A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în guvernul ţărănist?
Zoltán Rostás
Universitatea din Bucureşti
Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014
Abstract: This paper, aiming to clarify the Professor Gusti’s position within the government between 1932 and 1933, tries to gather necessary arguments against the belief which emerged in the fifties and still valid until present days, that Dimitrie Gusti was promoted in the government of the Peasantry Party because he was a good specialist and technician, and not because his political choice towards Peasantry Party. Besides the significant antecedents which prove the permanent and powerful connection with the elite of the Peasantry Party since the beginning of the 20s, he also had an interest in the villages. The Professor’s political behavior during governing might be described by loyalty and dedication in order to fulfill the governing programme of the party. More than that, Dimitrie Gusti, even in 1934, when the National Peasantry Party was in opposition, he claimed the accuracy of its political programme and participated in the conception of the Party’s new programme. The clarification of the professor’s position within the Peasantry Party government period is suitable especially for the analysis of his ideological position, which still arises perfectly justified debates. This analysis is legitimate not only for clearing the Professor’s position, but also for the National Peasantry Party.
Keywords: Dimitrie Gusti; monographic sociology; National Peasantry Party; political behavior; the rehabilitation of sociology.
Cuvinte‑cheie: Dimitrie Gusti; sociologie monografică; Partidul Naţional Ţărănesc; comportament politic; reabilitarea sociologiei.
Moto: „Căci discuţiile pătimaşe m‑au lăsat totdeauna indiferent şi n‑am găsit că este folositor şi nici oportun a le întreţine, oricât putea să fie de mare decepţia celor cari doreau contrariul” (Gusti, 1934).
Contestarea implicării sociologului în practica politică nu este de dată recentă, dar maniera şi gravitatea implicării au cunoscut, de la o epocă la alta, de la un istoric la altul, interes şi intensitate foarte diferite. Lăsând, deocamdată, la o parte dezbaterile de etică privind participarea sociologului contemporan în procese politice şi militare (căci aceasta nu intră în atenţia prezentului studiu), ne concentrăm asupra unor demersuri de istorie a sociologiei, când autorii contemporani se referă la angajamentul unor sociologi din perioada interbelică. Din cercetările noastre, aceste demersuri reflectă semnificativ valorile politice impuse sau asumate ale istoricilor sociologiei. Bineînţeles, nici un cercetător nu poate „scăpa” de cultura şi ideologia în care a devenit investigatorul trecutului sociologiei, dar credem că înţelegerea sine ira et studio a contextului şi a antecedentelor implicării politice a sociologului ar reduce simţitor configurarea unei imagini distorsionate despre figura autorului sau faptul ştiinţific analizat.
Un ministru exemplar
Istoria sociologiei româneşti nu duce lipsă de sociologi cu angajamente politice în perioada interbelică, dar, cu siguranţă, cel mai controversat a devenit profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Iată de ce, în acest articol, încerc să aduc o claritate mai mare într‑o problemă ce ţine de angajarea politică a profesorului Dimitrie Gusti în perioada ministeriatului din 1932‑33, cel mai dezbătut în ultimele decenii. După cum se ştie, după demiterea din iunie 1932 a guvernului de „tehnicieni” al lui Nicolae Iorga de către regele Carol al II‑lea, a fost chemat la guvernare Partidul Naţional Ţărănesc. Prima sarcină a noului guvern a fost să pregătească alegeri parlamentare, ca ţara să fie guvernată de un cabinet politic legitim. Experimentul cu guvernul de tehnicieni a fost catalogat ca un eşec.
În cabinetul format de Alexandru Vaida Voievod a fost invitat, în fruntea Departamentului Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, sociologul Dimitrie Gusti, care nu deţinuse, până atunci, niciodată funcţii ministeriale. Gusti şi‑a păstrat funcţia de ministru în toate guvernele ţărăniste, – după mai multe remanieri, inclusiv după alternanţa prim‑miniştilor – din 4 iunie 1932 până în noiembrie 1933. În această perioadă, profesorul a fost un membru plenar al guvernului, în sensul în care nu s‑a baricadat în proiectele sale legate de departament, ci a participat în activitatea întregului guvern. Nu o dată a susţinut propuneri guvernamentale care nu au fost legate de departamentul său. Nu am găsit nici critici de la vechi ţărănişti cu privire la activitatea lui, nu s‑a pus problema remanierii sale – afară de zvonul schimbării sale cu profesorul Petre Andrei din vara anului 1932 (Golopenţia, 2010, 63) – deşi anii crizei economice mondiale au fost însoţiţi de permanentizarea crizei politice din România, prin urmare şi guvernarea a fost extrem de agitată.
În ciuda acestui parcurs ministerial necontestat într‑un guvern ţărănist, începând din anii 60 s‑a încetăţenit părerea că Gusti nu a fost ţărănist fiindcă n‑avea carnet de membru PNŢ, ci că ar fi fost un expert independent, un tehnocrat. Clarificarea acestei probleme s‑ar putea să apară, pentru unii, ca pur formală, dar, după mine, înţelegerea istoriei acestei apartenenţe ne aduce mai aproape de înţelegerea comportamentului politic al fondatorului de şcoală sociologică.
În lămurirea acestei probleme mă voi concentra, în primul rând, pe perioada ultimei guvernări ţărăniste şi a efectelor ei asupra carierei lui Gusti, anume pe 1932‑34. Consider că analiza comportamentului lui Gusti nu se poate lămuri decât prin analiza acţiunilor efective şi simbolice ale lui din acea perioadă şi nu a declaraţiilor sale ulterioare şi a interpretărilor făcute pe baza acestor declaraţii. (Aceste declaraţii desigur că sunt importante, dar nu pentru începutul anilor 30, ci pentru contextul de privaţiuni din anii 50, ceea ce trebuie să fie subiectul altui studiu.) Prin urmare, în cele ce urmează, vom prezenta activitatea lui Gusti după depunerea jurământului în faţa regelui Carol al II‑lea.
