„Ăsta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau mărfurile şi apăreau banii”!
– partea a II-a –
Antonio Momoc
extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coordonatori), Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Ed. Curtea Veche, 2013
Eu am plecat de la ipoteza că dacă nu i-aţi fi întâlnit pe oamenii ăştia, pe Ion Chelie, nu aţi fi făcut bişniţă aşa uşor. Şi spuneţi că totuşi aţi fi făcut bişniţă, pentru că aveaţi prin natura meseriei, a serviciului, acces în diferite locuri, la diferite surse. Dar cum vă găseau oamenii cărora le vindeaţi? Îi luaţi de pe stradă…?
Nu, nu… Eu aveam locuri… Apaca era un loc. Palatul telefoanelor, unde eu lucram. Erau şi acolo 3 mii de oameni. Gândeşte-te ce înseamnă 3 mii de oameni la Palatul telefoanelor. Gândeşte-te ce înseamnă 5 mii de oameni la Apaca, că mergeam pe toate turele. Nu puteam eu să aduc atât de mult câtă cerere era. Mă sunau acasă, se înscriau pe liste. „Să nu mă uiţi când aduci! Vreau cutare, vreau cutare…!” Pentru mine nu mai era o problemă să găsesc sursa, ci să iau cantităţile respective.
Un lucru important care m-a învăţat acest Ion Chelie, îmi spune aşa: „Nu fi hapsân! Nu te calici!” Luam cutia de pateu cu 11 lei şi o dădeam cu 13. Câştigam 2 lei. Dacă te duceai să o cumperi de la cârciumă, să zicem că o găseai, era vreo 16 lei. Gândeşte-te că eu nici nu loveam în oameni. Adică, nu eram hapsân. Şi ei ştiau lucrul ăsta. Pe om, că tu îi luai 2 lei în plus… că îi spuneam preţul, deci îi spuneam „am luat-o cu 11 lei, o dau cu 13 lei”, ca să ştie cu cât îi ard, în ghilimele, adică cât îi iau în plus. Erau atât de mulţumiţi! Dar ei nu-şi dădeau seama că diferenţa e mare! Dacă faci în procente, te duci undeva la 20%. Adaosul e cât iau în ziua de azi magazinele. Şi la un volum atât de mare, eu câştigam foarte mult. El se raporta doar la persoana lui. „Vreau 10 cutii pentru mine, 10 pentru vecina”…. Un bax îl dădeam la câteva persoane. Mă şi certam cu ei: „mai ai 20, de ce nu mi le dai?” „I-am promis şi lui cutare!” Îmi făceam şi relaţii prin chestia asta! Şefii mei cumpărau şi ei de la mine! Colegii… cărora le făceam şi discount, ca să mă apere, ca să ţină cu mine. Eram bine văzut, câştigând şi bani şi distrându-mă! Acuma, că şi cheltuiam foarte mult, tinereţea… e al doilea aspect. Că dacă ar fi fost să mă pun să fac bani, aş fi făcut foarte mulţi. Şi aşa am făcut!
Vine Revoluţia. Mă prinde cu banii ăştia. Pe 21 a început… a fost balamucul. Dar, eu am suferit un accident… am fost operat la genunchi. Şi nu prea puteam să merg. Era de vreo jumătate de an, cred. Nu mai puteam să car. Îţi vine să crezi că am luat un prieten care lucra la Trustul Carpaţi unde era plătit cu 3500 pe lună … un salariu foarte bun! Trustul Carpaţi plătea foarte bine. Şi i-am spus: „nu vreau să te mai văd pe şantier! Mergi cu mine şi îţi dau 100 de lei pe zi, mâncare, băutură, taxi, plus restul”. Ca să îmi care genţile, că nu mai puteam că eram operat. Şi în ziua când s-a produs, după 21, când a fost adunarea la Sala Palatului… pe mine nu m-au trimis… Toată secţia trebuia să meargă acolo, la manifestaţie, pro-Ceauşescu, împotriva celor de la Timişoara. Auzisem deja „Europa Liberă”, se asculta. Ştiam ceva. Şi în aer plutea aşa o tensiune mare. Parcă toată lumea aştepta să se întâmple ceva, dar nimeni nu ştia ce şi chiar le e era frică să meargă acolo. Eu am vrut să mă duc, dar „unde dracu mergi şchiopule, stai aici!” Şi am rămas singurul care trebuia să am grijă de telefoane, dar nu m-au trimis la manifestaţie.
De obicei, înainte de Crăciun, eu îmi aprovizionam… ţineam marfa asta la un Loto Pronosport de pe Brezoianu… ca să fie în zonă. O luam de la Centrocoop şi o traversam dincoace. Aduceam de la Dianei aici, de la Alimentară, tot aici. Tipele, două, care lucrau la LotoPronosport, mă vădeau Dumnezeu pentru că ele beneficiau de tot şi cadouri, numai să-mi ţină… era un fel de chirie tacită.
Deci, tot ceea ce procuraţi de la aceste trei magazine – de unde spuneaţi că „dispărea marfa şi apăreau banii” – ţineaţi la un LotoProno? De ce la LotoProno? Şi cum aţi ajuns să depozitaţi acolo marfa?
La LotoProno, pentru că era un punct strategic. Era la mijlocul distanţei dintre cele trei magazine… plus că acest Loto de pe Brezoianu avea o debara foarte mare. În afară de asta: ei nu aveau controale, ca la Alimentara. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că la LotoProno… Acolo îşi ţinea ţigările o tipă Lili-Kent…
Cine era această Lili-Kent?
Era o ţigăncuşă frumuşică…
Tot o bişniţăreasă?
Da, da, da. Eu la vremea respectivă nu mă ocupam cu ţigări. Şi ea vindea ţigări în tot centrul şi ea-şi ţinea ţigările în debara pe raftul de sus. Ştiu că nu aveam voie să… pentru că acolo erau ţigările ei. Iar eu îmi ţineam marfa pe rafturile de jos. Plus că jucam şi la Loto, ca orice român la vremea respectivă, cu gândul de îmbogăţire…
Aveam şi un telefon pe care îl îngrijeam acolo, cu sonerie… Şi le cunoşteam pe femeile respective. Era comod şi ca să nu car foarte mult. Le dădeam şi lor, bine-nţeles tot ce aveam din marfa respectivă…
Dar cum le-aţi contactat pe cele două doamne? Aţi bătut la uşa agenţiei Loto? Sau prin Lili Kent…?
Nu. Pur şi simplu eu le reparam telefonul.
Ca de obicei…
Da. (zâmbeşte) Eu eram băiatul de la telefoane. Ele aveau acolo în interiorul agenţiei Loto un telefon public cu sonerie. Era o metodă de a avea telefon… pentru că abonaţii pentru a avea un telefon aşteptau şi ani de zile. Atunci exista posibilitatea ca telefonul public să fie dotat cu sonerie. Şi ele puteau fi aşa sunate de copii, de soţ… Pentru că le reparam telefonul, intram în contact zilnic cu ele. Văzând debaraua respectivă mi-am dat seama că aş putea să depozitez marfa acolo. Şi le-am cerut voie, am întrebat dacă pot să-mi las marfa acolo. Şi nu puteau să se supere pe mine de întrebare, că eu le reparam telefonul.
Lucraţi în zona respectivă…
Da, era sectorul meu. Sector însemna că aveam de reparat telefoanele de pe anumite străzi… erau comasate telefoanele publice ca să fie unul lângă altul, străzile una lângă alta. Şi era un sector bine definit cu un anumit număr de telefoane: 50-60 de telefoane pe care le repara un singur mecanic. La un moment dat, ţi-am povestit, am avut chiar sectorul 1: eram mândru că l-am câştigat prin concurs. Erau 11 sectoare pe care centrala noastră le avea de reparat. Sectorul 1 ţinea de la Magazinul Muzica pe calea Victoriei până la Magazinul Victoria. Şi pe stânga şi pe dreapta. Asta însemna şi instituţii. Pentru mine era strategic să am sectorul 1, pentru că acolo mă întâlneam cu toţi oamenii de care ţi-am povestit. În afara de asta aveam în sector frizerii, magazine alimentare…
Şi aţi ales acest LotoProno de pe Brezoianu ca depozit pentru că era la mijlocul…
….celor trei puncte de unde eu mă aprovizionam cu marfă. Şi doamnelor de acolo le convenea. Le făceam rost de toate produsele… nu degeaba, îmi plăteau.
Dar nu plăteaţi şi dumneavoastră o chirie?
Nu. Era serviciu contra serviciu. Ele beneficiau fără să stea la nicio coadă de toate bunătăţile. (râde) Şi puteam să le dau la preţul la care cumpărasem eu. Era un mic avantaj pe care li-l făceam. Mă întrebau dacă pot să fac rost de ce nu se găsea: unt, ouă, caşcaval…
În 1989, când a venit Revoluţia, v-a prins cu marfa acolo, în LotoProno?
