„Când s-a auzit că se face slujbă românească în Aspropirgos”

„Când s-a auzit că se face slujbă românească în Aspropirgos”

Extras din vol. ”Eu în România mă simt străin” Vieți de imigrant în Grecia: Interviuri de: Zoltán Rostás și Nicole Salamon, Editura Eikon, 2018

Marian Nicoloiu (48 de ani, Ocnița, jud. Dâmbovița, emigrarea în 2000)

– Sunt preot din anul 1992. Viața pentru mine a fost ca o mare agitată, încă de la început, din primii ani ai vieții. Sper să fi ajuns undeva la un liman până acum, deși nu poți fi niciodată sigur de ceea ce îți oferă ziua de mâine…

– Vă trageți din familie de preoți?

– Nu. Eu sunt primul preot în familie, părinții mei au avut o istorie mai dificilă, aș putea spune… Mama a rămas orfană în timpul războiului, nu și-a cunoscut niciodată părinții.

– De unde sunteți, de loc?

– Din satul Ocnița, județul Dâmbovița. Viața mamei mele a fost dificilă. Când a crescut, a plecat în București. A vrut să lucreze ca secretară, dar nu s-a descurcat, și a trebuit să se întoarcă în satul unde a crescut. A rămas acolo în sat, l-a cunoscut pe tata, și așa m-am născut eu și fratele meu.

– Cum ați luat decizia de a deveni preot?  

– Mamei mele i-a plăcut foarte mult muzica clasică, și a vrut să urmăm școala de muzică. Fratele meu a și început școala de muzică în Târgoviște, a continuat, a mers mai departe la București, a făcut conservatorul, și acum trăiește în Germania. Eu am făcut doar școala generală de muzică, nu am mers mai departe și la liceul de muzică. Am făcut cunoștință cu muzica religioasă, care m-a atras… Această muzică a fost cea care m-a determinat să îmi schimb orientarea în viață, și așa am intrat la seminarul teologic din București, în 1986. Mi-a plăcut foarte mult să învăț. Am studiat mult, și asta o spun nu ca o mândrie, dar în toți acei ani m-am axat foarte mult pe studiile mele, am fost primul din clasă în toți anii. Seminarul de teologie era de cinci ani, iar eu în al patrulea an îmi luasem deja toată materia pe care am avut-o pentru cei cinci ani. Am făcut cerere la patriarh, ca să îmi aprobe să dau examenele și pentru anul cinci. Mi s-a aprobat, am dat examen la 18 materii, scris și oral, și le-am luat cu brio. Asta era prin anii `90, am prins o perioadă foarte dificilă, cu schimbarea de regim… Îmi făcusem gânduri, planuri pentru viitor, dar ne-au cam prins schimbările, care n-au fost deloc în favoarea noastră.

– Vă referiți la familie, sau la situația de viitor preot?

– Ca familie. Componenta religioasă, cum să vă spun, are totuși și o latură materială. Până în `89 exista un salariu sigur, existau anumite surse de venit, care îți permiteau să îți desfășori activitatea fără să fii nevoit prea mult să lași latura spirituală pentru cea materială. Dar după `90, lucrurile s-au schimbat. A fost o perioadă extrem de dificilă: tranziția, economia de tranziție… M-am căsătorit la 22 de ani. Eram tânăr, și am plecat în viață cu multe speranțe și cu multă forță, dar, din păcate, lucrurile nu au fost așa cum m-am așteptat eu să fie… Îmi amintesc cum au început lucrurile, cu refuzul episcopului de a-mi da un salariu, eu fiind proaspăt absolvent de facultate. Dar el a preferat să le angajeze la arhiepiscopie pe cameristele de la hotelul partidului comunist, care erau acolo. Am început cariera cu mari deficiențe financiare, pentru că eu nu aveam de unde să-mi creez alte surse materiale… În sfârșit,

după multe rugăminți și apeluri, am primit o parohie mică,

lângă orașul Târgoviște, cu 70 de persoane. Majoritatea erau pensionari de la fostele CAP-uri. Am pornit cu mare drag și mare avânt, ca orice tânăr la începutul carierei. Însă, după un timp, am constatat că aveam mai multe obligații, decât drepturi. Soția mea, la vremea respectivă, lucra la combinat, și ajunsesem să îmi dea salariul ei, ca să pot plăti taxele către arhiepiscopie. Totuși, nu am renunțat, am rezistat aproape patru ani acolo. Între timp, au apărut și copiii, doi băieți… Problema cea mare însă – acesta a fost și motivul pentru care am plecat din România – a fost că am luat credit la bancă, să ne cumpărăm o casă. România era atunci într-o degringoladă economică, din toate punctele de vedere. Dobânzile creșteau peste noapte…

– În ce an se întâmpla asta?

