10 ani de istorie la firul ierbii

Săptămana trecută au avut loc două evenimente ce au punctat 10 ani de producție intelectuală în domeniul istoriei orale și al observării directe a realității imediate sub coordonarea lui Zoltán Rostás și a colaboratorilor săi: ”Conferințele de la Șosea: De la activiști și revoluționari mărunți la căpșunari și bișnițari”, seară organizată la 22 octombrie la Muzeul Țăranului Român, și ”ARHIVELE MEMORIEI. Comunismul românesc din perspectiva istoriei orale”, conferința organizată la 23 octombrie de Centrul de Istorie Orală al CNSAS și Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, în cadrul căreia a fost lansat volumul “BIŞNIŢARI, DESCURCĂREŢI, SUPRAVIEŢUITORI”, coordonat de Zoltan Rostas şi Antonio Momoc, publicat la Editura Curtea Veche. În rândurile de mai jos voi oferi o cronică – subiectivă, incompletă și, desigur, selectivă – a discuțiilor prilejuite de aceste evenimente editoriale.

Deși cifra este, într-adevăr, rotundă – 10 ani de istorie orală și de observație realizată cu studenții de la Jurnalism, beneficiind de un ritm de publicare de invidiat, circa un volum pe an – la mijloc nu este vreun program planificat pe termen lung, un fel de cincinal preocupat de eficiență, cât, mai degrabă, o intenție perseverentă de a lucra pe un teren destul de puțin ”cultivat” în științele istorice și sociale de la noi: istoria cotidianului, a ”oamenilor mici”, acea contra-istorie care dublează Marea Istorie a evenimentelor majore, liderilor, ideilor. O astfel de intenție nu putea veni decât din partea unui veteran al istoriei orale de la noi, anume Zoltán Rostás, care încă din anii 80 efectuase cercetări de acest gen cu supraviețuitori ai Școlii Gustiene. Pasionat de Gusti, Zoltán Rostás a ”furat” de la acesta maniera extrem de largă de recrutare și de angrenare a tinerilor studenți și cercetători în proiectele sale de cercetare. Astfel, aproape toate volumele menționate sunt o opera colectivă, interviurile de istorie orală fiind realizate de studenții de la Facultatea de Jurnalism sub dubla coordonare a profesorului și a unuia din colaboratorii săi.

Aventura cercetărilor de istorie socială prin intermediul studenților a început cu volumul Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (Ed. Tritonic, 2003) coordonat de Zoltán Rostás și Sorin Stoica. Alături de Sorin Stoica profesorul a mai coordonat volumele Tur-retur (vol. I si II). Convorbiri despre munca în străinătate, Ed. Curtea Veche (2006), care a apărut după decesul tânărului prozator; împreună cu Antonio Momoc, a scos Activiştii mărunţi – Istorii de viaţă, (2007) și, anul acesta, volumul Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori (2013), apărute la Curtea Veche; cu Theodora Eliza Văcărescu a coordonat volumul Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind (2008), Ed. Curtea Veche; cu Florentina Țone dublul volum Tânăr student caut revoluţionar (2011-2012), tot la Curtea Veche. Toate aceste volume sunt de istorie orală. La ele se adaugă ineditele producții de observație directă realizate tot cu studenții de la FJSC sub coordonarea lui Zoltán Rostás și a lui Sorin Stoica, Televizorul în ”micul infern”, (Tritonic, 2005) și Jurnal de cămin (Curtea Veche, 2008).

Completează colecția volumele de convorbiri ale profesorului Zoltán Rostás cu Ioan Mihăilescu, fostul rector al Universității București și profesor universitar de sociologie, Dialog neterminat, apărut tot la Curtea Veche (2007), precum și cu diferiți membri ai Școlii Gustiene din etapa acțiunii culturale și a Serviciului Social, respectiv Strada latină nr. 8 (Curtea Veche, 2009).

