„Zicea nevasta-mea: hai ma mergem si noi sa facem bisnita. Nu, eu nu sunt nascut sa fac bisnita, eu m-am nascut să fac comert”

„Zicea nevastă-mea: hai mă mergem şi noi să facem bişniţă. Nu, eu nu sunt născut să fac bişniţă, eu m-am născut să fac comerţ”

extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coordonatori), Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Ed. Curtea Veche, 2013

Loredana Modoran

Fişa subiectului
Nume: Constantin Muscă
Data naşterii: 1942
Locul naşterii: Frătăuţi Vechi, jud. Suceava.
Stare civilă: căsătorit.
Ocupaţii anterioare: strungar, comerciant, şef de unitate magazin.
Statut actual: pensionar.

Unde v-aţi născut? 

M-am născut în Judeţul Suceava, la Frătăuţi Vechi, este o localitate mai puţin cunoscută, pentru că este tocmai la graniţa de nord a ţării. Am fost refugiaţi de război. Sunt născut în timpul războiului în ‘42. Am fost refugiaţi de război, tata a rămas pe front şi mama şi cu cei doi copii, eu şi cu o sora ne-am retras spre Bucureşti, am stat în Bucureşti.

Cât timp aţi stat în Bucureşti?

Eu nu am stat prea mult, familia mea a rămas în Bucureşti, a stat în Bucureşti, sora mea e şi acum în Bucureşti, şi ea şi copiii ei. Eu, datorită greutăţilor familiei am avut o viaţă mai zbuciumată. Am fost dat la internat şi am urmat cele şapte clase plus şcoala profesională la internat, la cămin de copii, aşa le zicea la internatele astea înainte – cămin de copii. Între timp situaţia în ţară se stabilizase, veniseră comuniştii la putere. Dar eu, şi acum, dacă-mi aduc aminte de viaţa care am dus-o în copilărie, nu am nimic să reproşez regimului de atunci, pentru că m-a purtat prin şcoli, m-a şcolit,  m-a îmbrăcat, mi-a dat cazare, deci am primit o educaţie conformă cu regimul în care trăiam.

Din punctul de vedere al educaţiei nu aveţi nimic de reproşat regimului… 

Nu , absolut nimic.

… dar din alte puncte de vedere? 

După aceea, după ce m-am copt şi am devenit matur, normal că au fost lucruri care nu ne-au convenit, desigur. Prea multă severitate în libertatea omului, în libertatea de exprimare, în libertatea de circulaţie, şi aşa mai departe, lucruri arhicunoscute şi arhidiscutate. Vreau să spun că datorită acestui regim eu am fost educat în aşa fel încât să am respect faţă de muncă şi pentru propria-mi viaţă şi viaţa de familie.

Povestiţi-mi despre Suceava, despre locurile natale, despre tatăl dumneavoastră. 

Prea puţine lucruri ştiu de acolo, pentru că am plecat la vârsta de patru ani, deci m-am născut… nu, de doi ani. M-am născut în ‘42 şi în ’44 au intrat ruşii, frontul rusesc peste noi şi atunci fiind primul sat de la graniţa cu ei, de la Prut, ne-au îndepărtat de acolo, şi fiecare a apucat încotro a putut.

Şi tatăl dumneavoastră a rămas pe front? 

Tatăl meu, da, era pe front. Mama fiind la Bucureşti, după ce s-a terminat războiul tata n-a mai vrut să vină la Bucureşti după mama, iar mama n-a mai vrut să vină înapoi la ţară, şi-au rămas… un fel de despărţiţi, n-au divorţat, dar nici n-au mai stat împreună. Deci mama a stat cu noi la Bucureşti şi tata a rămas, cât a mai avut de trăit, vreo şapte-opt ani în sat.

Câţi ani aţi stat în Bucureşti? 

Eu am stat de la doi ani până la zece ani. Tot datorită acestei situaţii, acestor frământări din timpul războiului, a nesiguranţei, până au luat comuniştii puterea şi s-au dat nişte legi; s-au făcut nişte legi, pentru că era un haos, ca după război. Am fost dat foarte târziu la şcoală, am fost dat la zece ani la şcoală.  Eram, aveam colegi şi mai în vârstă ca mine, deci eram copii din timpul războiului, chiar aşa eram socotiţi.

Şi cum aţi ajuns din Bucureşti în oraşul Motru? 

