Altfel despre interbelic. Cazul Vulcănescu (II)
Paul Cernat
Imaginea unui Vulcănescu filozof al esenţelor românităţii, impusă vulgarizator şi simplist de un discurs autohtonist dubios, este deconstruită sistematic de Ionuţ Butoi. Plasat în cadrele epocii ca „reprezentant marcant al tinerei generaţii, parte a curentului sociologic monografist care a descoperit lumea satului“, ca „tehnician economist“ cu funcţii în administraţie, ca publicist implicat care „a cunoscut din interior lumea ziarului interbelic“ şi ca familist aflat în luptă cu dificultăţile specifice epocii, autorul Dimensiunii româneşti a existenţei e urmărit în dinamica identităţii sale multiple. Dinspre ea pot fi scrutate, cu profit garantat, mai multe „lumi interbelice“: cea a deciziilor guvernamentale, implicînd negocieri cu grupările economice interne şi creditori internaţionali; cea a dependenţelor şi constrîngerilor unei economii periferice faţă de pieţele ţărilor dezvoltate; cea a presei, a propagandei şi a manipulării opiniei publice de diferiţi jucători politici (ziarul Cuvîntul este doar un exemplu); cea a mediului universitar şi a tinerelor elite umaniste; în fine – cea a vieţii de familie, cu dificultăţile integrării socioprofesionale din perioada Marii Crize. Abordînd problemele tineretului studenţesc de după 1918, Butoi pune punctul pe i:
„Una dintre întrebările fundamentale care a lipsit cercetărilor asupra istoriei interbelice a fost: de ce sa vorbit atît de mult despre tineret în interbelic? De ce tînăra generaţie? De ce la 20 de ani Maiorescu era universitar şi autoritate publică iar Vulcănescu, la 40 de ani, era asistent universitar onorific şi tînără speranţă a culturii româneşti? […] Acolo unde tinerii devin prezenţi, invadează scena, organizează revoluţii şi lansează curente, este semn că mecanismele de integrare a tinerilor în viaţa adultă sau gripat“.
O „istorie socială“ a tinerei generaţii interbelice
Imperativul unificării culturale a provinciilor nou alipite, alături de reducerea decalajelor între sat şi oraş, a fost, fără îndoială, marea provocare cu care sau confruntat elitele intelectuale interbelice şi pe care Vulcănescu şi-a asumat-o. În termenii lui Ionuţ Butoi, e vorba de „a-ţi face datoria faţă de ţară acolo unde te afli, adică, în cazul său, a fi un bun funcţionar sau tehnician“. Vulcănescu, ţine să sublinieze autorul, parcă pentru a-l scoate de sub incidenţa recuperatorilor bigoţi, mai mult sau mai puţin verzi,
„respingea atitudinea revoluţionară, fie de dreapta, fie de stînga, şi privea legionarismul, pe plan filozofic, ca o «alunecare din starea de har», iar sub aspect social ca o «psihoză» cu efecte «tenebroase» şi «poliţieneşti»“.
Din păcate, anii ’30 sau încheiat cu un eşec tragic al proiectului României Mari. Clivajelor sociale li sau adăugat în timp şomajul intelectual şi celelalte efecte ale Marii Crize (scăderea exporturilor, refuzul creditorilor occidentali), presiunile geopolitice ale marilor puteri, frustrările noilor provincii faţă de hegemonia Bucureştiului şi traumele identitare ale minorităţilor etnice pe care politica de românizare forţată a instituţiilor nu va face decît să le exacerbeze. Aprofundînd observaţiile Irinei Livezeanu din Cultură şi naţionalism în România Mare, Butoi subliniază existenţa mai multor tipuri de naţionalism în statul naţional unitar român de după 1918, în care wilsonismul – grefat pe un model centralizator de tip francez, moştenit din paşoptism – se lasă treptat modelat de etnicismul german, i.e. hitlerist. Un rol semnificativ în acest proces la avut şi naţionalismul PNL, care a folosit în propriul beneficiu antisemitismul mişcărilor studenţeşti de tip prelegionar şi legionar pînă cînd iau scăpat de sub control, cu consecinţele funeste cunoscute.