– În `94-`95. Toate aceste lucruri ne-au dus în colaps. M-am trezit peste noapte că acel credit a tot crescut, astfel încât nu am mai putut face față nici eu, nici soția. Cum spuneam, prețurile creșteau peste noapte, salariile erau mici. Majoritatea celor care erau în parohie au început să plece, care pe unde puteau. Am mai rămas doar cu câteva persoane în vârstă… De multe ori, când plecam cu botezul și găseam familii amărâte cu copii mici, scoteam bani din buzunar, ca să le las ceva pe masă. Nu puteam să le iau eu bani… Și atunci, am cerut să mă elibereze din arhiepiscopia Târgoviște. Mă hotărâsem, și primul pas a fost să plec în Israel. Am plecat în Israel în `97. Primul meu contact cu străinătatea a fost biserica creștin-ortodoxă din Israel.

– În `97 era destul de greu să pleci din România…

– Da, se pleca destul de greu, dar pentru mine nu au fost probleme, am plecat repede. Când am ajuns însă în Israel, la reprezentanța bisericii ortodoxe de acolo, am fost primit ca un simplu pelerin, cu toate că aveam statut de preot… Așa a fost mai mereu, în diverse situații de viață, întotdeauna a existat această problemă: nu am fost primit cu căldură, așa cum ar fi trebuit să fiu primit, și niciodată nu am înțeles, de ce…

– Ați plecat împreună cu familia?

– Nu, am plecat singur. Nu puteam să plec cu familia, pentru că, în primul rând, nu aveam suficiente fonduri ca să pot lua familia cu mine. În al doilea rând, nu știam ce mă așteaptă acolo, iar copiii erau destul de mici. Cel mare avea patru ani, cel mic avea doi. Când nu ai cunoștințe, sau nu ai o bază financiară solidă din care să te poți întreține, este foarte dificil să iei hotărârea de a pleca împreună cu familia într-un loc necunoscut. Când am ajuns în Israel, situația nu a fost așa cum mă așteptam.

Am fost cazat într-o clopotniță,

locul în care se trag clopotele… Patul era format dintr-o ușă pusă pe o scară, cu o saltea peste, și pentru asta trebuia să plătesc cinci dolari pe noapte. Primul lucru pe care l-am făcut acolo, a fost să ies afară, și să cunosc orașul Ierusalim, să văd locurile religioase, care erau în sufletul meu. Într-una din vizitele pe care le făceam în cetatea veche, s-a întâmplat să cunosc câteva măicuțe românce, care erau la o mănăstire pe Muntele Măslinilor, la reședința patriarhului grec din Ierusalim. Ne-am cunoscut, am intrat în vorbă cu ele, și mi-au propus să mă mut la reședința patriarhului grec din Ierusalim. Sunt șapte biserici acolo, și mi-au propus să rămân cu ele, să slujim acolo. Am mers în audiență la patriarh, patriarhul era foarte binevoitor, mi-a oferit imediat o camera, și mi-a acordat și o mică îndemnizație, așa că am rămas cu ei, acolo. Bineînțeles că lucrul ăsta a generat foarte multă animozitate la biserica românească… M-am dus să îmi iau rămas bun. Rămas bun, în ce sens? Acumulasem deja o mică datorie pentru cei cinci dolari pe care trebuia să-i plătesc, se adunaseră… Cred că am fost primul preot care a curățat tone de gunoi în orașul Ierihon, acolo unde astăzi este așezământul românesc…

– Cum adică ați curățat tone de gunoi?

