună mie. Nu minţea! Nu minţea, că nici n-avea de ce să nu-şi… N-am dat atunci atenţie la multe lucruri. Nu ştiu. Erau lucruri simple. Dar ştiu de asta. Şi ştiu că pe urmă a plătit-o… Asta ştiu. Ştiu că ar fi vrut să aibă fiecare leafa lui. Da, împărţea cu Ricu. Şi pe urmă a mai avut să dea. E un lucru care l-a supărat, pentru că nevastă-sa a divorţat. Ştii că a fost însurat o dată cu Anina Rădulescu Pogoneanu…Au fost separaţi, pentru că ea, nu ştiu… Nu ştiu de ce. Şi pentru că ea s-a supărat că tatăl lui Mircea a făcut, a clădit o căsuţă pe pe terenul lor din Popa Soare, în loc să clădească pe un teren al ei, din strada Paris. Şi cred că acolo a fost ceva, o neînţelegere, o supărare a ei. Şi probabil că… Nu ştiu! Treaba lor. În toate cazurile, au fost multă vreme foarte rece.

–  După asta ce a urmat?

–  În treizeci m-am măritat cu Mircea. Ne-am logodit pe 9 martie, dar ne făgăduisem la 4 noiembrie ’29. Mi-a pus un inel în deget. Era un inel aşa, pe are îl luase la Cluj. Fusese la nunta lui Grigore Manoilescu cu domnişoara Puşcariu. Că bietul Grigore Manoilescu a fost foarte nenorocit! Mi se pare că fusese logodit sau însurat. Nu! Logodit mai mult, şi când a venit la ASCR – ţi-am vorbit de ASCR – era un om mai mare decât noi. Acum, poate cât mine, că şi eu eram mai mare decât ceilalţi. Eu şi cu grupul meu de prietene: Bety şi Cocuţa Miclescu, Georgette Sturdza de la Iaşi, şi cu mine, am intrat aşa, toate odată. Şi eram mai mari. Şi Grigore Manoilescu s-a însurat cu o fată foarte, foarte… cum să spun… foarte liniştită. Viorica Constantinescu care era… întreagă şi la minte şi la suflet. Tot. Şi s-a prăpădit după un an. A avut o eclampsie. Mi se pare că trebuia să aibe un copil. Şi a făcut o baie, nu ştiu ce s-a întâmplat, că s-a prăpădit pe neaşteptate, în două zile. Şi atunci el era foarte nenorocit. Vrusese s-o ia pe Anina, pe Anina Pogoneanu. O ceruse. Şi Anina a preferat pe Mircea. Şi după asta s-a însurat cu domnişoara Puşcariu, care avea ceva din Anina ca fizic. Şi au avut încă două fete. Una, mică, a murit într-un accident de automobil. Au fost nenorociţi Manoileştii. Mai ales ăşti doi fraţi, că şi fratele ăl mare, ştii, când ni s-a

luat Transilvania, el a fost la Viena atunci. Şi mai era un frate, şi o doamnă Costin care era profesoară, inspectoare de şcoală. Şi unde rămăsesem? Aşa. Şi pe urmă s-a supărat pe Anina, pentru că i-a făcut proces şi i-a cerut pensie alimentară. Da’ putea să i-o ceară fără să facă proces! Şi asta l-a supărat. Anina însă l-a regretat. Au o fată, Vivi, a mai mare din ele.

–  Tot aici, în Bucureşti?

–  Nu. Acuma este la Paris. Plecată de la 17 ani cu… Anina avea doi fraţi, amândoi foarte reuşiţi, de care se ocupase ea, pentru că mamă-sa o formase şi pe ea, dar a ţinut-o să se ocupe de ei. Şi s-a ocupat admirabil de băieţi. Şi ştiu că cel mare, Piki Pogoneanu trecea nişte examene de diplomaţie – ca să intre în diplomaţie. Şi a avut ca examinator pe Titulescu chiar! Titulescu, care era prieten şi cu Elena Văcărescu şi cu soră-mea – foarte prieten – le-a spus că era remarcabil. Piki Pogoneanu. Foarte! Şi mi se pare că şi-a scris jurnalul, şi nu ştiu ce, s-a întâmplat că jurnalul a căzut în mâini în care nu trebuia, şi a fost închis, şi a murit în închisoare. Iar ăl mic, Titu, a plecat în străinătate, şi a luat-o pe Vivi când avea 17 ani. Şi Vivi a fost întâi în America, a avut o slujbă în America, a fost cetăţeană americană. Pe urmă, mai de curând… adică mai de curând!? Fata mea Sandra a plecat în Franţa în ’69, şi mi se pare că Vivi era deja de vreun an, doi, acolo.

–  Dar surorile după tată ţineau legătura cu ea?

–  Oh, da! Şi e foarte drăguţă cu ele, şi ele cu ea. Da, foarte drăguţă. Foarte, foarte! Foarte drăguţă! Eu îi spuneam întotdeauna lui Mircea: „Bine, dar Vivi! Dar Vivi?!” „Ei, o să mă înţeleagă când o fi mare”. Dar n-a avut timp, pentru că condiţia era să trimeată pe Vivi măcar o dată pe săptămână la el. Or, Vivi venea şi nu venea. Şi Mircea era supărat. O primea mai cu seamă bunica, mama lui Mircea. Iar Mircea era supărat că găsea că venea prea la ţanc, aşa, după convenţie. Zice: „Bine că nu-i pune şi timbre!” /râde/ „Crede că nu-i dau banii”. O vedea. Bineînţeles că o vedea. Când a făcut Vicleimul, i-a dat rolul Irodiadei, dac-ai văzut – nu ştiu dacă ai văzut revistele – revista aia, şi fotografii.

–  Nu, n-am văzut.

–  Fotografii. Mircea scrisese un Vicleim. Da. Care a fost publicat şi  într-o revistă care a apărut la Paris. El îl trimisese şi Elencuţei Văcărescu, şi Elencuţa l-a onorat, i-a scris o

scrisoare lungă, cu o legendă, nu ştiu ce… Şi astă vară s-a apucat s-o traducă Mariuca aici, şi la ea. La ea mai cu seamă. Şi scrisoarea a dispărut. Nu ştiu, s-a rătăcit.

–  Păcat.

–  O scrisoare foarte lungă şi foarte frumoasă. Era un răspuns la Vicleimul pe care i-l trimisese. Şi-aşadar Vicleimul era la Paris, şi cei de la Paris l-au publicat într-o revistă, „Prodomos” mi se pare. Da, „Prodomos”, unde e şi fotografia lui Mircea făcând repetiţie, şi aşa. Trei ani în şir a dat Vicleimul la noi în anii ăştia.

–  Vroiaţi să spuneţi ceva.