Nu, din Bucureşti după ce am terminat şcoala profesională, care am făcut-o lângă Bucureşti, la Alexandria, doi ani de strungărie, am fost strungar în fier, am fost repartizat cum erau atunci regulile, repartizat, tocmai la Bâlteni, aici lângă Târgu-Jiu, unde era o schelă petrolieră, în oraşul Bâlteni. Şi am fost repartizat ca strungar acolo, la schela aceea petrolieră. Am lucrat doi ani, doi ani şi ceva, până am făcut vârsta de armată. M-a încorporat în armată şi m-a dus înapoi în Bucureşti în armată. Armata am făcut-o tot în Bucureşti. După armată, am venit înapoi aici la locul de muncă, dar se produseseră nişte schimbări, începuse construcţia combinatului chimic de la Craiova, de la Işalniţa. Toată secţia mea de strungari fusese transferată acolo, cine voia. Eu eram prea slab şi prea pipernicit ca să mă duc la o asemenea întreprindere de chimice, pentru că asta este, un combinat chimic. Şi atunci m-am interesat, şi mi-a zis că se va construi un combinat chimic. Zic eu, nu, nu mă duc în chimie, pentru că nu am eu fizicul de… şi am plecat înapoi. Mi-am luat cartea de muncă şi am plecat înapoi în Bucureşti. În Bucureşti am mai stat o lună, timp în care mama şi cu sora îmi căutau servici, dar n-am rămas în Bucureşti. Ca să fiu sincer cu mine, mie nu mi-a plăcut Bucureştiul niciodată, ca oraş de locuit în el. A făcut întâmplarea ca să mă întâlnesc în gară cu un prieten, cu care terminasem clasa a şaptea, pentru că eu fiind internat în cămin de copii, căminul te trimetea după vârstă în alte localităţi. Deci eu am făcut trei ani de internat la Buşteni, clasa întâi şi a doua le-am dat într-un singur an; şi-a treia, şi-a patra, le-am făcut la Buşteni. Deci până în clasa a cincea inclusiv. După aceea, am depăşit vârsta care se încadra la căminul din Buşteni, şi m-a trimis în clasa a şasea…a m făcut-o la Miercurea Ciuc. Şi de acolo probabil că depăşisem vârsta, sau au fost alte chestii care nu pot să le discut, eram între maghiari acolo, eram izolaţi şi ne-a transferat. Pe mine m-a trimis la Botoşani, unde am terminat clasa a şaptea. Şi am ajuns înapoi în Moldova deci…

…la locurile natale… 

Haha… am fost foarte… circulabil, aşa, în timpul vieţii mele. Viaţa, eu vi-o spun în mare, am avut mai multe perioade. Şi în Botoşani… deci, revin înapoi în Bucureşti, după ce am terminat armata. Mama şi cu sora mea vor să-mi găsească servici în Bucureşti, mie nu-mi prea convenea şi întâmplarea face ca să mă întâlnesc cu un prieten de la Botoşani, care făcusem clasa a şaptea cu el, el fiind extern, nu intern, dar eram prieteni. Şi îmi spune să mă duc la Botoşani că vrea să facă o echipă de fotbal. Eu eram şi mare sportiv la vârsta aceea. Zis şi făcut. Mi-a promis că mă angajează imediat la întreprinderea unde lucra el; formăm o echipă de fotbal… M-am dus acasă, mi-am făcut valiza, şi-am plecat la Botoşani. La Botoşani, asta era în anul 1964, am fost într-adevăr imediat angajat, prietenul ăsta al meu s-a ocupat de mine şi am stat o perioadă la el în gazdă. După aceea, mi-a găsit o gazdă. M-am angajat, am început să joc fotbal cu el. Formasem o echipă acolo. Textila Botoşani îi spunea, şi am stat în Botoşani din ‘64 până în ’68, perioadă în care am cunoscut-o pe soţia şi ne-am căsătorit în ’65. Dar eu, aici la Bâlteni, cât am lucrat doi ani şi ceva, începusem liceul la seral. Deci aveam şapte clase plus două de profesională şi ambiţia mea a fost să fac şi liceul, indiferent în ce situaţie. Şi m-am apucat aicea. Dar, m-au luat în armată. După aceea, mai târziu, peste ani, nu se mai lua în armată dacă făceai liceul, te amâna şi te lua în armată după ce terminai liceul, atunci în anii aceia când eu eram la vârsta de nouăsprezece, douăzeci de ani şi începusem liceul nu m-au iertat şi m-au luat din clasa a noua, şi terminasem clasa a noua şi treceam într-a zecea. Era liceul cu unsprezece ani atuncea. Şi am plecat, m-am dus înapoi la Botoşani, am cunoscut-o pe soţie, să ne căsătorim. Eu am avut condiţia asta: nu mă căsătoresc până nu termin liceul. Eu aveam în continuare ambiţia să fac liceul. Şi soţia a zis, păi şi ce, căsătorit nu poţi să-l faci? Bine, ne-am căsătorit. Într-adevăr, am continuat liceul. Bineînţeles că era foarte greu, şi cu servici şi cu liceu. Amândoi am fost săraci, nici eu, nici ea n-am avut. Am avut dorinţa de a avea amândoi, şi atunci am început să muncim amândoi. Şi servici, şi seral, o perioadă de doi ani mi-a fost foarte greu, trei ani. 