Da. Atunci am dat chix. Eu mă aprovizionam întotdeauna de Crăciun cu marfă multă pentru că înainte de Crăciun se vindea cel mai bine: toată lumea vroia cafea, ciocolată, toată lumea ţigări. Şi eram plin, burduşit. Am investit mulţi bani. Şi m-a prins Revoluţia cu debaraua plină… şi îţi jur! Toate cutiile de pateu de ficat le-am dat la soldaţi. Le-am împărţit pe stradă. Ştii cum era în zilele alea, toate lumea se ducea: „săracii soldaţi…!” Mă duceam şi eu şi le dădeam cutiile de pateu gratis, de bucurie că a murit ăsta, că a fost ăsta alungat. Îmi făceam o oarecare grijă pentru că îmi ziceam oare ce o să fac de acum că dacă o să fie libertate nu mai pot să fac bişniţă, că o să fie de toate…. Şi eu ce dracu mai fac??
Cafeaua care o luasem cu un preţ foarte mare, primul lucru care l-au făcut ăştia după Revoluţie, au băgat cafeaua cu 250 de lei kg! Şi eu o luasem cu 500! (râde) Eram pregătit să o vând cu 1000 de lei. Am zis, băi, nu mai contează… pentru libertate! Pentru că eu fusesem un fel de disident în mine: scriam poezii anti-ceauşiste pe care le ţineam ascunse. Veneam acasă, blocuri cenuşii, plânsete de copii, lumina oprită, apă caldă nu era, mergeam înghesuiţi prin maxi-taxi şi puţea a transpiraţie şi îşi băteau toţi joc şi bancurile se spuneau în şoaptă. Bine, că în ultimul an, în ’89 se cam spuneau aşa, nu prea mai ţinea lumea cont! Mirosea a ceva, ştii. În fine, am dat astea fără să mă mai gândesc, bucuros că am scăpat de Tiran.
Am mers prima oară la telefoane… brusc ni s-au mărit salariile… şi veneau în plic. Îţi vine să crezi? De la cât aveam eu, vreo 2 mii de lei, la 11 mii! În 1990 eu aveam 6 ani de telefoane… Aveam salariu mai mare decât unul care avea 30 de ani de telefoane! De ce? Pentru că îi ţinusem pe ăştia şi oricum… a mai mers după aia, a mai mers un pic. Doar a dat drumul la cafea, la câteva rahaturi… dar, nu au avut de unde probabil şi încă a mers bişniţăreala asta… la început, după ’90. Şi am stat eu şi m-am gândit, gata… se termină. Au început târgurile, au început să meargă târgurile… Tot de la Centrocoop luam săpun…
Încă funcţiona Centrocoopul?
Da, da, da. Centrocoopul funcţionează şi acum. Da, ăia aveau marfă şi mai multă. Acum aveau ăia marfă şi nu aveau cui să o vândă. Şi erau tot felul de şmecherii. Era un săpun Super Lux. Era Luxul ăla original, italian, franţuzesc. Şi scoseseră ăştia ai noştri, de la banalul Oana sau cum îi spunea, un săpun care era 10 lei, Super Lux. Şi lumea făcea confuzie! Îl vindeam cu 20 de lei, adică dublu, în târg. Ăia spuneau „Luxul e o groază de bani şi ăştia vând Super Lux.” Omul nu făcea diferenţa că ăla mirosea tot a săpun banal. Şi atunci am simţit gustul afacerilor, pentru că deja nu-mi mai era frică. Nu trebuia să mă mai ascund, nu mai suna nimeni la mama să-i spună că fac bişniţă, că o să ajung la puşcărie… Târgurile… Şi luam marfă de aici. Prima mea chestie de reclamă… nici nu ştiam ce e aia reclamă, că nu văzusem… Umflam nişte baloane cu gaz, de la aragaz, de pe conducta principală, ca să le fac să plutească. Şi scriam cu carioca pe ele. Dacă cumperi două ai preţul ăsta, dacă iei cinci ai preţul ăla. Le legam de taraba unde vindeam, ca să le vadă lumea de când intra în târg… şi baloane umflate! Aveam clienţi gârlă! Făceam bani! Îmi ziceam: „uite, se poate!” Am început să vindem, să vindem… iarăşi cu ţigările mergea foarte bine, tot de la Centrocoop luate. Şi la un moment dat, s-a rupt. Nu mai vindeam, nu mai era căutare. „Ce fac? Ce facem?”
La un moment dat vindeam ţigări Kent, un cartuş nu mai ştiu cât era… În târg veneau ţigani, ţigăncile alea cu fuste. Şi ne mai furau câte un cartuş-două şi fugeau! Nu-ţi lăsai marfa acolo ca să alergi după ăia. Când s-a terminat şi chestia asta, ce să facem? Acum îi spun asociatului, prietenului meu, Gâză îi era porecla… Eu sunt şi naşul lui de nuntă! „Băi Gâză, ce facem, frate, că nu mai merge?” Şi îmi vine o idee: „Băi, lumea în târg, multă lume vine să vândă câte ceva şi n-au ce să mănânce”. „Şi ce?” „Cartofi!” „Cum?” „Uite aşa!” Şi am luat o răzătoare. Cartofii polonezi care arătau bestial şi erau ca lumea, erau 2 lei kg. În ’90. Curăţaţi, îi dădeam prin răzătoare şi făceam un fel de chipsuri. Nu ieşeau chiar aşa de subţiri… un pic mai grăsuţi. Îi prăjeam în ulei, îi ambalam în pungi, luam pungi de la Apaca şi ştiu că iniţial le făceam punguţe cu fierul de călcat. Punguţa… şi o mânuţă de cartofi acolo. Vindeam cu 10 lei punguţa. Era o afacere de familie, fraţii, mama… de joi ne apucam de curăţat, puneam în saci. Curăţam, curăţam, îi dădeam prin răzătoare, prietenul meu îi prăjea. Şi prietenul meu era, săracul, plin de băşici pe mână, că-i sărea ulei încins. Şi într-o cratiţă mare îi punea aşa… După o lună prinsese o dexteritate că îi punea în picioare. Nu se mai ardea!
Făcuse tata un fel de maşină din aia… nu mai stăteai la răzătoare, băgai cartoful… şi ieşeau subţiri şi egali. Le puneam supă pe ei, Delikat…. Am fost promotorii chipsurilor de azi. (zâmbeşte) Îmi făcusem idei să fac o maşinărie din asta cu plasă, cu ulei şi să-i bagi pe aici şi să iasă prăjiţi în partea cealaltă. Făceam asta, munceam de ne găseau dracii, dar câştigam! Câştigam enorm! Enorm! Gândeşte-te!
Lucraţi în casă, cu toţi?
În casă… Lucram în casă. Făceam întâi câţiva saci din ăştia plin cu punguţe. Şi mergeam în târg. Gândeşte-te că era 2 lei kg… dintr-un kg de cartofi făceam cel puţin 20 de pungi. La 10 lei, câştigam mai mult de 1000%. Mult de tot! Ca procent era uriaş! Ajungeam în târg şi vindeam acolo. Şi la un moment dat o ţigancă din asta cu fuste, fură o pungă din aia de cartofi, de 10 lei. Era un rahat. A fugit prietenul meu jumate din târg după ea. A prins-o, a luat-o de păr şi i-a smuls punga şi i-a dat şi o palmă, aşa! „Bă, eşti tâmpit? Ţi-a furat acum o lună, o altă ţigancă, un cartuş de Kent şi ai lăsat-o să plece şi acum…” „Da, dar pentru ăştia am muncit!” Şi mi-a plăcut!
Nu vă întreba nimeni ce e cu afacerea asta cu cartofi?
Absolut nimeni nu venea. Plăteai o taxă de intrare în târg care era minimă şi nu se lua nimeni de tine… nici poliţia, nici… am vândut şi sendvişuri. Tot de la Centrocoop luam, cum este acum brânza asta Hochland, la plastic… şi eram cei mai igienici.. brânza era în plastic. Pâinea o feliam şi o acopeream în şerveţel… şi le dădeam oamenilor aşa. Nu mâncau oamenii de pe mâna noastră!
Am mai vândut cărţi… imediat după Revoluţie. Cumpăram biblioteci. Lucrând la telefoane, la un moment dat, undeva pe Calea Plevnei, erau bătrâni, bătrânele din astea care nu aveau bani, vai de capul lor!, amărâţi. Şi intram şi vedeam, de exemplu: colecţia Alexandre Dumas, aia de lux, 30 de volume cred, din alea aurite… Şi unele care erau imitaţii, dar culmea! imitaţiile erau mai scumpe decât originalele! Nu mai ştiu… ceva din cristal cu fier… Mobilă… mese, tot felul de obiecte vechi. Şi săracii le tot vindeau. Nici noi nu ştiam pe ce puneam mâna. Că dacă am fi ştiut le ţineam dracu’, că erau valoroase. Dar, le cumpăram ieftin, repede şi le vindeam.
Cărţile le vindeam la metrou, la metrou la Veteranilor. Am vândut şi prin centru. Era mişto că lumea venea, erai cu cărţile acolo, îţi luai o faţă din aia de om intelectual, de unde dracu să ştiu despre ce sunt toate cărţile… Înainte să plec la vânzare citeam Prefaţa, citeam Prefaţa ca să ştiu ce este acolo. Când venea omul, îi prezentam cartea, eu nu ştiam decât începutul ăla… Ştiam… mai îmi spunea unu’: „vezi că aia se caută, aia e mai scumpă… pe aia o dai cu atât” Îmi dăduse cineva informaţia… Asta e perioada de trecere cumva… când se dusese chestia cu bişniţa… şi trebuia să facem ceva. A fost faza cu cărţile, asta cu cartofii. Nu mai mergeau nici astea şi, practic, începuse să nu ne mai aducă beneficii foarte mari.
