Al zecelea volum sau despre experienţe de supravieţuire
Zoltán Rostás
În primii ani ai studenţiei mele clujene am remarcat un grup de tineri care „pierdeau” timpul în piaţa centrală a oraşului, în jurul hotelului şi restaurantului Continental. Păreau să fie fără ocupaţie. Dar se ocupau de fapt cu schimbul ilegal de valută şi cu alte servicii învăluite în mister pentru noi, simpli studenţi. Erau bine îmbrăcaţi, superiori, nu se amestecau cu noi, chiar dacă frecventam aceleaşi cafenele. Nu eram interesanţi pentru ei, şi, fireşte, nici ei pentru noi. Atunci nici eu, proaspăt angajat (mai mult sentimental) într-ale sociologiei, nu vedeam, nici măcar nu bănuiam că aceştia erau reprezentanţii unui fenomen social-economic propriu regimului comunist. Nu bănuiam, pentru că preocupările lor cu iz penal reprezentau doar vârful aisbergului, al fenomenului numit – mai mult în şoaptă – economie neagră, subterană, gri, sau într-un limbaj mai elevat, economie secundară sau informală.
„Bişniţarii”, căci aceasta a fost denumirea lor uzuală, alcătuiau o lume mică, cu multe secrete şi nu erau prezenţi nici pe agenda mass media (acolo erau promovaţi numai „fruntaşi” în producţie şi din când în când, cu titlu de exemplu negativ, „codaşi”), dar nici măcar în cercetarea şi literatura sociologică sau economică autohtonă. (Deşi economia neagră funcţiona mult mai mult în întreprinderile de stat, în complexele socialiste cooperatiste şi în agricultura colectivizată, decât în afara acestora.)
La sfârşitul anilor ’60 a apărut o breşă în gestionarea economiei socialiste, când „s-a dat drumul” la mandatari la oraş şi cointeresării ţăranilor colectivizaţi prin loturi personale. Se întrezărea o epocă în care bunurile de larg consum elementare vor fi accesibile şi se promitea că cercetarea socio-economică nu va mai avea tabuurile vechi şi ridicole. Dar, înainte de evaluarea ştiinţifică, economică şi socială a efectelor acestei „liberalizări”, la începutul anilor’70 înlesnirile au fost curmate. Strategia implementării „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” a prins viteză. A început să se aloce din ce în ce mai multe fonduri investiţiilor industriale, reducând treptat dar sigur alocările pentru consum în România.
Dar şi dincolo de această strategie particulară ceauşistă, se putea observa o tendinţă prezentă la orice regim comunist, de la cele mai dure până la cele mai permisive. Aceasta consta în faptul că economia de stat centralizată producea şi reproducea… penuriile de bunuri de consum. Iar cauza principală a bişniţei şi a variantelor sale mai puţin spectaculoase a fost tocmai lipsa de bunuri, de la alimente la articole de îmbrăcăminte, de la mobilă la obiectele de uz casnic, de la materialele de igienă până la medicamente etc. Şi dacă totuşi se produceau asemenea bunuri, cantitatea lor a fost mereu insuficientă, piaţa nu funcţiona conform mecanismului cererii şi ofertei. Aici nu consumatorul dicta, ci producătorul (ceea ce în sine este o aberaţie), iar acesta nu era interesat să producă pentru piaţa internă, pentru preţuri scăzute.
Penuria de bunuri aduce pe suprafaţă instantaneu actori economici clandestini sau cvasi-clandestini pentru a satisface nevoile de consum apărute. Oricine putea deveni actor al acestui fenomen într-o măsură mai mare sau mai mică, atât oamenii regimului cât şi cei care nu făceau parte din sistem. Din acest motiv am structurat volumul de faţă în trei capitole: bişniţari, descurcăreţi şi supravieţuitori – cu toţi implicaţi în acelaşi fenomen.
