Şcoala sociologică de la Bucureşti
Z. Ornea
Se ştia că D. Gusti a petrecut zece ani în Germania pentru studii (facultate şi doctorat), înainte de primul război mondial, în care vreme devenise un apropiat al lui Caragiale (despre care a şi scris relevabile amintiri) şi Zarifopol. Apropoiaţii săi (printre ei, desigur, Henri H. Stahl) povesteau că Gusti a contractat, în această îndelungată perioadă de studii, o astenie rebelă şi cronică, care, de fapt, îi interzicea să scrie. (De aceea n-a apărut niciodată acel tratat de sociologie pe care profesorul îl anunţa, în anii treizeci, ca o apariţie iminentă). Dar în îndelungatul său stagiu de studii, acumulase atîta carte încît era un efectiv erudit în materie, putînd alcătui, la cerere, unui student, pentru o lucrare cu orice temă sociologică, o bibliografie completă şi chiar la zi. Ajuns profesor de sociologie la Iaşi, a fost surprins de dezlegările finalmente ale războiului. Şi cum avea în el demonul organizării structurilor intelectuale, aici încă, în capitala Moldovei, pune temeliile Asociaţiei pentru Ştiinţă şi Reformă Socială cu scopul, evident, de a pregăti publicul intelectual pentru reformele ce stăteau să vină. Mutat între timp la Bucureşti, dă viaţă societăţii de el create la Iaşi, organizînd cicluri de prelegeri, cu o foarte bună reprezentare, despre doctrinele partidelor politice (se ştie că, după război, harta vieţii politice se modifică esenţial, apărînd noi formaţiuni politice) şi un altul despre Constituţia României, ştiindu-se că noile realităţi socio-politice reclamau imperios proclamarea unei noi Constituţii. Noutatea era că nu s-a mulţumit să publice acest vast material numai în revista de el întemeiată încă în 1919 Arhiva pentru Ştiinţe şi Reformă Socială, repede devenită foarte citită şi înnoitoare prin substanţă, ci îl publică în volume de sine stătătoare, fiecare pentru ciclul de prelegeri respective. Au mai fost şi alte cicluri de conferinţe (politică externă, politica culturii) toate fiind culese în cîte un volum special. Era ceva cu totul nou în România. Dar, între timp, Asociaţia fundată încă în 1913 devine Institutul Social Român care a funcţionat, la început, foarte modest, în trei încăperi de la etajul trei al Academiei Comerciale din Bucureşti. Şi a rămas acolo pînă la desfiinţare, deşi profesorul Gusti conferise Institutului forme articulate, desfăşurîndu-se nu cercetări ci discuţii mereu tot mai fructuoase. Mircea Vulcănescu afirma că
„începînd din anul 1930 Institutul Social Român intră într-o nouă fază, aceea de proliferare. Prin aceasta însă şi misiunea lui se schimbă. Căci în loc de a mai fi un stimulent generator al unor ramuri de activitate ştiinţifică socială, care de acum se dezvoltă autonom, Institutul Social este chemat să devină un centru de coordonare al tuturor acestor instituţii de cercetare socială”.
Aceasta se va petrece după instalarea, pe tronul României, a regelui Carol al II-lea care a ştiut să-şi apropie pînă la subordonare acel Institut Social Român. Dar se poate spune că şi în anii douăzeci Institutul devenise un factor stimulator puternic, încît destule ministere simt nevoia să-şi organizeze Centre de studii. Se apreciază, de către cunoscătorii timpului, că pînă şi acţiuni de importanţă naţională precum Recensămîntul general din 1930 s-a ivit şi s-a organizat ca rezultat al dezbaterilor purtate la secţia de demografie al Institutului Social Român.