Şi într-o zi asociatul meu îmi zice: „băi, ăştia tot merg în Turcia, frate, şi aduc blugi, erau blugii Pyramid, sahariene, nu ştiu ce…!” (râde) Eu nu prea eram… toată lumea face… târgurile erau pline, ştii… I-am zis: „băi, Gâză, noi trebuie să ne folosim de ăştia care vând”. De aia făcusem faza cu cartofii. Bun, sunt 1000 de inşi care vând blugi şi sahariene. Noi la 1000 de inşi le dăm cartofi sau sendvişuri. Ei câştigă pe partea lor şi noi să câştigăm de la ei că e mult mai uşor. Până la urmă am renunţat şi am zis „hai, mă, să mergem şi noi în Turcia!”
Am cumpărat nişe chestii de aici, aşa o masă din asta din ghips… cum îi spune… o sticlă… un rahat de bani… nu mai ştiu ce am luat. Nişte maşinuţe chinezeşti, baterii chinezeşti, ce auzisem noi că se … nişte rulmenţi… ne-am dus aşa, hai, de încercare. Norocul nostru că pe drum, în timp ce mergeam înspre Turcia, m-am împrietenit cu un tip, un turc. Vorbeam engleza. Culmea, nu mi-a plăcut engleza în şcoală şi am învăţat-o după aia… când îmi plăceau anumite melodii şi le căutam traducerea. Pentru că în oraş tot trăgeau ăştia de mine şi mă întrebau unde să schimbe dolari, aveam ghid din ăla de conversaţie! Ghid turistic… din astea banale… Începusem să mă uit la filme, auzeam ce spun actorii şi vedeam traducerea. Şi engleza, da, puteam să comunic. Asta era important.
Mergând pe drum către Turcia, asta în ’90 ce spun eu, către sfârşitul anului, m-am băgat cu ăla în seamă, cu tipul, cu turcul respectiv. Şi era tot aşa, înainte de sărbători. Îmi spune el, „păi, ce faceţi, că unde mergeţi?”. El era din Ankara. Ar fi rămas o noapte în Istanbul după care urma să plece mai departe. Normal, pe drum, îl întreb câţi ani ai…. Ăsta avea familie, copii. Avea 50 de ani, noi eram tineri… 20-21 de ani. Îmi zice că are doi copii: un băiat de 9 ani şi unul de 11 ani. În discuţie… nu ştiu ce mi-a venit mie în momentul ăla, scot aşa gentuţa şi îi fac cadou câte o maşinuţă pentru fiecare. Zic: „uite, pentru ăia mici”. Băi, atât de mult l-a impresionat gestul… a rămas omul perplex. Şi ne-a luat sub aripa lui şi a zis: „Uite cum facem! Mergeţi cu mine la Istanbul! Lăsaţi-i pe ăştia în pace. Nu vă luaţi după ei. Sunt români de-ai voştri, dar voi veniţi după mine că vedeţi voi de ce.” Ne-am dus la un hotel la un prieten de-al lui. Ne-a luat doar 7 dolari şi ne-a cazat şi ca lumea. Ţin minte şi acum numele hotelului: Kul 2, aşa se numea. Că era unul mai de lux… Ne-a prezentat acolo! Şi ne-a zis „mâine dimineaţa, la ora 10… vă treziţi că sunteţi obosiţi… şi eu…” Şi am mai stat în seara aia, ne-a cinstit cu bere, cafele… „dimineaţa merg cu voi să vă vindeţi marfa, că voi nu ştiţi.” Ne-a dus în cel mai bun loc. Am vândut-o într-o oră. Şi a stat tipul lângă noi.
Şi ce aţi vândut acolo?
Maşinuţele alea cumpărate din ţară, din magazine. Maşinuţe, baterii, măsuţă din ghips, marfa cu care ne-am dus acolo. Dar aveam şi bani la noi. Aveam câteva sute de dolari. Ne-a chemat turcul la el şi ne-a zis: „Uite care-i treaba. Nu faceţi ca toţi ăştia, cu sahariene şi blugi! Vedeţi că în momentul de faţă în România e criză de pixuri.” „Ce? Lumea nu are pixuri… Habar n-aveam!” Ne gândeam, ne ia la mişto? „Băi Gâză, ce facem? Toată lumea ia blugi, noi ne ducem cu pixuri.” „Poate ştie omul ăsta ceva”. Şi el ne-a citit şi ne-a zis: „băi, mergeţi pe mâna mea!” Mergem mâine la fabrică, unde avea un prieten. Şi zice: „eu car la Constanţa, Dobrogea, toată zona asta de sud. Nu mă interesează Bucureştiul… pentru că eu nu încarc ca voi. Eu mă duc cu tirul.” Înţelegi? (surâde) „Faceţi cum vă spun!” Am mers, am luat pixurile cu 7 lei, fac eu transformarea asta acum, şi ne-a zis: „cu 20 de lei le vindeţi în Bucureşti.” Am luat două baxuri. Toată lumea era cu gentoaie cu blugi (râde cu poftă) şi noi cu două cutii de pixuri. Suntem cei mai proşti din autocar. În fine, le-am luat, dacă aşa ne-a zis omu’. Nu ne-am luat nimic altceva. Niciun tricou nu mi-am luat. Să vezi că nu-mi scot banii. Ce ne-a făcut turcul ăsta… Am ajuns în ţară, te rog să mă crezi: printre primele magazine care apăruseră în Bucureşti se numea Vărsător, era undeva exact de la Turn puţin mai sus, unde e acum centrul ăla de afaceri din faţa Palatului Telefoanelor. Se deschisese Anda şi Gina terasa şi un prieten de-al meu deschisese un magazin aici. Consignaţia din asta, aşa îi spunea. Şi m-am dus aşa îndoit cu pixurile alea… la acest magazin Vărsător care funcţiona în regim de consignaţia.
A, la vamă, pe toţi îi lua lumea, îi controla. Când ne-a văzut pe noi cu pixuri vameşu’ s-a închinat. Felicitări, ne daţi şi nouă câteva pixuri? Cu mare plăcere! I-am dat cu tremurând, o mânuţă de pixuri. Nu-mi venea să cred! Atlas se numea pixurile. Sunt şi acum. Transparente, cu arculeţ şi cu un căpăcel albastru în cap. În fine, când am ajuns şi am văzut că ni le-a luat ăla cu 20 de lei pe toate, banii jos, m-am dus în Cişmigiu cu ăsta şi săream aşa în sus! Eram copii… (râde) Am luat bani, uită-te! Şi bine-nţeles că apoi un an am cărat pixuri. Am alimentat jumătate de Românie cu pixuri. M-am dus la un moment dat la ICL Tutun să fac un contract cu ei, dar n-aveam firmă. Nu puteam ca persoană fizică…
Dar când v-aţi înregistrat prima firmă?
În ’91 am făcut-o, dar se făcea o firmă atât de greu… trebuia să te înscrii… erau nişte cozi la Registrul Comerţului. Nu ca acum. Am avocat, îi dau telefon, nici nu mă mişc de acasă. Atunci erau cozi, toată lumea îţi punea beţe-n roate. Eu mi-am făcut firmă la un moment dat. M-am dus iar şi iar să vorbesc… cu ăia de la librării, la fel, nu am avut acte. Am descoperit după ce am terminat cu pixurile şi am inundat jumate de ţară cu pixuri… la un moment dat veneam cu 20 de mii, 30 de mii la un drum…
Cui i le vindeaţi până la urmă?
La consignaţii. Dădeam buletinul, îmi făceau act că au intrat în consignaţii, îmi făceau plata, şi treaba lor, le vindeau mai departe.
Ce profit aveaţi la aceste pixuri?
Era 300%. Şi spun 300% scăzând drumul… ajunsesem să fac vreo 2-3 drumuri pe lună. Chiar am râs la un moment dat că asociatul meu, prietenul meu, ajungea acasă şi nu mai putea să doarmă în pat! Nu-l lua somnul în pat. Pentru că noi am stat şi 36 de ore în vamă. Stăteai în autocar. Şi noi ne învăţasem să dormim aşa. Şi el săracul, trebuia să se aşeze cumva acasă că nu îl mai lua somnul în pat. (râde cu poftă) În fine, era ca o excursie foarte mişto. Pe drum băutură, muzică şi aşa mai departe… şi făceam şi bani. După câteva drumuri deja, vameşul ne-a zis: „Gata, lăsaţi-o! O dată, de două ori…” Eram singurii, la început, la care nu ne puneau vamă, că erau şi ei impresionaţi, băi uite unii care nu aduc blugi sau sahariene. După aia când au văzut cantităţi… nu ştiu ce… Că era la seturi – 200 de pixuri. Şi începuseră să numere seturile şi ne puneau vamă. Acum îmi vine marea idee: „Băi, Gâză, uite care-i treaba! Rupeam cutiile şi le vărsăm acolo. Că noi oricum le vindem vărsate. Nu o să stea ăla o juma’ de noapte să numere 20 de mii de pixuri!” OK. Zis şi făcut. Venim… şi atunci vine vameşul, deschid geanta şi ăla face: „câte aveţi?” „Vreo 2-3 mii”. Îmi dă ăla o palmă… „Băi bulangiule”, exact aşa mi-a zis, „păi tu crezi că sunt idiot? E ultima oară… Vă las acum, vă las că mi-a plăcut încercarea. Dar eşti tâmpit? Tu nu crezi că pot să număr 100 de pixuri, să le cântăresc, şi apoi să cântăresc toată geanta să-ţi spun câte ai?” (râde cu poftă) Conta tinereţea noastră foarte mult… Eram copii… ce tinereţe… copil, copil. Lumea se uită altfel la tine când eşti copil. E chestie de subconştient… în care… parcă îşi spun „copilul ăsta vrea să facă ceva!”
