Anton Golopenţia – Rapsodia epistolară
de Mihaela Albu
Romania Literara
„Stau şi mă întreb […] dacă nu cumva un vraf de corespondenţă e mai aproape de viaţa cotidiană şi de istoria care din ea se desprinde cu timpul …”
Vintilă Horia
„Scrisorile sunt una din căile prin care pătrundem în spiritul unei epoci şi în miezul frământărilor celor care au trăit-o, încercând s-o modeleze.”
Sanda Golopenţia
Memorii, jurnale sau schimburi epistolare au fost tipărite la noi după 1990 cu scopul expres de a ne da dreptul să aflăm, să cunoaştem adevărul atâta vreme ascuns: un adevăr al epocii, dar şi un adevăr al individului aflat sub imperiul unei istorii nefaste.
Cei care îşi asumă în ultimii ani rolul de a ne pune în faţă oglinda acestei istorii sunt acele minţi lucide care ne avertizează că memoria este principala armă a nerepetării.
Aşadar, din oferta de cărţi (parcă niciodată îndeajuns de generoasă pentru cel ce vrea să ştie) menite să ne lase să intrăm în laturile cosmetizate (cu grijă) ale perioadei comuniste, unele având reverberaţii într-o lume românească anterioară războiului, cu oameni arzând de dorinţa de a cunoaşte şi de a face, alegem pentru prezentare volumele cu corespondenţă scrisă sau primită de Anton Golopenţia. Scrisorile acoperă anii 1923-1950 (vol. I), 1932-1950 (vol. II), 1917-1950 (vol. III) şi 1923-1950 (vol. IV, în curs de apariţie).
Autorul (expeditor sau destinatar) este un nume de importanţă majoră pentru cultura noastră, în general, dar şi pentru sociologia românească, în particular. Este vorba despre Anton Golopenţia, ale cărui viaţă şi carieră ştiinţifică au fost curmate cu brutalitate de închisoarea comunistă.
Pentru sociologi, pentru antropologi, numele său este unul de referinţă. Generaţia mai tânără ar trebui însă familiarizată nu numai cu lucrările sale, dar şi cu personalitatea, cu nobleţea omului crescut într-o epocă în care cultura şi educaţia mergeau mână în mână.
Şi poate în creionarea acestei figuri emblematice pentru intelectualitatea românească de dinainte de încercarea de uniformizare comunistă nu există cuvinte mai cuprinzătoare decât acelea ale lui Emil Cioran, publicate în revista Secolul 21 şi reproduse de Sanda Golopenţia în cuprinzătoarea Introducere la volumul al III-lea al acestei – atât de inspirat numite – Rapsodii epistolare. Portretul celui pe care Emil Cioran îl cunoscuse în 1932 este cât se poate de viu. Astfel, spune Cioran, Anton Golopenţia era
„fiinţa cea mai delicată pe care am cunoscut-o vreodată. Imposibil de imaginat un spirit mai puţin bucureştean. În prezenţa lui te străduiai spre discreţie, spre ţinută, mulţumit să reuşeşti şi să fii demn de un asemenea tovarăş. Niciodată întorsături triviale, niciodată cuvintele utile, dar degradante, de care se abuzează în toate împrejurările fericite sau nefericite, ale vieţii. A-l frecventa pe Anton era a te debalcaniza. … Nu ştiu din ce raţiuni a alunecat spre sociologie. Toate se întâmplă. Trebuie recunoscut însă că profesorul Gusti, personaj deconcertant dar eficient, reuşise să adune în jurul său spirite remarcabile, între care Mircea Vulcănescu, fenomen unic, universal dotat, care reunea, ca un înger enciclopedic, erudiţia şi ingenuitatea şi care se pregătise pentru orice, în afară de un sfârşit tragic. Aceasta avea să fie şi soarta lui Anton, victimă a Istoriei, a acestei desfăşurări demoniace căreia doar naivii sau cei şireţi îi atribuie un sens. Nimic nu îl predispunea la încercări; avea prea multă fineţe pentru aceasta, fără a mai pune la socoteală că nu ţinea să joace un rol, că nu se punea înainte şi nu avea gustul nenorocirii. Un om ca el ar fi trebuit să fie consilierul unui prinţ uşor romantic, şi nu funcţionar undeva la periferia unei Europe pradă epilepsiei. L-am revăzut pentru ultima dată la Paris după război. Era membru al unei delegaţii… Distincţia şi farmecul nu îl părăsiseră. Ceea ce era nou era o nelinişte pe care a reuşit mai mult sau mai puţin să o ascundă, singur indiciu, e drept că vag, care m-a făcut să mă gândesc că nu-l voi revedea niciodată.”