Într‑adevăr, Gusti nu a devenit ministru ca un ţărănist sadea, urcând pe treptele ierarhiei de partid, participând la campanii electorale, luptând făţiş cu liberalii, cu averescanii, cu iorghiştii etc. şi, în final, ajungând şi ministru. Şi totuşi, acţiunile lui Gusti din primele zile ale mandatului au fost vizibil de mare folos partidului. A început o mulţime de consultări cu federaţii profesionale ai căror membri fuseseră afectaţi de criza economică, a participat la şedinţa Consiliului Interuniversitar şi a avut o întâlnire cu scriitorii distinşi cu premiul naţional în vederea relansării acestei iniţiative abandonate de câţiva ani şi, mai ales, a început vizitele la şcolile din Bucureşti.
Apoi, s‑a deplasat în provincie la inspecţia şcolilor, a participat la cursuri de perfecţionare a inspectorilor de la Piteşti şi la cea a învăţătorilor de la Braşov. Dar, această activitate de informare şi de îndrumare ad hoc nu avea numai un singur aspect, cel de obţinere de date sau de rezolvare a pro‑ blemelor. Vizitele şi întâlnirile au fost pregătite, anunţate şi, de multe ori, comentate în presa cotidiană. Această strategie de promovare a muncii sale avea un deziderat politic clar: ilustra că în noul guvern ţărănist şcoala de toate gradele şi intelectualitatea, de la învăţător la marii creatori de artă şi ştiinţă, vor avea un sprijin eficient şi competent. După decepţia generală a guvernului de tehnicieni al lui Iorga a fost necesară trezirea din letargie a electoratului bugetar legat de educaţie. Aşa se explică faptul că Gusti, în toiul verii, în plină vacanţă a elevilor, făcea vizite la şcoli, semnalând că acest domeniu vitregit sub guvernarea Iorga – şcoala şi cultura – are nevoie de reforme necesare şi posibile.
Să nu uităm faptul că Gusti, în ultimii ani ai studiilor sale de la Berlin, s‑a ocupat pătrunzător de natura şi rostul presei. După mutarea sa în Bucureşti, prin lansarea şi menţinerea Institutului Social Român în centrul atenţiei elitei, a demonstrat că ştie să folosească presa.
E posibil ca cineva să spună că Gusti a făcut promovare pentru el, pentru şcoala sa sociologică, pentru proiectele sale ministeriale. Se poate accepta o atare ipoteză, dacă nu ar fi participat nemijlocit la campania electorală sau ar fi optat pentru statutul de deputat sau senator independent. Dar nu a fost deloc neutru, ci a intrat în lupta electorală în judeţul Ilfov alături de lideri ţărănişti redutabili ca Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, ei candidând pentru Cameră, Dimitrie Gusti la Senat (vezi cotidianul Universul, nr.183, miercuri 6 iulie 1932, p.7). În această calitate, pe lângă publicitate pentru activitatea ministerială, a procedat la fel ca alţi candidaţi, a ţinut discursuri electorale, a participat la manifestări stradale. Merită să redăm un eveniment la care a participat Gusti, tocmai fiindcă a fost caracteristic epocii interbelice.
Este vorba de o întâlnire electorală obişnuită a PNŢ în sala Eforie din Capitală, relatată de presă în ziua de 12 iulie 1932. Primul discurs a fost ţinut de Gusti, concentrându‑se asupra problemelor departamentului său în condiţiile crizei, arătând că „mult se vorbeşte despre o politică financiară bancară, pe atât de puţin de o politică şcolară”. Şi, de aici, criza specifică a şcolii care, cu toată „obligativitatea învăţământului, analfabetismul creşte în aşa mod, că avem anual 300.000 de copii care nu merg la şcoală”. Şi, în continuare, a înşirat şi alte puncte vulnerabile ale activităţii culturale la sate („deşi au cooperative şi biblioteci, nu ştiu ce face cu ele”) sau cea a şomajului intelectual ca rezultat al crizei universitare. Cum Gusti nu ataca pe nimeni, nu au avut loc incidente în timpul alocuţiunii. Însă Virgil Madgearu, secretarul general al partidului, „a atacat partidul liberal, acuzându‑l că a favorizat dezvoltarea industriei mari în detrimentul micii industrii” şi, de aici, s‑a produs un eveniment neprevăzut.
„În timpul cuvântării secretarului general, la un moment dat cineva din sală a strigat „Foc!”. „Afară”. S‑a produs panică mare; lumea din sală a început să fugă speriată, spre ieşire. Cu greu s‑a putut restabili liniştea. Parte din cetăţeni n‑au mai intrat în sală. După întrunire, naţional‑ţărăniştii plecând de la Eforie au făcut o manifestaţie la ziarele Adevărul şi Dimineaţa” (Universul, 1932, 3).
Chiar şi din analiza acestei campanii electorale putem decela şi ataşamentul lui Gusti faţă de politica ţărănistă, dar şi faptul că în această nouă postură nu şi‑a schimbat stilul de acţiune şi argumentare pe care le‑a practicat la adunările suprapartinice de la Institutul Social Român. Şi mai adăugăm un detaliu de logică politică şi electorală. După un an de guvernare dezastruoasă a unui guvern asumat de tehnicieni al lui Iorga, după ce presa a înfierat acest tip de guvernare, prestigiul miniştrilor şi guvernelor de tehnicieni a scăzut vertiginos, astfel că cea mai mare gafă a lui Dimitrie Gusti ar fi fost să se angajeze în bătălia electorală ca tehnician.