Cine spune povestea mea?

Seara de la MȚR a beneficiat de prezența principalilor colaboratorilor ai lui Zoltán Rostás la coordonarea sus-numitelor volume: Theodora Eliza Văcărescu, Florentina Țone și Antonio Momoc (enumerați în ordinea în care au luat cuvântul). La discuție au mai participat, de asemenea, Vintilă Mihăilescu, Sorin Preda și, evident, profesorul Rostás, moderatorul serii fiind Șerban Anghelescu.

Theodora Eliza Văcărescu a început prin a critica titlul evenimentului de la MȚR, arătând că din înșiruire lipsesc tocmai femeile (”Conferințele de la Șosea: De la activiști și revoluționari mărunți la căpșunari și bișnițari”), obiectul de cercetare al volumului său de istorie orală, Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind. Femei care au provenit dintr-un spectru cultural și social cât mai larg posibil, făcând parte din clase sociale diferite, din zone geografice diferite, aparținând unor etnii diferite, având convingeri religioase şi politice diferite. S-a încercat, astfel, redarea, pe cât este posibil într-un singur volum, diversității experienţelor şi a vieţilor femeilor din România sec. XX. Poveştile de viaţă ale celor 17 femei acoperă aproape un secol: anii de după primul război mondial (cu partide istorice, Rege şi legionari), al doilea război mondial (cu refugiaţi, penurie şi ilegalişti), instaurarea şi dezvoltarea comunismului (cu mişcări de populaţie, colectivizare, Ceauşescu şi anii ’80), „revoluţia”, schimbarea de regim şi un deceniu de „tranziţie”. Adică o serie de evenimente macro re-simţite la nivel micro.

Dincolo de aceste aspecte mai degrabă metodologice, Theodora a sublinat faptul că, prin acest volum, femeile (altfel, o parte neglijată a istoriei) au putut să-și facă auzite vocile și, poate, au putut dobândi sentimentul că viețile și experiențele lor sunt importante, semnificative, chiar dacă ele însele nu sunt personalități ”excepționale”:

Pe această logică istorică şi politică, femeile din volum nu sunt excepţionale în sensul de excepţie, ci sunt excepţionale în viaţa invizibilă, de zi cu zi, care nu apare în manuale. Adică sunt oameni obişnuiţi. Sau, mai curând, sunt oameni-femei obişnuite.

Florentina Țone a rememorat începutul colaborării sale cu profesorul Rostás, povestind o întâmplare cu model de exemplaritate atât pentru sensul istoriei orale făcute de acesta cât și pentru impresiile studentului novice atunci când se lovește întâia oară de această sarcină. Astfel, studentă la Jurnalism în 2001, și-a propus să găsească, pentru ”tema de la SSC” (Structuri Sociale ale Comunicării, cursul de sociologie al profesorului Rostás de la FJSC, cel în cadrul căruia au fost organizate interviurile de istorie orală), un personaj deosebit. Bineînțeles că nu l-a găsit și, sub presiunea timpului, a recurs la soluția ”disperată” de a intervieva o ”simplă” vecină ”de la țară”, Ioana Găletoaia.

Documentul social rezultat în acest interviu a ajuns să fie publicat în primul volum de istorie orală menționat mai sus. Întâmplarea este tipică deoarece arată stereotipiile cu care tinerii pot merge la drum într-un astfel de demers, căutând, inițial, excepționalul, pe care, de altfel, îl pot găsi în locuri cu totul ne-excepționale cum ar fi ograda vecinului de la țară. În acest sens, interviul de istorie orală poate funcționa ca un fel de experiență de viață de maturizare al studentului, care descoperă că și ”no-name”-urile au o istorie de zis.