Formulat de pe poziţii diferite în raport cu sămănătorismul şi chiar cu agrarianismul ţărăniştilor, „ruralismul“ vulcănescian i-a contrariat nu numai pe umaniştii centrişti din interbelic (Comarnescu, de exemplu) şi pe legionari (M. Polihroniade ş.a.), dar şi pe mulţi dintre cei obişnuiţi să judece, în ultimele decenii, epoca prin prisma unei optici maniheic simplificatoare, de tip tradiţionalism vs. modernism, autohtonism vs. cosmopolitism, fascism vs. antifascism sau dreapta vs. stînga. Butoi relativizează acest sistem de opoziţii binare, introducînd alte distincţii (de ex. radicali vs. moderaţi) în interiorul fiecărei categorii în parte. Dar, mai ales, schimbă radical unghiul de abordare a personalităţii lui Vulcănescu, privind-o nu atît dinspre ideile lui Nae Ionescu, cît dinspre cele ale lui Gusti sau Virgil Madgearu (interesantă e, în subsidiar, urmărirea divergenţelor economice ale lui Vulcănescu cu Mihail Manoilescu). În fond, Vulcănescu nu a împărtăşit subordonarea năistă a spiritualului de către politic, iar ca funcţionar la Vămi sa comportat foarte… legalist faţă de fostul său profesor (despre care a lăsat cea mai complexă mărturie în Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut), descurajîndu-i prompt traficul de influenţă în vederea achiziţionării unui automobil Maybach…
Constatînd predominanţa, în studiile dedicate „tinerei generaţii interbelice“ şi aventurilor sale politice, a studiilor de istoria ideilor, Butoi susţine – complementar – necesitatea unor „abordări noi, ce ţin de o istorie socială a acesteia, prin care este pusă în context sociocultural şi analizată prin prisma relaţiilor sociale, inter şi intrageneraţionale, a raporturilor interetnice, a structurilor de gen, a traseeelor organizaţilornale şi biografice“. Aşadar, un primat al explicaţiilor sociologice în faţa celor ideologice. Preocuparea sa faţă de problema decalajelor, urmărite pe filiera Karl PolanyiDaniel Chirot, întîlneşte studiile de istorie economică autohtonă ale lui Bogdan Murgescu sau propunerile lui Victor Rizescu. Profund originală se dovedeşte, înainte de orice, discutarea în detaliu a concepţiei vulcănesciene privind apărarea micii gospodării ţărăneşti de subzistenţă, pusă în relaţie cu ideile despre reforma agrară ale unui economist interbelic aproape uitat, Nicolae Cornăţeanu, şi cu cele „dintrun curent foarte reprezentativ pentru ţările răsăritene“ ale lui Alexandr Ceajanov – economist rus preocupat de „întoarcerea la ţăran“, complet ignorat la noi, nu însă şi în exegeza americană, de unde Butoi îl preia.
La fel de stimulativă e apropierea între concepţiile Vulcănescu şi H.H. Stahl, urmărite pe linia unei viziuni eretice în raport cu intervenţionismul social „constructivist“ al lui Dimitrie Gusti sau cu meliorismul de tip scandinav al lui Anton Golopenţia:
„Concepţiile lui Vulcănescu şi Stahl sînt foarte apropiate, în ciuda faptului că unul este socialist, iar celălalt conservator. Desigur că nu este un lucru inedit, critica socialistă a modernizării capitaliste sa suprapus, în istoria ideilor, deseori cu critica reacţionarilor care regretau lumea medievală. Faptul că Vulcănescu şi Stahl privesc însă, aproape la fel, problema satului românesc nu a fost remarcat pînă acum“.
Nostalgică faţă de anumite forme de proprietate şi mentalitate rurală, atitudinea în cauză îi apropie de un curent antropologic emergent în Europa anilor ’30, „care privea «ţăranul», «barbarul», diferitul cultural, în termenii săi proprii, nu conform imperativelor modernizării“. În acest punct, simt nevoia să trag puţin spuza şi pe turta literaturii: criza micii gospodării ţărăneşti a familiei din romanul Moromeţii I (marcată, între altele, de problema creditelor) se lasă mult mai lesne interpretată prin prisma ideilor lui Vulcănescu şi Ceajanov decît prin grila marxizantă. Păcat că Butoi nu se ocupă decît incidental de literatura tinerei generaţii – ar fi avut destule lucruri de observat şi în Huliganii, de pildă.