După cum se ştie, alegerile au fost câştigate de PNŢ, iar Gusti a ocupat un fotoliu de senator al puterii ţărăniste pe lângă cel de ministru. Activismul lui nu a devenit mai cumpătat după terminarea campaniei electorale, ba dimpotrivă.
De‑a lungul întregului mandat s‑a preocupat de situaţia acelor categorii de cadre didactice care, în perioada ministeriatului lui Iorga, au fost nedreptăţite. Fiind profesor universitar şi decan din 1929 până la ocuparea funcţiei de ministru, cunoscând de la sursă situaţia studenţilor şi a licenţiaţilor, s‑a implicat în ameliorarea situaţiei lor. Pentru că ministerul său cuprindea şi departamentele cultelor şi artelor, Gusti nu ezită să intre în dezbatere cu lumea clerului şi a literaturii şi artei, nelăsând aceste sectoare exclusiv pe seama directorilor generali din departamentele de specialitate. A aprecia eficienţa ministerială a lui Gusti cu numărul dezbaterilor şi întâlnirilor cu reprezentanţii acestor sectoare ar fi o exagerare, dar presa a consemnat 70 de întâlniri cu asociaţiile învăţătorilor, profesorilor secundari şi licenţiaţilor, aproape 30 de întâlniri pe probleme universitare şi studenţeşti1, peste 20 de întâlniri cu reprezentanţii diferitelor culte din România, aproape 50 de întâlniri cu reprezentanţii asociaţiilor culturale, ale artiştilor plastici şi instituţiilor muzicale şi, bineînţeles, cu scriitori şi dramaturgi.
În condiţiile crizei economice mondiale care a afectat şi România şi a măsurilor de austeritate, Gusti a reuşit să amelioreze situaţia celor oropsiţi din sistemul său, ba chiar să împiedice desfiinţarea unor instituţii de cultură şi să iniţieze altele noi. Este suficient să amintim instituirea premiilor pentru tinerii scriitori sau Luna cărţii (strămoşul actualelor Bookfest şi Gaudeamus din Capitală). Dar, implicarea lui Gusti nu se rezuma la sarcinile ministerului său, ci participa la întâlniri protocolare, la solemnităţi cronofage, dezbateri parlamentare stresante, sensibil mai des decât ceilalţi membri ai guvernului în număr de aproape 50 de ocazii. Nu avem voie să evităm nici misiunea sa externă din Italia, prilejuită de inaugurarea Şcolii Române de la Roma, ocazie cu care Gusti nu s‑a întâlnit numai cu omologul său Francesco Ercole, ministrul educaţiei naţionale, ci şi cu prim‑ministrul Benitto Mussolini, cu regele Victor Emanuel al III‑lea al Italiei şi cu Papa Pius al XI‑lea. Este necesară aprofundarea acestei vizite de aproape două săptămâni în Italia a ministrului Gusti într‑o cercetare de sine stătătoare.
Pe lângă sarcina de a asana problemele create de guvernarea precedentă, Gusti a iniţiat o serie de acţiuni de inovare, dincolo de iniţiative legislative fundamentate meticulos, de cercetări pe sistemul de învăţământ cuprinse în volumul Un an la Ministerul instrucţiei, artelor şi cultelor, editat în 1934, după un an de la terminarea mandatului. Această activitate febrilă de reformare, oferită de funcţia de ministru, a avut o singură consecinţă neprevăzută (deşi previzibilă): monografiştii, membrii Şcolii Sociologice de la Bucureşti, cei cu care de şapte ani, încă din 1925, pătrundea în realitatea rurală, dintr‑o dată şi pe bună dreptate se considerau abandonaţi în ceea ce priveşte îndrumarea directă a lucrărilor monografice de către profesor. Gusti nu a uitat misiunea sa primordială, cea de cercetare a realităţii cu ajutorul tinerilor formaţi de el. Îi ajuta pe monografişti prin burse de studii în străinătate, prin finanţarea taberei de redactare de la Făgăraş care oferea şi posibilităţi de cercetări suplimentare de teren la Drăguş, dar lipsa lui din mijlocul lor producea o senzaţie de criză denumită ulterior de Stahl „criza monografiei” (Rostás, 2013). Dar acum a avut şansa de a practica politica – o altă pasiune a sa pe lângă cercetarea de teren – şi încerca să realizeze cât mai mult din idealurile sale reformatoare. Şi, fiindcă, în linii mari, ideile sale coincideau cu cele ale Partidului Naţional Ţărănesc, şi fiindcă partidul l‑a sprijinit, a fost solidar cu acesta până la demisia prezentată de Vaida Voievod în noiembrie 1933 regelui.
Ţărănist şi fără minister
După alegerile din noiembrie 1933, Gusti pierzând funcţia de ministru şi locul din Senat, am putea să ne gândim că s‑a distanţat de PNŢ, mai ales că de la 1 decembrie 1933 Carol al II‑lea l‑a numit în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Nicidecum, pentru că la şedinţa de fixare a candidaţilor organizaţiei Ilfov al PNŢ, prezidată de Virgil Madgearu, Gusti a ajuns în capul listei pentru Senat. După cum se ştie, PNŢ a pierdut alegerile2. Dar, gestul lui Gusti de a aduna şi de a publica documentele mandatului de ministru în impunătorul volum „Un an la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor” din 1934, denotă convingerea că munca sa în acel guvern a produs documente utile pentru oricine ar urma la ministerul instrucţiei.