Am făcut asta vreme de un an, după care apăruse magazinul Stefanel, pe Calea Victoriei. Erau acele alea de cravată care au făcut furori. 5 dolari erau la Stefanel. Când mă duc în Turcia, era vreo 30 de cenţi unul. (râde) Ce nesimţiţi! Îl vindeau cu 5. M-am burduşit. Şi le vindeam la 1 dolar. O sută şi ceva de lei… Am mers la ICL Tutunul… Ne făcusem firmă… Cred că am fost printre primele 30 de firme pe Legea 31. Fusese înainte asta cu asociaţiile familiale. Legea 50… A venit apoi Legea 31 care e şi în ziua de azi valabilă. Şi noi exact atunci am prins şi ne-am făcut firma. Nu aveam trecut în obiectul de activitate gablonţul… (gablonz, n.n.) dacă îţi vine să crezi… Dar, de fapt când ne-am dus acolo la ICL Tutunul, care era încă de stat… Noi i-am mirosit imediat. Era tot înainte de sărbători şi oamenii s-au prins că e afacere. Scuze, calcule… le-am dat două cutii de probă, le-au băgat la o tutungerie. Pe calea Victoriei. S-au spulberat! Toto, întâlniri.. noi, copii. Bandiţi, bătrâni, comunişti. Au găsit chichiţa, nu aveţi trecut gablonţul, nu putem face contract. Bine-nţeles că s-au apucat ei… unul din ei. Atunci am fi dat lovitura. Ne-ar fi propulsat. Şi cu pixurile, cu librăriile, ar fi fost pe toată ţara, am fi rupt. Şi asta cu gablonţurile, cu acele, cu nişte sume mari, ne-ar fi permis probabil să dăm nişte cadouri, şpăgi la directoraşi şi să preluăm şi nişte centre din astea mari. Erau foarte bine poziţionate tutungeriile. În fine, am ratat-o şi p-asta. Se saturase piaţa. Când veneam nu-i lăsam pe ceilalţi din autocar să vadă ce cărăm. Dar fără să vrei, când te duci acolo, la vamă, la vameş, atunci celălalt se uită. Acolo au văzut şi au început şi alţii să facă. Nouă ne-a mers bine, cred că jumătate de an, cu pixurile… am rupt.
Am uitat să-ţi spun ce am făcut cu banii rămaşi de pe vremea lui Ceauşescu. Eu m-am căsătorit. Vorbeam cu o fată de vreo 5-6 ani. Ideea mea a fost întotdeauna că trebuie să am copii cât sunt tânăr ca să pot comunica cu copii mei. Părinţii mei, mama mea avea 16 ani când m-a făcut. Tata avea 19 ani. Eu eram deja mare când mama cu tata se jucau baba-oarba cu noi. Jucam fotbal în casă şi am spart geamuri împreună. Ping-pong pe masa de la dormitor. Scoteam uşa şi o puneam pe mese şi jucam. (zâmbeşte) Adică mi-a plăcut foarte mult chestia asta ca părinte să fii tânăr când copilul tău creşte. Când copilul tău are 18-20 de ani şi tu să ai acolo 40 de ani ca să poţi să te joci cu el. Ţii la copilul tău, că orice părinte ţine… dar, dacă ai 60 de ani şi copilul 20… e o diferenţă mare între generaţii. Atunci, asta o aveam eu în cap fără să îmi zică cineva: eu trebuie să am copii de tânăr.
Şi, bine-nţeles, din toată gaşca, primul care m-am însurat şi primul care am avut copil… şi asta m-a motivat şi mai mult. Având copil, am stat prima oară la socrii. Nu scosesem banii de la saltea, de la ascunziş. Şi m-am gândit eu aşa, cum să stau cu copil şi cu nevastă pe capul socrilor. Ia să-mi iau eu casă! Am găsit pe undeva prin spate pe la Coca-Cola… ca să vezi cum şi unde viaţa te aduce: m-a adus unde mi-am rupt piciorul, m-a adus unde mi-am luat casă. Merg, găsesc casa, discut, două sute şi ceva de mii. Şase sute de metri de teren, casă OK, nu ştiu ce… Vorbesc cu oamenii, bat palma, pentru a doua zi să ne întâlnim. Ajungem la notariat să facem actele.
Acum, părinţii spuneau că o să ajung un golan, că mă lăsasem de servici’. Spuneam: „mama, am mulţi bani”. Dar nu le spuneam de unde… „Ţi-ai lăsat serviciul, m-am chinuit să te bag acolo…” Eu deja făceam afaceri. Şi într-o zi m-am enervat şi am scos banii. În dormitor aveam în spate la pat o noptieră. I-am aşezat. Erau încă hârtiile de 100. Nu apăruse încă ăia de 500. Un teanc aşa mare. Nici nevastă-mea nu ştia. L-am învelit cu un cearşaf aşa, şi i-am invitat pe ai mei. Au venit ăştia… „ce sărbătorim?” „Veniţi după mine. Mâine îmi cumpăr casă.” „Păi, cu ce?” „Păi, hai, să vă arăt!” Merg în dormitor… erau toţi: socrii cu mama şi tata şi nevastă-mea. Am tras cearşaful deoparte. Mama a leşinat.
Că poate aţi furat banii de undeva…
Exact la asta s-a gândit… Ştii cât a trebuit… după asta să stau să le explic. Că tremurau toţi. Eu am zis că le fac o mare surpriză, o bucurie. Că o să mă pupe… De unde? Să mă ucidă!! „De unde ai banii??” M-am aşezat la masă şi încep să le spun, uite aşa, aşa… nu mă credeau. Nu mă credeau! Tremurau că de unde dracu am eu suma aia! Nu strânseseră toată viaţa atâţia bani. Am înţeles până la urmă reacţia lor. Şi m-am dus şi mi-am cumpărat casă. Am pierdut-o când m-am apucat de droguri, dar asta e o altă poveste… Dar asta am reuşit, la 21 de ani, fără un leu de la nimeni. Asta a fost marea mea mulţumire!
Ce s-a întâmplat apoi, după 1991, după ce v-aţi deschis afacerea?
Am făcut firma. Fiind copii, nu ne-am orientat foarte bine. Am fost şi influenţaţi de alţii mai mari. Îmi spuneau, vezi că o să vină comuniştii iar, o să vă bage la puşcărie cum s-a întâmplat în anii ’60.. mă cam speriau aşa, dar… în fine, m-am luat după cineva şi prima mea afacere…. asta nu mai era bişniţă, gata… Aveam un SRL, pe Legea 31, totul legal, contabil… a fost la Stolnici, în Argeş.
Un prieten avea acolo o mătuşă care avea o casă pe drumul care ducea către gară. Fiind zonă de ceferişti şi de ăştia cu sonde, erau foarte bine plătit. Şi nu exista nimic acolo. Şi am mers şi am făcut magazin şi un băruleţ. Greşeală. N-aveam maşină la vremea aia, aduceam marfa cu trenul… şi eram şi patru asociaţi: eu cu tipul ăsta şi încă doi. Unul era un fost coleg de la telefoane care avea 36-37 de ani. Şi de câte ori vroiam să luăm o decizie ăla o clipocea de 10 ori. Eu cu tipul ăsta de 21 de ani, cât aveam şi eu, „facem cutare lucru!”, nu ne gândeam la consecinţe. Numai să iasă banul. Ăsta zicea: „băi, staţi aşa! Dacă se întâmplă nu ştiu ce, dacă ne ia poliţia, dacă ne dă ăla ţeapă…” Şi atunci renunţam. Înţelegi? La câteva luni ne-am despărţit, tocmai din cauza lui ăsta.
Am deschis barul acolo, pe care dacă îl deschideam în centrul capitalei, cred că eram super şmecheri. Şi am luat mese, scaune… era Pavilionul H.
Era greu să deschideţi în Bucureşti?
Era foarte greu, da. Deja faza cu 11 ianuarie, când lumea încă era entuziasmată şi mi-ar fi semnat dacă era cadrul legal, gata, trecuse. Nu găseai spaţii în Bucureşti pentru că lumea….
