AL XX-LEA CONGRES AL ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE A SOCIOLOGILOR DE LIMBĂ FRANCEZĂ (AISLF), 4–8 IULIE 2016, MONTRÉAL
CONGRESUL DE LA MONTRÉAL ŞI ASOCIAŢIILE INTERNAŢIONALE DE SOCIOLOGIE
Andrei Gaghi
„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 103–122, Bucureşti, 2017
Între 4 şi 8 iulie 2016 a avut loc la Montréal al XX-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale a Sociologilor de Limbă Franceză (AISLF), pe marginea temei Societăţi în mişcare, sociologie în schimbare, găzduind aproape 1 500 de participanţi.
AISLF este născută din reorganizarea instanţelor sociologice internaţionale după al Doilea Război Mondial1. După ce, în perioada interbelică, Institutul Internaţional de Sociologie (IIS), fondat de sociologul eclectic René Worms (1869–1926), a organizat cu succes 6 congrese internaţionale de sociologie (1927–1939), dintre care ultimul a fost cel de la Bucureşti (1939), amânat sine die, reputaţia Institutului Internaţional de Sociologie a decăzut. Chiar dacă reactivată de Corrado Gini (1884–1965) în 1950, când a fost organizat la Roma al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, cel iniţial, programat la Bucureşti în 1939, instituţia creată de R. Worms a fost considerată compromisă, datorită cooptării unor savanţi care colaboraseră cu regimurile fasciste2. În acest context a fost creată în 1949, la iniţiativa şi cu finanţarea UNESCO, Asociaţia Internaţională de Sociologie (International Sociological Association/Association internationale de sociologie ISA/AIS), al cărei prim preşedinte a fost Louis Wirth (1879–1952). Asociaţia a organizat un prim congres în 1950 la Zürich. În pofida unui conflict de legitimitate cu IIS şi a subminării din interior, operată de Corrado Gini, AIS a reuşit să se impună ca o instanţă ştiinţifică internaţională credibilă. Adevărata sciziune a avut loc în 1954. În faţa dominaţiei sociologiei americane, pe care nu o apreciază3, şi a declinului limbii franceze ca limbă de lucru în cadrul Congresului ISA din 1953, Georges Gurvitch4 a propus constituirea în cadrul ISA a unei secţiuni în limba franceză. În faţa refuzului conducerii asociaţiei, Gurvitch, împreună cu sociologul belgian Henri Janne (1908–1991), decid în 1956 la Royaumont crearea unei Asociaţii internaţionale a sociologilor de limbă franceză, ce va organiza primul congres la Bruxelles, în 1958. Din biroul provizoriu făceau parte Raymond Aron, George Balandier, Guy Rocher. În anii următori, Jean Cazeneuve, Roger Bastide, Jean Duvignaud se alătură instanţei de conducere şi întăresc legitimitatea asociaţiei.
Statutul noii asociaţii a fost adoptat în 1959 la Royaumont şi prevede utilizarea majoritară a limbii franceze de către aderenţii la asociaţie, precum şi cooperarea cu Asociaţia Internaţională de Sociologie şi cu UNESCO. Colaborarea cu AIS, deşi prevăzută de statut, nu se desfăşoară exemplar nici azi, spiritul de concurenţă între cele două asociaţii fiind încă prezent.
Spre exemplu, este neobişnuit ca două asociaţii partenere să îşi desfăşoare congrese succesive în aceeaşi ţară, mai ales când, în anumite cazuri particulare, o concurenţă între o sociologie anglofonă şi o sociologie francofonă apare în filigran. În cazul de faţă, după al XX-lea congres al AISLF de la Montréal, care s-a desfăşurat în 2016, va avea loc la Toronto, în 2018, Congresul al XIX-lea al AIS. Pe de altă parte, la numai o săptămână după congresul AISLF de la Montréal, AIS a organizat la Viena un „Forum of sociology”5, a cărui tematică generală, „The Futures We Want: Global Sociology and the Struggles for a Better World”, este surprinzător de apropiată de cea a Congresului AISLF de la Montréal, „Societăţi în mişcare, sociologie în schimbare”.