Merită să insistăm pe studiul introductiv al acestui volum, intitulat modest „Cuvânt înainte”, fiindcă sintetizează nu numai concepţia sa sociologică, ci şi ataşamentul faţă de valorile politice ale guvernării ţărăniste, aspect ce ne interesează în acest studiu. Deşi pregătirea acestui volum a fost începută în timpul mandatului de ministru, dovedind faptul că reformele au nevoie de studii ştiinţifice aprofundate, Gusti a sesizat, în lunile ce au urmat demisiei guvernului Vaida, că mun‑ ca echipei sale pentru pregătirea reformelor din învăţământ nu este luată în seamă, prin urmare unul dintre scopurile publicării volumului este „…împrăştierea unui fel de conjuraţie a tăcerii, ce pare că s‑a creat în jurul ideilor şi studiilor de reformă şcolară şi culturală, aşa cum reies ele din anteproiectele de lege prelucrate în 1932‑33, idei şi studii care, sub o formă sau alta, au fost şi sunt utilizate fie în discuţii publice şi parlamentare, fie în opera legislativă” (Gusti, 1934, VI). Profesorul, se pare, neobişnuit cu maniera neca‑ valerească din politica interbelică, trist şi iritat, nota în prefaţă:
„În Parlamentul actual, din care nu fac parte, în lipsa mea, s‑au auzit din diferite lagăre obiecţii şi chiar învinuiri, cu totul nejustificate, la care nu am crezut că este nevoie să răspund polemic şi personal, rezervând însă, fără grabă, că volumul de faţă să dea el răspunsul şi să informeze pe toţi cei de bună credinţă, şi numai pe aceştia, asupra adevărului” (Gusti, 1934, VI).
Vorbind în prefaţă despre acest volum care cuprinde doctrina şi opera legislativă a ministerului său, Gusti afirma limpede ataşamentul său la valorile ţărănismului şi, din acest motiv, vom cita integral pasajul respectiv:
„El răsfrânge prin urmare ideologia unui parid, a partidului naţional‑ţărănesc. În «Manifestul Program» al partidului naţional‑ţărănesc din 27 Iunie 1932 capitolul referitor la şcoală a fost astfel formulat: «Cetăţeni, partidul naţional‑ţărănesc se va strădui cu toate jertfele să înfăptuiască o şcoală potrivită cu nevoile de astăzi ale ţării. Învăţământul primar va fi întărit şi va căpăta un caracter practic, fiind strâns legat de viaţa locală, aşa ca să pregătească pe copii pentru nevoile vieţii şi mediului în care trăiesc. Se va căuta prin toate mijloacele să se reducă numărul neştiutorilor de carte. Se vor înfiinţa şcoli superioare ţărăneşti pentru pregătirea conducătorilor fireşti ai satelor şi pentru ridicarea vieţii săteşti. Învăţământul secundar va fi îngrădit şi îmbunătăţit, pentru ca absolvenţii lui să poată fi numaidecât folositori societăţii şi să nu tindă toţi spre Universităţi. Învăţământul profesional va fi dezvoltat şi îndreptat după cerinţele vieţii sociale şi economice. Se va încuraja dezvoltarea învăţământului particular sub controlul statului.
Universităţile vor fi înălţate atât în puterea de creaţie cât şi în puterea lor de înrâurire socială. Pe lângă şcoală, partidul naţional‑ţărănesc va urmări cu toate mijloacele dezvoltarea educaţiei poporului prin conlucrarea tuturor serviciilor de stat cu marile societăţi culturale ale ţării. Partidul naţional‑ţărănesc va căuta din toate puterile să dea îndărăt Bisericii marele ei rost de mângâiere sufletească şi de călăuzire în cele bune ale credincioşilor, iar slujitorilor ei, trecerea şi sfinţenia de care trebuie să se bucure, pentru aşezarea pe stâlpi de încredere şi de da‑ tini sănătoase a vieţii naţionale»” (Gusti, 1934, VI‑VII).
Este deosebit de semnificativ că, în 1934, în condiţiile activităţii de opoziţie a partidului, Gusti – în cadrul Cercului de Studii al Partidu‑ lui Naţional Ţărănesc – participă la dezbaterile elitei intelectuale a acestei formaţiuni. Îl regăsim într‑un volum de proiecte scrise de 20 de personalităţi ale PNŢ, ca Mihail Ralea, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Ioan Răducanu, Ernest Ene, Petre Andrei, D. R. Ioaniţescu, Grigore Gafencu şi alţii, fiecare ocupându‑se de câte un domeniu în care se consacrase deja. Profesorul Gusti scrie despre perspectivele şi necesitatea organizării culturii, continuând ideile promovate în timpul ministeriatului şi cuprinse în volumul prezentat mai sus. Prin urmare, Gusti, în anii amintiţi, a avut un comportament ce trăda nu nu‑ mai consecvenţă ideologică, dar şi de membru de partid (Rapoartele…, 1934).
Trecutul ţărănist al unui sociolog neutru
Se poate pune întrebarea dacă această regăsire în PNŢ avea antecedente. Formal, nu. Nu am văzut până acum niciun document care să ateste calitatea de membru al Partidului Ţărănesc sau al Partidului Naţional Ţărănesc. Dar, dacă nu ne cramponăm de carnetul de membru, ci urmărim implicarea (mai mult sau mai puţin discretă) a lui Gusti în politică, aflăm de la Keith Hitchins, în a sa Românie 1866‑1947, la capitolul Partide, că Partidul Ţărănesc, condus iniţial de lideri provenind din funcţionari bancari şi cooperatişti, deja la începutul anilor 20 avea să devină popular şi printre intelectuali datorită angajamentului său pentru „democraţie politică şi reforme sociale”:
„Printre aceştia se remarcau în mod deosebit Dimitrie Gusti, binecunoscutul antropolog social, şi membrii Institutului Social Român, pe care îl fondase acesta la Bucureşti în 1921; Virgil Madgearu, un economist care avea să devină un teoretician de frunte al ţărănismului, şi romancierul Cezar Petrescu, care a devenit colaborator la organele oficiale ale partidului, Ţară Nouă (1919‑1921) şi Aurora (1921‑1926)” (Hitchins, 2013, 428).