Rezolvaseră în ’90 deja…
Începuseră, da. Trebuia să cunoşti, să ai pile, să dai şpăgi imense. Acolo, la o curte, primarul ne-a primit cu braţele deschise… Am investit foarte mult. Am luat televizor nou-nouţ, video.. oamenilor de la ţară le iei şi video…
Nu aţi făcut afaceri cu video înainte de ’89?
Nu, nu am făcut. Ştiam de afacerea respectivă. Ştiam cât costă. Erau şi casetele. Se făceau şi vizionări cu film. La un moment dat am vrut să fac, dar mi se părea foarte riscant.
Dar care era traseul? Cum se procurau videoul, casetele?
De obicei cei care lucrau în construcţii, în afară, cum se numea… există şi acum firma… ăştia care plecau în Libia, în Egipt… Firma Arcom, se numea… probabil că era cea mai mare firmă românească… pe ăştia îi plătea firma şi ei aveau posibilitatea să cumpere de acolo, din free-shop, să vină şi să-l vândă la preţ dublu. Înainte să cadă Ceauşescu era un video recorder vreo 50-60 de mii. Un player, 35-40 de mii. Şi de acolo le luau cu un sfert de preţ. Asta n-am făcut.
Ei, am deschis barul şi magazinaşul. Noi nu puteam să stăm permanent acolo. Veneam în Bucureşti, făceam naveta. Chiar râdeam uneori, că erau 2-3 km de la gară până la bar, pe strada principală, mergeam cu genţile în cârcă, ne lătrau câinii şi eu râdeam şi îi spuneam asociatului meu: „te gândeşti cum ies ţărăncile astea tinere la poartă şi spun uite-i pe patroni!” (râde cu poftă) Şi noi plini de noroi, aşa. Trec patronii… După ce investisem atât, că au început să se bată ca … oamenii din zona asta sunt foarte răi. Umblau cu cuţitul la cizmă.
Se băteau în bar?
În bar! Luau scaunele… era ca-n filme. Şi ce puteam să fac? Mă băgam într-un colţ. Se îmbătau foarte tare şi se luau la bătaie cu scaunele şi distrugeau, le spărgeau. Gazda, nea Florin, unchiul ăstuia care era unul din asociaţii noştri, se trezea pe la două noaptea să iasă la ei. Dar mie îmi distrugeau, îmi spărgeau pahare, vase, rupeau mese. N-am mai rezistat cu nervii. I-am spus ăstuia… lui Gâză… că noi mai făceam afaceri separat şi în Bucureşti, dar trânteli din astea… prindeam… cumpăram ceva acum şi vindeam a doua zi, diverse mărfuri, trebuia doar să avem banii. Mă suna: „Vezi că venit un tir de palincă din aia ungurească. Ţi-o dau la atâta!” Îmi convenea pentru că eu aveam imediat în engros unde să o vând. Dar când vorbeam cu ăsta de 37 de ani, el nu vroia să se bage, că ne ia poliţia… Şi la un moment dat i-am spus asociatului „Gâză, ne despărţim, lăsăm tot ce mai e la Piteşti, un televizor zgâriat, mese, nu mă interesează. Nu vreau decât actele de la firmă. Venim şi facem afacerea la Bucureşti”. „Bine, dacă aşa zici”. Şi le-am propus. Ăia s-au bucurat pentru că acolo erau o grămadă de bani băgaţi. Şi noi luam doar actele. Ei urmau să-şi facă altă firmă. Până vă faceţi altă firmă, suportăm noi impozite, cu care ne mai încărcăm. Am bătut palma şi am scăpat…
Şi atunci am venit în Bucureşti şi am explodat. Aia a fost mişcarea cea mai bună. Am rămas doar eu cu el. Am mers la un tip care lucrase cu mine la telefoane, şi îl luasem în Turcia, îl învăţasem să facă… Ăla a avut noroc. Undeva la Veteranilor se deschisese un bazar. Şi el şi-a luat acolo o gheretă. Vindea în draci. Se dezvoltase. Trecuse la a doua gheretă. Şi ne-am dus la el: „Petrică, uite aşa-aşa…” Nu prea mai stăteam bine cu banii pentru că băgasem mult acolo. El zice: „Dacă voi vă găsiţi un magazin în Bucureşti, mi-l arătaţi şi eu a doua zi vi-l umplu cu marfă. Vă dau banii pe care îi iau dau eu pe marfă când iau de la engros. Şi mi-i daţi în 2-3 luni. Ca să vă ajut.” Ce ne trebuia mai mult? Acum stai şi gândeşte-te, ce spaţiu să găseşti? Scară de bloc, cel mai simplu! Mă duc la o scară de bloc acolo pe Valea Lungă. Lumina spartă, rahaţi pe acolo, mirosea. Mă duc la administrator: „zugrăvesc scara, pun becuri şi-ţi dau şi chiria asta pe lună”. Ăla când a auzit, să-mi pupe mâna, nu altceva. Asta se întâmpla undeva, joi. Am mers şi l-am luat pe Petrică şi i-am spus „sâmbătă trebuie să ne pregăteşti marfa”. „Unde?” „Hai să-ţi arătăm.” Nu era nimic făcut. I-am arătat scara aia aşa… întunecată… „Păi ce e asta?” „Aici o să fie magazinul nostru”. (râde) „Pe mine să mă chemaţi când e magazin, nu-mi arătaţi boschetăreala asta”. Te rog să mă crezi: de joi până sâmbătă la ora unu, magazinul făcut, scara închisă, zugrăvit, grilaj, cu abţibilduri puse aşa, cu firma sus, lumină din toate părţile, suporturi. A venit ăla, nu-i venea să creadă. „Ce aţi făcut?” „Nu ţi-am zis că aici e magazinul nostru?” Ni l-a burduşit! La 1 am deschis şi până seara am vândut de vreo 200 de mii. Încă era hârtia de 100. În 1991. Nu apăruse cea de 500.
Erau mulţi cei care făceau afacerea asta… cu magazin deschis în scară de bloc?
Nu. Era bazarul ăsta în Veteranilor, în spate şi în tot Militariul era unu’ la Gorjului şi încă unul la Autogară. Atât. Noi am sărit de primărie, n-am mai avut nevoie de primărie, n-am avut nevoi de nimic. Practic, am semnat cu ăia contract de închiriere. Ne-a dus mintea, că l-am făcut pe 10 ani. (râde) Mi-am dat seama că cineva o să se deştepte ulterior şi o să ne bage beţe-n roate. Contract pe 10 ani. Şi am luat şi ultima scară. Am luat-o aşa.. pe aia am ţinut-o… Aici am deschis pe 1 martie şi în aprilie deja o deschideam pe a doua. Există şi un joc, nu al întâmplării, pentru mine cuvântul întâmplare nu există, cred în destin şi zic că a fost un joc al destinului.
Ce aţi făcut după? Cum a mers afacerea?
A început să meargă. A explodat de când am deschis. În prima zi când am deschis toate magazinele din jurul nostru erau de stat. Şi noi deja vindeam Marlboro, Assoss, Monte Carlo.
Nu îi spuneaţi butic? Parcă aşa se numeau…
Butic îi spunea. Dar noi am scris Diamond. De ce se numea aşa? De ce am pus numele firmei aşa? Ţi-am spus că la început am fost trei. Pe asociat îl chema Dima, pe mine Mocanu şi pe ăla Andruşco. Am făcut eu aşa un joc de cuvinte. Eu când prezint firma o prezint Diamond. Iniţialele numelor noastre. Dima, Andruşco şi Mocanu. Am mers foarte bine. I-am dat banii tipului mai repede de o lună de zile. Atât de bine a putut să meargă. Am văzut cât de uşor se făceau banii, nu ne venea să credem. Vindeam câte 2 baxuri pe zi de fiecare fel de ţigări.
De unde vă alimentaţi cu marfă?
La vremea respectivă erau câteva firme de engros. Nu apăruse încă Expoziţia şi mai ştiu eu ce. Undeva pe Popa Tatu erau firme care au ajuns foarte mari acum. Alka… de la ei cumpăram dulciurile, biscuiţii. Care nu erau pe atunci cu numele lor. Ei acum au Alka wafers… iar ţigările le cumpăram din free-shopuri. Schimbam dolari, că atunci încă nu se dăduse legea să poţi să cumperi dolari decât din free-shopurile astea şi cumpăram ţigări de acolo. Şi puneam adaos… acum ştii că ţi se impune un preţ… atunci aveai la liber. Plus că declarai un procent, dar tu puteai să jonglezi foarte mult. Şi ei ca stat şi-au dat seama încet-încet unde au greşit şi mai veneau cu o adăugire la lege. Mai strângeau şurubul puţin. Ce am făcut bine a fost că am zis, noi mergem legal. Am făcut ce am făcut pe timpuri, acum legal. Se înregistrează, se trece în contabilitate, şi am făcut bine.