Este de subliniat participarea discretă a sociologilor din Europa de Est la congresele de sociologie, fie ale ISA, fie ale AISLF, situaţie favorizată în special în anii 1950–1960 de neîncrederea statelor comuniste faţă de sociologie şi faţă de instituţiile occidentale. O creştere a adeziunilor şi proporţiei participanţilor din Europa de Est la ISA (38%)6 s-a observat doar cu prilejul Congresului de la Varna în 1970, singurul organizat în Europa de Est până în prezent, într-o ţară în care nu existau departamente de sociologie în universităţi.
Chiar dacă AISLF nu a organizat încă niciun congres în Europa de Est, merită amintit că sub patronajul asociaţiei s-au desfăşurat în această parte a continentului mai multe colocvii şi conferinţe. Colocviul de la Cluj din 1992, singurul organizat în România, a fost urmat de 5 conferinţe, ce au avut loc la Sofia în 1994, 1999, 2003, 2007 şi 20137.
Cercetătorii români membri ai AISLF sunt destul de puţin numeroşi. Pe site-ul asociaţiei găsim 32 de membri din România, însă lista include persoane care au participat la un singur congres sau la colocvii organizate sub egida AISLF şi care adesea nu mai sunt în activitate. Spre exemplu, dintre cei
32 de membri prezenţi în anuarul asociaţiei, doar două cercetătoare au participat la recentul congres de la Montréal. Necontabilizaţi de site-ul AISLF, dar, în mod evident, mai numeroşi, sunt doctoranzii, cercetătorii şi universitarii de origine română care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi aparţin unor structuri de cercetare din Franţa, Belgia sau Canada Acest al XX-lea Congres al AISLF, care şi-a ales ca temă generală „societăţi în mişcare, societăţi în schimbare”, a fost organizat de Universitatea din Montréal, care a găzduit deschiderea congresului şi conferinţele inaugurale, şi de Universitatea din Québec la Montréal, unde s-au desfăşurat următoarele patru zile ale manifestării. Aşa cum au subliniat organizatorii, interogaţia principală se referă la efectul schimbărilor sociale asupra sociologiei, asupra potenţialului disciplinei de a înţelege lumea, de a furniza explicaţii ştiinţifice şi de a constitui un motor pentru acţiunea socială. Acest punct de vedere reflexiv, dar implicit optimist şi programatic, ilustrat de titlul prezentării generale, „Un congres pentru sociologie”, a fost declinat în trei puncte de vedere diferite: apariţia a noi obiecte de studiu, „internaţionalizarea perspectivelor sociologice” şi „deplasarea frontierelor disciplinare”. Cele 19 conferinţe plenare au fost împărţite în mai multe categorii, dintre care unele programatice, La sociologie en perspective, Nouveaux contextes, nouveaux savoirs, Sociologie dans la cité: pratiques québecoises, De nouveaux mondes à comprendre, Un regard à décentrer, Des frontières à décloisonner, Changer la sociologie?. Alături de sesiunile plenare, patru sesiuni transversale au dat unor cercetători consacraţi posibilitatea să abordeze mai multe teme centrale ale congresului, pornind de la un obiect sau de la o temă particulară (Que font les non- humains à la sociologie?, Savoirs savants et savoirs d’action dans le champ des politiques publiques, Genre, sexualité et vieillissement: defis pour la sociologie, La sociologie urbaine au prisme des (im)mobilités).
GRUPURI DE LUCRU ŞI REŢELE DE CERCETARE ÎN CADRUL AISLF
În completarea conferinţelor prezentate în sesiunile plenare şi transversale, şi-au desfăşurat activitatea 38 de comitete de cercetare, 28 de grupuri de lucru şi 7 sesiuni ad hoc, care au reunit 1 358 de participanţi. Organizarea primelor două entităţi se conformează unei carte în care sunt stipulate mai multe principii: reuniunea liberă a membrilor în jurul studierii unui domeniu social, a unei teme de cercetare sau a unei problematici metodologice într-un context de deschidere internaţională, necesitatea acceptării pluralităţii paradigmelor, continuarea activităţii şi a colaborării ştiinţifice în afara cadrului congreselor, cu condiţia ca într-un comitet de cercetare să activeze în permanenţă cel puţin 10 membri ai asociaţiei provenind din 5 ţări diferite. Spre deosebire de comitetele de cercetare, care sunt structuri durabile, grupurile de cercetare se constituie pentru o perioadă de trei ani, cel mai adesea cu ambiţia de a deveni comitete de cercetare. AISLF decide dacă activitatea unui grup de lucru justifică transformarea sa în comitet de cercetare. De asemenea, asociaţia controlează activitatea comitetelor de cercetare şi poate decide dizolvarea acestora în cazul unei activităţi ştiinţifice insuficiente.