–  Şi m-am băgat la „Cuibu’ cu Barză”. Şi era directoare o doamnă Stoenescu. Alta era doamna Mumuianu, la clasa a III-a. Eu eram într-a patra, şi era tot în fruntea bucatelor o domnişoară – o fetiţă Cociu, cu un pompon mare, aşa, şi cu părul tăiat până aici, şi care ştia foarte bine, învăţa, era prima din clasă. Şi alta, foarte drăguţă, Aurora Dumitrescu, fata unui profesor Dumitrescu, care era frumuşică şi drăguţă, şi era şi ea, bineînţeles, în banca întâia, şi foarte frumuşică şi liniştită. Dar nu era ca Silvia Cociu, aşa. Iar în urmă, în banca a doua sau a treia era o fetiţă care, sărăcuţa, era aşa de murdară! Dar, aşa de murdară! Nu pot să-ţi spun… Cred că nu se spălase niciodată! Urechile… În fine. Şi eu am stat o săptămână, două, şi pe urmă n-am mai putut să stau, şi n-am mai vrut să merg la şcoală. Dar n-am spus nimic, nimic, acasă. Nimic. Nu-mi plăcea să… Nu, nu, nu spuneam. Şi în fine, Maman zice: „Dar dacă nu mai vrei să mergi?” „Nu! Nu mai merg”. Şi cum eu aveam acasă – fiind foarte mică pe lângă ceilalţi – aveam totuşi încredere şi un credit de înţelepciune, n-au insistat prea mult. Până în fine, după o săptămână-două, nu ştiu cât, am spus mamei mele. Şi s-a dus şi a vorbit cu doamna Stoenescu, şi m-a pus în bancă cu altcineva, cu o fată pe care am reîntâlnit-o acum vreo patru-cinci ani, tipul fetei bătrâne. Da, de pe atunci. Şi tot aşa am întâlnit-o şi acum. Aşa… şi aşa, semăna cu o căţeluşă pe care am avut-o noi, şi pe care o chema Vilma. Da, ticluită şi perfectă, aşa şi ştia bine şi lecţiile, şi tot. În sfârşit. Nostimă era Aurora Dumitrescu de care îţi spusei că era aşa drăguţă. Şi mai era una Motaş. Ah, nu, Motaş era în clasa a III-a. şi am reîntâlnit-o bătrână. Stă cu Domnul Motaş care a fost la speologie. Speologie se cheamă?

–  Da, da.

–  Un domn înalt şi frumos, care a fost în închisoare cu Mircea. Şi care ne-a poftit la el – era foarte bătrân. Şi ne-a poftit la el. Avea o casă forte frumoasă, după grădina Palatului Cotroceni. Ne-a poftit, şi ne-a arătat o pereche de ciorapi. Uitaţi-vă. Dar o ţin, că este dreasă de Mircea. Şi spunea că l-a întâlnit înainte de… înainte să moară Mircea. Era în infirmerie, ieşise din infirmerie acolo pe coridor, şi zice, „Ca să stea de vorbă cu mine, n-a putut să stea în picioare, s-a aşezat. Şi, zice, eu aveam ciorapii ăştia: „Daţi-mi-i că vi-i dreg eu.” Şi i-a dres, şi, zice, îi păstrez”. Şi asta. L-am văzut pe Motaş. Fusese şi el în închisoare. Făcea asta pentru… şi mi-a spus cât de slab era Mircea. Că nu se mai – asta nu mi-a spus Motaş, mi-au spus alţii – că nu se mai culca. Stătea în pat aşezat. Şi-i spunea: „De ce nu te culci? De ce nu te-ntinzi?” „Nu, nu vreau să adorm, vreau să ştiu când mor”. Ei şi…

–  Mai trăieşte cineva care a fost cu el în închisoare?

–  Anul trecut am văzut pe cineva care l-a văzut la Jilava când vorbea tinerilor. Nu ştiu. E un domn arhitect pe care-l cheamă… acum nu ştiu. Nu ştiu. L-am văzut, pentru că l-am găsit, şi am stat de vorbă.

–  Dar nu puteţi să vă aduceţi aminte?

–  Ba pot să-mi aduc. Şi Mariuca ştie. Dar acuma nu-mi aduc aminte. Ştii, când eşti bătrân, numele proprii vin mai greu. Ceva cu Cip, Cep… Ah, trebuie să vină când nu mă gândesc. Şi, ah! la sfârşitul anului, sora mea… Sora mea, sora mea, care era cu 15 ani mai mare decât mine, şi care a fost adorabilă cu mine, întotdeauna, era la Paris. Ei, şi trimete de acolo o rochie cu „broderie anglaise”, broderie englezească. E o broderie cu flori, frunze, nu ştiu ce, chiar în pânza din care e făcută. Şi cu o ceintură. Şi pun rochia asta la serbarea de sfârşit. Şi Aurora avea şi ea o rochie la fel. Şi atunci s-a oprit şi s-a apropiat: De unde ai rochia? E la fel cu a mea. Este de la Paris? Da, de la Paris. De la Luvru? Da, de la Luvru /râde/ Eu aveam ceintura roz, ea avea una albastră. Zice – Nu ştie nimeni /râde/

–  Ce fel de şcoală era aceasta.

–  Şcoală primară de stat. Pe urmă a fost povestea asta. Am sfârşit clasa, am sfârşit cursul primar şi… s-a pus întrebarea, unde am să mai urmez. Acuma e faptul că Maman nu mai avea bani. Fusese bogată când s-a măritat, şi chiar foarte bogată. Şi ea, şi surorile ei şi frati-su, avusese părinţi foarte bogaţi, şi le lăsase o moştenire faimoasă, dar nu-i învăţase pe copii să-şi păstreze banii. Şi n-au cheltuit ei, au cheltuit bărbaţii lor şi nevasta. Ăilalţi. Dar ei n-au rezistat. Şi Maman nu mai avea bani. Aşa că zicea: „Nu ştiu”. Şi când fratele ăl mare, care apucase vremuri de mare bogăţie, şi pe urmă văzuse că se năruie tot, şi care păstrase un fel de sentiment de nedreptate şi de umilinţă, că rudele celelalte… Nu era vremea ca acuma, ca toată lumea să sărăcească. Toată lumea de aceeaşi categorie. Aşa, aproape. Erau câte unii care pierdeau tot, scăpătau, şi alţii rămâneau foarte bogaţi. Aşa se întâmplase şi cu noi. Şi Ştefănică se simţea cam modest. Prea modest. Se făcuse prea modest, şi într-un fel de umilinţă. Şi vrea să mă dea la şcoala statului. Maman: „Nu, nu vreau, nu te las! Cine ştie ce copii găseşti acolo!” În sfârşit, soră-mea, mai energică, şi cu o natură cu totul deosebită, a spus: „Nu, Maman, o să meargă la pension la Bolintineanu!” Soră-mea învăţase şi ea la Bolintineanu. Începuse de mică. Fusese la şcoala care se chema „Şcoala de la Maia”. Maia e un loc de lângă Bucureşti. Era o moşie a unei familii Catargi. Familia asta avusese o fată, o fată singură, care murise de dorul cuiva. Am văzut şi o mică oglindă pe care scrie „moartă din dragoste”. De dorul cuiva. Se topise. Şi în memoria ei, ei au fondat o şcoală, în casa lor, la Maia. Era o şcoală făcută după o casă din Petersburg, făcută acolo de Ruşii mai răsăriţi, mai nobili, tot pentru copii de familii mari, dar care n-aveau posibilităţi să aibă educaţia… Şi au pus ca directoare pe cele trei surori ale lui Eliade Rădulescu, din care una era Maica Sofia, călugăriţă. Şi au înscris, au luat acolo vreo zece, douăsprezece fete, nu mai multe, tot aşa, pe care le… Iar pe sora mea au luat-o mai mică decât pe celelalte. Printre fetele astea era şi una, era şi Steluţa Eliade, care era fata probabil a lui Eliade Rădu… Nu ştiu a cui. Alta era Lucia Sturdza-Bulandra, care era mult mai mare decât ele.