Am deschis în aprilie şi pe cel de la ultima scară. Iar prietenului meu Petrică îi mergea foarte bine cu dozatorul. Abia apăruse. Dozator Cornelius, de la Firma TEC. Apărea la televizor: „sunt Cornel şi mă bucur că am făcut afaceri bune împreună”. Era o grămadă de bani un dozator din ăla. Pentru că prietenului meu îi mergea atât de bine ne-a zis: „băi, băgaţi-vă dozator că rupeţi!” El era la Veteranilor, deci nu îi făceam concurenţă la 4 km metri distanţă. Hai să mergem la bancă, facem un credit pentru acest dozator. Am mers la BRD. Nu erau francezi, era BRD-ul încă de stat. Asta e prin ’92. Ajungem noi acolo şi ne cheamă directorul de sucursală în birou. În birou era un tip la vreo 60 de ani. Stătea pe un fotoliu. „Băi, zice directorul, voi nu vedeţi, mă, că aveţi 22-23 de ani? De unde aveţi voi tupeul să luaţi atâţia bani?” „Staţi, că noi am venit să facem un credit.” „De ce?” „Păi, vrem să cumpărăm un dozator şi avem aici un calcul în cât timp îl scoatem. Vă dăm banii înapoi, garantăm cu casa, eu aveam casă, adică, vrem un credit…” Dobânda era 80% şi nu ne speria. În timp ce ăla ne ţinea o teorie despre ce dracu’ căutăm noi la 23 de ani să luăm un credit, ăla bătrânul zice: „Ce vreţi, mă?” „Să luăm un dozator.” Culmea, era un client al băncii care vindea dozatoare. Le aducea din America tipul şi le dădea la 30% din preţul pe care îl aveau astea canadiene. Cele canadiene erau din plastic şi nu aveau decât câteva elemente din inox. Astea care funcţionaseră în Arizona erau din inox cap coadă şi aveau motoarele de răcire pentru California, frate! Superb! Şi erau de la Cola şi de la Pepsi. Şi auzindu-ne ce vrem, bătrânul i-a făcut semn directorului, dă-le creditul să cumpere de la mine. Şi ne-a dat creditul. Şi în loc de unul, am luat trei dozatoare cu aceeaşi bani. Şi am băgat aici la scară două dozatoare. Se vindea atât de bine, încât Orange-ul îl puneam pe două manete încât atunci când puneai pâlnia şi sticla să se umple mult mai repede. Pentru că am cumpărat de la el, ne-a dat 6 luni garanţie, dar au ţinut mult mai mult. Şi oricum, el ne-a asigurat service-ul în continuare. Pentru că am luat de la el, ne-a dat şi concentrate aduse tot din America şi ne-a dat o reţetă în care foloseam zaharină şi mergea şi pentru diabetici. Dozajul normal la dozator era la 5 părţi de apă o parte de suc. Dacă alţii băgau 8 părţi de apă normal că ieşea apă chioară.
Noi începusem să avem coadă până după colţ. Şi ne gândeam că dacă mai ţinem aşa vine televiziunea. În timp ce toţi vindeau cu 20 de lei, noi vindeam cu 10. Şi am rupt gura târgului. La 4 lei intrau şi chiria şi salariile… Şi ne gândeam să atragem mai întâi clienţii şi apoi să-l facem 15 lei. Şi i-am rupt.
După ce am deschis buticul la ultima scară, ne-am dorit şi o baracă. Am văzut că începuseră să apară bărăcuţele. Cum să facem rost de baracă? Şi am făcut o cerere la primărie.
Adică un chioşc?
Da, eu îi zic baracă.
Ca o consignaţie?
Exact. Consignaţie. Acum am stabilit noi un loc. M-am dus la primărie cu schiţă, cu cerere. Am nimerit de Sf. Ion la primărie. Primăria închisă. Portarul zice „n-aveţi voie să intraţi”. Eu nu mă gândeam că de sărbătorile astea primăria nu lucrează. Am avut inspiraţia, să zic aşa, dacă tot am venit, de ce să mă întorc acasă aşa cu coada între picioare. Am ocolit primăria, şi în spate am găsit un geam deschis de la toaletă. Am sărit geamul şi am intrat în Primărie. Bine-nţeles că erau toţi acolo la petrecere. Primarul, arhitecţii şi toată primăria. Şi eu, copilul de 22 de anişori, singur pe holurile alea, bat la uşă, acolo unde era muzică, am deschis şi am intrat. Au rămas toţi aşa. Eu cu foaia aşa în mână. Cu jalba în proţap. (râde) Zice: „Bă, tu al cui eşti?” Zic: „Sunt orfan. Suntem înfiaţi.” Şi i-a pufnit râsul. „Cum dracu ai intrat?” „Pe geam!” „Cum?” „Am sărit geamul de la baie!” Au leşinat ăia de râs.
A fost un moment tare pentru mine, că nu le venea să creadă. Şi copil… am şi nimerit peste ei când se distrau. „Dar ce vrei mă?” „Am o cerere. Vreau să-mi pun un chioşc aici pe…” Era acolo directorul de la Direcţia Construcţii, şeful arhitect de la urbanism.. Zice: „Ne laşi acum să ne distrăm? Uite pe ăla în chemă Ion, pe ăla Ion. Lasă asta acolo şi îţi dau cuvântul meu de onoare, dacă eşti luni la 8 aici, eu îţi semnez cererea asta, mă!” Nu-mi venea să cred. Şi mi-a semnat-o. Fără un leu şpagă. Ştiam că se dădeau nişte şpăgi mari de tot. Gestul ăsta de nebunie… e o copilărie… m-a ajutat. Am venit, mi-a semnat. Ne-am râs, mi-a povestit ce au discutat ei acolo, cât au râs ei la petrecere, „uite ce tâmpit e ăsta.” În fine, m-am luat în braţe cu amicul meu. Aveam semnătură. Oficial şi fără un leu şpagă.
Tot tavanul barăcii era din oglinzi. Am pus şi neoane. Mergând la turci am văzut lumina şi reclamele care la noi nu apăruseră încă. Şi am fost impresionat. Mi se păreau extraordinare. Şi am zis să fac ceva să nu fie ca pe vremea lui Ceauşescu, din tablă… Am încercat să aduc ceva de acolo, din magazinele pe care le-am văzut acolo.
Aveam trei genuri de comerţ: aveam dozatorul, butic… unde vindeam ţigări, dulciuri, băuturi şi o consignaţie… asta avea 12 metri pătraţi. Am aşezat-o strategic undeva la colţul unui complex comercial la Gorjului pe unde treceau oamenii.
Apoi am mai închiriat un magazin, undeva la Apusului, la capătul lui 336. Acolo plăteam chirie proprietarului barăcii, dar desfăşuram tot o activitate comercială. Aveam 16 angajaţi: vânzători, contabila, şofer… la un moment dat nu mai făceam faţă ca să aprovizionăm… Mergea foarte bine, lumea era disperată să cumpere. Culmea e că magazine mai mari, de la parterul blocurilor, care dădeau faliment pe lângă noi… rezistau câte trei luni. Şi noi nu numai că rezistam, ci făceam bani.
Oamenii nu erau obişnuiţi să intre în magazin, să vadă lumina, să fie serviţi. Omul venise cu concepţia de pe vremea lui Ceauşescu că vânzătorul te poate şi repezi dacă nu-i vorbeşti frumos. Şi preferau să stea afară, să ia de la ghişeu, să bage banii acolo, să nu-i vezi faţa. Parcă i-am fi dat degeaba. Aproape că îţi şi mulţumea. Lua marfa şi să fugă, ştii… Lucrurile s-au schimbat. Acum e invers. Am evoluat, ca să zic aşa.
De unde procuraţi marfa pentru aceste patru magazine?
La început a fost foarte greu, că nu erau angrouri ca acum. Luam numere de telefon: ăla cunoştea un arab care ţinea marfa nu ştiu unde, într-o casă. Încet-încet au apărut la Expoziţiei, s-a deschis…
Unde e astăzi Romexpo?
Da, la Romexpo. Se deschisese unul măricel. Şi de acolo mă aprovizionam. Şi de unde e Europa acum. Mai era unul pe la Herăstrău, pe la Hotel Park…
Cine erau angrosiştii? Erau străini?
Angrosiştii erau turci şi arabi, în general. Dacă eu aş fi riscat atunci, dar îmi era teamă, aş fi putut să fiu şi eu angrosist. Mergând în angro mă împrieteneam cu diverşi arabi. Şi stăteam de vorbă cu câte un arab sau un turc care era angajat la angro… Şi ăla îmi spunea: „uite, pentru că ai bani, ai putea să faci tu asta. Eu ştiu în Turcia fabrica cutare-cutare… Şi ne apucăm şi deschidem şi avem un stand al nostru. Şi facem export”. Import-export. Dar mi-a fost teamă, pentru că atunci controalele erau drastice… îţi confiscau marfa… aveai probleme. Trebuia să ai pe cineva mare în spate.
Ar mai fi fost şi şpăgile…
Oricum, dădeai şpăgi. Şi la un nivel mai mic. Venea miliţianul. Era o lege… miliţianul avea dreptul să vină să îţi controleze actele de provenienţă a mărfii. Asta nu ar fi fost o problemă. Dar ei îţi găseau tot timpul ceva. Şi atunci, ca să le închizi gura, dădeai ceva acolo şi te lăsau în pace. Şi bani şi produse. Ajunseseră unii din ei că intrau în magazine şi se serveau ca din debaraua lui mă-sa. Deschideau traista şi-şi lua nessul, cafeaua, vinul. Tu munceai, alergai toată ziua, şi ăsta venea şi-şi încărca traista.