La aceste două structuri s-au adăugat la Congresul de la Montréal 7 sesiuni ad hoc, ele promovând, cel mai adesea, o problematică transversală, dar ambiţionând să se transforme sau să fuzioneze cu unele grupuri de cercetare.
COMITETUL DE CERCETARE „ISTORIA SOCIOLOGIEI”
Comitetul de cercetare „Istoria sociologiei”, fondat în urmă cu 20 de ani la Congresul de la Evora, în Portugalia, şi-a desfăşurat activitatea între 5 şi 7 iulie. Au fost prezentate 31 comunicări regrupate în 6 sesiuni („Le rôle des institutions”, „Les contextes nationaux”, „La réception des œuvres”, „La construction des disciplines”, „L’actualité de la recherche”, „L’histoire des idées”), din care doar o parte au urmat tema generală a congresului. Sesiunile au fost urmate de o adunare generală a comitetului de cercetare, în care a fost prezentat bilanţul activităţii grupului din ultimii patru ani, programul noii echipe de conducere (responsabil, membri ai biroului), cât şi lansarea unui site (https://cr11aislf.hypotheses.org/) ce doreşte să contribuie la o mai bună vizibilitate a activităţilor reţelei de cercetători, la federarea lucrărilor de istorie a sociologiei şi la constituirea unor relaţii de colaborare cu structurile omologe din AIS şi Asociaţia Franceză de Sociologie (AFS), azi reprezentativă în Franţa.
Istoria sociologiei, prezentă în programele universitare, nu se bucură de un rol central ca specialitate de studiu pentru sociologi. În fişele de post ale celor aproximativ 30 de posturi de conferenţiar şi 20 de posturi de profesorat în domeniul sociologiei şi al demografiei, propuse anual de instituţiile de învăţământ superior de stat din Franţa, istoria sociologiei nu este menţionată aproape niciodată. Comitetele de selecţie consideră că această competenţă este implicită sau inutilă. În prim plan găsim sociologia urbană, sociologia muncii, sociologia sănătăţii, sociologia organizaţiilor, sociologia genului etc., domenii în care sunt finanţate numeroase proiecte colective de cercetare. Marginalitatea instituţională a istoriei sociologiei se datorează şi lipsei unor laboratoare şi echipe de cercetare constituite în jurul acestei teme.
Rolul de catalizator al acestor cercetări îl are, în Franţa, grupul de lucru „Istoria sociologiei” din AFS, care îşi desfăşoară congresele o dată la doi ani şi care organizează regulat colocvii. Cea mai mare parte a membrilor grupului „Istoria sociologiei” din AFS sunt şi membri ai comitetului de cercetare omonim din AISLF. În pofida acestui cadru instituţional şubred, cercetările privind istoria sociologiei se dezvoltă în aceşti ultimi ani în special în jurul istoriei Şcolii durkheimiene. Reînnoirea cercetărilor privind opera lui Marcel Mauss, începută în anii 1990 (Victor Karady, Marcel Fournier, Alain Caillé, Camile Tarot, Bruno Karsenti, Jean-François Bert), centenarul apariţiei lucrării clasice, Formele elementare ale vieţii religioase (1912–2012), a maestrului, cât şi apropierea centenarului morţii lui Durkheim (1917–2017), au contribuit la dezvoltarea studiilor dedicate fondatorului Şcolii sociologice franceze.
Două numere speciale ale unor reviste ştiinţifice franceze importante, dedicate lucrării Formele elementare ale vieţii religioase, au apărut în 2012 (Année sociologique, Archives des sciences sociales des religions8), mai multe colocvii consacrate lui Durkheim şi discipolilor săi s-au ţinut în ultimii ani, iar revista bilingvă Durkheimian studies/Études durkheimiennes, condusă de William Watts Miller, îşi dezvoltă reţeaua de colaboratori. Pe de altă parte, proiectele de publicare a unor numere speciale dedicate istoriei sociologiei se succed unul după altul. Pe lângă reapariţia revistei Revue pour l’histoire des sciences humaines, după o întrerupere de trei ani (2012–2014), putem menţiona frecventele numere tematice consacrate de revista Les études sociales, publicată sub egida lui Antoine Savoye, diferitelor momente şi figuri istorice ale sociologiei, ce depăşesc cu mult cadrul leplaysian iniţial al revistei. Un număr dublu din 2011 a fost dedicat Şcolii sociologice de la Bucureşti. În 2015, aceeaşi revistă a publicat un alt număr dublu despre sociologia lui René Worms, iar un proiect în curs de desfăşurare se referă la elevii şi discipolii lui Céléstin Bouglé (1870–1940) din perioada interbelică, discipoli printre care s-au numărat Constantin Sudeţeanu (1885–1960) şi Mihai Ralea (1896–1964). Nu în ultimul rând, revista Année sociologique se pregăteşte să publice un volum dedicat precursorilor ştiinţelor sociale, din secolul al XIX-lea.