Dacă în această perioadă activitatea ţărănistă a lui Gusti nu era vizibilă, ca fondator al Asociaţiei pentru Ştiinţă şi Reforma Socială, transformat ulterior în Institutul Social Român, foarte repede a devenit cunoscut în mediul intelectual politic al Capitalei. Dar, este cunoscut faptul că Virgil Madgearu, un vechi prieten încă din studiile din Germania, l‑a secondat pe Gusti la realizarea Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială în aprilie 1918 şi la demararea revistei Asociaţiei, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reforma Socială. Este clar că interesul pentru sat, pentru problema ţărănească, era identică la cei doi, dar temperamental şi vocaţional Gusti s‑a orientat către promovarea gândirii ştiinţifice în politică, spre cercetarea realităţii rurale, pe când Madgearu spre organizare şi acţiune politică. Deci, nu este întâmplător faptul că Gusti ajunge preşedinte la Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, la Oficiul Naţional al Cooperaţiei, la Societatea de Radiodifuziune, tocmai după ce ţărăniştii ajung la putere şi, în fine, şi ministru.
În acest sens, memoriile lui Mihail Manoilescu, scrise în anul 1944, constituie un document mai mult decât interesant. Inginer şi economist cunoscut, cu o carieră politică sinuoasă în perioada interbelică, evocă perioada şi pe Gusti dintr‑un al punct de vedere, cel al admiratorului Institutului Social Român.
„Ca oricare instituţie de seamă – scrie Manoilescu – şi Institutul nostru a avut la originea lui un om. Gusti era un animator; un dinamic şi simpatic animator. De aceea el n‑a lansat un curent, ci a aranjat o frumoasă vitrină intelectuală în care cu delicateţa lui captivantă, a reuşit să strângă pe cele mai de seamă personalităţi intelectuale în devenire, pe care le avea ţara la sfârşitul războiului. Răutăcioşii spuneau despre Gusti că are darul să descopere şi să atragă la Institut pe viitorii miniştri! Dar această glumă era de fapt un omagiu; fiindcă nu este un mic merit să încurajezi la vreme pe oamenii care ascund în ei virtualităţi mari. Eu am început a lucra din 1919 şi am rămas acolo veşnic activ şi plin de iniţiativă, în epoca eroică a institutului care s‑a sfârşit o dată cu intrarea lui Gusti în Partidul Ţărănesc. Gusti nu putea face o greşeală mai mare decât aceea de a se înscrie într‑un partid, oricare ar fi fost el. Marea lui virtute şi tot farmecul lui era neutralitatea, de aceea tocmai în ziua când – după expresia consacrată – „s‑a colorat”, el şi‑a pierdut culoarea lui proprie şi nota lui unică care îl făceau să împlinească o adevărată funcţiune naţională” (Manoilescu, 1993, 49‑50).
Din descrierea nostalgiei pentru perioada neutralităţi lui Gusti, reiese însă clar antipatia lui Manoilescu pentru Madgearu şi partidul pe care îl reprezenta:
„Ceea ce făcea frumuseţea şedinţelor de comitet e că, tocmai ca şi la Junimea, ele se ţineau pe rând, acasă la fiecare membru, într‑o atmosferă de intimitate, în care doar ieşirile lui Madgearu stricau nota generală. Dar este drept să recunosc că la Institut, chiar şi impetuosul Madgearu a lăsat multă vreme politica la o parte, până la ziua fatală când a atras pe Gusti în partidul lui şi cu aceasta a distrus casa în care ne simţeam aşa de bine cu toţii…” (Manoilescu, 1993, 50).
Este limpede că şi memoriile lui Manoilescu dovedesc că influenţa lui Madgearu a fost un factor pentru ca Gusti să accepte demnităţi politice până la intrarea în guvern. Dar, tot aşa de clar este că Manoilescu nu a realizat că neutralitatea lui nu însemna dezinteres pentru problematica ţărănească, ci dimpotrivă. Altfel formulat: Gusti spera ca ideile sale de reformă să le realizeze intrând într‑un guvern care este de acord cu el. Aşadar, Gusti, deşi era încredinţat de necesitatea păstrării Institutului Social Român ca for ştiinţific suprapartinic, totodată, ca simpatizant, ajuta la clarificări ideologice fără să se implice în viaţa propriu‑zisă de partid.
Cert este că în istoria Partidul Naţional Ţărănesc nu am găsit până acum documente privind activitatea de partid a lui Dimitrie Gusti, dar activitatea de organizator al conferinţelor Institutului Social Român şi al cercetărilor monografice a fost consemnată din belşug. De altfel, stilul lui Dimitrie Gusti de a păstra relaţii bune cu reprezentanţii tuturor partidelor importante era cunoscut şi recunoscut chiar şi de adversari. Acest stil, precum şi capacitatea sa managerială dovedită, l‑a calificat pentru posturile pe care le‑a ocupat după înscăunarea guvernului PNŢ, pe lângă, evident, garanţia de fidelitate bazată pe simpatii faţă de mişcarea ţărănistă.
Este semnificativ că Gusti nici ca ministru, nici măcar în campania electorală, nu a folosit expresii jignitoare la adresa adversarilor, fie persoane, fie partide. Ba mai mult, a organizat şi întâlnirea consultativă cu predecesorii săi în fruntea departamentului său al instrucţiei. Dar, dincolo de acest stil personal, Gusti a intrat în politică din convingere, după expresia lui Manoilescu, în timpul guvernărilor ţărăniste.