–  Actriţa?

–  Actriţa, da. Era mult mai mare. Dar le luase aşa, şi poate că ea era şi niţel… poate că le mai supraveghea. Nu ştiu. Era mai mare decât ele. Şi o soră de-a ei, că mama ei se remăritase cu un general Zăhăreanu, aşa că era Jeanne Zăhăreanu, era una Tanţi Zorileanu, sora aviatorului, cred. Mai erau, în fine, nu ştiu cine, Irène Lazu şi Nadia Polizu-Micşuneşti care mai târziu s-a măritat Roşca, şi pe urmă s-a măritat cu Jean Duca, cu care era vară. Nu! Era vară primară cu nevasta lui. El a avut trei neveste. Una a fost Adina Moruzi – mi se pare, Moruzi în toate cazurile, mama lui Georges Duca, un băiat. Pe urmă, a doua a fost Nina Polizu, şi a treia a fost Nadia Polizu, da, vară cu ea.

–  G. Duca?

–  Duca, el a fost omorât. Şi mai erau încă câteva, nu ştiu eu, soră-mea când venea pe acasă le poftea pe la ea. Şi mă chema şi pe mine, ca să recit o fabulă, o poezie, nu ştiu ce: mă arăta.

–  A fost mult mai mare decât Dvs., nu?

–  Soră-mea, da. Cu 14, 15 ani. Şi foarte drăguţă. Toată viaţa a fost minunată!

–  Deci, ce liceu au ales? Adică era o discuţie, unde să urmaţi mai departe.

–  Staţi. Deci, îţi spui: şi soră-mea urmase acolo, şcoala aia. Da. Era o organizare aşa, modelul ăla de şcoală aristocratică de la ruşi. Adică, fiecare elevă petrecea câte o săptămână – pe rând – mânca la masa directoarelor. Astfel învăţa cum să mănânce, cum să stea, cum să… Avea şi o profesoară de educaţie fizică. În fine, totul era… Îţi spui că asta mi-a povestit soră-mea, foarte distinct, ultima oară când am văzut-o, în ’67. Şi la Crăciun. Ah, da! La Crăciun Carmen-Sylva, Regina le trimitea daruri pentru pomul de Crăciun. Şi îţi spun că sora mea era aşa, rotundă în obraji…

–  Era grasă?

–  Da. Şi nu vroia să mănânce pâine. Iar sora mea spunea întotdeauna că dacă n-ar fi mâncat pâine atunci, nu s-ar fi îngrăşat. Şi nu vroia să mănânce. Nimic n-o făcea să mănânce pâine. Dar era delicioasă. Ei, şi atunci, de Crăciun, Carmen Sylva le trimisese câte un mic pian, printre alte jucării. Da! Carol I era foarte zgârcit, dar în fine, îi dădea posibilităţi. Şi la pomul de Crăciun ea n-a avut pian. Şi zice că i-a părut aşa de rău! Şi-a înghiţit lacrimile, n-a spus nimic. I-a părut aşa de rău! Că toate celelalte primiseră. Şi pianul ei nu i-a fost dat pentru că nu mâncase pâine! Şi pe urmă s-a silit, şi a mânat pâine, şi peste câtva timp, o lună sau nu ştiu cât, i s-a dat pianul. Dar, în fine, fusese un necaz mare. Deh! Şi şcoala n-a durat mult în forma asta, pentru că una dintre surorile lui Eliade Rădulescu s-a prăpădit. Nu ştiu care. Şi atunci toate fetele… N-a mai fost aceeaşi direcţie, şi fetele au fost aduse la Institutul Bolintineanu, care era lângă Palatul Sturdza: între palatul Sturdza şi Leonida. Dacă ştii, pe şoseaua Jianu. Şoseaua Jianu e acuma nu ştiu cum. Se cheamă altfel. Cu K… Şoseaua Aviatorului… Şi acolo, la intrare, era Institutul Bolintineanu, iar Maria Angelescu, născută Bolintineanu, era directoare. N-avea nimic de-a face cu poetul. Poetul era de la Bolintin, nu era rudă cu ele. Şi acolo învăţaseră până la sfârşitul şcolii. Şi atunci, acolo m-a înscris şi pe mine. Şi…

–  Asta tot şcoală particulară a fost.

–  Da! Şcoală particulară, şi foarte bună. Dar eu am ajuns spre sfârşitul faimei ei. Pentru că „Tante Angelescu” cum i se zicea, Tante Angelescu – care era directoare,  îmbătrânise, şi pe urmă a lăsat pe altă doamnă, Murgeanu. Doamna Murgeanu, cu o domnişoară Gane. Şi astfel am mers la şcoala asta. Am învăţat bine la început. Ceea ce m-a deosebit, au fost diferite lucruri: mă purtam foarte bine. În toate cazurile niciodată n-am fost obraznică. Totdeauna am fost politicoasă, aşa, fără exageraţie. Ştiam foarte bine franţuzeşte, şi am avut talentul ăsta, darul ăsta, să nu fac greşeli de ortografie. Ştii îmi venise lucrul ăsta? Din copilărie, de mică, îmi plăceau animalele foarte mult. Mi se aduceau tot felul de reviste şi de jurnale, şi eu copiam anumite articole despre câini, despre pisici, despre nu ştiu ce… Aveam caietele mele.

–  Chiar aşa?

–  Şi le colecţionam. Şi afară de asta am citit foarte repede: sora mea s-a ocupat mult. Maman se ocupa, dar nu cu sistem, deloc. Era aşa de mulţumită să ne vadă sănătoşi şi veseli, şi altminterea nu ne silea la nimic. La nimic. Ba încă, ţin minte că pe câte o zi de furtună sau nu ştiu ce, venea şi-mi spunea când mă trezeam din somn: „Ar fi bine să nu te duci la şcoală! E o vreme aşa de rea!” tocmai atunci mă revoltam: Cum de nu! Şi eram foarte bună la română. Foarte! Şi foarte bună la franceză. Eram bună şi la istorie, că citisem mult. Ei, şi la geografie se nimerise să fiu bună, cu toate că… da! Când a venit Izabela Sadoveanu – că ştii, la sfârşitul anului aveam comisii de la stat care… Izabela Sadoveanu ne-a spus să scriu despre vânturile alizee. Şi mie îmi plăcuse şi cum le chema, aveam aşa o viziune a oceanului albastru, a vânturilor ălora, aşa, „alizee”… că am scris ceva care i-a plăcut aşa de mult, încât… Peste un an am întâlnit-o într-un tramvai. Era aşezată în faţa noastră, şi eu eram cu Maman, şi a zis: „Asta e fetiţa care a scris…”, şi m-a luat, şi m-a îmbrăţişat! După un an! În sfârşit… La matematică la început mergea bine, pe urmă s-au schimbat profesorii, am pierdut… L-am avut pe domnul Naneş, care preda foarte bine, şi pe care îl urmăream în clasă foarte bine. Dar odată ce se sfârşea explicaţia, n-am ştiut niciodată să pun în ecuaţie. Niciodată! Şi atunci, la lecţia următoare, ori mă duceam în infirmerie şi ziceam că mă doare capul, sau nu ştiu ce, ori mă duceam în podul şcolii, care era foarte plăcut… Nimic nu era aşa de plăcut ca podurile. Podurile de altădată. Ăsta mirosea a lemn încălzit de soare. Şi erau toate dulăpioarele alea ale fetelor interne. Şi era cald şi bine, mă întâlneam cu câte o pisică. /râde/ Mai venea câte o fată care şi ea vroia să scape de lecţie. Ceea ce e nostim, că m-am întâlnit cu fata domnului Naneş acum vreo 15 ani, şi era şi ea profesoară de matematică, mi se pare la liceul Gloria, aici, la margine. N-o cunoscusem în şcoală. Ne cunoşteam aşa, din vedere. Şi am stat de vorbă. Şie ea zice: „Tata de dumneata zicea că eşti cea mai bună din clasă”. Zic: „Cum cea mai bună din clasă! Dar, zic, fugeam de câte ori puteam! Zic, bună era Olga Ţânţăreanu care era extraordinară!” Zice: „de ea nu mi-a vorbit ca de… ” /râde/ Aşa că, vezi. Asta era. În fine. Şi am isprăvit liceul cu două corigenţe: am rămas corigentă la chimie – care nu-mi plăcea deloc. La ce nu-mi plăcea, nu învăţam. Şi am rămas corigentă la istorie. La istorie! Istoria îmi plăcea. Am avut profesoară pe Aurora Stratilescu. Or, erau două profesoare vestite: Natalie Leonida – directoarea şcolii Gloria din strada Vasile Conta. Unde a stat doamna… pe lângă casa…