Reînnoirea cercetărilor de istorie a sociologiei, în special a celor privind exegeza durkheimiană, regrupează autori care, în mare măsură, fac parte din grupurile „Istoria sociologiei” din AFS si AISLF. Să-i amintim aici pe Matthieu Béra, Nicolas Sembel, Sébastien Mosbah-Nathanson, François Pizarro-Noël, Marine Dhermy-Mairal, Jean-Christophe Marcel, alături de Marcel Fournier, autor al unor biografii solide ale lui Mauss şi Durkheim, Massimo Borlandi, director al Revue européenne des sciences sociales şi specialist recunoscut al operei lui Durkheim, şi Antoine Savoye, specialist incontestabil al Şcolii lui Frédéric Le Play.
Comitetul de cercetare „Istoria sociologiei” datorează mult profesoarei Monique Hirschhorn, membră a biroului între 1988 şi 2008, fostă preşedintă a AISLF (2004–2008) şi prima responsabilă a grupului. M. Hirschhorn, profesoară emerită la Universitatea Paris-Descartes, a prezentat la Montréal o interesantă analiză a studiilor privind schimbarea socială în sociologia franceză de după 1950. Integrată tematicii congresului a fost şi prezentarea lui Marcel Fournier privind Fundaţia „Maison des sciences de l’homme” (FMSH), instituţie interdisciplinară şi internaţională, creată în 1963 de Fernand Braudel, importantă pentru dezvoltarea sociologiei, care ocupă un spaţiu important în această structură.
Prezentând rezultatul unui studiu dedicat unei teme conexe celei tratate de Marcel Fournier, Ioana Popa, cercetătoare la Centrul Naţional Francez de Cercetare Stiinţifică (CNRS), a expus cazul particular al emergenţei studiului ariilor culturale (area studies), în special al celor est-europene, în cadrul celei de-a VI-a secţiuni a Şcolii Practice de Înalte Studii (École pratique des hautes études), secţiune fondată de Fernand Braudel în 1947 şi transformată în 1975 în Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţele Sociale (École des hautes études en sciences sociales). I. Popa a evocat atât istoria institutelor dedicate ariilor culturale est-europene (să menţionăm că romanistul Mario Roques (1865– 1961) a preluat în 1912 direcţia Institutului de Filologie Română de la Sorbona, fondat în 1911 din fonduri româneşti, în vreme ce Institutul de Studii Slave a fost fondat în 1919 etc.), cât şi o analiză precisă a procesului de instituţionalizare a acestor proiecte interdisciplinare complexe.
În domeniul studiilor durkheimiene, Sébastien Mosbah Nathanson a analizat relaţiile dintre sociologie şi socialism, pornind de la un corpus de articole apărute între 1890 şi 1900 în revistele Sociologie et socialisme, Revue socialisme şi Le Devenir social. În acelaşi domeniu şi în aceeaşi perioadă s-a situat studiul lui François Pizarro-Noël privind implicaţiile teoretice ale descoperirii, de către Matthieu Béra, a manuscrisului unui curs al lui Durkheim de la sfârşitul anilor 1890, tratând despre „Fizica generală a moravurilor”. Redactat rapid, textul lui Durkheim are meritul de a ajuta la desluşirea fondului gândirii sale despre teoria sancţiunilor, temă tratată în acest curs.