– În orașul Ierihon o persoană plecată din anii `20-`30 a lăsat în testament bisericii noastre române o casă și un teren. Acolo exista o maică, căreia biserica i-a pus la dispoziție niște maici, care să aibă grijă de ea, până când nu va mai fi în viață. Ei, și acolo trebuia să înceapă lucrările de construire a așezământului românesc de la Ierihon. Am mers împreună cu câțiva muncitori arabi, și am muncit cot la cot cu ei, am curățat toată curtea de tot ce era acolo, și cu asta mi-am plătit cazarea la biserica românească. După o perioadă, văzând ei că stau chiar în locuința patriarhului grec, și desigur cunoșteam deja diferiți ierarhi – pentru că veneau acolo foarte des, și eu eram responsabil de complexul de acolo – s-au schimbat nuanțele: au trecut de la animozitate la prietenie. Și au început să mă invite de multe ori, să facem excursii cu muncitorii români care veneau în pelerinaj. Se organizau pelerinaje, exact așa cum se fac și în ziua de azi, și trebuia să-i însoțesc cu autocarul, vinerea și sâmbăta mergeam cu ei. Pe toată perioada în care am rămas acolo, la reședința patriarhului grec, mi-am făcut mulți prieteni și cunoștințe, aici fiind mult mai sus decât eram înainte, pe o scară dintr-o clopotniță, părăsit și uitat de toată lumea. De acum, începuseră să mă caute mulți, am fost invitat într-o perioadă și în Tel Aviv, am slujit și la biserica Sf. Gheorghe din Yaffo, orașul vechi. După aceea, a rămas acolo, în locul meu, părintele Gherasim, pe care l-am cunoscut tot în Ierusalim.

– Adică v-ați simțit bine printre greci, au fost mult mai primitori cu Dumneavoastră?

– Da, mult mai primitori… Una e să ai cameră pusă la dispoziție, să ai tot ce îți trebuie, plus îndemnizația, alta e să stai într-o clopotniță, și să mai și plătești pentru asta.

– Câți ani ați rămas în Israel?

– Aproape doi ani. La un moment dat, eram hotărât să mă duc în România, și să îmi aduc familia, însă au început o serie de atentate… Problema cea mai mare era școala copiilor. Exista această problemă, în privința școlii copiilor. În acea perioadă, în `99, a venit în Ierusalim un episcop din Cipru, de la o mănăstire mare de acolo.

– În ce limbă comunicați în Israel?

– La școală, în București, am învățat greaca veche. Și vorbeam și limba engleză, pe care o cunoșteam foarte bine. Limba engleză a fost liantul peste tot, unde am mers. Stând printre greci atâta timp în Israel, începusem să învăț și greaca nouă. Greaca veche însă m-a ajutat foarte mult la slujit, pentru că așa cum este aici, așa era și acolo: slujeam în limba greacă veche. La școală, în București, cât am stat, tot ce ce am învățat a fost greaca veche, și toți termenii bisericești sunt traduși din greaca veche. Acum am ajuns la performanța, încât fac traduceri din greaca veche în greaca nouă pentru greci, ca să poată înțelege și ei anumite lucruri, pentru că am surpriza uneori să constat că

ei vin la biserică, dar de fapt nu înțeleg mai nimic.

Și, cum spuneam, fiind în Ierusalim și venind acest episcop din Cipru, am primit o propunere de la el să merg în Cipru, și să văd dacă mă pot acomoda acolo. Pentru că eu voiam să fiu undeva unde să pot să îmi aduc și familia. Acestă perioadă, departe de familie, a fost foarte dificilă pentru mine. Știam că am acasă o soție tânără cu doi copii frumoși, și îmi doream foarte mult să fim împreună cu toții. Au fost clipe în care aș fi lăsat totul… Când nu pleci de bună voie și organizat într-o țară străină, sau pleci efectiv alungat de propria ta țară, atunci desigur că simți în suflet o mare dezamăgire și durere. Sigur că ești legat de țara în care te-ai născut, și mulți emigranți își doresc să se întoarcă, dar de câte ori te întorci, găsești aceleași lucruri pe care le-ai lăsat, cu toate că au trecut atâția ani… Situația personală a majorității oamenilor care au rămas în România e aceeași, nu s-a schimbat.