Reţelele, ramificaţiile economiei negre au apărut neoficial în societăţi locale, dar cu creşterea vertiginoasă a penuriei, în anii ’80, au cuprins şi aparatul statului. În privinţa economiei negre cei de „sus” şi cei de „jos” alcătuiau reţele puternice. Astfel nu doar micii bişniţari o duceau mai bine, dar „câştigau şpăgi cei de la ministere de la economiştii din angrouri, aceştia de la gestionarii din magazine şi aşa mai departe”. Un interlocutor versat într-ale bişniţei „profesioniste” avea fără îndoială dreptate să califice economia neagră drept un fel de Triunghi al Bermudelor, unde „se pierdeau mărfurile şi apăreau banii”. Iar cu banii – în ciuda penuriei, a magazinelor goale – „cumpărai orice”.
Nu toată lumea îşi asuma statutul (şi riscul) de bişniţar. Dar, în anii ’80, în deceniul celor mai mari lipsuri „oricine se putea descurca, dacă avea puţin curaj şi spirit întreprinzător”. Practic aproape toată lumea participa la această „a doua redistribuire” neoficială a bunurilor, chiar dacă unii mărturisesc că le era „aşa de frică”. Mai puţin este cunoscut, că până şi pentru realizarea planului de producţie a intreprinderilor de stat, deci în economia oficială, a fost nevoie de tertipuri bişniţăreşti – infinit mai sofisticate – ca să se poată raporta la finele anului, că planul a fost îndeplinit sau chiar depăşit.
S-a generalizat treptat ideea că bunurile de orice fel se obţin numai prin relaţii. Omul de rând nici nu mai încerca să facă un demers pe cale oficială, ci se gândea mai întâi dacă cunoaşte pe cineva, sau ştie pe cineva care cunoaşte pe cineva care poate să-l ajute, să-i procure, să-i rezolve, să-i aranjeze ceva. Penuria a dat deci naştere unei adevărate culturi a bişniţei, a descurcatului, a tot felul de strategii de supravieţuire în cadrul economiei informale. Despre toate aceste variante Antonio Momoc, în Postfata lui va scrie mai detaliat, dar amândoi suntem conştineţi că fenomenul în discuţie este infinit mai complex decât cele sugerate în acest volum.
Înainte de 1989, totuşi, se credea că acest comportament va dispărea odată cu dispariţia penuriei. Ar fi fost logic şi benefic. În realitate însă ceea ce s-a constituit ca o cultură, nu dispare automat odată cu schimbarea condiţiilor care au generat-o, ci acţionează imperturbabil în continuare. Ba mai mult, în condiţiile introducerii economiei de piaţă de după 1989 s-a întărit şi s-a „îmbogăţit” cu corupţie şi evaziune fiscală.
Iată de ce credem că acest volum este mai mult decât o culegere de amintiri din lumea apusă a regimului comunist, el constituie o bază documentară a „patologiei” vieţii noastre economice. Meritul pentru realizarea acestei „arheologii sociale” mergând îndărăt din prezent în trecut aparţine, fireşte, studenţilor de la FJSC care au descoperit – în primul rând pentru ei înşişi – rădăcinile unor probleme actuale. Datorită perseverenţei lor – pentru că este mai dificil să abordezi asemenea teme – cercetarea economiei informale primeşte un ajutor deloc de neglijat.
Aşa cum şi celelalte nouă volume de istorie orală şi de observaţii ale studenţilor – coordonate împreună cu regretatul Sorin Stoica, cu Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc – au fost recepţionate, pe lângă presa culturală, şi de cercetarea sociologică şi politologică. Realizarea celor 10 volume de istorie orală şi de observaţii nu a acoperit sistematic societatea românească, scopul lor a fost de a atrage atenţia asupra unor probleme actuale sau din trecut puţin (sau fals) abordate. Şi nu în ultimul rând, asupra unor metode noi de investigare a realităţii.
Recenzii la volumul Bisnitari, supravietuitori, descurcareti:
- Supravietuirea prin bisnita
- Istoria orala, un demers sociologic necesar
- Moise Guran despre volumul “Bisniţari, descurcareti, supravietuitori”
Istorii orale extrase din acelasi volum:
- „Castigau spagi cei de la minister de la economistii din angro, economistii din angro de la gestionarii de magazine si asa mai departe…”
- „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (I)
- „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (II)
- „Noi toti ne suspectam unii pe ceilalti”
DEZBATERI:
Lasă un răspuns