Extrem de interesantă şi pentru noi, preocupaţi deopotrivă de sociologia interbelică românească şi de cea franceză, a fost comunicarea lui Marine Dhermy-Mairal, care a susţinut de curând o teză de doctorat despre activitatea discipolilor lui Durkheim la Biroul internaţional al muncii (BIT). M. Dhermy-Mairal a arătat că o bună parte dintre tinerii durkheimieni grupaţi in jurul lui Albert Thomas (1878–1932) la BIT între cele două războaie mondiale, au continuat să colaboreze cu Centrul de documentaţie socială condus de Célestin Bouglé şi şi-au considerat activitatea şi vocaţia ca o „articulaţie între ştiinţa socială, acţiune şi educaţie morală”, întocmai ca o bună parte a discipolilor lui Gusti9. Tot în cadrul cercetărilor privindu-i pe discipolii lui Durkheim, Lorenzo Miglorati a analizat motivele pentru care opera lui Maurice Halbwachs a fost introdusă în Italia în diferite etape, din 1944 până în 1994.
Jean-Christophe Marcel, profesor la Universitatea Bourgogne, a prezentat o schiţă a reconstrucţiei sociologiei franceze a anilor 1950, în contextul în care existenţialismul lui Sartre inspirat de fenomenologie era dominant şi ostil ştiinţelor sociale. Sociologii francezi regrupaţi în jurul lui G. Gurvitch şi în special Georges Davy (1883–1976) utilizează conceptele antropologiei culturale americane pentru o psihologizare a sociologiei, folosindu-se de opera fenomenologului dizident Mikel Dufrenne.
Baptiste Brossard a prezentat receptarea lui Charles Horton Cooley (1864–1929) în Franţa. În timp ce George H. Mead (1863–1931) a devenit rapid cunoscut cercetătorilor francofoni, Cooley, considerat un clasic în Statele Unite, ca unul din fondatorii interacţionismului simbolic şi autor al conceptului looking-glass self, este aproape necunoscut în Franţa. Cauza este concurenţa între cei doi cercetători, izolarea voluntară a lui C.H. Cooley, dar şi o incompatibilitate între gândirea sa şi sociologia franceză.
O interesantă cercetare pornită de la studiul arhivelor lui Robert K. Merton (1910–2003), aflate în custodia Universităţii Harvard, a fost prezentată de Arnaud Saint-Martin, care a pus în evidenţă atitudinea lui Merton vis-à-vis de sociologii clasici şi a arătat cum Merton a devenit la rândul lui un autor clasic, proces pe care sociologul american a dorit sa-l controleze el însuşi, în ultimii ani ai vieţii sale. În privinţa utilizării clasicilor, Merton a respins orice fetişism şi a preconizat un examen prezentist al validităţii teoriilor acestora. Poate că nu este lipsit de interes să subliniem că biblioteca lui Merton nu conţinea nicio carte de sociologie. Pe de altă parte, documentele păstrate în arhive arată că el urmărea cu atenţie pertinenţa citaţiilor propriilor concepte la diverşi autori, dorind să controleze receptarea propriei opere.
Nicolas Adell, conferenţiar în antropologie la Universitatea din Toulouse, şi-a prezentat ipotezele de lucru despre un nou proiect, ce urmăreşte depăşirea opoziţiei dintre „biografia socială” şi „sociologia unei vieţi”. N. Adell optează pentru un complex proiect ştiinţific colectiv, acela al restituirii „vieţii savante” (http://visa.hypotheses.org), demers care ne duce cu gândul la volumul autobiografic al lui Dimitrie Gusti, subintitulat „autosociologia unei vieţi” şi, mai ales, la recenta carte a lui Ionuţ Butoi10, dedicată lui Mircea Vulcănescu şi contextului social, cultural şi economic în care a evoluat sociologul român.
Prezentări interesante au privit şi perspectivele naţionale. Bunăoară, François Parent, profesor la UQAM, a propus o perspectivă de studiu originală, „etnografia istorică a gândirii sociologice”, prin intermediul căreia a prezentat geneza şi instituţionalizarea sociologiei în Québec Contextul naţional cel mai apropiat de preocupările noastre a fost prezentat de Martine Mespoulet, profesoară de sociologie la Universitatea din Nantes şi specialistă în istoria sociologiei din Uniunea Sovietică. Ea a pus în evidenţă rolul lui Rudolf Andorka (1931–1997) în federarea studiilor asupra stratificării şi inegalităţilor sociale în Ungaria anilor 1960–1970 şi modul în care sociologii maghiari de după 1990 au preluat indicatorii statistici concepuţi cu 30 de ani mai devreme.