–  Doamna Gusti.

–  Doamnei Gusti. Da. Natalie Leonida, de franceză, foarte bună, şi Eleonora Stratilescu, foarte ciudată… Bineînţeles profesoară bună, dar trăznită! Şi mi-a pus întrebarea Pravilele lui Brâncoveanu… sau legea lui Brâncoveanu. Pravilele sunt ale lui Matei Basarab… În fine, ale lui Brâncoveanu erau. Dar nu ştiu. Mi se pare că „legi”. Nu ştiu cum le zice. Şi eu am spus: „Nu le ştiu!” Şi nu mi-a mai pus altă întrebare, şi am rămas corigentă.

–  Când aţi dat examenul de bacalaureat? În ce an?

–  În timpul războiului.

–  Şi în timpul ocupaţiei?

–  Da. Când am avut pe domnişoara Leonida la bacalaureat. Cred că înainte. Ba da, cred că în timpul ocupaţiei. Pentru că am început facultatea în ‘918, şi erau încă nemţii.

–  Aţi început facultatea în anul în are aţi dat bacalaureatul?

–  Nu ştiu… Eu am învăţat cam… eram lăsată cam în voia mea. Îţi spun că aveam o reputaţie de /râde/ înţelepciune proprie. Pentru că nu eram o leneşă. Citeam şi ştiam foarte multe. Şi… nu ştiu. E, nu eram aşa idioată, ştii. Ei, şi ţin minte că am avut pe domnişoara Leonida la bacalaureat, şi aveam o disertaţie şi o… Ţin minte că am scris la română „Femeia în istorie”, sau „Evoluţia femeii”. Ceva aşa. Ştiu că… acolo, am făcut disertaţia mea. Iar la teza de franceză despre solidaritate. Şi am scris, eu. Domnişoara Leonida era foarte pretenţioasă. Ei, şi, da, a fost foarte mulţumită de asta, iar disertaţia mea a amuzat-o. Pentru că ştii, am tratat oarecum femeia în istorie, femeia în timpul grecilor, gineceul, Alcibiade care, când pleacă femeia sa – nevastă-sa – de acasă, se duce, şi o ia, şi o aduce în braţe acasă. Şi toate lucrurile astea. Şi a amuzat-o. Şi, asta. Aşa că am trecut bacalaureatul.

–  Trebuia acordul Dvs. la alegerea subiectului tezei?

–  Da, da, da. Îţi dădea diferite subiecte, şi trebuia să alegi unul.

–  Şi de cei aţi optat pentru „Femeia în istorie”?

–  Pentru că mă interesa. Mă interesa şi în antichitate. Mă interesau multe lucruri.

–  Da. În timpul ocupaţiei… Vă aduceţi aminte de cum a început războiul?

–  Cum de nu… Erau mereu, mereu, erau nişte manifestaţii. Şi era Mircea Lecca, un tânăr, prieten cu fraţii mei. Nevastă-sa trăieşte, şi aveam foarte dese conversaţii la telefon, pentru că nevastă-sa are aşa, un reumatism, şi nu se mai mişcă din casă. Şi stă mai mult în pat. Şi Mircea Lecca şi Jean Sturdza – Jean Sturdza ar fi fost unchiul nevestei lui Mihai Pop.

–  Da, da, da.

–  Ştii, Mihai Pop… Branşa. Era Jean Sturdza, era Costachel – parcă era tatăl? Pe fată cum o cheamă? Fofa?

–  Fof.

–  Mama ei era vară cu mama mea, vară de-al doilea. E aşa: că au fost două surori şi doi fraţi. Una, Irina Sturdza, şi a fost Eliza Câmpineanu. Ele sunt născute Câmpineanu, şi Irina s-a măritat cu Sturdza, bineînţeles. Eliza s-a măritat cu un Greceanu, şi târziu de tot s-a despărţit, din pricina lui Greceanu şi a unei doamne Kalenderu. Erau patru fete Kalenderu. Frumoase. Ina a fost măritată cu Cantacuzino-Grăniceru, care a fost în fruntea legiunii. Una a fost măritată Fălcoianu: Jeanne Fălcoianu. Una a fost măritată Juvara, şi una a fost măritată Galatzi, mi se pare. Şi aia a fost pricina despărţirii dintre Elise Greceanu – Elise Câmpineanu – şi… Pe Irina Sturdza am văzut-o odată în viaţa mea. Dar vedea pe Maman. Pe Lison am văzut-o foarte mult. A fost foarte drăguţă, foarte drăguţă. Şi trebuia aşa, să fie naşa fetiţei mele celei mai mari, a Sandrei, dar a preferat să o lase pe Bati, pentru că părinţii lui Bati ne cununaseră. Şi ea ţinea la tradiţii, aşa…

–  Deci, era începutul războiului. Aţi pomenit de Lecca.

–  Stai să-ţi spun! Aşa. Mircea Lecca şi Jean Sturdza se uneau – Jean Sturdza era înalt, frumos, foarte frumos… se uneau, şi făceau tot felul de manifestaţii. Pentru Franţa. Şi, în fine, se vorbea foarte mult de intrarea în război, de noi, că eram neutri. Erau două partide, unii erau…

–  Germanofili.