Ce lucraţi? 

Strungar, eram strungar.

Şi soţia dumneavoastră?

Textilistă. Deci amândoi lucram în schimburi. Prin rotaţie deci. Şi noaptea. Aşa se lucra atunci. Eu nu lucram după-masa, pentru că eram la şcoală, şi-mi acorda această şansă uzina la care lucram. Lucram numai schimbul unu şi trei. Şi ca să fac rost de bani, lucram şi schimbul unu şi schimbul trei şi după-masa eram la şcoală şi aveam foarte puţin timp de odihnă. Dar am trecut aceste greutăţi, am terminat şi liceul, a venit şi primul copil, am două fete. Amândouă sunt în Bucureşti. A venit şi primul copil şi situaţia s-a agravat. N-avea cine să stea cu copilul. L-am dat la soţie la creşă. Erau creşe din astea pe lângă uzină, săptămânale. Îl duceai lunea dimineaţă şi-l luai sâmbătă seară. Când m-am dus prima săptămână să-mi iau copilul de la această creşă, vreo oră nu am putut s-o îmbrac. S-a prins de gâtul meu şi ţipa şi plângea şi atunci m-am hotărât să n-o mai las la cămin, eu cunoscând viaţa fără părinţi şi crescut de străini. M-a şocat comportamentul copilului, ori fusese bătută… mă rog.  M-am hotărât să nu o mai las la internat, i-am spus soţiei, te laşi de servici, muncesc numai eu, dar copilul eu nu-l mai dau la internat. Părinţii soţiei erau aici în Motru, socrul meu a fost miner. Şi-atunci, în iarna lui ’67 spre ’68, am adus copilul aici, la socrii. Dar nici departe de copil nu puteam să stau, vroiam să am familia închegată. Şi-atunci în vara lui ’68 am venit aici în Motru, pentru copil, ca să fim împreună. Şi de-atunci am rămas în Motru.

V-aţi angajat aici? 

M-am angajat imediat, am fost imediat angajat în comerţ, pentru că aveam un avantaj faţă de ceilalţi comercianţi, aveam liceul. Foarte puţini, nu foarte puţini, atunci unul singur din cinci sute de angajaţi la comerţ mai avea liceul. Şi eu eram al doilea. Vorbesc de cei care lucrau productiv, la comerţ, la vânzare, nu de birouri, de contabilitate, acolo erau. Dar vorbesc de cei care lucrau la magazine. Unul singur mai avea liceul. Popescu îl chema. Şi eu eram al doilea. Şi bineînţeles directorul care era pe atunci, m-a angajat fără nicio condiţie, ba m-a şi sprijinit o perioadă pentru că nu vroiau să-mi dea drumul nici ăia de acolo, de la Botoşani. Eu am fost un copil ascultător, un copil crescut pentru muncă, că de aia nu am nimic de reproşat regimului care m-a educat, pentru că am fost crescut în spiritul muncii şi al disciplinei. Şi eu am fost un om disciplinat şi cuminte la locul meu de muncă. Şi acolo vroiau să mă ţină, îmi făcuseră dosarul să mă trimită la şcoala de maiştri. Şi eu am plecat şi nu vroiau să-mi dea drumul. Şi a trebuit să plec de aici, acolo eram angajat, aici eram angajat. Aici nu mai vroia să mă lase ăsta, acolo nu vroiau ăia să-mi dea drumul. M-am înţeles cu directorul de aici şi mi-a zis du-te. Pentru că mă chemaseră ăia de acolo, conform nu ştiu cărei legi de atunci să lucrez o perioadă de cinşpe zile, cu preaviz, să mai lucrez o perioadă la ei, altfel îmi desface contractul de muncă cu nu ştiu ce alineat care-mi dăuna mie în decursul vieţii. M-am dus înapoi la Botoşani şi am mai lucrat acolo, şi abia atunci am putut să-mi iau cartea de muncă de acolo şi să mă angajez definitiv aici. Aici am stat cam vreo două luni pe un post de primitor-distribuitor marfă şi imediat s-a ivit un post de şef de unitate. M-a pus şef de unitate, de unde am ieşit la pensie. Timp de treizeci de ani am fost şef de unitate la magazinul ăsta din centru.

În timpul comunismului aţi reuşit să ieşiţi din ţară? Aţi vrut ? 