NOI ORIENTĂRI ALE ISTORIEI SOCIOLOGIEI ROMÂNE. COOPERATIVA GUSTI
În ceea ce mă priveşte, am încercat să prezint activităţile recente ale Cooperativei G, mişcare de idei constituită în jurul lucrărilor şi iniţiativelor profesorului Zoltán Rostás, care au dus în ultimii 15 ani la o reînnoire a istoriei Şcolii monografice de la Bucureşti şi au contribuit la o schimbare de perspectivă asupra istoriei sociale şi a sociologiei intelectuale a României interbelice, constituind într- o oarecare măsură o prelungire a spiritului cercetărilor mişcării gustiene.
Prezentând numeroasele lucrări ale Cooperativei G, am încercat să explic importanţa metodologică a istoriei orale şi a istoriei sociale în înţelegerea activităţii unei şcoli de gândire şi a unei epoci. Studiul Şcolii gustiene şi al cadrului social şi intelectual interbelic, făcut „altfel”, după expresia programatică a lui Z. Rostás, înseamnă, înainte de toate, derularea unei bune socio-istorii intelectuale, revitalizarea şi dezvoltarea studierii unei epoci acordând o atenţie sporită contextului, o indispensabilă utilizare a surselor primare, a arhivelor, a corespondenţei, a activităţii asociaţiilor şi organizaţiilor epocii, a sistemului universitar, a presei.
Noutatea punctului de vedere al Cooperativei Gusti provine din depăşirea a două puncte de vedere simpliste privind monografismul şi peisajul social şi intelectual român interbelic. Recuperarea monografismului după reabilitarea lui Gusti de către regimul comunist în anii 1960, catalogarea lui ca fiind „falsă”, „nocivă” şi „fără viitor”11, a dobândit cu timpul o tentă naţionalistă puternică şi sterilă, eludând complexitatea vieţii intelectuale şi politice, neglijând reformele sociale întreprinse în interbelic şi degenerând după 1989 într-un populism conservator simplist. România postcomunistă, dornică de repere şi de modele, a creat o imagine idilică a vieţii intelectuale a acestei epoci, punându-i în valoare mai ales pe discipolii lui Nae Ionescu, autori liberali şi filosofi spiritualişti, şi a preferat să treacă sub tăcere corupţia politică, preocupările şi diversitatea tinerei generaţii interbelice, gravele
probleme sociale, economice ale interbelicului. Această viziune, care s-a impus în spaţiul public postcomunist, a constituit un model de interpretare reducţionist, care a împiedicat multă vreme o cercetare obiectivă a complexităţii interbelicului românesc. Multe studii actuale, şi nu numai cele ale membrilor Cooperativei G, reuşesc să depăşească şi să nuanţeze această viziune reducţionistă, să aducă în prim-plan teme uitate sau studiate superficial (problema genului, relaţiile cu politicul, religiozitatea populară, viaţa universitară şi complexitatea traiectoriilor membrilor generaţiei născute între 1900 şi 1920, conflictele şi divergenţele din cadrul anchetelor de teren, diversitatea cercetărilor „unităţilor sociale” etc.), să revizuiască locurile comune privind Şcoala monografică şi interbelicul românesc în general. Am încercat să enumăr cercetările desfăşurate de tinerii doctoranzi şi cercetători Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone, Antonio Momoc, Ionuţ Butoi, Mihai Gaiţa, Alina Juravle ş.a.m.d., inserate în istoria socială, în istoria orală şi în sociologia intelectualilor, subliniind rolul important ce l-au jucat imensa muncă de editare, de restituire a arhivelor şi a unor texte mai puţin cunoscute ale membrilor Şcolii monografice, realizată de Sanda Golopenţia şi de Zoltán Rostás.
Este de necontestat faptul că studiul asupra interbelicului românesc şi a sociologiei din această perioadă este o sursă de pasiuni şi controverse care nu-şi găseşte echivalentul în Franţa, de exemplu, unde dezbaterile privind instituţionalizarea sociologiei, întărirea Republicii a III-a, conflictul dintre partizanii lui Tarde şi cei ai lui Durkheim, neglijarea sociologiei lui F. Le Play duc doar la cercetări originale care nuanţează puncte de vedere tradiţionale şi nasc puţine dezbateri publice. Cauzele pot fi căutate în specificul contextului românesc: ambivalenţa interbelicului românesc, explorarea condiţiilor în care s-a reconstruit sociologia universitară după 1989, polarizarea importantă a spaţiului cultural public şi, nu în ultimul rând, un conflict de legitimitate asupra studiului interbelicului şi al Şcolii sociologice de la Bucureşti.