Făceau asta des?
Nu, miliţienii veneau de vreo două-trei ori pe lună. Ceilalţi, Sanepidul, Sanitar-Veterinarul şi Inspectorii comerciali de la Primărie, ăştia veneau mai rar. Şi acum e la fel. Înainte de Crăciun, de Paşte, înainte să plece în concediu, că nu o să plece omul cu buzunarul gol (râde)… dar e suportabil aşa, de trei ori pe an.
Aveaţi deja trei magazine, încă unul închiriat. Cum vă imaginaţi afacerile mai departe? Ce vă doreaţi, de fapt?
Vroiam să deschid foarte multe magazine, d-astea, mici. Pentru că am văzut că merg atât de bine. Nu am avut pe cineva să mă înveţe să gândesc cu un pas înainte. Eu mă orientam strict pe ceva ce vedeam că merge atunci. Bun, am deschis magazinul, al doilea, al treilea, al patrulea… ca timp nu mai puteam face faţă. Şi nu aveam încredere să plătesc pe altcineva să se ocupe de marfă. Eram doar doi oameni, asociaţi. Noi trebuia să aprovizionăm, noi trebuia să facem seara casa. Noi trebuia să facem inventarele. Şi când te apuci să faci un inventar, îţi ia o noapte.
Dar aveaţi contabilă…
Contabila se ocupa de acte. Inventarul era atât de mare încât săraca, doamna contabil, stătea cu vraful de hârtii în dreapta ei. Făcea intrări, recepţii, deci foarte mult de muncă. Inventarul îl făceam noi cu vânzătorii. Trebuiau să fie şi ei de faţă că dacă ieşea în minus… Oricum ieşeam în minus de fiecare dată. Dar suportam paguba, ca să nu-i dăm afară… Am dat oameni afară, că i-am prins că furau. Că fiecare om care se ocupă de comerţ are metodele lui de a-şi prinde… le dai momeală: mai laşi nişte bani într-un cotlon ascuns… Ieşeam în minus la sfârşitul lunii. Dar dacă minusul acela era suportabil… Oricum minusul era foarte mic în comparaţie cu câştigul. Ştiam care ar fi trebuit să fie profitul. Şi întotdeauna profitul era mai mic decât mă aşteptam.
Era un minus faţă de profitul estimat…
Da, exact. Îţi fura ori bani, ori marfă. La inventar făceam calculul: intrări-ieşiri. Foarte simplu. Bagi marfa cu un preţ, îi pui adaos şi vezi vânzările. Vezi stocul de marfă, vezi banii pe care i-ai făcut din cât ai vândut. E simplu. Ca timp îţi lua mult, pentru că stăteai să numeri, gumiţe, nu ştiu ce… toată noaptea la un singur magazin. Şi nu poţi lăsa inventarul la trei luni de zile, că s-ar putea să ai surpriza să vezi că ai muncit pentru vânzători.
Afacerile au mers oricum foarte bine. Profitul era mare. Conta să ştii de unde să iei marfa. Cu dozatorul ţi-am spus ce afaceri am făcut. Veneau oamenii de la autogară să cumpere. Cu bidoane de 5 kg. Mai ales sâmbăta şi duminica. Mă certam cu tipul care avea magazinul lângă mine, că oamenii care făceau coadă la mine blocau efectiv intrarea în magazinul lui. Eram mândru pentru că nu-mi băteam joc. Lucram şi foarte curat. Respectam reţeta cu stricteţe şi mă gândeam aşa: „paharul ăsta de suc trebuie să i-l dau lui fi-miu să-l bea. Şi apoi să-l beau eu.” Ca să pot să fiu sigur că pot să-l vând mai departe şi oamenii vor fi mulţumiţi. Şi de aici venea succesul şi din preţ, bine-nţeles. Şi câştigul era de 500%.
Şi afacerea cu dozatoarele a durat până când?
Au mers trei ani. Până prin 1994. ’94 a fost perioada mea de cădere când m-am apucat de droguri.
Cum aţi ajuns să consumaţi droguri?
Pentru că aveam bani, intrasem într-un cerc de puşti cu bani, de bani gata. Părinţii lor aveau afaceri mari. Ei aveau bani de la părinţi, eu aveam banii făcuţi de mine… Eu încercasem să dau lovitura cu nişte venin de viespe.
Venin de viespe pentru medicamente?
Da. Am fost la o fabrică de medicamente. Chiar tipul care îmi vânduse dozatoarele mi-a spus de firma din Hamburg, pentru că el era şi farmacist. Auzisem că veninul e foarte căutat şi că e foarte scump. Şi am găsit un tip care mi-a spus că îmi poate procura. Şi am ţinut legătura telefonic cu firma de medicamente din Hamburg, care avea filiale în 180 de ţări. Ei produceau substanţa activă şi pentru fabricile de medicamente din România. Ţin minte că îmi ofereau 50 de mărci pe gramul de venin de viespe….
Acum, eu l-am întâlnit pe ucraineanul ăsta printr-un prieten… Ucraineanul mi-a adus o probă. Cei din Germania m-au avertizat: „vezi că piaţa e plină de marfă din Est de proastă calitate. Şi noi nu o luăm. Trebuie ca marfa pe care ne-o aduci să aibă un certificat de calitate.” Eu îi spun tipului: „Iuri, te rog frumos, adu-mi certificat de calitate, nu ştiu ce.” Şi el „nicio problemă” şi s-a dus la Apimondia… mierea, propolisul erau de la Apimondia… şi a venit cu un certificat care bănuiesc că l-a luat cu şpagă. Eu am trimis acest certificat prin fax, ăia au spus că e OK, dar să fie marfa asta. Eu am luat de la Iuri marfa, m-am dus în Hamburg, ăia au testat-o şi mi-au spus că era din aia proastă, de care mi-au zis să nu le aduc… Probabil că ucraineanul obţinuse certificatul de calitate ducând la probă marfă bună, ştii… Şi mie mi-a vândut apoi o marfă proastă. Şi aşa am avut căderea. Că mă întrebai cum m-am apucat de droguri… Investisem 4500 de dolari, că nu erau euro atunci. Plus drumul, cazarea la hotel, că am stat trei zile acolo… Când m-am întors nu l-am mai găsit pe ucrainean.
Asta v-a demoralizat…
Asta şi nu numai… Tipii ar fi vrut să cumpere de la noi, uree, cu vagoanele. Adică, urma, dacă afacerea asta cu ei îmi ieşea, urma să ne dezvoltăm şi ei îmi promiseră să vin să vorbesc la Iaşi, la Cluj… ceea ce m-ar fi săltat.
Aţi fi intrat în industria farmaceutică, în industria medicamentelor…
Ar fi fost comerţ la un nivel mare. Pe sume uriaşe. Eu fiind foarte tânăr, aveam 24 de ani. Deja începusem să-mi fac planuri. Deja pentru mine magazinele nici nu mai contau. Şi apoi şocul e care l-am avut. Înţelegi… era prima oară când nu reuşeam să fac ce mi-am propus. Şi am venit cu moralul căzut. Când am ajuns aici, eram foarte supărat şi prietenii mei de bani gata m-au întrebat de ce sunt supărat. Le-am povestit şi ei mi-au spus: „lasă, uite, ia o ţigară.”
Ţigară de…
Ţigară de heroină. Nu era nici măcar de marijuana. Până atunci nu fumasem decât ţigări normale. Nu ştiam ce efect are… nu exista informaţie la acea vreme. Eu ştiam aşa că heroina e un praf alb care se topeşte şi se injectează. Şi m-am gândit, ce poate să-mi facă un praf băgat într-o ţigară. Exact aici era lipsa de informaţie… iar efectul a fost de liniştire, de calmare şi de transă… de dus în altă lume. Am continuat să fac asta… Starea de bine care mi-a dat-o m-a făcut să fumez şi mâine şi poimâine.
Când v-aţi dat seama că aţi devenit dependent?
În două luni. Dar de ce? Dependenţa se instalează şi după o săptămână, poate şi de la prima ţigară. Eu mi-am dat seama atunci, pentru că două luni am consumat zi de zi că mă întâlneam cu ei.
Să înţelegem că din ’91-’94 vă întâlneaţi în weekend sau seara cu aceşti băieţi de bani gata?
Exact. Ieşeam în cluburi de fiţe. Şi eu mă simţeam bine că eram în grupul lor. Maşini scumpe, haine la modă…
Eraţi căsătorit…
Da, eram căsătorit, aveam doi copii.
Primul în 1991…
Şi al doilea în 1994. Era al doilea copil care s-a născut în acel an înainte să mă apuc de droguri.