Da, am vrut, am ieşit în ţări socialiste, în Bulgaria şi Cehoslovacia. Puteam să ies şi mai departe. A fost odată o excursie prin ţările scandinave, unde au plecat persoane de aici din Motru şi am fost rugat ca să mă duc, dar era prea scump pentru mine. În Bulgaria am fost, cu ACR.

Erau excursii organizate? 

Da, da, cu ACR, cu maşinile noastre personale, pentru că aici după ce am intrat în comerţ mi-am luat propria maşină. Dacia, maşina românului. Am ieşit cu ACR cu maşinile în Bulgaria, nu mai ţin minte, şapte-opt zile. Şi după aia, în ’89, în august am făcut concediul în Cehoslovacia, chiar înainte de revoluţie. Se putea, dacă aveai bani şi erai hotărât să te duci undeva, se mai ieşea, mai greu, dar se ieşea.

Şi nu v-a tentat să rămâneţi afară? 

Nu, n-aş fi rămas afară, niciodată, nici dacă aş fi ieşit săptămânal sau lunar din ţară. Îmi iubesc prea mult, nu vreau să-mi dau aere de patriot, îmi iubesc ţara şi prietenii. În altă parte, acuma ştiu e greu, am rude afară …e greu să fii străin.

Aveţi rude care au plecat în străinătate în timpul comunismului? 

Da, am o nepoată, fata lu sora mea, care e….(către soţie): unde e dragă, Liliana, Elveţia, Canada, pe unde e? Şi bine, ne mai întâlnim când vine şi ea în ţară, la doi, trei ani odată şi ne povesteşte: de atâţia ani, de douăzeci de ani încă nu este acomodată complet. A plecat de aici din Motru, fata cuiva a câştigat la biletele astea care se trag şi se câştigă şi a plecat afară şi nu se poate acomoda. De un an de zile, cu soţ, au plecat amândoi şi au servicii bune. (către soţie) Verginica, ia vino puţin! Cum a câştigat a lu’ domnul profesor Drulă, cum a plecat în America?

Soţia: Loteria vizelor.

Constantin Muscă: Da, şi a plecat cu soţul ei în America.

Soţia: Nu, stătea cu soţul ei de doi ani şi prietenul ei a făcut pentru amândoi. Şi a câştigat ea, şi nici n-o ştiut că joacă la loteria vizelor, şi s-au căsătorit la urgenţă, că le trebuiau minim şase luni de căsătorie. I-o cununat fata noastră a mică. Dar au nimerit foarte bine.

Constantin Muscă: Da, dar vreau să spun că nu se acomodează. Despre asta vorbeam acum.

Soţia: Da, aşa e. În cinci ani vrea să vină înapoi.

Constantin Muscă: Da, asta ziceam, nu se acomodează.

Soţia: Da, de la aer până la ce vrei…

Constantin Muscă: Noi, poporul nostru, e un popor vesel, primitor…

Soţia: Şi fratele lu’ ginerele meu face studii în Canada, dar tot, la anul vine înapoi, nu se poate…

Constantin Muscă: Da, da…

Soţia: După şapte luni… deci l-o primit la nu ştiu câte facultăţi, şi după şase luni a vrut să abandoneze, o ales una din ele, îşi dă doctoratul în matematică financiară… şi deja o depus pe aici, prin Bucureşti, pe la diverse… nu se poate acomoda.

Constantin Muscă: Noi suntem un popor de oameni calzi…

Soţia: Mai avem o prietenă foarte bună… şi s-o îmbolnăvit foarte rău, foarte rău, o făcut gută, mă rog, acum s-a făcut bine, e acomodată, dar acum şi-a cumpărat o casă în Timişoara şi vrea să-şi facă un cabinet, că ea o terminat stomatologia. Şi câştigă foarte bine, sunt zile când câştigă cât ar câştiga în România într-un an şi nu-i trebuie să rămână! Vine înapoi. Şi-o luat la Timişoara să-şi facă cabinet. Nu se poate acomoda. Ştii cine se acomodează? Cine n-o trăit bine deloc acasă.

Constantin Muscă: Probabil…

Soţia: Dar care au vrut…

Constantin Muscă: Nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap această idee, şi nici n-aş fi pus-o în aplicare niciodată. Nu mi-aş fi părăsit ţara, familia, prietenii, niciodată, pentru nimic în lume!

Aţi fost membru de partid? În PCR? 

Da, am fost. Astfel nu puteam să-mi ocup funcţia de şef de unitate.

Povestiţi-mi despre activitate…  de câte ori mergeaţi la partid? 