NOTE
1 Utilizăm în această prezentare a istoriei AIS şi AISLF, informaţiile de pe site-urile celor două asociaţii (http://www.aislf.org/, http://www.isa-sociology.org/en), lucrarea lui Jennifer Platt, History of ISA, 1948–1997, Montréal, ISA, 1998, şi comunicările doamnei Patricia Vannier, responsabila Comitetului de cercetare „Istoria sociologiei” din AISLF: „À quoi servent les Congrès? L’exemple des congrès internationaux de sociologie”, 6e Congrès de l’Association française de sociologie, „La sociologie, une science contre nature?”, GT „Histoire de la sociologie”, Université de Versailles Saint-Quentin-en-Yvelines, 29 juin–2 juillet 2015, „Un tout petit monde: le réseau francophone de l’AISLF”, XXe Congrès de l’AISLF, „Sociétés en mouvement, sociologie en changement”, Comité de recherche 11: Histoire de la sociologie, Montréal, 4–8 juillet 2016, „L’AISLF et la sociologie
francophone: une école sous influence?”, colloque Qu’est-ce qu’une école de pensée?, Université de Bourgogne, Centre Georges Chevrier, Dijon, 3–4 novembre 2016.
2 Institutul Internaţional de Sociologie există şi azi şi continuă să organizeze congrese internaţionale de sociologie. Ultimul congres, al XLI-lea, a avut loc la Uppsala în 2013.
3 „Niciun teoretician sau cercetător american nu a mers până la a da o adevărată explicaţie [sociologică], nici Sorokin, nici oponentul său, pretenţios şi confuz, Parsons, nici Merton”, G. Gurvitch apud Jean-Christophe Marcel, „Georges Gurvitch: les raisons d’un succès”, Cahiers internationaux de sociologie, 1/2001 (nr. 110), p. 112.
4 Născut în Rusia ţaristă, Georges Gurvitch (1894–1965) şi-a făcut studiile în Germania. Participant la Revoluţia din Octombrie, profesează şi îşi completează studiile în Rusia, Germania şi Cehoslovacia şi se stabileşte la Paris în 1925, devenind profesor la Universitatea din Strasbourg zece
ani mai târziu. La începutul războiului este obligat să se exileze în Statele Unite, de unde se întoarce în Franţa în 1945, păstrând un ataşament durabil faţă de limba franceză, care rămâne limba lui de lucru. Fondator al Centrului de Studii Sociologice (1945), unde D. Gusti a ţinut o conferinţă în 1947, al revistei Cahiers internationaux de sociologie (1946), profesor la Sorbona din 1948, Gurvitch a jucat un rol central în refondarea sociologiei franceze de după război.
5 ISA Forum of sociology, „The Futures We Want: Global Sociology and the Struggles for a Better World”, Vienna, Austria, July 10–14, 2016.
6 La Congresul ISA de la Evian (1966), 13% dintre membri proveneau din Europa de Est; la cel de la Toronto (1974) procentajul a scăzut la 10%. Cf. Jennifer Platt, op. cit., p. 63.
7 Această prezenţă importantă a Bulgariei în AISLF se explică prin numărul mai mare de adeziuni la asociaţie, dar, mai ales, prin prezenţa constantă a unor cercetători bulgari în biroul asociaţiei. Îi putem, astfel, cita pe Anna Krasteva (1996–2004), Antony Todorov (2004–2008) şi Svetla Koleva (2012–2020).
8 Membri marcanţi ai AISLF (Marcel Fournier, Edward A. Tiryakian) au participat la numărul special dedicat de Canadian Journal of Sociology celebrei cărţi Formele elementare: Ronjon Paul Datta, Tara H. Milbrandt (dir.) „Special Issue: Durkheim’s Elementary Forms of Religious Life: Contemporary Engagements”, Canadian Journal of Sociology, vol. 62, nr. 2, 2012.
9 Îi amintim aici pe cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent gustist: Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, reprezentant al României la BIT între 1929 şi 1940, Xenia Costa-Foru, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia.
10 Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Bucureşti, Eikon, 2015.
11 Zoltán Rostás, „O istorie nefardată a reabilitării sociologiei româneşti”, în Transilvania, nr. 11–12, 2012, p. 88–89.
Lasă un răspuns