– Și până la urmă v-ați hotărât să mergeți în Cipru…

– Da, am plecat în Cipru în `99-2000, și am ajuns la mănăstirea Kikkos, cea mai mare mănăstire de acolo. Și aceea e o mănăstire turistică, adică cu mare flux de turiști. Și acolo am fost responsabil pentru primirea turiștilor, având în vedere că stăpâneam bine patru limbi: engleza, greaca, franceza, româna și puțin ebraica. Stând în Israel înveți ebraica, acum am mai uitat-o, neexersând. Ei, și acolo la mănăstirea din Cipru întâmpinam turiști, veneau șase-șapte autocare pe zi. Trebuia să le prezint mănăstirea, istoria mănăstirii… Am stat și acolo aproape doi ani. A fost perioada în care mi-a mers cel mai bine financiar, eram plătit foarte bine. Atunci m-am hotărât să încerc să îmi aduc familia, dar și acolo a fost o problemă. Mănăstirea se afla în vârful muntelui Trodos. Cel mai apropiat sat de mănăstire se afla la 40 de kilometri, unde era o școală generală de șase clase. Deci, și aici aceeași problemă am întâmpinat-o: cea cu școala copiilor. Eu având parte de educație, nu am vrut să las copiii fără școală, așa că, cu toate că de data asta câștigam foarte bine și mi-aș fi permis, tot nu s-a putut…

– Mergeați des în vizită în România, să îi vedeți?

– Cea mai grea perioadă a fost aceea, când eram în Israel, pentru că nu am putut să plec deloc în România. În schimb, din Cipru mergeam foarte des. Într-un an am fost de 14 ori, episcopul era foarte îngăduitor și foarte bun, mi-a înțeles situația. În Cipru a fost perioada în care am reușit să îmi achit integral toate datoriile, care de fapt m-au scos pe stradă. Am stat doi ani acolo, până când, tot așa, prin anumite relații, am reușit să plec în Grecia. Fiind mult mai aproape de România, am reușit să îmi aduc în Grecia soția și copiii.

– În Grecia în ce an ați ajuns?

– La sfârșitul lui 2001. Soția a venit undeva prin martie 2002, iar copiii în vacanța de vară. Pot spune că am avut  mare noroc, pentru că în anul acela am apucat ultimul avion cu care copiii puteau călători singuri. A doua zi a intrat în vigoare legea care prevedea că minorii nu mai pot călători singuri, fără unul din părinți. Pe aeroportul din Atena, când mi i-a adus de mână stewardesa, eram atât de fericit, aveam lacrimi în ochi, pentru că era momentul în care, după atâta timp, se reîntregea familia…

– În ce zonă a Atenei ați stat?

– Am închiriat o casă în Aspropirgos, un oraș aflat la câteva zeci de kilometri de Atena. Prima mea slujbă pe care am avut-o, a fost la biserica de pe insula Salamina, o insulă aflată foarte aproape de țărm, asta datorită unor cunoștințe, care ulterior mi-au devenit cei mai buni prieteni: el grec, ea româncă. El era din familie de refugiați politici din România, s-a întors în Grecia cu familia în 1990, imediat după revoluție, și s-au stabilit în insula Salamina. Aveau o firmă de curățat covoare, unde mi-au dat și mie de lucru. Băieții lor nu au vrut să facă facultatea în Grecia, au mers în România la studii, și s-au căsătorit cu românce. Noi ne gândeam uneori să ne întoarcem în România, iar ei tot timpul ne spuneau să nu plecăm, și să ne urmăm întotdeauna copiii… Lucrul acesta nu l-am înțeles până anul acesta… Cum spuneam, la scurt timp după ce am ajuns în Grecia, și ne-am adunat cu toții, am găsit această biserică: un paraclis aflat pe insulă, în care nu mai făcuse nimeni Sfânta Liturghie de vreo patru-cinci ani. Am nimerit foarte bine, în sensul că era luna martie, înainte de Paște, și căutau pe cineva să le facă slujbă. În limba greacă, la vremea aceea nu se punea problema de slujbe în limba română.

– Nu erau mulți români acolo, pe vremea aceea?

– Români erau, dar până a intra România în Uniunea Europeană, în 2007, situația era mai dificilă. Erau mulți care lucrau la negru și evitau să se arate.

Erau mulți români, dar stăteau ascunși.

Neavând acte, oamenii se temeau… Când stai ilegal într-o țară străină, ești supus la multe abuzuri din partea tuturor. Dacă te prindea poliția, te trimitea înapoi în România, și mai primeai și interdicție și amendă.

– Dumneavoastră cum ați obținut permis de ședere?

– La mine a fost mai ușor. Grecia fiind o țară foarte religioasă, iar biserica fiind, prin constituție, parte integrantă a statului, mi s-a dat drept de ședere prin biserică. Bineînțeles, nu era un drept de ședere cu toate drepturile asigurate, dar nu puteam fi expulzat. Am avut dreptul să îmi dau copiii la școală, deci era alt statut… Pe mine mă plăteau de la biserica respectivă, iar în cursul săptămânii lucram și la firma de curățat covoare, mai scoteam bani și de acolo.