La şedinţe, şedinţele erau lunare, şi era metodologie. Nu cred că acuma este altfel. Erau doi, trei mai răsăriţi, dintre care eram şi eu, că făcusem liceul şi ne înscriam la cuvânt din oficiu. Nu mai trebuia să ridici mâna că ai ceva de spus. Şi trebuia să spui exact ceea ce vroiau să audă şefii, conducătorii: că o să-mi îndeplinesc sarcinile de plan, că o să fie ordine şi disciplină la locul de muncă…deci asta erau şedinţele. Eram optzeci de inşi în sală, vorbeau trei şi şaptezeci şi şapte dormeau. Aşa erau şedinţele. Credeţi că acuma sunt altfel? Nu, acum sunt tot la fel. Am scăpat de PCR… am spus: nu mai fac politică pentru nimic în lume!

N-aţi mai intrat în niciun partid? 

Nu, nimic, nici să nu aud. Mă săturasem de… de… cum să spun… polologhie, minciuni din timpul comunismului şi n-am mai vrut să aud despre politică.

Despre cultul conducătorului, aţi fost învăţat de mic…? 

Nu, nu. Prin ’65 Ceauşescu a fost ales. După aia a mai durat vreo doi, trei ani până când Ceauşescu a văzut tot ce se întâmplă în jurul lui… abia prin ’68, ’69 a început el să ia frâiele în mână. Eu aşa am văzut această perioadă. El până în ’75 a avut o perioadă de acomodare, mai schimba pe ici pe colo pe cineva care nu era fidel lui sau… Şi după aceea a început cultul personalităţii. Dar nu ştiu dacă e bine s-o zic, dar o zic, chiar dacă lucrezi în domeniu, vei lucra în domeniu. Acest cult al personalităţii, dumneavoastră, presa îl faceţi. Toate ziarele, tot programul de televiziune… uitaţi-vă şi acuma: cine l-a făcut pe Hagi rege? Presa! Cine l-a făcut pe Mutu Briliant? Presa! Cine îl face pe Becali, nu ştiu cum îi zice… cel mai iubit, sau mare mahăr? Şi televiziunea şi radioul! Nu noi oamenii ăştia scoatem nişte… eu ştiu… că până la urmă sunt nişte reziduuri, aşa le consider.

Nu noi scoatem, ci presa. Întotdeauna m-am gândit la aspectul ăsta şi nu cred că n-am dreptate. Pentru că văd şi-acuma prin ziare titluri de-o şchiopă, cu rozuri, negru cu verde, când vrea să-l preamărească pe unu. Şi imediat, o ia ziar după ziar, după aia dau la televizor, apare la radio. Lu’ Hagi acuma nu-i mai ajunge nimeni la nas, că el e Regele! Cel mai bun jucător al tuturor timpurilor! Tot presa l-a făcut. Acum muri Dobrin, aţi auzit, tot aşa un mare fotbalist. Acum majoritatea îl văd pe Dobrin cel mai mare fotbalist. Atunci cine este? Care este? Tot din presă! Ce iau de la presă? Care-i cel mai bun? Nu sunt lămurit deloc. Deci până când a nu-l peria pe Ceauşescu cei din jurul lui, nu s-a auzit aşa de el, când au început să-l perie, să-l dea cu titluri de-o şchioapă prin ziare, atunci a început să se creadă şi Ceauşescu cel mai tare din parcare. Acesta este adevărul! Foarte simplu. Nici de ea nu s-a auzit până prin ’75. După aia a început: doctor docent .. tot în presă citeam că ea şi-a luat doctoratul, eu n-aveam de unde să ştiu că ea e doctor honoris causa în Elveţia, sau pe unde se plimbau ei. Ziarele scriau de-o şchiopă. „Scânteia”. Că ăsta era ziarul, citeai în „Scânteia”… o jumătate de pagină era titlul: Tovarăşa Doctor Inginer Honoris Causa şi aşa mai departe. Deci asta presa le făcea. Şi ei aşa credeau. Pentru că cultul ăsta al personalităţii, dacă nu este întreţinut nici n-ar exista, dar el este întreţinut, întreţinut de cei din jur…

La Revoluţie eraţi aici în Motru? 

La Revoluţie eram aici în Motru. Eram la servici. Aveam un aparat de radio, micuţ aşa, pe un raft acolo. Şi au început să vorbească. Prima şi prima dată l-am auzit pe Dinescu. Dar eu am crezut că-i o piesă de teatru. (râde) În timpul ăsta, soţia lucra peste drum, a fugit soţia la mine: „Ai auzit, ai auzit?” „Ce să aud?” „L-au dat jos pe Ceauşescu!” Şi eu: „Nu l-au dat jos, e piesă de teatru!” (râde).  Pentru că nu-mi venea să cred, atât de convins eram că Ceauşescu nu va cădea niciodată, cu toate că-n ultimul timp mai prindeam şi noi „Europa Liberă”, mai prindeam sârbii, bulgarii, mai auzeam nişte zvonuri aşa, dar credeam… eram atât de sătui, încât nu mai credeam într-o minune. Eram în privinţa asta bătuţi în cap de tot, nu mai credeam că se putea întâmpla o minune. Şi, ceea ce este frumos, în Cehoslovacia, revoluţia a fost înainte de revoluţia din România, şi când am fost în Cehoslovacia, ce-am văzut în Cehoslovacia…

În ce an aţi fost în Cehoslovacia? 