Totuşi este ciudat că s‑a ajuns la această convingere cvasigenerală că Gusti nu a fost decât un tehnocrat, un tehnician în guvernarea Partidului Naţional Ţărănesc din 1932‑33. Parcurgând studiile despre activitatea lui Gusti apărute după terminarea mandatului, nimeni nu a afirmat sau sugerat că Gusti ar fi făcut notă discordantă în Guvernul PNŢ, că ar fi fost membru sau nu. La 25 de ani de la începerea carierei universitare au apărut studii consistente despre activitatea sa multilaterală, semnate de colaboratori ca Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Octavian Neamţu, Ion Zamfirescu, Traian Herseni, Gheorghe Vlădescu‑Răcoasa şi o serie de oameni politici, dar nimeni nu a făcut nici o aluzie la un statut aparte al lui Gusti în cadrul guvernării ţărăniste.
După război, în perioada de efort de supravieţuire a sociologiei, nici Gusti, nici alţii nu au abordat perioada ministeriatului. Profesorul s‑a referit public şi pozitiv numai la Legea Serviciului Social şi la importanţa şi beneficiile Congresului Internaţional de Sociologie (chiar dacă acesta, din cauza izbucnirii războiului, nu a avut loc).
Diminuarea explicabilă a angajării ţărăniste
După 1948, adică după expulzarea sociologiei din universitate şi din rândul ştiinţelor sociale, după schimbarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române, în care Gusti nu a mai fost pomenit timp de aproape zece ani, nu s‑a vorbit despre Gusti decât ca reprezentant al sociologiei burgheze şi cu alte calificative ale epocii, mai dure sau mai neutre.
Evaluarea publică a activităţii lui Gusti a început, de fapt, în contextul mai larg al revalorificării moştenirii culturale de la începutul anilor 60 iniţiat de autorităţile culturale ale partidului comunist. În studiile de reabilitare a lui Gusti şi a şcolii sale s‑a pus şi problema prezentării activităţii sale politice. În acest context, apare, pentru prima dată, ideea că Gusti ar fi devenit membru în guvernele ţărăniste din cauza prestigiului său, în condiţiile în care nici măcar membru al PNŢ nu a fost. Cunoscătorii perioadei respective îşi dau seama că autorii, Ovidiu Bădina, un tânăr cercetător cu studii la Moscova şi Octavian Neamţu, un colaborator fidel al profesorului Gusti începând din 1934, dacă doreau să apară cartea, trebuia să „cozmetizeze” trecutul şi să ofere o imagine credibilă forurilor ideologice şi cenzurii. Aceasta presupune posedarea unei tehnici specifice cercetătorului din regimul comunist de a da o interpretare acceptabilă unor fapte din trecut, de natură să determine pe cenzori să admită pasajul problematic. Astfel, pentru a avea o comparaţie cu motivele anterior schiţate privind numirea lui Gusti în cele trei funcţii publice, iată interpretarea autorilor:
„Însărcinările încredinţate lui Gusti în perioada 1920‑1930 – Societatea de Radiodifuziune, Casa Autonomă a Monopolurilor, Oficiul Naţional al Cooperaţiei –corespundeau pregătirii sale sociologice, statistice, economice şi juridice dobândite în anii de studiu şi dezvoltată creator prin activitatea constructivă pe care o desfăşura de un deceniu în ţară. Posturile de radiodifuziune reprezentau în programul de politica culturii elaborate de Gusti unul dintre cele mai eficace instrumente de difuzare a culturii naţionale. El contribuie la construirea unui program naţional de emisiune şi concepe Universitatea Radio” (Bădina‑Neamţu, 1967, 89‑90).
Cosmetizarea ia amploare şi mai mare când trebuia explicată intrarea în guvernul ţărănist. Este sugerată ideea că nu ar fi fost convins de necesitatea acestui pas şi, pe parcurs, ar fi avut numai necazuri:
„Nu a primit să fie ministru pentru vreo deşartă ambiţie, ci pentru că avea de realizat un program de reforme în învăţământul pu‑ blic. Împrejurările în care a acceptat să intre în guvernul naţional‑ţărănist prezidat de Al. Vaida‑Voievod şi rolul jucat de N. Titulescu în decizia luată sînt cunoscute din relatările lui G. Vlădescu‑Răcoasa. Gusti a avut multe ezitări. Documentul intitulat « Să candidez», prin care fratele său Anastase îi arată motivele care ar justifica intrarea sa în guvern, ca să‑şi realizeze concepţia proprie în politică culturii, oglindeş‑ te numeroasele considerente pe care le opuse‑ se Dimitrie în discuţiile cu fratele său. Într‑un an şi patru luni, în acea perioadă de guvernare, el a făcut parte din patru guverne, ceea ce i‑a stânjenit mult activitatea. De altfel, crizele de guvern l‑au găsit de fiecare dată departe de Bu‑ cureşti, uneori chiar şi departe de ţară, la Roma, sau în Germania, în misiuni oficiale…” (Bădina‑Neamţu, 1967, 90‑91).
După această pregătire a atmosferei ministe‑ riatului, autorii citează chiar mărturia lui Gusti, fără să specifice data scrierii acesteia:
„Despre aceasta scrie Gusti mai tîrziu: «Mi s‑a propus să fac parte dintr‑un guvern ţărănesc, deşi nu eram membru al partidului ţărănesc, oferindu-mi‑se întîi Ministerul de Externe, şi apoi, după ce am refuzat, să primesc Ministerul Instrucţiei, al Cultelor şi Artelor. Ezitarea mea a durat cîteva zile»; «…Acela care m‑a determinat să înlătur ezitarea mea de două zile de a intra în guvern a fost N. Titulescu, cu care eram în raporturi de prietenie, îndemnându‑mă să primesc propunerea mai ales că, fiind în guvern, aş putea să‑l ajut în politică sa de apropriere a României de Uniunea Sovietică, o politică care, cum se ştie, în acea vreme era considerată ca foarte îndrăzneaţă»” (Bădina‑Neamţu, 1967, 91).