Scrisorile, restituite în patru volume, format mare, le cunoaştem azi datorită fiicei acestuia, Sanda Golopenţia, la rândul său cercetător cu renume şi profesor la Brown University în Statele Unite. Aceasta a îngrijit ediţia împreună cu Ruxandra Guţu Pelazza. De fiecare dată, un amplu studiu introductiv, precum şi notele cu bogată informaţie sunt semnate de Sanda Golopenţia.
Munca lor este o datorie de restitutio, nu numai a omului Anton Golopenţia, dar totodată şi a epocii în care acesta a trăit. „Scrisorile sunt una din căile prin care pătrundem în spiritul unei epoci şi în miezul frământărilor celor care au trăit-o, încercând s-o modeleze.”
Cu aceste argumente deschide Sanda Golopenţia introducerea la volumul întâi, avertizând astfel dintru început cititorul asupra valorii documentare a corespondenţei. Pentru o informare cât mai completă şi complexă, fiecare set de scrisori este urmat de „Note şi comentarii”.
Volumul I a apărut la Ed. Albatros, în 2004. Volumele următoare (II şi III) au fost publicate succesiv în 2010 şi, respectiv, 2011 de către Editura Enciclopedică, al IV-lea fiind în curs de apariţie.
Printre cei cu care corespondează Anton Golopenţia recunoaştem multe personalităţi de referinţă din cultura noastră: Emil Cioran, Harry Brauner, Alexandru Ciorănescu, D. Gusti, Dan Botta, C. Brăiloiu, Petru Comarnescu, Picky Pogoneanu, Ernest Bernea ş.a. Nu de puţine ori, expeditorul relatează destinatarului aspecte de viaţă, descrie locuri sau prezintă figuri importante ale timpului. Portretele devin astfel ele însele surse documentare pentru cel de astăzi.
Un exemplu îl desprindem din corespondenţa cu D.C. Amzăr, în care un scurt fragment dintr-o scrisoare a acestuia ni-l aduce aievea pe cel care a revoluţionat filosofia contemporană, Martin Heidegger: „M-am prezentat: magistrul, un tip de filosof à la Nae. Îl crezi mai mult negustor decât filosof – cu pantalonii scurţi, cu o mustaţă mică, numai cât poate adăposti nasul, ţigănos, scurt şi de 40 de ani. Când l-am văzut intrând pe uşă, nici măcar nu bănuiam că ăsta ar putea fi Heidegger.” (v. vol. I, p. 5)
Un altul este cel pe care însuşi A. Golopenţia i-l va creiona directorului general al Institutului Central de Statistică, medic, statistician şi demograf, membru corespondent al Academiei Române (1938), S. Mănuilă, într-o scrisoare din 1950: „Admiram cunoştinţele lui temeinice în materie de Statistica naţionalităţilor, energia cu care muncea zi şi noapte, modul camaraderesc cu care-şi trata colaboratorii.” (v. vol. III, p. 288)
Un set de scrisori care prezintă interes astăzi sunt cele trimise de Emil Cioran, acesta dovedindu-se încă din tinereţe (în 1934) un nemulţumit, un sceptic răzvrătit, un visător la absolut, autoportretul său fiind revelator:
„Cât despre mine trăiesc aceeaşi viaţă de Privatdenker („gânditor neafiliat, calc umoristic după Privatgelehrte”, vor explica autoarele ediţiei) şi mă chinuiesc pe chestiunea României, fără să ajung la o soluţie valabilă pentru exigenţele mele absolutiste. Nu-mi găsesc mulţumire nicăieri. Dar nu este mai puţin adevărat c-am acceptat să lupt pentru umbre.”
Despre modul în care va vedea Parisul în 1936, înainte de a se stabili definitiv acolo, aflăm aprecieri (şi autocaracterizări!) – ironic amare, exprimate tot în maniera sa apropiată de paradox – într-o altă epistolă către Anton Golopenţia:
„Sunt foarte fericit că am fost la Paris. Se pot vedea acolo, realizate ideal, toate defectele şi calităţile noastre. Înveţi acolo să dispreţuieşti oamenii, să înţelegi ratările şi lichidările, dar nu te poţi hotărî pentru o directivă politică. Dacă aş fi trăit ultimii ani la Paris, ar fi fost imposibil să înfrâng haosul şi dezmăţul meu metafizic. Am înţeles acolo ce mare jug este libertatea.”