Antonio Momoc a evidențiat, odată în plus, procesul laborios ce stă în spatele unui volum de istorie orală, dificultățile întâmpinate de tinerii studenți care trebuie să identifice personajele din categoria socială stabilită de profesorul Rostás, să aibă tactul necesar de a conduce interviul de istorie orală în termenii adecvați metodei, precum și răbdarea de a transcrie – cuvânt cu cuvânt, cum e regula – convorbirile. Antonio a accentuat faptul că aceste interviuri nu sunt poluate ideologic, nu sunt direcționate de diverse agende, ci sunt structurate doar de metoda corespunzătoare și, altfel, lăsate la cheremul spontaneității participanților.

Următorul vorbitor, prozatorul Sorin Preda, l-a evocat în culori vii pe regretatul Sorin Stoica, punând accentul pe sensibilitatea acestuia față de oralitate și pe talentul său de a transforma în literatură povestea oamenilor simpli. De altfel, dl. Preda este cel care a descoperit că un tânăr student pe nume Sorin Stoica e dotat cu un mare talent literar.

Antropologul Vintilă Mihăilescu a arătat că practicarea istoriei orale se înscrie în curentul mai larg al re-descoperirii cotidianului în științele sociale. Povestea vieții sau istoriile de viață sunt, de fapt, o metodă de istorie socială ce nu trebuie confundată cu mărturia, aceasta din urmă conținând o tendință puternică de literaturizare a experienței personale (diferența făcându-se la nivel de prelucrare, nu de material documentar propriu-zis).

Legat de ultimul volum din seria istoriilor orale (Bișnițari, supraviețuitori, descurcăreți), profesorul Vintilă a remarcat că scoate în evidență modul de funcționare al rețelelor sociale care, în regimul comunist, au asigurat supraviețuirea familiei. Contestând, implicit, o teză devenită stereotip în literatura științifică despre comunism, anume lipsa încrederii (în sens de capital social) în cadrul societății românești, Vintilă a arătat că, în realitate, încrederea a existat și a funcționat, însă în termenii proprii societății autohtone: o încredere inter-personală, preferențială, rezultat al interacțiunii personale, nu una față de instituții sau generată de acestea.

Profesorul Zoltán Rostás a povestit despre acest experiment că, din metodă de cercetare, istoria orală a devenit un mod de viață, o ”scăpare”, o alternativă față de ”prescrisul” sistemului. Într-o astfel de abordare, ceea ce este fascinant este că ”marginalul” se descoperă inclusiv în locurile care par a se număra printre cele mai ”bătute căi” și teme de cercetare. O astfel de aparență de ”subiect epuizat” a fost definitiv demontată, de pildă, prin interviurile de istorie orală cu membrii Școlii Gustiene. Tot o chestiune de marginalitate adusă la suprafață se regăsește și în volumul Chipurile orașului. Istorii de viață în București (Polirom, 2002). 

Profesorul a menționat, pe lângă altele, și caracterul oarecum interdependent al unui dialog de istorie orală: subiectul vorbitor fiind influențat de un ”celălalt” întrebător. Trăsăturile acestuia din urmă (gen, vârstă, religie, etnie etc.) influențează atât atitudinea ”povestitorului”, care se adaptează partenerului de dialog, cât și amintirile provocate prin asocieri. Oricât de diferiți ar fi actorii acestui dialog, ei fac parte, însă, în linii mari, din aceeași cultură.

În fine, un ultim aspect menționat de profesor a fost faptul că oamenii mici nu simt nevoia să-și rescrie istoria, transformând-o, eventual, în narațiune mitologiza(n)tă. Există o ”mare desfătare” în posibilitatea de a-și putea spune istoria vieții, lucru ce pare a fi de ajuns.

În acest context, Sorin Preda a încheiat seara cu o butadă legată de moartea lui Marin Preda, care a pus capăt și proiectelor editoriale ale marelui scriitor. Printre ele, un roman care se baza pe mărturia vieții unui consătean din Siliștea-Gumești ce, auzind vestea morții lui Preda, a întrebat cu disperare: Și acum cine mai spune povestea mea? 