O propunere de revizitare critică
Nu microistoria – de la care se revendică în preambulul teoretic –, ci contextualizarea multiplu relaţionată este adevăratul atu medodologic al autorului. Miza majoră pare a fi dată de revizitarea interbelicului în perspectiva unei critici a modernizării sociale şi, totodată, a unei critici a „automatismelor cu care sînt preluate (la noi) teoriile care circulă în mediul academic occidental, suprapuse orbeşte peste problemele locale“. Ele riscă, întradevăr, să perpetueze, prin cunoaştere stereotipică, „interesele sau punctul de vedere al structurilor instituţionale, fie ale statului, fie cele supranaţionale“. Nu avantajele modernizării (îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, de igienă ş.cl.) sînt puse în discuţie, ci abordarea modernizării capitalist-occidentale ca dat istoric imuabil, ca „dependenţă de cale“ supusă axiomatic legilor profitului. Potrivit lui Ionuţ Butoi,
„Rezultatul acestor tensiuni dintre statul modernizator şi nivelator şi periferia autonomă este accelerarea procesului spontan prin care modernitatea se infiltrează în satul românesc şi, astfel, accelerarea sfîrşitului unei lumi: cel al lumii satului. Dar, acest lucru se traduce, în termenii istoriei sociale, prin dispariţia unor «bunuri» intangibile cum este capitalul social al unei comunităţi, acea «rînduială» spontană care nu este generată de reguli exterioare constrîngătoare şi nici nu se bazează pe violenţa legitimă a statului modern uniformizator pentru a fi eficientă în relaţiile interumane. Distrugerea capitalului social este o grea pierdere pentru o societate, pentru că […] face ca solidaritatea să fie restrînsă la nivel de grup sau de familie. Capitalul social nu poate fi generat cu forţa, nici nu poate fi reînviat, pentru că o lume, odată dispărută, nu mai revine în istorie. Prin urmare, în mod contrar interpretării curente din lumea academică autohtonă, dependenţa de cale folosită ca explicaţie pentru decalajele, defectele structurale şi sincopele istoriei moderne a României nu este legată de o presupusă înapoiere generată de creştinismul răsăritean sau de ethosul local, ci tocmai de degradarea acestora sub impactul modernizării forţate începute din secolul XIX“.
Foarte oportună e şi disocierea pe care autorul o face, în abordarea raporturilor cu ortodoxia din cadrul ASCR, între „fondatori“ ca Mircea Vulcănescu, Paul Sterian sau Sandu Tudor, şi discipoli năişti ulteriori. Primii „descoperă ortodoxia printrun efort laborios, personal, marcat de căutări şi dileme existenţiale, întrun context secularizat şi lipsit de afinităţi cu Biserica“, evoluînd independent de Nae Ionescu, deşi influenţaţi de el. Ceilalţi, dimpotrivă, se afirmă întrun context în care ortodoxia devenise „la modă“. Explicaţiile sociale sînt, şi aici, elocvente, chiar dacă nu trebuie absolutizate: primii provin din marea burghezie, cu un nivel de viaţă ridicat, pe cînd al doilea val ţine de o mică burghezie marcată de lipsuri şi şomaj intelectual. În plus, ca bun elev al lui Maritain, dar şi al filozofilor ruşi din exil (N. Berdiaev, Serghei Bulgakov), Vulcănescu contestă rolul static şi imuabil al etniei, laolaltă cu sensul spiritualist pe care il atribuie Nae Ionescu. De altfel, antiprotestantul Nae sa pronunţat constant împotriva misiunilor engleze (Young Men’s Christian Association şi Young Woman’s Christian Association) care patronau ASCR. Pe lîngă analizele laborioase pe care Butoi le aplică, în premieră, organizaţiilor studenţeşti din epocă (majoritara UNASCR, dominată de legionarism, cuzism şi antisemitism, minoritara şi moderata ASCR etc.), contribuţii de primă mînă sînt dedicate controverselor pe marginea reformei calendarului ortodox în Basarabia (scandalul pascaliei din 1929), alimentate în presă de Nae Ionescu. Clivajele între conducerea Bisericii Ortodoxe şi mitropoliile Basarabiei şi Bucovinei, cu impact major la nivelul enoriaşilor, au fost speculate de sovietici, interesaţi în stimularea tendinţelor centrifuge în provinciile noualipite, exacerbînd totodată naţionalismul ortodoxist al celor care vedeau în reforma calendarului o ameninţare iluministoccidentală la adresa românismului. De citit cu creionul în mînă sînt şi paginile în care Ionuţ Butoi discută publicistica geopolitică a lui Mihai Pop din Lumea românească (restituită, acum cîţiva ani, de profesorul Zoltán Rostás) şi cea a lui Mircea Vulcănescu, în capitolul Cronica anticipată a unui dezastru mondial. O discuţie necesară ar putea începe şi din acest punct.
Respingînd poziţiile nostalgice („lumea interbelică nu mai există“), Ionuţ Butoi ţine să atragă atenţia, la finalul studiului său, că am rămas
„aceeaşi ţară periferică, cu aceleaşi probleme economice şi sociale, cu aceeaşi precaritate a istoriilor de viaţă, în care singurele instituţii care funcţionează constant, indiferent de regimul politic, sînt cele represiv poliţieneşti“.
Tipul de revizitare critică pe carel propune redimensionează incitant profilul lui Vulcănescu şi oferă o modalitate alternativă de investigaţie nu doar a interbelicului, ci a întregii noastre istorii recente. Aştept, cu interes, continuarea acestui şantier deschis deja printr-o carte de referinţă.
Articole de legatură:
Lasă un răspuns