În ’89, exact în anul Revoluţiei. Şi ce-am văzut în Cehoslovacia, cum trăiau oamenii aceia şi ce aveau oamenii aceia în magazine… Păi la ei erau magazinele pline cu carne, rafturi întregi de carne, pe sortimente, atâtea oase, atâtea macrouri, atâtea pulpe, atâtea… sortată… şi te uitai la ea, că nu-ţi venea să crezi. La noi se băteau pe doi porci la alimentară, în jumătate de oră nu mai rămânea nici oscior din ei. Şi acolo stătea expusă în vitrină. Peste tot, curăţenie, linişte, găseai ce vroiai, cumpărai, schimbai bani în orice valută, în Cehoslovacia comunistă, în ’89. Şi când am venit acasă şi am auzit că Cehoslovacia a făcut revoluţie, nu mi-a venit să cred. Ce-or fi vrut mă, ăştia? Noi de ce nu facem revoluţie, dacă ăştia au făcut revoluţie, cum am văzut noi că trăiesc, la noi oare de ce nu se mişcă nimic? Noi eram atât de convinşi că nu se va mişca nimic la noi, încât nici nu am crezut când am auzit la radio. A trebuit să fug acasă, să deschid televizorul… 

Povestiţi-mi despre ultimii ani ai lui Ceauşescu. Ştiu că toată lumea trăia greu, erau cozile infernale… 

Domnişoară, lumea exagerează. Eu nu pot să spun, aş fi subiectiv să-i analizez pe alţii cum au trăit. De ce spun asta? Pentru că noi în comerţ, am trăit bine. În sensul că eram toţi colegi: şi cel care vindea paltoane, şi cel care vindea pâine, şi cel care vindea carne, eu care vindeam oale şi soţia care vindea stofe, toţi eram colegi. Şi ne serveam unul pe altul. Deci eu nu pot să spun că m-am dus într-o alimentară şi am cerut două kilograme de carne şi măcelarul nu mi-a dat. Că eu eram Muscă, de la magazinul celălalt, care avea şi el nevoie să vină la mine, să cumpere un cadou, la o onomastică. Sau trebuia să se ducă la un şef, la o intervenţie şi trebuia să se ducă cu ceva, nu putea să se ducă cu mâna goală. Şi atunci noi între noi, ne serveam. Deci eu nu mă pot plânge că am trăit rău. M-ar bate Dumnezeu. Eu am trăit bine şi înainte de revoluţie.

Singurul lucru care era pentru noi foarte stresant era această politică de îngrădire a libertăţilor, nu puteai să zici nimic. Îţi mai sărea câteodată muştarul, mă luam în colţi cu primul secretar şi eram imediat sancţionat şi pus în şedinţă. Eram imediat pus în şedinţă. Am fost de vreo trei ori pus în plenul… Deci nu puteai să-ţi spui o părere, să ai alta în afară de cea a prim-secretarului de partid, chiar dacă era bună, nu ţi-o puteai exprima, nu ţi-o puteai pune în aplicare, pentru că nu erai lăsat. Numai ce spunea primul secretar, numai ce vedea de sus în jos, aia era bun. De multe ori mie nu-mi conveneau anumite chestii şi încercam să le spun pe faţă. Şi de fapt, le chiar spuneam, eram şi recunoscut pentru acest curaj al meu de a spune lucrurilor pe nume. Dar nu realizam nimic. Îmi dădeam seama că degeaba mă frământam, că nu realizam nimic.

În rest, v-am spus, eu nu mă pot plânge că am trăit rău. Asta era cel mai rău, educaţia asta de partid, erai în permanenţă supravegheat şi controlat. Se ştia în permanenţă ce faci. În rest, cu organele de stat eu n-am avut niciodată probleme. Nici cu miliţia economică, cum era atunci, că toată lumea era speriată, nici cu… absolut cu nimeni, pentru că eu, în general… v-am spus de la început, am fost educat să-mi văd de treabă şi să-mi fac meseria bine.