–  Păi, sigur că da. Şi regele era cu germanofilii. Ei, şi ce-mi aduc aminte, e de câteva zile înainte, soră-mea m-a luat cu ea spre seară, şi ne-a dus la Capşa. Sora mea era mult mai mare, şi avea foarte multe, multe cunoştinţe, şi se ocupa aşa, o interesa politica. Nu ca cucoanele care fac parte dintr-o societate, sau nu ştiu ce, ci aşa. O interesa, şi era foarte deşteaptă. Şi m-a luat cu ea, şi m-a dus la Capşa. M-a luat cu ea, că nu putea să meargă singură. Capşa era o cofetărie care e şi acuma. Dar era altfel. Şi e acolo. Şi ne-am dus la Capşa, şi ne-am aşezat şi noi la o masă. Şi erau foarte mulţi oameni politici, ca să aflăm… Şi atunci, parcă văd, a venit Robert de Flers, care era unul dintre ofiţerii francezi de pe aici. Era în diplomaţie. Şi a venit Octavian Goga, cumnatul Lizettei. Ei, prieteni foarte buni cu sora mea – ca şi Eugène. Şi parcă văd, Octavian Goga ne spune: „Intrăm!” Adică, intrăm în război. „Acuma ies de la Nicu Filipescu”. Şi, zice, nu ştiu ce, în fine. Şi deja, nu se mai lumina oraşul. Că aveam oraşul luminat, mai înainte, noi.

–  Da.

–  Ca de obicei. Nu ca acuma. Ei, şi deja aşa, a doua zi, întuneric pe străzi, pe la şapte, că eram… era parcă mai târziu, era de Sfânta Maria. De Sfânta Maria. A trecut o trăsură cu soldaţi, sunând din goarnă. Şi asta a fost clipa declarării războiului. A trecut aşa, parcă văd. Noi şedeam în Calea Victoriei, ultima casă înainte de Piaţa Victoriei. Şi parcă văd întunericul ăla. Se făcuse întuneric, trecând soldaţii cu goarna, şi anunţând războiul. Şi a început războiul. Şcoala Bolintineanu s-a prefăcut într-un mic spital. Într-un mic spital, în care am fost şi eu infirmieră, fără să fi avut studii. Sora mea urmase, şi a fost infirmieră la Brâncoveneasa. Urmase Crucea Roşie.

–  Pe ea cum o chema? Pe sora Dumneavoastră?

–  Alexandra Fălcoianu.

–  Fiindcă cu Doamna Goga am discutat foarte des despre aceste spitale…

–  Da? Vai, dar poate că ştie numele spitalului, că toate spitalele au fost evacuate. Afară de unul singur, în spatele statuii lui Mihai Viteazu, unde au fost adunaţi răniţii cei mari, şi unde şi fratele meu ăl mare a fost băgat, pentru că el suferea foarte mult de rinichi, şi trebuia să i se scoată un rinichi. Şi în zilele alea era la Sanatoriul Elisabeta de la Şosea. Era un sanatoriu foarte elegant, şi asta. Noi n-aveam bani, dar mătuşa lui făcuse tot. Avea posibilităţi, şi plătise şi se ocupa de el. Iar Ştefănică era acolo internat, şi trebuia doctorul Gheorghian să-l opereze de un rinichi, să-i scoată un rinichi. Or, nu s-a putut lucrul ăsta, că s-a declarat războiul. Şi atunci l-a luat ca mare rănit, neputându-se mişca. L-a adus două zile acasă, şi de acolo la Brâncoveneasa. Iar Brâncoveneasa a fost evacuat, şi de acolo l-au luat – n-avea de ce – l-au băgat în spitalul ăsta unde a lucrat Irina Sturdza, soacra lui Mihai Pop.

–  Deci mama lui Fof.

–  Care era preşedinta. Era cea mai mare.

–  Preşedinta Crucii Roşii.

–  Da. Ea. Şi era şi un doctor Costinescu. Şi acolo a lucrat şi Lison, sora Irinei, şi Esther Golescu, şi Marioara Golescu, şi multe, multe, multe. În fine, cucoanele, toate cucoanele din lume. Iar soră-mea a plecat, a vrut să plece la Iaşi. A vrut să plece cu Brâncoveneasa la Iaşi. Fratele meu a fost luat, şi a fost internat la spitalul ăsta, al cărui nume nu-l mai ştiu.

–  Am s-o întreb.

–  Eu am întrebat mai multe fete, prietene de-ale mele, care au uitat. Era acolo în piaţă, unde e statuia lui Mihai Viteazu. Nu ştiu: în dreapta? În stânga? Ia stai, că-ţi povestesc eu. Şi atunci, da, şi institutul meu a fost transformat în spital, pentru răniţi mai uşor: la mână, la picior, la nu ştiu ce. Erau ţărani foarte drăguţi. Foarte! Doar doi erau de la Târgovişte, care tot ocăreau pe româneşte, cu tot felul de expresii, şi pe urmă eu… Zice, vai domnişoară, n-am ştiut, zice, să ne iertaţi, că noi nu ştiam.

–  Atunci aţi fost pentru prima oară mai aproape de ţărani…

–  Da,  dealtfel eu nici nu ştiam anumite expresii! Credeam că sunt cu totul altceva. Dar nu le întrebuinţam. Dar am să-ţi povestesc odată o poveste nostimă cu bojdeuca lui Creangă. La Iaşi… în sfârşit. Cei doi, Cazacu şi Drăghici, erau doi… care şi scriseseră un fel de poem lung cu războiul. Iar Pricop, Precup, Pricop, povestea cum intrase într-un castel, şi se aşezase într-un jeţ, şi s-a trezit în fântână când s-a aşezat în jeţ. Jeţ e fotoliu, ştii? În fine… Şi mai multe colege de-ale mele s-au făcut atunci infirmiere de-astea, fără şcoală. Mai măturam, le spălam rănile, le făceam corespondenţa, îi puneam să cânte. Unii cântau din flaut şi nu ştiu ce. Le ţineam de urât. (…)

–  Am ascultat benzile vechi pe care le-am înregistrat, şi am ajuns la primul război mondial.

–  Cu mine?

–  Mi-aţi povestit cum s-a dus mama Dvs. la comandamentul turcilor.

–  Cu ea m-am dus şi eu. Ne-am dus împreună.

–  Să reclamaţi un caz.

–  Un hogea.

–  Da.

–  Un hogea din Anatolia. Eu pe vremea aia aveam nouăsprezece, optsprezece… Stai! Eu sunt născută în ‘897. Da, eram…

–  Nouăsprezece ani aveaţi.

–  Da. În ’16 a izbucnit războiul, plus trei, nouăsprezece. Optsprezece sau nouăsprezece ani… Şi aveam… Învăţam arăbeşte. Aveam aşa, idei. Şi m-am bucurat când am văzut că vine un turc din Anatolia. He! /râde/

–  Ştia ceva arabă probabil.

–  Vorbea: ghaighaghe… Ei au un semn „hgha”, aşa, foarte gutural. Şi ăsta vorbea foarte urât. Numai aşa, cu semnul ăla. Şi venise el, şi un locotenent mai tânăr. Şi noi le dădusem salonul şi biroul fratelui meu şi o odăiţă. Noi ne retrăsesem. Stăteam într-o casă mai veche, care nu era a noastră, în Calea Victoriei. O casă care a ars din temelii. Erau două case la fel. Nu erau ale noastre, ci ale unui proprietar bogat, Elefterescu. Şi erau două case tocmai la fel. Foarte vechi, dar plăcute. Cu nişte ziduri aşa de mari şi de late. Şi în mijloc o curte cu nişte pietre neregulate, un tei în fundul curţii, mai dincolo de case, în sfârşit, aşa. Un tei care, stai! Şi după asta încă un şir de căsuţe mici, în care a stat un coafeur, singurul, cel mai mare din Bucureşti, dar şi singurul – cred – nu ştiu.

–  Neamţ? Nu Dörr?