Bișnițari, Supraviețuitori, descurcăreți

Evenimentul de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti centrat mai mult pe ultimul volum al seriei de istorie orală coordonat de profesorul Rostás împreună cu Antonio Momoc: Bișnițari, descurcăreţi, supravieţuitori. Participanți au fost cei doi autori ai volumului și Theodora Eliza Văcărescu, care a avut primul cuvânt:

Pentru că suntem la o conferinţă despre istorie orală, vă voi povesti prima mea experienţă legată de istoria orală. Era în 1998 şi eram în anul al II-lea de facultate. La cursul dlui profesor Zoltan Rostás, Structuri sociale ale comunicării, am primit ca tema realizarea unui interviu de istorie orală cu o persoană de altă etnie decât cea română. Eu m-am dus liniştită la dl profesor şi i-am solicitat un interviu. Cred ca a fost măcar un pic uimit, dar tot m-a refuzat. Mi-a spus că este o persoană curioasă, iar despre el însuşi ştie destule, aşa că ar vrea să afle despre alţii şi altele.

Nu am renunţat, aşa că peste mai bine de 10 ani tot mi-a dat un interviu. Unul aparte: istorie orală tematică: un interviu despre corporalitate şi boală, despre experienţa bolii. A apărut într-un volum despre sociologia corpului a Polirom [Theodora-Eliza Văcărescu, „În-corp-orând boala. Convorbiri cu Zoltán Rostás” in Laura Grünberg (coord.), Introducere în Sociologia corpului. Teme, perspective şi experienţe corporale, Iaşi: Polirom, 2010, pp. 141-175].

Despre aceste 10 volume de istorie orală am mai vorbit şi ieri, la lansarea-aniversare de la Muzeul Ţăranului Român. Aşa că azi voi face o legătură între multe dintre ele şi ultimul, cel care se lansează azi în mod special: Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori. Vă voi citi un fragment dintr-un interviu din volumul de istorie orală cu femei, pe care profesorul Rostás l-a coordonat împreună cu mine. Soţul acestei femei era un „activist mărunt”, care „se descurca” şi care cunoştea „bişniţari:”

Ba erau [de toate], până-n, cum sa-ţi zic, până a-nceput greu’, când a-nceput greu’? Prin ’80? Nu, mai devreme a-nceput greu’, nimic de zis, dar… ce sa-ţi spun, n-am dus lipsă. Nu se găsea, într-adevăr, dar noi n-am dus lipsă, ăştia care te puteai descurca. Le luam de la bijniţă. Bijniţă era! Dădeam o sută de lei pe kilogramul de muşchi file şi mi-era milă să şi tai din el, că n-aveam altfel, numa’ muşchi. Da, era o sută de lei kilogramul. Mult! Da’ ce, crezi că nu se fura? A, se fura de la abator, c-avea soţul meu un coleg şi ne povestea ăla, eu n-am vrut să-l cred, că pleacă muncitorii de la abator încinşi cu hălcile de carne pe ei sau că vin cu camioanele de le cântăreşte la intrare şi pun pietre de zece kile şi dup-aia pleacă cu porcii de zece kile, da… Iar noi, avea soţul meu o înţelegere cu ăsta de la abator şi mi-aducea carne acasă în fiecare zi, de nu mai ştiam ce să fac din ea, că-i ziceam: „Iar mi-ai adus carne?” şi-aveam frigideru’ plin mereu. (interviu cu Stela Dragota)

Antonio Momoc a adus precizări pe marginea semnificației termenilor folosiți în titlul volumului, arătând că actorii sociali ai volumului sunt cei care au făcut trecerea de la comunism la capitalism:

Cheia în care trebuie citită cartea Bişniţari, descurcăreţi, supraviețuitori este aceea că din perspectiva celor intervievați, cu toții se declară a fi supraviețuitori. Mulți dintre ei spun că sunt descurcăreți, iar cei mai puțini povestesc cu mândrie că au fost bișnițari.