Şi dacă am fost treizeci şi cinci de ani şef de unitate, înseamnă că mi-am făcut meseria bine, pentru că, cred că am fost o excepţie pe tot judeţul. La acelaşi loc de muncă treizeci şi cinci de ani nu cunosc pe cineva care să fi rezistat, pentru că nu rezistai, pentru cea mai mică abatere te schimba. Eu am reuşit să mă comport de aşa natură încât să-i mulţumesc. Şi pentru asta… să le zic, cum să le zic… avantaje?… eram mereu cooptat: în Comitetul Oamenilor Muncii, nu lipseam, în Biroul Organizaţiei de Partid, nu lipseam, eram pus preşedintele Comisiei de Judecată pe întreprindere. Aveam, eram legist, toată lumea mă ştia că sunt drept şi eram pus să fac judecată, să-i judec pe alţii. Deci în permanenţă eram cooptat în treburi din astea. Eu veneam foarte rar acasă, pentru că noi aveam program de la şapte la doisprezece în prima parte şi după masă de la patru la opt, a doua parte. În timpul ăsta, de la doisprezece la patru, era pauza de masă. Eu veneam foarte rar acasă în timpul pauzei de masă. În timpul ăsta mereu aveam câte o şedinţă, ba la Partid, ori la Comitetul Oamenilor Muncii, ori în partea ailaltă unde eram preşedinte, la Comisia de Judecată. În permanenţă eram ocupat şi foarte rar veneam acasă în pauza de masă.

Şi deci, n-aţi avut nevoie să dezvoltaţi o altă afacere, particulară? 

Înainte de Revoluţie?

Da.

Nu, dar după, da. Şi acum am afacerea mea. După Revoluţie, la vreo trei, patru ani, eu totuşi nu am plecat din comerţ, cu toate că era liber. Ce se întâmpla? Noi în timpul acesta, cât am făcut această meserie, comerţ, înainte de Revoluţie, am trăit mereu cu spaimă, pentru că, vă spun, legile erau atunci foarte severe. Şi se aplicau. Pentru douăzeci şi cinci de bani, cât era atunci, te băga la puşcărie în douăzeci şi patru de ore. Te judeca şi în douăzeci şi patru de ore erai şi arestat. Pentru douăzeci şi cinci de bani, suprapreţ. Douăzeci şi cinci de bani suprapreţ, însemna înainte de Revoluţie, cei zece bani pe care-i aveţi acuma, la moneda asta, pentru că nu aţi apucat monezile de douăzeci şi cinci de bani, nu?

Nu. 

Aşa… Deci, noi în permanenţă eram stresaţi de această frică, să nu greşim şi să ne ia de lângă familie. Asta pentru comercianţi a fost un stres formidabil, care peste ani la mine s-a şi cunoscut, s-a manifestat. După Revoluţie, vreo trei, patru ani, nu am vrut să plec, să-mi dezvolt o afacere sigură, personală, eram deja prea în vârstă, trecusem de cincizeci de ani. Cincizeci de ani aveam. Mulţi s-au apucat de bişniţă, cu sârbii, când au ieşit, au ieşit buluc. Mie nu mi-a plăcut bişniţa. Eu am lucrat în comerţ, dar n-am făcut bişniţă, nu mi-a plăcut bişniţa, eu am făcut comerţ, meserie, eu nu m-am dus la bişniţă niciodată. Nevastă-mea s-a dus de două ori în Iugoslavia, apoi nu s-a mai dus nici ea. Zicea nevastă-mea: hai mă mergem şi noi să facem bişniţă. Nu, eu nu sunt născut să fac bişniţă, eu m-am născut să fac comerţ.

Soţia când a fost în Iugoslavia? După Revoluţie? 

Da, după. Atunci toată lumea făcea bişniţă. Şi după-aia pe soţie au restructurat-o, după doi, trei ani au dat-o afară şi atunci soţia, s-a apucat ea, ca să nu stea degeaba, s-a apucat de o afacere cu ginerele meu cel mare. Îi mai ajutam şi eu. Că după Revoluţie, eu am fost tot omul funcţiilor (râde), după Revoluţie m-au ales preşedinte de sindicat la întreprindere. Fiind preşedinte de sindicat, am intrat în contradicţie cu conducerea, că asta îmi era menirea, să ţin cu oamenii muncii, nu cu directorii. Am intrat în contradicţie cu ei, şi după vreo trei ani, patru, m-au dat şi pe mine afară.