Am citat acest aliniat nu pentru a învinui sau a demasca pe autorii volumului, ci pentru a explica din ce motiv au prezentat astfel ministeriatul lui Gusti. În primul rând, trebuie să subliniez că, până la urmă, orice istorie, chiar cele cu pre‑ tenţii ştiinţifice, sunt construcţii despre trecut, iar nu trecutul însuşi. Mai departe, în contextul dominaţiei ideologice a Partidului Muncitoresc Român (după 1965 – Partidul Comunist Român) „revalorificarea moştenirii culturale” de la începutul anilor 60 numai pentru intelectualul naiv a constituit un act de dreapta, în fapt, această hotărâre era o manevră de a găsi o nouă legitimare a partidului unic. Or, această lărgire a bazei de legitimare nu a însemnat şi reabilitarea sistemului politic interbelic, nici a partidelor istorice şi, prin urmare, nici a guvernelor lor. Nu se putea realiza nici măcar o descriere obiectivă a partidelor politice, a rolului personalităţilor, a contextului internaţional, cu atât mai mult a naţional‑ţărăniştilor, care au fost mai stigmatizaţi ca naţional‑liberalii. Se înţelege de ce a fost necesară pentru autori o prezentare deformată (ca să nu spun ilară) a implicării lui Gusti în Guvernul PNŢ. S‑a invocat exagerat şi un moment minor cu Nicolae Titulescu tocmai pentru faptul că cunoscutul ministru de externe a fost partizanul restabilirii relaţiilor diplomatice cu Sovietele, deci memoria lui, pe bună dreptate, a fost venerată.
Se pune problema sursei la care s‑a făcut apel pentru a afirma că Gusti a fost mai mult un specialist, un tehnician într‑un guvern de politicieni. Aceasta a fost chiar Gusti. Dar, imediat trebuie să punem întrebarea: când, în ce context a negat apartenenţa la Partidul Naţional‑Ţărănesc? Răspunsul este edificator pentru cei care cunosc ce importanţă a avut pentru un intelectual un trecut politic necomunist după al Doilea Război Mondial. Ovidiu Bădina, în volumul VII al OPERELOR editat după revoluţie, în 1993, strânge într‑un capitol – semnificativ intitulat „Materiale eliminate din D. Gusti, OPERE, Vol. VI” – memoriile adresate de Gusti autorităţilor de partid şi de stat centrale între 1946 şi 1954. Într‑o vreme când toată elita intelectuală a fost mai mult sau mai puţin culpabilizată – mulţi dintre ei arestaţi şi condamnaţi – pentru colaborare cu regimul de înainte de 23 august 1944, era firesc ca fiecare om să caute „circumstanţe atenuante” în trecutul său. Este, deci, de înţeles de ce Gusti a insistat pe acest amănunt, de a nu fi membru formal al PNŢ. Merită să cităm aici aceste fragmente din memoriile scri‑ se după 1948 şi pentru a exemplifica discursul de autoapărare al intelectualului ameninţat în libertatea sa:
„Nu am făcut parte din clubul partidelor liberale, conservatoare ori ţărăniste, fiind din fericire, pe de o parte, străin de orice veleităţi de parvenire şi apoi, ca un observator al vieţii publice româneşti, dându‑mi seama de valoarea lor reală. Totuşi, în 1932, mi s‑a propus să fac parte dintr‑un guvern ţărănesc, deşi nu eram membru al partidului ţărănesc, oferindu‑mi‑se întâi Ministerul de Externe, şi apoi după ce am refuzat să primesc, Ministerul de Instrucţie, al Cultelor şi Artelor” (Gusti, 1993, 80).
La recomandarea prim‑ministrului Dr. Petru Groza, Gusti detaliază mult memoriul anterior, iar la chestiunea participării la guvernarea ţărănistă nu schimbă esenţial ci mai adaugă o frază:
„Am făcut parte într‑un an şi 4 luni din patru guverne, – totdeauna criza ministerială găsindu‑mă departe de Bucureşti – ceea ce, desigur a stânjenit mult activitatea mea, lăsând totuşi studii şi proiecte de legi, care au putut forma un volum de 1562 pagini, apărut în 1934” (Gusti, 1993, 87).
În 1950, după ce nu a primit pensia timp de patru luni şi după ce a fost evacuat din propria casă, Gusti adresează un memoriu mai scurt ministrului de interne Teohari Georgescu, în care la cele cunoscute adaugă:
„Am făcut parte din guvernele din 1932‑33 ca specialist, ca tehnician, şi nu ca om politic…” (Gusti, 1993, 97).
Într‑o variantă ulterioară, nedatată, aduce o nuanţă, tot de natură să se delimiteze de politica ţărănistă:
„În 1932 mi s‑a propus să fac parte dintr‑un guvern de alegeri, în calitatea exclusivă de om de ştiinţă şi de tehnician, şi nu ca membru al partidului ce făcea guvernul şi din care nu făceam parte” (Gusti, 1993, 99).
Ultima scrisoare – adresată în septembrie 1954, de data aceasta chiar fostului său student, Miron Constantinescu, important lider al partidului – publicată de Bădina, nu aduce formulări noi în privinţa statutului său în guvernele amintite, dar reaminteşte de faptele sale de după 23 august 1944, care arătau o profundă înţelegere a situaţiei nou create. Până la urmă, această ultimă scrisoare este un strigăt disperat al unui profesor în vârstă, marginalizat şi bolnav, în continuare, urmărit, ameninţat, chiar şi după moartea lui Stalin:
„…Vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d‑voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să‑mi duc suferinţele nestingherit – arătaţi, vă rog, că mă cunoaşteţi de când aţi luat licenţa, apoi aţi pregătit doctoratul şi aţi activat în sate, prin comunicări şi studii în plin regim dictatorial, la Universitate şi pe teren.
Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneţi‑le tuturor pe care‑i interesează umila mea persoană, spuneţi‑le, vă rog, Adevărul. Să fiu şters odată pentru totdeauna de pe lista celor căutaţi cu vine; ajung opt ani de erori continue şi de viaţa mea zbuciumată şi chinuită. Vă mulţumesc!” D. Gusti (Gusti, 1993, 103).
În asemenea împrejurări politice, orice om caută să‑şi diminueze importanţa rolului său pentru care a fost urmărit, mai ales dacă argumentele sale aveau, formal, acoperire.
Aceeaşi strategie au folosit şi autorii citaţi mai sus, Bădina şi Neamţu, pentru a evita pericolul refuzului cenzurii privind prezentarea operei sociologice a lui Dimitrie Gusti şi a şcolii sale. Cum regimul comunist a rămas ferm în condamnarea guvernelor interbelice, s‑a perpetuat ideea că Gusti nu ar fi fost de acord cu ideologia PNŢ şi că ar fi fost mai mult tehnocrat în guvernul din 1932‑1933.
S‑ar putea să se considere că această perpetu‑ are nu ar avea mare importanţă. Noi, în schimb, credem că nu înscrierea formală, ci acceptarea unui program guvernamental şi solidaritatea cu guvernul contează. Gusti nu a fost singurul ne‑membru de partid în structurile guvernamentale nici înainte, nici după al Doilea Război Mondial. Mult mai importantă este însă consecinţa ideologică a implicării lui Gusti în această guvernare din 1932‑33. Dar lămurirea problemei „ism”‑ului prin care poate fi caracterizată activitatea ministrului Gusti încă nu este încheiată mulţumitor şi nu este sarcina acestui studiu de a da ipoteze ideologice. Tot aşa, nu putem să abordăm consecinţele reale ale ministeriatului asupra activităţii şcolii sociologice de la Bucureşti, dar, în tot cazul, ipoteza „crizei monografiei” – după cum am mai semnalat – nu poate fi susţinută.
Concluzii
Această lucrare, având ca scop clarificarea poziţiei profesorului în cadrul guvernului din 1932‑33, a adunat argumente necesare pentru a demonstra netemeinicia credinţei înfiripate în anii 50 şi perpetuate până în prezent, conform căreia Dimitrie Gusti ar fi fost promovat în guvernul ţărănist datorită prestigiului său de specialist, de tehnician şi nicidecum ca ţărănist.
Pe lângă antecedentele semnificative care demon‑ strează legăturile puternice şi permanente cu elita Partidului Ţărănesc încă de la mijlocul anilor 20, de asemenea interesul pentru lumea satelor şi tot comportamentul politic al profesorului din timpul guvernării putea să fie caracterizat prin loialitate şi abnegaţie pentru a duce la bun sfârşit programul de guvernare al partidului.
Mai mult decât atât, Dimitrie Gusti, chiar şi în 1934, când PNŢ lupta în opoziţie, a invocat justeţea programului de guvernare ţărănist şi a participat la elaborarea noului program al partidului. Clarificarea statutului profesorului în cadrul guvernului ţărănist este oportună mai ales pentru analizarea poziţionării sale ideologice, care ridică în continuare controverse justificate. Aceste investigaţii merită să fie continuate pentru că nu numai poziţia lui Dimitrie Gusti, dar nici cea a Partidului Naţional Ţărănesc nu este mulţumitor lămurită.
Note
1. În privinţa problemelor studenţeşti din epoca interbelică vezi Butoi, I. (2011) Când produce şcoala revoluţionari? O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice, Revista de Pedagogie, 4, 115‑124, precum şi Sdrobiş, D. (2014) Învăţământul superior în România interbelică: de la „supraaglomerarea universităţilor” la „şomaj intelectual”, Sfera Politicii, 175, 24‑35.
2. CNSAS D 009835, p. 106‑107 Proces verbal din 4 decembrie 1933 a organizaţiei Ilfov.
Bibliografie
Bădina, O. şi Neamţu, O. (1967) Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea, Colecţia „Oameni de Seamă”. Bucureşti: Tineretului.
Golopenţia, A. (2010) Rapsodia epistolară: scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932‑1950) Volumul II (Ştefania Cristescu‑Golopenţia) Schimb de scrisori: Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu‑Golopenţia, (Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza, Întroducere şi note de Sanda Golopenţia). Bucureşti: Enciclopedică.
Gusti, D. (1934) Un an de activitate la ministerul instrucţiei cultelor şi artelor, 1932‑1933.
Gusti, D. (1993) OPERE, vol. VII (Texte stabilite, note, documente şi mărturii de prof. univ. dr. Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu). Bucureşti: Academiei Române.
Hitchins, K. (2013) România 1966 ‑ 1947, Ediţia a IV‑a (Traducere din limba engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu). Bucureşti: Humanitas.
Manoilescu, M. (1993) Memorii, vol. I, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale (Coord. Mugur Isărescu, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de Valeriu Dinu). Bucureşti: Enciclopedică.
Momoc, A. (2012) Capcanele istorice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Bucureşti: Curtea Veche.
Rapoartele comisiunii de întocmire a programului (1934) Partidul Naţional‑Ţărănesc, Cercul de Studii al Partidului Naţional‑Ţărănesc.
Rostás, Z. (2003) Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti: Tritonic.
Rostás, Z. (2013) Criză şi/sau tranziţie în şcoala gustiană ‑ 1932‑1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia, Sfera politicii, XXI, 3, 175, mai‑iun.
Vezi si contributia:
Lasă un răspuns