Supraviețuitorii sunt oameni simpli care au dat din coate, care nu şi-au plâns de milă, care în condiţii de penurie, de faliment economic, au obţinut produse nu pentru a le comercializa neapărat, ci pentru a procura în schimbul lor alte produse de necesitate.

Descurcăreții au fost sursele principale de aprovizionare pentru cei care făceau comerț underground pe baza mărfurilor care ar fi trebuit să ajungă în vitrinele sau pe rafturile din magazinele autohtone. Ei profitau de pe urma locului lor de muncă pentru a procura materie primă, pentru a o difuza în sistemul „de pile, cunoștințe, de relații” și pentru a o rula mai departe. Angajații (de la simplii muncitori la manageri) unităților economice de stat (alimentara, aprozar, dar chiar fabrici sau întreprinderi) doseau marfa și o puneau apoi în circulație, pe sub mână, pe sub tejghea. Ei jonglau cu mărfurile care le treceau prin mână („prima mână”) la locul lor de muncă.

Bişniţarii au făcut posibil capitalismul subteran în România din perioada oficială a socialismului economic. Ei erau intermediarii care cumpărau ieftin marfa de la străinii ajunși la hotelurile din România sau o procurau de la vecinii sârbi sau bulgari ajunși în târgurile din orașele românești de graniță. Ei comercializau țigări, whiskey, gumă, supă.

Acești oameni au făcut posibil capitalismul underground, relaţiile de schimb, comerțul „liber”, în condiţiile unei economii oficiale de comandă şi a unei pieţe controlată de stat. De această cerere au profitat bișnițarii. Ei au dezvoltat o piață undergorund, ei sunt personajele principale ale economiei subterane.

Profesorul Zoltán Rostás a explicat, la rândul său, că cercetarea din acest volum, precum și cea din Activiștii mărunți, și-a propus să ofere o perspectivă alternativă asupra istoriei comunismului. Deși demersul nu este unul subversiv  sau contestatar în mod explicit față de paradigma dominantă de cercetare și de narațiune asupra experienției istorice a comunismului din ultimele doua decenii, se constată o mefiență, dacă nu chiar o respingere – cel puțin tacită – a unei astfel de ”contra-istorii” a comunismului românesc, una dusă la firul ierbii, la nivelul ”oamenilor mărunți” prin care sisemul a funcționat. Este comunismul ”celor mici”, al aparatului invizibil și al ”supraviețuitorilor”, care nu este surprins în istoriile ce au devenit mainstream ale comunismului românesc.

*

În încheiere, câteva considerații ale subsemnatului, pe repede înainte: Istoria orală este o metodă experimentală care are și certe valențe pedagogice pentru cei implicați. Încurajează o cultură a persoanei de care societatea contemporană, una a sistemelor, a instituțiilor și procedurilor, duce mare lipsă. Impactul cu istoriile de viață din volumele menționate depășește, deseori, nivelul unui document social sau al unei oralități interesante și vii: întâlnești acolo o experiență dramatică care, doar ea, singură, te poate pune în contact real cu celălalt, mai ales dacă la mijloc este vorba despre un celălalt uitat al istoriei mari, sau al științelor sociale făcute pe scară macro. Doar o asemenea experiență formatoare îți poate lărgi orizontul, nu ideologiile găunoase (prin lipsa lor de conținut și viață) despre ”alteritate” sau ”diversitate”. În acest sens, istoria orală și, în sens mai larg, tot acest curent al istoriei sociale a cotidianului, este o știință umană, adică o știință căreia îi este străin tonul rechizitoriilor moraliste ci se regăsește, mai degrabă, în simpla și banala compătimire.

Ionuț B.

Materialul include părți din prezentările scrise ale Theodorei Văcărescu si Antonio Momoc