–  Dörr? Nu. Cred că ovrei. Nu ştiu, nu ştiu. Avea o nevastă grasă, aşa, care avea o fată, nu, o nepoată, Viorica Marin, care învăţa clavier tot la doamna Ioanin, unde învăţam şi eu. Viorica Marin… Sunt două cucoane grase, şi Dörr avea un magazin în Calea Victoriei. Şi când vroiai să fii elegantă, şi să fii bine pieptănată, te duceai la Dörr.

–  Cine din „lumea bună” se mai ducea acolo?

–  Ei, multă lume.

–  Da? Era un obicei ăsta?

–  Ba nu. Când vroiai să fii mai bine pieptănat, mai bine. Dar noi am fost mai simple. Şi toată generaţia mea, şi toate prietenele mele. Nu aveam nici atâtea rochii, câte sunt acuma, nici… Ne mulţumeam cu două-trei rochii pe vară, două rochii iarna. Nu ştiu. Nu, nu. Eram mai simple. Şi pentru coafură. Dar dacă erai să te duci la o serată, da. Te duceai la coafeur.

–  Fetele Mandrea, sau fetele Odobescu se duceau acolo?

–  Cred că Lizica nu. Nu ştiu. Ea avea… se pieptăna aşa, mai strâns parcă. Dealtfel pe Lizica am cunoscut-o când eram deja mare. Am cunoscut-o în timpul războiului, la o prietenă şi rudă, Marie Cezianu, al cărei bărbat era dus în război, şi ea rămăsese cu copiii. Şi cum avea un glas frumos, a vrut să ia lecţii de muzică cu Kiriac. Faimosul Dumitru Kiriac. Atunci, probabil ca să nu fie singură – era foarte prietenă cu sora mea, foarte prietenă! Au fost până în ultima clipă, ştii. Era şi foarte frumoasă. Şi m-a poftit şi pe mine. Eu eram mult mai mică, aveam 14 ani mai puţin decât sora mea. Dar era foarte drăguţă, şi eu eram deja de 19-20 ani… Şi m-a poftit să iau lecţii şi eu de teorie muzicală cu Kiriac. Eu mai mult tăceam, dar ascultam. Şi ea mai şi cânta, şi învăţa teorie. Şi acolo am întâlnit pe Lisette Goga. Lisette Goga, care era prietenă de mai de mult cu Marie. Era mai mare decât mine cu vreo patru ani. Şi astea au fost primele… Pe urmă, după se s-a măritat cu Eugène Goga – care era prieten bun cu sora mea şi cu mine, foarte drăguţ. Şi Octavian, şi Eugène. Dar cu Eugène am fost mai prietenă. Pentru că cu Eugène Goga… stăteai de vorbă cu el. Goga, Octavian vorbea. Şi atunci cucoanele, în jurul lui, ascultau.

–  Nu stătea de vorbă, ţinea expuneri.

–  Da, da, da. Şi el vorbea, vorbea… Ei, şi cu Eugène te înţelegeai.

–  Ştiţi nemţeşte?

–  Eu nu ştiu nemţeşte. Mai întâi am făcut grevă, nu mi-a plăcut să învăţ nemţeşte, că eram francofilă /râde/. Şi afară de asta la pension, la Bolintineanu, unde mergeam externă, erau guvernantele nemţoaice, de mi se părea aşa de vulgar! Mi-a părut foarte rău, că limba germană, mai ales când e vorba de muzică şi de filosofie, este minunată. Barem de muzică… Liedurile! Şi nu-mi place să le ascult decât în nemţeşte. Dar n-am învăţat, nu ştiu. Nu pot să vorbesc nemţeşte. Am citit vreo trei cărţi în viaţa mea.

–  Vorbeam de timpul războiului, de lecţiile cu Kiriac.

–  De teorie muzicală. Da. Nu cântam. Marie Cezianu cânta. Marie e născută Ghika. Dar eu am mai avut altă prietenă Marie Ghika, aşa că sunt diferite.

–  De aceea v-am întrebat, în perioada războiului cu cine vă vedeaţi? Vă întâlneaţi cu prietenele, probabil.

–  Ei, ne întâlneam. Uită-te… mai întâi prietenele de şcoală. Da. Avem fetele, două fete Negrea, fetele unui judecător care aveau şi o guvernantă franţuzoaică. Şi foarte mult m-am întâlnit cu Adi Poenaru. Adi este Madeleine Poenaru, Adi Poenaru a devenit mai târziu nevasta generalului Pantazi. Ştii? Care a fost ministru de război, şi care a murit în închisoare. Şi Adi era foarte, foarte drăguţă, deşteaptă. O rudă, rudă de departe cu Alice Voinescu.

–  Când vă întâlneaţi cu prietenele, cu ce le serveaţi, cu ceai, cafea, ce anume?

–  Ah, ceai cu… inventaseră prăjitură de fasole. Ştii, fasolea ni se părea la început… Ah, ce bună, ce bună! Parcă era de castane /râde/ Şi pe urmă s-a făcut… Nu ştiu, nu mai îmi făcea ciocolată… În Calea Victoriei aveam un salon. După ce am scăpat de turc. Dar nu ţi-am povestit cum am scăpat de turc!

–  Mi-aţi povestit data trecută.

–  Da? Cum am fost la colonelul ăla într-un salon bleu-pâle, aşa, şi cu infirmiera care a intrat şi a făcut o reverenţă, şi cu ofiţerul foarte amabil care l-a măturat – din prima zi a dispărut! Ofiţerul… şi salonul a rămas. Atunci nu ne-a mai pus pe nimeni. Şi-mi făceau prietenele, când aveam obiceiul să le primesc. De pe la 15-16 ani am început să primesc. Toată copilăria o petrecusem fără prieteni de vârsta mea. Câini, pisici şi fraţii mei. Ştefan – cel mare, Radu, Alexandra, sora mea, delicioşi cu mine, răsfăţându-mă, dar aşa. Cam aşa. Dar au fost minunaţi cu mine! Însă n-am avut prieteni de vârsta mea, decât foarte rar. Aşa dacă mi se întâmpla să mă ducă vreodată pe la copiii… Acuma, la şcoală, când am ajuns la şcoală – înainte de război, înţelegi? – am fost înconjurată de vreo 3-4 copii. Şi-am început să le povestesc. Şi le-am povestit! Ce nu povestisem toată copilăria mea! Ei, acum, în timpul războiului, mai cu seamă prietenele alea, Negrea, a căror mamă – născută Durma – a avut un frate care a făcut mare vâlvă în jurul lui. Cânta foarte frumos, lucruri de-astea, uşurele, uşurele. Petrică Durma. Faimos! Aşa. Avea un mare talent: dansa, cânta, mai cu seamă la toate serbările astea de binefacere, ştii? Din timpul războiului. Petrică Durma. Iar doamna, soră-sa, Marioara Durma, Marioara măritată cu Negrea, a avut două fete, din care una de vârsta mea. A mare, care a fost cu mine în clasă. Şi suntem singurele care am mai rămas. Mai e şi cea mai tânără care… Nu puteam să ne vedem, că nici ea nu poate să meargă… Ei, şi ce-ţi spuneam? Aşa. Adi Poenaru şi Madeleine Poenaru cu mama lor. Doamna Poenaru avea o moşie în Oltenia. Erau foarte deştepte şi foarte plăcute. Iar când veneau în vizită la mine, fetele astea, Didi Negrea, care avea şi o guvernantă franţuzoaică, îmi făcea prăjiturile la ea, şi mi le aducea.