Şi-atuncea când am fost pus şi eu pe liber, am deschis şi eu afacerea mea. Şi a mers, cam până în 2002, când m-am îmbolnăvit de inimă, m-am operat… Soţia mai aleargă, cât mai poate şi ea. Dar pentru mine, acuma este mult mai mare linişte. Chiar dacă fac aceeaşi meserie, nu mai este stresul care era înainte de Revoluţie. Pentru că acuma totul este la vedere. Clientului nu-i convine să cumpere de la mine că-i vorbeşte vânzătorul urât sau că-i marfa mai scumpă, se duce la alt magazin şi găseşte aceleaşi lucruri. Pe când înainte, un magazin era unicat, eu eram unicat în Motru. Cine voia o farfurie sau un pahar din ăsta, numai de la mine le lua. Sau o stofă să-şi facă o pereche de pantaloni, nu găsea în altă parte decât la soţia mea. Pe când acuma, intri din uşă în uşă şi găseşti aceleaşi lucruri. Cu toate că eu nu sunt de acord, ochiului meu nu-i place acest amalgam de… pentru că în ultimii ani, când începuse şi la noi să se facă un comerţ cât de cât mai civilizat, magazinele se profilaseră, adică nu mai erau bazare. Pentru că dacă intri într-un magazin, de unde cumperi pâine, carne, ulei, cremă de ghete, pantofi, ăla nu e magazin, ăla e bazar. Şi la noi începuse pe timpul ăla să se facă magazine de profil. Şi la mine, la început, când luasem magazinul, era un bazar, aveam chimicale, electrice, motociclete, televizoare, frigidere, aragaze, în afară de farfurii şi oale şi detergenţi şi tot… era un bazar. Pe parcurs nu am rămas decât cu menaj, cu partea de menaj. Şi deci începuse şi la noi să se facă lucruri frumoase. Acum e iar un amalgam de mărfuri prin toate magazinele. Nu ştii unde să te duci să găseşti ceva. Unde intri, găseşti aceleaşi lucruri. Ochiului meu nu-i place… dacă suntem în domeniu, lucrăm în domeniu.

Există vreun lucru pe care aţi fi vrut să-l faceţi în timpul comunismului şi nu l-aţi putut face? 

Da, eu am fost, v-am spus de la început, un copil cuminte…. aş fi vrut să fac o facultate. Şi nu am putut s-o fac. Nu mi s-a asigurat după ce am terminat liceul… Dacă mi se asigurau condiţii să fac, poate făceam şi o facultate la seral, am avut foarte multă ambiţie să învăţ. Şi după aceea, după ce am trecut de treizeci de ani, bineînţeles că nu mai… Am putut să fac după Revoluţie. Dar pentru mine astea care s-au făcut după Revoluţie n-au fost facultăţi. Eu dacă mă duceam la o facultate, mă duceam să învăţ ceva, nu să mă duc cu portbagajul să-mi dea diploma, că eu n-aveam nevoie de diplomă, eu întotdeauna am vrut să învăţ ceva. Şi pentru mine facultatea asta însemna, să învăţ ceva, ce nu ştiu. Nu ca să mă duc să iau o diplomă, să o am în buzunar şi să mă laud cu ea, că am o diplomă.

Oricum, nu avem ce face numai cu diploma… 

Bineînţeles, eu aşa am văzut-o de la început. Pe timpul când eram copil, se vorbea foarte mult de şcoala sovietică a lui Makarenko. Nu aveţi dumneavoastră cum să ştiţi, nici n-aţi mai citit nimic de ruşi. A fost o şcoală care presupunea autoeducaţia, adică să devii autodidact. Şi noi am crezut mult în această treabă, în această şcoală. Şi m-am autoeducat, prin foarte multe cărţi citite. Eu şi cu soţia mea am citit… Ne certam pe cărţi seara. În loc să dormim că mai aveam şi noi câteva ore libere seara, ne certam pe cărţi. Aveam în Botoşani un librar, de la anticariat, care cum ne vedea pe stradă, ne făcea semn: „am o carte pentru voi”. „Da, dar noi nu avem bani.” „Nu-i nimic, lasă că-mi aduceţi banii.” Şi de multe ori, aveam cinci lei în buzunar şi în loc să ne ducem să luăm o pâine, cumpăram o carte. Şi-am citit foarte mult, eu cu soţia. Ne-a plăcut. Şi, în afară de asta, acuma când stau să mă gândesc, că voi generaţia asta nu mai citiţi, nu vă mai duceţi într-o bibliotecă… internetul e acum, îşi fac temele pe internet copiii; pentru noi este ceva în neregulă… poate om fi noi mai conservatori? Nu ştiu…

Din acelasi volum:

• „N-ai auzit vorba ca daca ploua la Moscova, bulgarii isi deschideau umbrela la Sofia? Asa era si la noi”
• “Trebuia sa te folosesti de tot felul de tertipuri ca sa poti sa existi”

• „Castigau spagi cei de la minister de la economistii din angro, economistii din angro de la gestionarii de magazine si asa mai departe…”
• „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (II)
• „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (I)
• „Noi toti ne suspectam unii pe ceilalti”