– Soția a învățat limba greacă?

– Nu prea, și nici în ziua de azi nu o stăpânește bine. Ea s-a axat foarte mult pe creșterea copiilor. Când au venit ei, cel mic intra în clasa întâi, iar cel mare în clasa a treia. A trebuit să fac greaca intensiv cu ei timp de trei luni de zile, ca să putem să-i dăm la școală. Au mers foarte bine la școală, chiar de la început, nu am avut probleme cu ei. Am avut și o situație nu prea favorabilă nouă, legată de limbă, deoarece în zona în care locuiam noi erau foarte mulți copii de emigranți, în special din emigrația rusofonă. Era un cartier de rusoponzi. Copiii lor nu vorbeau limba greacă, vorbeau doar în rusă, așa că la școală învățătorii erau axați mai mult pe limba greacă, iar copiii mei au fost luați practic de la zero. În cartier am avut parte și de episoade de rasism, asta am observat-o atunci, când am schimbat școala copiilor: au plecat de la școala de rusoponzi, și au mers la o școală doar de greci. Copiii mei au fost întotdeauna premianți, dar au existat probleme atunci când, de ziua națională a Greciei, fiind primii în clasă la învățătură, trebuiau să țină steagul grecesc. În primul an li s-a refuzat acest lucru, nu puteau duce steagul la paradă.

– Foarte interesant acest lucru: sunt un popor ospitalier, te ajută, dar numai până se ajunge la steagul lor național.

– Eu am înțeles limitele lor, și am căutat întotdeauna să fiu diplomat, pentru că naționalismul are mai multe fețe. Îi admir pe naționaliști, și îi înțeleg, este normal ca un cetățean să își iubească țara, dar nu îmi plac excesele. Asta se întâmplă uneori și datorită lipsei de informare. Am simțit-o și în domeniul nostru bisericesc. Mulți sunt neinformați și manipulați… Manipulați în naționalismul extrem, care nu are legătură cu realitatea, cu civilizația și cu cultura greacă. Dacă stăm să ne gândim, Grecia a fost leagănul democrației, aici au luat ființă primele idei, conceptele de drepturi, de obligații, de patrie, de constituție. Cu toate astea, majoritatea grecilor de rând nu au nicio legătură cu toate aceste lucruri… Am citit foarte multe cărți, și am văzut tot felul de speculații, inclusiv în domeniul religios, de un naționalism din acesta extrem. Marea majoritate a celor care aderă la formațiunea aceasta politică de extremă dreaptă, Zorii Aurii, sunt oameni fără prea multă educație, influențați de idei intens promovate, chiar și pe televiziunea greacă.

– Un simpatizant al acestui partid, Zorii Aurii, îmi spunea odată că nu au probleme cu noi, românii, fiind tot creștini ortodocși, ci doar cu străinii de altă religie… 

– Asta se întâmplă acum… Eu vorbesc de Grecia anilor de dinainte de integrarea în Uniunea Europeană. Statutul acesta de stat membru al Uniunii Europene ne-a adus multe drepturi nouă, românilor… Timp de vreo doi ani, în 2007-2009, autoritățile elene nici nu recunoșteau, sau poate  nu doreau să se recunoască faptul că și noi am intrat în Uniunea Europeană. În afară de poliția de frontieră, celelalte autorități nu erau încă informate.

– A propos de religie: pentru greci nu e relevantă atât cununia civilă, mai importantă e căsătoria religioasă.

– Să vă explic… Având în vedere faptul că în Grecia statul este legat de biserică și biserica de stat, prin articolul doi din constituție, statul a făcut o derogare în privința anumitor acte. Până acum un an sau doi, când s-a votat legea cu căsătoriile civile, în Grecia căsătoria era efectuată numai de către biserică, iar statul, prin oficiul registrului de stare civilă, doar consemna căsătoria religioasă efectuată de către biserică. Practic, trebuia să aduci toate actele la biserică, și biserica efectua căsătoria religioasă, pe care statul doar o consemna. Această oficiere se făcea în urma aprobării de la mitropolie, deci traseul era de la mitropolie la biserică și de la biserică la registrul stării civile.