–  Ce?

–  Se cheamă ciudat şi cam indecent: „pets de nonne”. Nonne este călugăriţă. Este şi o anecdotă: un arhimandrit catolic s-a dus să viziteze o mănăstire – bineînţeles a şi mâncat acolo. Călugăriţele au făcut ca desert prăjiturele aşa, care sunt aşa… Şi când a fost aşa, arhiereul a zis: Eu vreau pe al superioarei. „Je veux celui de la supérieure”. Şi va să zică aşa. Ne încălzeam cu ceai. Nu prea aveam lemne în timpul războiului. Şi când am avut lemne, n-am avut cine să ni le taie. Aşa că, la început, în odăiţele alea, nu în salonul ăl mare, în odăiţe, eu puneam lemnul în sobă, ştii… şi-l rezemam de un scaun. Şi pe măsură ce ardea, îl împingeam în sobă. În fine, se mai încălzea. Iar în salonul ăl mare, tot aşa: ne descurcam cum puteam, şi puneam o lampă mare de gaz, aşa, în mijlocul camerei. În mijlocul salonului, şi o fixam aşa, pe ceva care era un vechi „brasero” spaniol, din vechile mobile rămase printre atâtea păţanii. Că familia mea a avut… Îţi spusei că bunicii, părinţii mamei mele au fost grozav de bogaţi. Bunica mea era născută Kretzulescu, ea era descendentă din Brâncoveni – a lui Brâncoveanu, şi se măritase cu un foarte bogat boier, Alexandru Niculescu, care cred că era şi snob, şi care era foarte bogat. Şi Marica Kretzulescu care-l luase era soră cu Niculae Kretzulescu.

–  Omul politic.

–  Care a fost ministru de instrucţie, şi care a fondat facultatea de medicină, împreună cu Davila. Şi Marica Kretzulescu a mai avut trei surori, care nu s-au măritat. Şi Maman le zice „Tantile”. „Mă duc la Tantile”. Şi „Tantile” aveau şi o damă de companie, Mademoiselle Claudin, lucru care se obişnuia pe atunci. Mademoiselle Claudin care a trăit toată viaţa la ele. Aşa cum aveau Văcăreştii pe Miss Alen… O englezoaică care, tot aşa, a trăit la ele. Era foarte obişnuit lucrul ăsta. Ei, şi aşa… Lampa stătea pe brasero-ul ăla care era un fel de cerc, aşa, cu picioare de lemn. Şi Didi Negrea şi Mademoiselle Fiels şi cu Elenuţa îmi aduceau prăjiturele. Pâinea în timpul războiului a fost groaznică. Ştii? Mai întâi, zahărul nu mai era alb. Trebuia să te mulţumeşti cu un fel de zahăr cafeniu, melasă, melisă, nu ştiu ce era…

–  Melasă.

–  Melasă, şi pâinea nu era bună. Şi mie îmi scosese nişte plăci, aşa, din pâine cred… Maman se ducea, şi cumpăra.

–  Se găsea făină din asta, cu tărâţe?

–  Nu! Ştiu şi eu? Nu ştiu. Ştiu că… Da, nu ştiu, că Maman se ducea. Maman ieşea şi se ducea şi cumpăra. Dar nu ştiu ce. Totuşi se mai găsea câte ceva, dar prost. Ştiu doar că se ducea la alte persoane care procurau. De exemplu, era o doamnă Pallady, o rudă de-a lui Marghiloman, care cunoştea pe Maman. Şi Maman se ducea, şi venea aşa… Şi găsea la ea lapte. Şi poate şi pâine. Şi lua aşa, şi tot aşa. Şi aia procura, şi mai procura şi altora. Dar ştiu că era prost. Şi lemne n-am avut. Şi la un moment dat, ne-a trimes lemne profesoara mea de clavier. Nu ştiu cum, a avut, şi ne-a trimes o cărucioară cu lemne. Ah, la început, mai întâi, la începutul războiului… Mai întâi, vroiam să fiu şi eu la fel cu soldaţii, şi să nu profit de lucruri prea bune, aşa că îmi desfiinţasem patul: dormeam pe un pat de campanie care era un pat de fier, aşa, se desfăcea, şi avea o salteluţă foarte subţire /râde/ Şi dormeam acolo. Dar, până la urmă era aşa de rece, încât îmi băgam picioarele într-un manşon ca să adorm. În sfârşit… dar asta era voit.

–  Ce s-a întâmplat cu spitalul Crucii Roşii româneşti? N aţi făcut de tură?

–  Ba da. La început. La începutul războiului. Institutul Bolintineanu, pensionul Bolintineanu s-a schimbat în spital pentru răni uşoare.

–  Şi spitalul?

–  Cred că… Nu ştiu. Mai există încă casa. La începutul Şoselei Jianu. Şoseaua Jianu este acuma cu aviatorul. Cum se cheamă acuma?

–  Bulevardul Aviatorilor.

–  Era aşa. Era piaţa Victoriei. Şi aici Kiseleff. Paralel cu Kiseleff, Jianu. Napoleon Bonaparte. Am auzit că acuma dărâmă casa lui Iorga.

–  Au şi dărâmat-o.

–  Aşa. Aici, la colţ, era un loc mare, mare. Aici era Palatul  Sturdza.

–  Ministerul de Externe.

–  Ministerul de Externe, care era ca o prăjitură. Aşa, fără îndoială. Dar era făcut numai din lucruri minunate! Bois de rose, lemnul cel mai de preţ, marmură, era o minune! Acolo se dădeau baluri. Acolo am fost la colonelul turc. Era minunat. L-a dărâmat Mareşalul.

–  Da? De ce?

–  Nu ştiu. A făcut Consiliul de Miniştri. Nu-i aşa?

–  În spate.

–  Iar tot acolo, tot acolo, în aceeaşi curte, mai era o casă, ca un „chalet” elveţian, care era închiriată de familia Văcărescu. Acolo stătea Elena cu tatăl şi cu mama ei, şi acolo luase şi pe sora mea, fiind vară primară cu Elena, mult mai tânără decât ea, bineînţeles, dar foarte plăcută. Minunată! Sora mea şedea acolo, şi era şi foarte aproape de noi, pentru că noi am stat – după ce Maman n-a mai avut avere – am stat întâi în Sfinţii Voevozi, care nu e departe de Calea Victoriei.

–  Ştiu, a fost acolo un internat maghiar.

–  Da, da, da. Vizavi. Era nou. Acolo am cunoscut… Erau trei: Georgescu-Tistu, Chinezu. Ion Chinezu. Cred că era cu ei. Dar în toate cazurile i-am cunoscut atunci. Şi unul, parcă Georgescu Tistu şi el scria. Chinezu scotea „Gând Românesc”. Şi l-am mai văzut până târziu. Până s-a prăpădit.

–  Ştia maghiara.

–  Da, dar a şi tradus poezii, nu?

–  Da, da.

–  N-am ştiut-o de la el, dar îl vedeam, venea şi la mine. I-a cerut lui Mircea conferinţa despre Ion Creangă ca să o publice în „Gând Românesc”, şi lucrările lui, şi…

–  Da… Vorbeam despre viaţa cotidiană din perioada ocupaţiei.