Descrierea unor locuri importante pentru semnatarii scrisorilor – Bucureştiul, Clujul, dar şi Cornova din Basarabia, ori oraşe din Germania sau Franţa – trece totdeauna dincolo de pitoresc şi cuprinde informaţii din care desprindem azi obiceiuri de viaţă, lecturile preferate, ce filme sau piese de teatru se jucau, ce sporturi practicau tinerii, cum se desfăşura învăţământul la noi sau în alte ţări, contribuţia la dezvoltarea celui românesc, implicarea în cercetarea sociologică, colaborarea cu studii şi articole în presa scrisă sau chiar înfiinţarea de reviste etc.
Între cele patru volume (care cuprind corespondenţă cu feluriţi expeditori sau destinatari) se detaşează al doilea, acesta reproducând exclusiv schimbului de scrisori dintre Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu, cea care ulterior îi va deveni soţie. De aici, pe lângă valoarea documentară, ceea ce răzbate în primul rând este tragedia născută din conştientizarea destinului celor doi corespondenţi. Parcurgând scrisorile, chiar şi cele din anii fericiţi, cititorul de azi nu poate uita că întreaga lor speranţă de viaţă împlinită a fost curmată brusc de un regim inuman. Între prima epistolă (datată 1 iulie 1932) şi adresată de Anton Golopenţia „domnişoarei Cristescu” şi ultima – din 1950 – niciodată primită de destinatară (Ştefania Golopenţia) distanţa măsoară nu numai destinul celor doi, dar şi destinul ţării. Este ceea ce subliniază şi Sanda Golopenţia în Introducerea cu care prefaţează şi acest volum:
„Prin schimbul lor epistolar, felul de a fi tânăr şi apoi adult în România interbelică ne devine mai apropiat. Perioada complexă a anilor 1930-1950, atât în România cât şi în Franţa sau Germania ajunge apoi să poată fi cunoscută din interiorul a două existenţe care au fost şi s-au vrut intens legate nu numai una de alta, ci şi de viaţa românească şi europeană a epocii.”
Nu putem încheia această extrem de succintă prezentare a volumelor de corespondenţă (de la şi către Anton Golopenţia), fără a cita din nou o caracterizare a acestuia, datorată lui H.H. Stahl. Acesta îi subliniază îndeosebi calitatea umană, dar şi pe aceea de bun organizator ori de bun profesor, de data aceasta, prin comparaţie cu alţi membri ai Institutului de Statistică, unii dintre ei de notorietate:
„…Golopenţia… ştia să strângă în jurul lui oameni, să-i organizeze, să-i puie la treabă. Vulcănescu, nu. Era foarte bun profesor, mai bun decât Herseni, care iarăşi nu e puţin lucru, pentru că Herseni era un foarte bun profesor. Dar, din nou, avea această calitate de a fi cald. Entuziasma, făcea atmosferă în jurul unei idei…. Golopenţia era mai cald decât Gusti. Gusti era distant, protocolar, pe când ăstalaltul nu. |stalaltul avea o serie întreagă de oameni care ţineau la el sută la sută, şi cu care pleca în orice fel de aventură. Când i-a trăznit să meargă dincolo de Bug, a reuşit să formeze o echipă care să-l urmeze. Nu era uşor, nu era…” (apud Sanda Golopenţia, Introducere la vol. III, fragm. reprodus din H.H. Stahl, Monografia ca utopie),
Un om, un caracter, un excelent profesionist, un prieten, un autor al cărui nume rămâne, un savant în devenire, Anton Golopenţia rămâne pentru noi emblema un destin frânt de călăii închisorii comuniste.
Prietenie şi colaborare, altruism şi bucurie sinceră la succesul celuilalt, fairplay şi luptă de idei – iată ce se degajă din multe mesaje. Corespondenţa cu Ştefania, corespondenţa cu colegii de generaţie, cea cu rudele sau cu membrii familiei, toată această rapsodie epistolară completează astăzi tabloul unei importante personalităţi, dar şi al unei epoci din istoria culturii noastre.
Lasă un răspuns