– Îmi spunea o persoană de origine albaneză că, în urmă cu vreo 15 ani, cei care erau de religie musulmană veneau aici în Grecia, se botezau creștini ortodocși, și li se dădea automat drept de ședere. Își schimbau chiar și numele… 

– Asta era valabil pentru cetățenii albanezi de origine greacă. Grecia are o zonă, la granița cu Albania, în care au locuit etnici greci de origine albaneză. Și acum, cum să zic… Condițiile de aici atrăgeau, Grecia era membră a Uniunii Europene, și avea un nivel de trai mult mai ridicat, așa că veneau foarte mulți. Într-adevăr, se botezau și luau permis de ședere cu toate drepturile. În momentul în care îi botezau, le refăceau practic toate actele, începând cu certificatul de naștere. Pentru că aici exista o problemă care abia acum s-a reglementat. Copiilor născuți în Grecia până acum doi-trei ani – și de lucrul acesta m-am lovit și eu, de foarte multe ori – părinții refuzau să le pună numele la naștere, și asteptau până la botez, ceea ce se putea întâmpla chiar și după trei-patru ani de la naștere.

Așa stăteau copiii ani de zile, fără să aibă nume, 

deși rânduiala bisericească specifică în mod clar că în ziua a opta de la naștere trebuie pus numele copiilor. Mie mi s-a întâmplat să botez un copil și la patru ani…

– Interesant… Am înțeles că dacă părinții erau căsătoriți doar la primărie, unii preoți greci nici nu le botezau copilul.

– Ce se întâmplă? Neavând trecutul comunist al României, în Grecia s-au păstrat multe din rânduielile vechi ale bisericii, în special puterea monahală, să îi spunem așa. Acest lucru are avantajele și dezavantajele sale. În Grecia, foarte mulți preoți sunt călugări la parohii, ceea ce în România nu se mai întâmplă de mult timp. Sunt foarte multe influențe din zona mănăstirilor, chiar și în viața omului de rând. Bine, eu nu vreau să le condamn, departe de mine gândul ăsta. Însă multe dintre ele – asta e părerea mea personală – nu mai sunt adecvate vremurilor, fiind deosebit de dificile pentru omul de rând. Dar, probabil, și asta face parte din spiritul, tradiția și cultura greacă.

– Slujba în limba română în ce an ați ținut-o pentru prima dată în Grecia?

– Am început atunci când am intrat în Uniunea Europeană, adică după 2007. În 2008 s-a înființat prima asociație de români în Aspropirgos, atunci am oficiat pentru prima dată slujba în limba română. A fost foarte frumos, au venit foarte mulți români… Mai exista o biserică românească în centrul Atenei, chiar din vremea comunismului, din 1974, dar majoritatea românilor se aflau la periferia orașului: Aspropirgos, Elefsina, Mandra, adică orășelele și cartierele din vestul Atenei, pe urmă Peristeri, Pireu, toate erau pline de români. Fiind zone industriale, foarte mulți români stăteau în aceste zone… Când s-a auzit că se va face slujbă românească în Aspropirgos, au venit mulți, a fost ceva de vis. Pentru ei era extraordinar să audă în limba română Sfânta Liturghie.

– Tot în acea perioadă, în 2008, a început și criza economică. Pe Dumneavoastră, ca preot, v-a afectat? 

– M-a afectat. Și pot spune că m-a afectat și pe plan spiritual, și pe plan material. Totul a fost bine și frumos, atâta timp cât Grecia a fost pe val. În clipa în care a început criza, lucrurile au început să se strângă la oamenii de rând, iar ca preot român, veniturile doar de aici îți vin. În Grecia statul fiind una cu biserica, preoții sunt bugetari: au statutul de angajați la stat, or eu, ca străin, nu aveam acest drept. Eu nu am avut niciodată salariu de la stat. Și faptul că am fost hirotonisit în altă parte, m-a afectat cumva.

– Pe plan spiritual cum v-a afectat criza?

– Pe plan spiritual în sensul că au început animozitățile între confrați. Datorită și faptului că eu nu am avut un salariu, nu am fost atât de legat, cum să spun… Mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu mai aproape de oameni, pe când alții, având un salariu stabil, au fost mai aproape de… birou. Eu am pătruns în viața oamenilor de rând, am fost alături de ei, în casele lor, și la bine, și la rău, cu o vorbă bună și o mângâiere. Când partea financiară te afectează, mă refer la criză, începi să îți arunci ochii la ceea ce se întâmplă în jurul tău, și așa încep animozitățile. Pentru că

și noi, preoții, suntem tot oameni, suntem făcuți din același material.