Să nu uit să precizez că tot ceea ce am notat pînă aici şi ceea ce voi spune mai departe are ca punct iniţial cartea d-lui Zoltán Rostás, O istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti. Titlul provine din modalitatea de lucru a autorului. Acesta, în anii optzeci, a realizat interviuri, fireşte orale, dar înregistrate magnetic, cu toţi corifeii Şcolii sociologice (una, reprezentînd un foarte lung interviu cu Henri H. Stahl, Monografia ca utopie, a fost publicată anul trecut şi am comentat-o în revista noastră). Din toate aceste interviuri, organizate tematic, a rezultat această carte care, cum spuneam, îşi propune să reconstituie ceea ce a însemnat Şcoala sociologică a lui Gusti pentru sociologia românească şi nu numai pentru că de rezultatele ei, de formele ei de investigaţie s-a auzit în lumea sociologică mondială, trezind mare interes în Europa şi chiar în S.U.A., unii profesori venind la noi să o cunoască pe viu, participînd la cercetările de pe teren. La început a fost, desigur, Seminarul lui Gusti, foarte frecventat de lumea studenţească şi chiar de profesorime. În 1925, în vacanţa de vară, după lungi dezbateri, s-a pornit pe teren pentru cercetarea monografică, la Goicea Mare, numai pentru zece zile. Lipsea încă sistemul şi totul plutea în vag. Să precizez că prof. Gusti nu şi-a ales întîmplător satul ca mediu ideal şi necesar al cercetărilor sale monografice. El a ţinut seama că 78,2% din populaţia ţării locuieşte la sate. Şi, în consecinţă, acesta era mediul care trebuia cercetat monografic. De aceea, pînă la sfîrşit, s-a ocupat de monografierea satului pentru o mai bună şi eficientă cunoaştere. Pînă şi ampla investigaţie din 1940, iniţiată de Anton Golopenţia cam în răspăr cu metodologia lui Gusti (cadre, manifestări) şi din care a rezultat, în 1941, impunătoarea carte 60 de sate româneşti, avea în vedere tot realitatea apăsătoare, adesea tragică, a satului românesc. Revenind la Şcoala lui Gusti, după Goicea Mare, a urmat Ruşeţu şi Nerej, tot încă neconcludent. De-abia, în anul următor, în satul Fundul Moldovei s-au făcut paşi semnificativi privind definitivarea metodei de cercetare şi a identităţii profesionale şi sociale. Henri H. Stahl, intervievat, a declarat:
„Fundul Moldovei înseamnă deci folosirea pentru prima oară a sistemului echipelor lucrînd cu fişe şi dosare comune. Echipele de atunci folosite au fost următoarele: cosmologică, biologică, istorică, psihologică, economică, juridică, de folclor literar şi muzical, estetică, filologie, pentru studiul stânei, familiei, gospodăriei, a problemei femeii, de industrie casnică, de probleme culturale, politică, administrativă, criminalistică, pentru studiul războiului, al manifestărilor religioase şi al cîrciumei”.
Apoi, în anii următori, aceste echipe organziate vor căpăta o clasare mai bună după cadre şi manifestări, categoriile metodologice propuse şi impuse de doctrina sociologică gustiană. Această „campanie” din 1928 într-un sat bucovinean va crea, cu timpul, obişnuinţa tehnicilor de lucru pentru cunoaşterea, în adîncime, a satului românesc în interbelic. La încheierea ei, vestitul Mac Constantinescu a amenajat, în sălile seminarului, prima expoziţie sociologică, de mare succes nu numai în intelighenţia bucureşteană, dar şi în cadrul pavilionului românesc al expoziţiei de la Barcelona. Totodată, la Institutul Social Român a fost programată o sesiune ştiinţifică importantă, în care, proaspăt înfiinţată, Asociaţia Monografiştilor s-a afirmat strălucit, deşi ea n-a durat, ca timp de existenţă, decît un an de zile. Campaniile monografice următoare: Runcu (1930), Cornova (1931) Şanţ (1935-1936) n-au adus noutăţi teoretice sau metodologice. Totul sau aproape a fost clădit la Fundul Moldovei. Apoi, Gusti nu conducea direct şi permanent campaniile (el fiind foarte ocupat cu funcţiuni publice înalte), dar nici nu împuternicea un înlocuitor. Treptat, uzul i-a desemnat pe Stahl, Traian Herseni drept conducători de fapt ai cercetărilor monografice, iar pe Octavian Neamţu ca organizator. Seara, monografiştii se întîlneau în aşa-numita „Sală luminată” (şcoala) unde dădeau seama de ceea ce au recoltat şi primeau îndrumări. Cărţile lui Stahl Tehnica monografiei sociologice şi a lui Herseni Teoria monografiei sociologice erau îndrumare teoretico-metodologice care au ajutat hotărîtor procesul de selectare şi formare a monografiştilor, aleşi din masa studenţilor de tot felul. Acolo, în timpul cercetărilor monografice, observase Stahl, se învăţa, de fapt, în chip nemijlocit, ceea ce este sociologia.
