,,Zărise `Patimile lui Hristos` prin reţea şi ne-am gândit că n-ar fi rău dacă ne-am uita cu toţii”
Diana Ursachi
extras din Zoltan Rostas, Sorin Stoica (coord.), Televizorul in „micul infern”, Tritonic, 2004
Mi-am petrecut sărbătorile de Paşte în cămin împreună cu alţi trei prieteni: Mara, Tibi şi Sergiu. Cu toţii ne-am fi dorit să mergem acasă şi să mâncăm „mâncare adevărată” (după eternele supe la plic pe care le mănâncă orice student) , să stăm degeaba şi, de ce nu, să ne uităm la un televizor care să prindă mai mult de 3 canale. Am rămas însă în Bucureşti , căci a doua zi de Paşte trebuia să fim la o filmare.
Eu stau în cameră cu Mara şi, dintre noi 4, numai în camera noastră se găseşte un televizor. La începutul anului, unii studenţi şi-au tras cablu şi pot vedea vreo 30 de canale. Eu şi Mara, am tot amânat, ba că n-aveam bani, ba că n-aveam timp să mergem la Astral Telecom şi uite-aşa ne-a trecut pofta de televizor. În plus, Internetul funcţionează non-stop la noi în cameră , cu mici pauze în care ne uităm la vreun film ( şi ăla din reţea). De altfel radioul stă şi el deschis mai toată ziua, aşa că nu ne putem plânge că e prea multă linişte în cameră. Singurele momente din zi când aprindem televizorul cu intenţii clare este atunci când urmărim , sau mai bine zis ascultăm ştirile.
Iată, aşadar, că nu suferim prea mult atunci când plouă şi la TV nu apar decât purici sau când la Prima TV, TVR 2 sau Antena 1 ( singurele canale pe care le prindem cât de cât omeneşte) nu sunt decât emisiuni fără noimă gen „Iartă-mă” sau „Ciao Darwin”. Atât eu cât şi Mara ajungem în cameră destul de târziu , după 6 seara. Atunci dăm drumul aproape maşinal la TV să vedem ce s-a mai întâmplat peste zi. Rareori privim la TV în timp ce ascultăm ştirile. De obicei nu apucăm să facem mâncare sau curăţenie în timp ce crainicul vorbeşte. Dacă auzim ceva mai interesant lăsam treaba la o parte pentru puţin timp şi privim pe ecran.
TV este aşezat în aşa fel încât să poţi să îl priveşti aproape din orice colţ al camerei. E pus deasupra frigiderului în faţa patului meu. Patul Marei e vizavi de al meu, aşa că se vede perfect. Dacă stai la calculator e de ajuns să te întorci puţin şi vezi foarte bine. Atunci când am ales acest loc nu m-am gândit aproape deloc că va fi mai comod să privesc din această poziţie. L-am aşezat acolo pur şi simplu pentru că nu aveam unde în altă parte. Camera e destul de mică şi abia am avut loc să înghesui lânga pat un mini birou. Cum s-ar zice stau „cu capul pe birou şi cu picioarele pe frigider”.
De Sărbători lucrurile au stat aproape la fel ca întotdeauna. Nu zic, am avut mult timp liber, şi am stat în cameră şi mai mult decât de obicei, dar nu ne-a molipsit microbul privitului la TV aşa cum se întâmplă cu unele persoane în perioada Sărbătorilor.
Cel mai mult ne-am uitat la TV seara. Dădeam drumul pe la 6-7 să vedem ştirile iar apoi, dacă nu făceau zgomot mare să ne deranjeze , rămânea aprins până târziu. Mai toată lumea din cămin a plecat acasă, aşa că singurele persoane care mai treceau pe la noi erau Tibi şi Sergiu.
Vineri seara ne-am strâns toţi „la o bârfă”, că tot nu ne mai întâlnisem de mult. Băieţii au venit cu seminţe şi bere, am pus muzică la calculator şi ne-am apucat de flecărit. Din una în alta am ajuns la un subiect în mare vogă, Big Brother. Şi dacă tot a venit vorba, am dat şi drumul la televizor că tocmai trebuia să înceapă. Ştiam că Prima TV a lansat un reality-show mai „real” decât primul, dar n-am fost deloc tentată până atunci să aprind TV-ul special ca să ma uit la Big Brother. Mai citisem prin ziare câte ceva despre participanţi, şi nu eram prea încântată de idee: o bisexuală, 2 lesbiene, vreo 3 exhibiţionişti, iar restul -oameni lipsiţi de inhibiţii.