Bunăvoința cu care eram tratat până atunci, a început ușor-ușor să se răcească. A trebuit să mă mut la alte două biserici, mai departe de oraș, pentru că nu prea mai eram bine văzut. Și așa a trebuit să mă mut mai la ieșire din oraș, până când am ajuns la o biserică nouă, aflată într-o localitate cu douăzeci de case, care nu avea absolut nimic, decât pereții.

– Asta după câți ani de stat în Aspropirgos?

– Dacă țin bine minte, din 2002 până în 2010 am fost la biserica din Salamina, în  cadrul aceleiași mitropolii, între 2010 și 2013 am fost la o biserică în Aspropirgos, iar din 2013 până în 2015 în localitatea cu douăzeci de case. Dar am reușit să fac multe și acolo, în acești doi ani. Am reușit să pictez biserica, am adunat din nou comunitatea de români și de greci. Au început să vină într-un număr din ce în ce mai mare. În oraș, taxele începuseră să crească, și s-a considerat că fac concurență neloială. Totul a fost bine și frumos, cât timp a mai trăit mitropolitul, care mă cunoștea. După ce a venit cel nou, lucrurile s-au schimbat cu 180 de grade. Deci criza și-a spus cuvântul pe toate planurile, inclusiv pe plan spiritual: brusc mi s-a interzis să mai slujesc. S-a spus că oamenii care veneau la mine la biserică văduveau bugetele parohiilor din zonă, deoarece oamenii care veneau la mine la biserică nu se mai duceau la parohiile respective. După Paști, din 2015 și până în 2016,

am stat ca un condamnat în propria mea locuință, 

în Aspropirgos, nemaiavând dreptul să slujesc, cu toate că nu făcusem nimic rău. Oamenii continuau să vină la mine acasă, să mă îmbărbăteze, știau cu toții care este situația. Am încercat pe diferite căi să ajung la o înțelegere cu noul mitropolit, dar nu am avut cu cine.

– Credeți că s-au întâmplat aceste lucruri din cauză că sunteți român?

– Ce-aș putea să spun? În mitropolia respectivă mai exista un preot care a fost eliberat din funcție, exact în Săptămâna Mare, tot român și el, fără să i se aducă vreo acuzație. I s-a spus doar că ar fi cazul să se întoarcă la românii săi. Eu am plecat după Paști, în 2015, iar el la un an diferență față de mine.

– În Salonic cum ați ajuns?

– La Salonic am ajuns datorită nurorii mele. Fiul meu cel mare a cunoscut-o la Salonic pe viitoarea soție. Asta a fost o întâmplare frumoasă. Fiul meu cel mic s-a înscris la facultate în Atena, iar dosarul, printr-o eroare, i-a fost trimis în Salonic. M-am înscris și eu la facultate în Atena, am fost coleg cu băieții mei. Am făcut lucrul acesta pentru reîmprospătarea materiei, și pentru faptul că a trebuit să slujesc în limba greacă, să înțeleg sistemul și valorile lor. Mi-a fost de mare ajutor… Și, cum spuneam, băiatului meu cel mic trimițându-i-se dosarul în Salonic, am avut la dispoziție 24 de ore să îl luăm, și să îl ducem înapoi în Atena. Am venit cu toții, adică cu toată familia, și nu am găsit loc de parcare. În campusul Universității Aristotel nu se dă voie să intri cu mașina, așa că i-am trimis pe băieți să rezolve. Eu am zis că mai fac câteva ture, poate găsesc un loc de parcare, după care mă voi duce și eu în clădire. Băiatul cel mare a mers imediat la sindicatul studenților, iar întâmplarea a făcut ca șefa sindicatului de la vremea respectivă să fie viitoarea sa soție. Ea ne-a ajutat foarte mult, am luat imediat dosarul băiatului cel mic, și l-am dus înapoi în Atena. Acesta a fost primul meu contact cu Salonicul. Băiatul cel mare a ținut legătura cu fata în continuare, până când, într-o zi, mi-a spus: „Tată, vreau să merg și eu până în Salonic.” Atunci mi-am dat seama că există lucruri serioase… În vremea aceea, când eu am rămas fără biserică, fără slujbă, a fost o perioadă foarte grea pentru mine. Atunci băiatul si nora m-au invitat să vin aici, în Salonic, să mă întâlnesc cu mitropolitul. Aici am avut o mare surpriză, deosebit de plăcută: am găsit înțelegerea, dragostea și căldura de care nu am mai avut parte, de când am plecat din Cipru… Pe 16 decembrie 2016 ne-am mutat cu toții în Salonic. Bineînțeles că m-am lovit și aici de greutățile inerente ale începutului: faptul că nu cunoști orașul, nu cunoști oamenii…