–  Viaţa cotidiană, ei, viaţa cotidiană era grea, grea, era foarte grea. Şi mi se părea că este… că o să dureze…

–  O veşnicie.

–  A durat trei ani. Şi nici nu ne mai aşteptam. Mai întâi, în prima zi, fratele meu cel mare, care îţi spun că avea 17 ani mai mult decât mine, era la începutul războiului în Sanatoriul Elisabeta, bolnav, si trebuia să-i scoată un rinichi un doctor Georgian. Şi a izbucnit războiul, şi nu s-a mai făcut nimic. Şi pe urmă a fost luat la Brâncovenescu, unde erau răniţii mari, că ceilalţi au fost evacuaţi. Eu la început ţi-am spus că am devenit soră de caritate la Bolintineanu. Şi asta a ţinut vreo două luni cât a fost…

–  Până s-a vindecat.

–  Până s-a vindecat. Da. Care erau mai grav răniţi, i-a trimes la alt spital. Iar noi ajutam: turnam bazinele, spălam rănile, pe urmă mă duceam şi le făceam corespondenţa. Erau foarte drăguţi. Şi pe urmă mai şi curăţam, mai şi măturam, încât spuneau „Sora Margareta coseşte!” Că nu măturam bine întotdeauna. Pe urmă, mă rugau să mă cobor cu ei, că dormitoarele erau sus, să mă cobor cu ei, câte unul, doi, ca să stau când le spală rănile, să le dau curaj, să fiu acolo. Aşa că mai stăteam, şi mă uitam. Asta ar fi durat… Până s-au schimbat lucrurile. Că înaintam, înaintam. Dacă-i întrebam: „Vreţi să staţi mai mult aici, sau v-aţi întoarce pe front? V-ar plăcea să vă întoarceţi?” „Ba să ne întoarcem că de ce să stăm aici?” Dar pe urmă, când a început retragerea, şi s-a petrecut dezastrul, la Turtucaia, lucrurile s-au schimbat. Şi ne-au venit o serie de orătănii! Cu totul altceva. De unde ţăranii ăştia erau aşa de blânzi şi veseli, cântau şi mulţumeau pentru tot ce li se dădea, ăştilalţi, nimic! Erau de la oraş. Erau aşa, mitocani. Şi atunci, nimic nu e mai rău! Că vin cu pretenţii, nu mai sunt nici ţărani, nici orăşeni, nici una nici alta.

–  Dvs. aţi terminat liceul în ’17, nu?

–  Nu terminasem. Nu terminasem. Cred că mă retrăsesem. Mă retrăsesem de la şcoală. Adică, îmi spunea: „Vino când vrei”. Dar vrusesem să mă ocup de muzică. În ultima clasă. Şi atunci, îţi spusesem, noi nu mai aveam bani. Aveam puţini bani, să-mi plătească lecţii de pian la o foarte bună profesoară. Minunată şi foarte drăguţă. Şi atunci eu nu m-am mai dus la şcoală. În loc să plătească şcoala, unde şi acolo plătea puţin, pentru că Maman era cunoscută, nu ştiu ce, era o familie cunoscută. Şi sora mea învăţase acolo, aşa că i se făceau multe concesii. Şi tot aşa, directoarea zice: „Când vrei, vii şi asişti la cursuri, şi eşti ca şi ele”. Dar nu m-am dus. Nu mă duceam. Adică luasem la un moment dat o clasă ca profesoară de acolo. O clasă a întâia. Şi stai că…îţi spun, când a venit retragerea şi lucrurile astea s-au stricat, pe urmă a trebuit să se evacueze spitalele. Şi pe fratele meu l-a trimes acasă de la sanatoriu, şi toate infirmierele care erau foarte drăguţe. Parcă era un sanatoriu, Elisabeta, la şosea, foarte frumos. În care o mătuşă îl ţinea pe fratele meu. Mătuşile care aveau pe conştiinţă că fratele lor cheltuise averea mamei mele. În sfârşit… şi atunci infirmierele au fost trimese. S-a descoperit că toate, aşa drăguţe cum erau, erau spioane. Şi le-a trimes în Germania, în Austria, de unde veniseră. Şi pe frate-meu de-acasă l-au luat la Brâncoveneasa. Iar de la Brâncoveneasa spitalul a fost şi el evacuat. Şi sora mea care era infirmieră. Cu studii de infirmieră, că eu n-aveam decât aşa…

–  „Calificarea la locul de muncă”.

–  Da. Ea a plecat la Iaşi, şi am rămas cu Ştefănică şi cu Maman.

–  Şi fratele mai mic unde era?

–  Radu avea automobil, şi era pe front cu automobilul. Ştia să se aranjeze foarte bine. Avea şi un aparat de fotografiat. Era bine cu toţi furierii, bine şi cu toţi infirmierii. Îi ştia pe toţi, ştia să spună fiecăruia de unde e, şi se amesteca în toate… şi cu o memorie straşnică, şi cu un simţ aşa, al socialului, dacă vrei (…) În noiembrie vara mea, care stătea vizavi, era măritată cu un colonel Caribol. Era sora Elenei Văcărescu. Avea casa peste drum de noi. Dar tot în calea Victoriei. Şi pleca. Şi lăsase acolo fata din casă, la femme de chambre pe care a avut-o toată viaţa. Şi stătea într-un foişor sus, aşa. În noiembrie, într-o zi geroasă şi noroioasă, Pachita care era în foişorul ăla şi arunca tot. O găsesc alarmată. Şi pe urmă, peste două zile a venit la noi, şi a spus că e ordin de la comandamentul pieţii – aşa se zice, nu? – să dăm toate armele, tot ce avem. Aşa. Şi era în birou o panoplie minunată, foarte frumoasă a fratelui meu, a lui Radu, celui mai tânăr. Şi a trebuit să le dăm. Erau nişte lucruri de muzeu. Fratele meu cel mare fusese luat. Şi după venirea nemţilor, intrarea asta, am pornit a doua zi cu Maman ca să-l vedem pe fratele meu. Şi nu ne-am dus la Brâncoveneasa. Brâncoveneasa fusese şi ea evacuată. Ne-am dus la un spital în spatele statuii lui Mihai Viteazul. Dar nu pot să ştiu cum se chema spitalul ăla! Cu toate că am întrebat pe multe dintre rudele cucoanelor care fuseseră. Că rămăseseră cucoanele cele mari. Irina Sturdza era preşedinta Crucii Roşii. Şi rămăsese ea, rămăsese sora ei, vară cu Maman, Eliza Câmpineanu – atunci era măritată Greceanu, pe urmă s-a despărţit. Pe urmă doamnele Golescu, Sturdza, Boruzescu… tot ce era mai răsărit, şi erau infirmiere acolo. Drumul din Calea Victoriei, de la Capu-Podului, şi până acolo, în spatele lui Mihai Viteazu, l-am făcut într-un oraş care nu mai era al nostru. Nu mai auzeai o vorbă românească. Numai nemţeşte şi ungureşte. De unde ieşiseră? Nu ştiu…

Margarita si Mircea Vulcanescu – posibil Paris, 1938

Vezi si:

• “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]

• Zoltán Rostás: THE PARALLEL BUCHAREST OF THE 1980s. The recollections of a preserver of memories
• Feţele nevăzute ale Capitalei