Apoi lucrurile s-au complicat. În 1930 Gusti a preluat, însărcinat fiind de regele Carol al II-lea, conducerea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” creată încă în 1922. Unii dintre monografişti (Herseni, M. Vulcănescu) au refuzat să-l urmeze în noua sa însărcinare. Dar alţii (Stahl, Neamţu, Golopenţia, Gh. Focşa) l-au urmat, fiind, la început, un corp străin în acel conclav de vechi directori de Cămine Culturale. Gusti a schimbat şi fizionomia echipelor de monografişti confundată cu educaţia maselor cu ajutorul tinerilor intelectuali. S-a iniţiat şi, la Bucureşti, o Universitate populară. Desigur, noua strategie a Fundaţiei nu a însemnat abandonarea totală a monografiei. Dar au apărut, din fondurile regale, mai întîi Curierul Echipelor studenţeşti, apoi, în 1936, revista Sociologie românească (revistă scrisă mai ales de tineri) şi, tot în 1936, din aceleaşi fonduri regale, Muzeul satului românesc ca o anexă a unui viitor „centru de cercetări sociologice”, care, finalmente, n-a mai luat fiinţă. Apoi a intervenit, în 1938, ceea ce a fost Serviciul Social (veche idee a lui Gusti) care îi obliga pe studenţi să presteze muncă culturală la sate de trei-şase luni obligatorii, fără de care nu i se elibera diploma de absolvire a facultăţii. Aceasta era, de fapt, o iniţiativă regală (propulsată de Gusti), cu şcoli de comandanţi de echipă care conduceau, apoi, echipele de studenţi pe teren în fiecare judeţ. Poate că această lege din 1938 prezenta o oarecare utilitate. Dar, fără îndoială, a viciat sensul Şcolii de sociologie monografică. Dl Rostás are dreptate, relaţiile dintre Gusti şi rege erau unele de vasalitate dintre un monarh luminat şi un mandarin luminat. Tot timpul, ce-i drept, de la începuturi, Gusti a năzuit spre sponsorizări oficiale, statale, ale şcolii sale sociologice. Acum, îşi găsise sponsorul. Numai că acesta urmărea interesele sale. Să fim drepţi, fondurile au creat posibilitatea reluării unor cercetări monografice mai vechi (Nerej, Drăguş), au fost antamate noi monografieri (Şanţ, Clopotiva, Dîmbovnic) şi, pe lîngă revista Sociologia Românească, Gusti a iniţiat redactarea monumentalei Enciclopedia României, din care au apărut patru volume. Dar regele urmărea, totodată, prin legea Serviciului Social din 1938, să administreze o lovitură legionarilor. De fapt, regele a ieşit înfrînt din această înfruntare. Pentru că echipele regale au fost invadate de legionari. Iar, în cadrul Şcolii monografice, s-au produs dizidenţe legionare. Mai întîi cea a lui Traian Herseni, iar din 1937 grupul (Ion Ionică, D. Amzăr, Samarineanu) care au fundat revista legionară Rînduiala. Iar Stahl a descris, în interviul acordat d-lui Rostás procesul tulburător al convertirii grupării „Criterion” la mişcarea legionară. În 1940, înfrînt, regele Carol al II-lea a desfiinţat Serviciul Social. E adevărat că Legiunea nu a adoptat o poziţie oficială contrară Şcolii sociologice conduse de Gusti, mai ales că i-a adus destule cadre de vază. Dar, în timpul guvernării legionare (statul naţional legionar), profesorul a avut parte de multe neplăceri. Fireşte că Ion Antonescu nu a sprijinit şcoala monografică şi, după război, deşi Gusti a imaginat proiecte mari de continuare a Şcolii sale şi fusese invitat în SUA, comuniştii l-au prigonit. A fost ultimul preşedinte al Academiei Române de după război. Dar, la reînfiinţarea Academiei, în 1948, nu s-a mai regăsit printre membrii săi şi, apoi, dat afară din casă (pierzîndu-şi şi imensa bibliotecă), a trăit din mila foştilor săi studenţi, o vreme în casa fostului său student Marinescu, director al Liceului Matei Basarab. De-abia, după moarte, văduva sa a primit o pensie de merit. Dar din Şcoala sa monografică rămăsese nu numai o amintire, ci şi un tezaur care a rodit.
Zoltán Rostás – O istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti. Editura Printech, 2001.
Lasă un răspuns