– Iar la Salonic ați început să țineți din nou slujba în limba română…

– Și în limba greacă, și în limba română. Când am venit aici, m-au repartizat la biserica Anastasios tou Kyriou, Învierea Domnului, de lângă cimitirul din Thermi, o localitate aflată în apropierea Salonicului. Cimitirul e un loc unde oamenii vin în cele mai triste momente ale vieții, și trebuie să le acorzi susținerea de care au nevoie, să simtă căldură, dragoste și mângâiere sufletească. Fac același lucru pe care l-am făcut și în Atena, dar la Salonic lucrul acesta nu mi-a adus animozitate și nici invidie, dimpotrivă, mi-a adus recunoaștere, și lucrul ăsta mă bucură foarte mult. Astfel, după un timp, am vrut să intru în contact cu doamna Silvia Dima, președintele asociației de români de aici, și de asemenea am vrut să intru în contact și cu domnul consul general Martin Ladislau Salamon. A fost pentru prima dată când am intrat în contact cu autoritățile române din străinătate, și acum nu o spun ca o laudă, dar domnul consul general este o persoană deosebită, inteligentă, care știe, cum să intre în contact cu autoritățile de aici. Am stabilit în primul rând o legătură sufletească cu dânsul, și împreună am hotărât să fac slujbă și în limba română, pentru că părintele care făcuse anterior slujba pentru români a decedat. M-a ajutat domnul consul general, a fost alături de mine, și am reușit. Românii, spre deosebire de greci, nu prea sunt uniți, mai ales în străinătate. Asta este o mare problemă a noastră, a românilor, lucrul acesta l-am întâlnit și în Atena.

Este mai greu să-i aduci pe români împreună. 

Acum începem, ușor-ușor, pentru că trebuie să-l iei pe fiecare în parte, și să clădești cu fiecare o legătură.

– E diferență între românii care trăiesc în Grecia, și cei din celelalte țări, pe unde ați fost?

– Nu, nu este: același lucru l-am observat și în Israel, și în Cipru, cel puțin din punct de vedere ecleztiastic. Românul este o persoană sentimentală, trebuie să construiești o punte de comunicare cu el, și să o construiești și pe cea cu vecinii. În România, vecini care stăteau unul lângă celălalt de zeci de ani, nu își vorbeau, iar noi, ca preoți, știam lucrul acesta. Cum spune proverbul: să moară capra vecinului…

– În România mergeți în vizită?

– Din 2007 încoace, mergem destul de des. În primii ani de după 2007 a trebuit să mergem în fiecare an, deoarece au avut loc trei decese, unul după altul: întâi a plecat tata, după aceea mama soacră, și apoi a murit și mama. Trei ani la rând a trebuit să mergem pentru înmormântări, a fost greu: nu terminam una, că mergeam la următoarea. Acum a mai rămas doar socrul, are 89 de ani. Se descurcă foarte bine, este sănătos ca bradul, trăiește la munte, într-un sat de lângă Sinaia.

– Au existat momente când v-ați gândit să vă întoarceți în România?

– La început da, în perioada când eram în Atena. Ne gândeam tot timpul să ne întoarcem în România, dar acum, sincer, nu știu… Nu mai există acea dorință, care exista cândva. Asta poate datorită și faptului că în România unele lucruri stagnează. Mi-ar fi plăcut, ca și multor români, de altfel, cu care am stat de vorbă, și care și-ar dori să se întoarcă în țară, luând cu ei și bagajul de cunoștințe și partea financiară, ca să poată să dezvolte ceva acolo. Dar în ultima perioadă am observat că noi, românii din străinătate, începem să devenim un fel de amenințare pentru cei care au rămas acasă. Nu pot să înțeleg lucrul ăsta. Poate și pentru faptul că ne-am dori să schimbăm acel status quo care există de atâția ani de zile. Logic vorbind: de ce atâtea țări se bat pentru inteligența românească, iar în România nu are căutare? Noi am fi un suflu nou pentru România…

(Nicole Salamon, Salonic, decembrie 2017)