O idee prea avangardistă pentru mentalitatea mea (despre care îmi doresc să cred că se înscrie în limitele normalului). Nu pot spune că prima ediţie mi-a plăcut mai mult, dar acum mi s-a părut de-a dreptul deplorabilă. Oamenii aceştia nu au fost aleşi neapărat pe criteriul că pot trăi timp de câteva săptămâni izolaţi şi urmăriţi la orice mişcare, cât pe baza vulgarităţii şi lipsei de pudoare, dintre sutele de concurenţi care au participat la preselecţie au fost aleşi cei mai „fără perdea”- fapt confirmat şi de sporturile de popularizare difuzate de Prima înainte de începerea emisiunii.
„Ei ,şi ce-i cu asta?” mă întreabă Sergiu, „poate că unii oameni tocmai asta vor să vadă.”
Fiecare poate face exact ceea ce vrea, n-am nimic impotrivă . Dar mie mi se pare o pierdere de timp să mă uit la Big Brother. Discuţia a continuat si fiecare şi-a dat cu părerea. Băieţii păreau mult mai toleranţi cu privire la acest subiect. Nici nu e de mirare. De când cu episodul „sex în direct”, n-au pierdut nici o emisiune. Au un amic cu TV care locuieşte lângă camera lor, şi îl vizitează în fiecare seară.
Discuţia a trecut de la una la alta. Am vorbit printre altele şi despre Ciao Darwin, despre care, eram în sfârşit cu toţii de acord că e o porcărie. Din când în când ne opream şi ne uitam la câte o reclamă (nu ştiu dacă se poate numi deocamdată defect profesional), schimbam păreri si comentam ideile alese pentru spotul publicitar.
La un moment dat a venit vorba despre filmul lui Mel Gibson, „Patimile lui Hristos”. Nici unul dintre noi nu îl văzuse încă. Mara şi-a amintit că-l zărise prin reţea şi ne-am gândit că n-ar fi rău dacă ne-am uita cu toţii. Aveam seminţe şi bere, a doua zi era sâmbătă, deci toate cerinţele erau îndeplinite. Am găsit filmul pe reţea şi i-am dat drumul. Am stins TV şi becurile şi ne simţeam ca la cinema.
Filmul s-a terminat pe la vreo 3 noaptea, dar a meritat; fiecare dintre noi s-a culcat mai pios decât se trezise în dimineaţa aceea. A doua zi, Mara a dat drumul la TV încă de dimineaţă. Si-a pus ceva de mâncare si butona printre cele trei canale în timp ce muşca din sandviş. La TV – nimic interesant. E drept, cam peste tot se discuta despre Paşte, dar parcă voiai să mai auzi si altceva la 10 dimineaţa. Mara s-a uitat la TV cât timp a mâncat , după aceea l-a stins şi s-a aşezat la calculator. Eu am plecat în oraş.
Ne-am întâlnit mai pe seară, căci hotărâsem să mergem la Slujba de Înviere toţi patru.
În timp ce mă schimbam cu alte haine de mers la biserică am deschis TV şi am început să butonez. Pe unul dintre canale vorbea un preot, pe altul era o transmisiune de la nu ştiu ce biserică. Destul de anost. Lucrurile bisericeşti nu mă atrag foarte tare. Merg destul de rar la biserică, iar Slujba de Înviere e una dintre acele puţine ocazii.
A doua zi, am mers în vizită la o mătuşă de-a Marei, Elena, care locuieşte în Bucureşti. Elena are un băieţel, un puşti de vreo şase ani, aşa că nu m-am mirat că în prima zi de Paşti TV era dat pe Cartoon Network.
TV era aşezat în sufragerie, pe o masă mai înaltă, astfel că puteai privi chiar dacă stăteai pe canapea în faţa unei alte mese încărcate cu mâncare. Elena a încercat de mai multe ori să-l convingă pe Radu (fiul ei) să schimbe canalul, dar n-a reuşit defel. Oricum, nu cred că o interesa prea mult ce era la TV, dar se gândea probabil că noi am vrea să ne uităm la ceva mai tradiţional (gen Etno TV) dacă tot era prima zi de Paşti. Am liniştit-o şi i-am spus că oricum, noi nu prea ne uităm la TV. De fapt, am constatat că desenele animate pot fi mult mai interesante decât emisiuni precum „Trăsniţi în NATO” sau „La bloc”.
Elena se plângea că Radu stă de dimineaţă până seara cu ochii în TV, pe Cartoon Network. Ea ar vrea să se mai uite la altceva, că e singurul TV din casă, dar Radu urla cât îl ţine gura dacă schimbă canalul.Numai la prânz, când doarme „ăla micu”, se mai poate uita şi ea la o telenovelă. Mara i-a sugerat în glumă să-i cumpere lui Radu un calculator şi să instaleze jocuri: în felul ăsta nu o să mai stea cu ochii în TV ci la calculator.
Am plecat de la Elena după o masă copioasă şi o porţie zdravănă de Cartoon Network. Nu ştiu de ce, dar când am ajuns acasă n-am simţit deloc nevoia să dăm drumul la TV. Am deschis doar radioul şi am reglat frecvenţa pentru Kiss FM.
Lasă un răspuns