Aşadar în ’94 aţi avut această neşansă de a-l cunoaşte pe Iuri şi de a aluneca în acest necaz… Şi după prima ţigară, la două luni aţi realizat că sunteţi dependent…
Am plecat din Bucureşti, neştiind că sunt dependent. Nu am luat cu mine praful. Am plecat la pescuit cu Gâză, cu vechii prieteni, cei din copilărie. Undeva pe la Târgovişte…. era perioada când eu oscilam între gaşca veche şi gaşca nouă a băieţilor de bani gata. Urma să stăm vreo trei zile acolo, cu cortul. În prima zi, după prânz, am constatat că începe: mă durea capul foarte tare, aveam frisoane… am crezut că am făcut insolaţie, că am stat în soare… dar nu a bătut chiar aşa soarele. Şi aveam şi o stare de nervozitate accentuată. Nu mai aveam răbdare, dădeam cu undiţa în mal, am început să mă ciondănesc cu prietenii. Nu ştiam că de fapt alea erau simptomele sevrajului. Seara am spus „mi-e rău, merg acasă”, dar nu ştiam că mi-era rău pentru că nu fumam ţigara respectivă. „Mergem acasă dacă ţi-e rău”. Acasă, mi-a trecut un gând… Mă duc la tipul ăsta cu care fumam şi îmi face o ţigară. O fumez şi în 10 minute am constatat că mă simţeam foarte bine, nu mai aveam nimic. Atunci, l-am rugat să-mi dea un pliculeţ, am plecat acasă, am plătit că doar primele două ţigări au fost cadouri şi după aia am stat acasă intenţionat fără să fumez să văd dacă ajung din nou la starea la care ajunsesem pe baltă. Şi s-a repetat. Şi mi-am dat seama că sunt dependent.
Aţi constatat că sunteţi dependent… dar aveaţi o afacere cu patru chioşcuri, aveaţi aproape 20 de angajaţi şi o soţie cu doi copii…
Nu realizam. Din momentul în care am început să consum cu regularitate, nu m-au mai interesat nici afacerile. L-am lăsat pe asociatul meu să se ocupe. El nu aflase încă şi mă tot întreba ce-i cu mine. Până într-o zi când i-am spus: „uite ce se întâmplă, mă droghez”. Şi atunci ne-am şi despărţit. Între timp şi soţia a băgat divorţ, când a aflat că sunt dependent.
Nu v-a acordat nicio şansă de reabilitare?
Ba da. A încercat. Aveam casă în spate la Coca-cola, m-am încuiat în casă. Şi m-a găsit fratele meu leşinat… sevrajul se accentuase. Drogurile puseseră gheara pe mine. S-a speriat şi m-a dus la urgenţă. Pe atunci nu exista niciun centru de dezintoxicare…
După ce m-am drogat am pierdut tot: familie, afacere, casa… Mi-am vândut casa, camionul de 14 tone pe care îl cumpărasem din Germania ca să-mi fac firmă de transporturi de marfă… căram apă minerală de la Biborţeni cu acest camion, iar asta era afacerea mea separată de asociatul meu. Dar deja mă apucasem de droguri. Şi stăteam aşa, cu punga de bani la cap şi cu punga de droguri. Şi nu am mai avut niciun contact cu oamenii… nu mă mai interesa nimic. Şi am pierdut tot. Soţia a divorţat şi a plecat cu copii. Casa am vândut-o. Ea nu a avut nicio pretenţie, că îmi cumpărasem casa înainte de căsătorie. Bine, i-am dat tot ce era în ea, nu mă mai interesa. Am vândut casa, camionul şi am început să vând magazinele. Am renunţat mai întâi la cel cu chirie. Am vândut apoi baraca, cu tot cu dozator, cu vreo 12 mii de dolari. Asociatul meu Gâză a luat magazinul din una dintre cele două scări de bloc şi când am văzut că totul se duce de râpă am avut o discuţie cu părinţii şi le-am spus „luaţi voi magazinul din ultima scară şi aveţi grijă de copiii mei, să-i întreţineţi”. Şi ei erau săracii strungari, oameni veniţi de la ţară şi au făcut comerţ. Nu numai că s-au ocupat, dar au recuperat încă un magazin pe care eu îl pierdusem, adică şi cealaltă scară. Şi asta a fost salvarea familiei…
Dar, într-un fel, dumneavoastră din punct de vedere material, v-aţi întors la situaţia dramatică din copilărie…
Chiar mai rău. Am dormit pe stradă, vreo 5 luni. Am furat din casă de la ai mei: aurul, banii, tot. Tata m-a alungat afară din casă. Am avut în 7 ani peste 30 de încercări de a mă lăsa de droguri. Şi de 6 ori am fost internat la dezintoxicare. Doctorii consideră că eşti în pericol 5 ani după ce ai renunţat la droguri. Eu fac 12 ani anul ăsta de când m-am lăsat.
Până la urmă aţi reuşit să renunţaţi definitiv la droguri…
Da… Fraţii şi familia au deţinut în tot acest timp cele două magazine. Când m-am lăsat, ei m-au reprimit cu braţele deschise, ca pe fiul risipitor. Pentru că atunci când le-am lăsat magazinul, ei mi-au spus aşa: „dacă vreodată te vei lăsa de droguri, afacerea îţi va reveni. Tu lasă-te de droguri şi noi ne retragem, iar tu vei prelua afacerea în continuare!” Lucru care s-a şi întâmplat. Nu din prima, că n-au avut ei încredere aşa. M-au supravegheat… Se temeau că oricând pot avea o recăderere. Şi au fost precauţi. Dar eu i-am asigurat că am fost în iad, am revenit din iad şi nu vreau să mă mai întorc acolo. Dar nu puteau avea încredere totală. Şi m-au monitorizat vreo doi ani.
Între timp ceva tensiuni apăreau ,pentru că eu nu produceam nimic. Stăteam, la vârsta pe care o aveam, pe spinarea părinţilor, pentru că ei munceau. Nu mi-au dat afacerea pe mână, chiar dacă îi mai ajutam la magazin. Şi fraţii mei erau acum implicaţi: unul la un magazin, celălalt la alt magazin. Şi nu puteam să-i exclud doar pentru că am venit eu. În afară de asta, ambiţia mea era să fac altceva. Asta a fost în 2000, după ce m-am lăsat de droguri. Între magazinele fraţilor mei, la mijloc mai era un magazin pe care l-am cumpărat eu.
Cu ce bani?
M-am împrumutat. De la un cămătar. (râde) Căruia i-am dat banii, bine-nţeles. L-am luat oricum ieftin, cu vreo 1200 de dolari. De fapt, nu l-am cumpărat propriu-zis, ci omul mi-a cedat contractul de închiriere. Magazinul fiind în mijloc nu puteam să le fac concurenţă lui mama şi fraţilor mei. Şi mi-a venit ideea: ce lipseşte pe stradă? Aprozar! Şi am deschis un aprozar. Şi era foarte mişto că eram trei fraţi, fiecare cu scara lui. Seara la ora 10, ieşeam în stradă, pentru că scările sunt apropiate, şi care vedea primul că e 10, ieşea şi fluiera. Şi făceam semn: închiderea! Şi ne întâlneam toţi fraţii şi ciuguleam o bere şi lucrurile redeveniseră frumoase. Dar nu era ceea ce vroiam eu. Ştii, când ai fost aşa, undeva sus, pe cai mari, să te vezi aşa, la cărat saci de cartofi, pune-i pe cântar… e adevărat că era magazinul meu, dar parcă nu era ce vroiam eu. Şi până la urmă nu am rezistat cu aprozarul decât vreo 2 ani. Şi l-am vândut să pot da banii înapoi la cămătari, dar şi pentru că nu eram mulţumit cu ceea ce făceam.
Norocul meu a fost că într-o seară mă uitam la o emisiune. Trenul vieţii, aşa se numea. Cu Liana Stanciu. Şi cu procurorul general, cu cei de la Antidrog… Şi discutau ei acolo, ce facem noi pentru drogaţi, cum îi ajutăm să se integreze pe foştii drogaţi. Eu crăpam de ciudă, pentru că cât timp m-am drogat şi am bătut eu pe la uşile lor… Şi am prins linia telefonică liberă şi am intrat în direct cu ei. Şi eram supărat şi când am început să le zic câteva, într-un limbaj decent, dar foarte acid… tipei îi convenea pentru audienţă şi mă întărâta şi m-a ţinut şi mult la telefon şi m-a lăsat să spun multe lucruri. Ăştia începuseră să se bâlbâie. Eu i-am întrebat de ce mă mai terorizează şi acum, că m-am lăsat. Şi în timp ce ăia se bâlbâiau şi spuneau „veniţi mâine pe la noi să stăm de vorbă”, nu ştiu ce, o tipă care era secretar general la un ziar de scandal se uita la emisiune. Şi i-a plăcut de mine. „Ăsta-i bun că e scandalagiu”. (râde) Plus că redactorul care se ocupa de pagina anti-drog a lor, plecase. Mă sună la 10 minute, producătorul de la televiziune: „George, ai vrea să te angajezi la un ziar? M-a sunat cineva în emisie şi vrea numărul tău.” Mă gândeam că mă puneau să-mi scriu povestea vieţii… Pentru 100 de mii… „Lăsaţi-mă în pace!” Şi am închis telefonul. Mă sună înapoi: „Nu, nu, ai înţeles greşit! Vrea să te angajeze!” (râde) I-am dat telefonul şi m-a sunat. Şi m-a întrebat: „Poţi să scrii un material până mâine dimineaţă despre ce ai discutat în seara asta?” Floare la ureche: i-am scris două materiale, nu unul! Şi am mers la redacţie, l-a citit, l-a dat la patron şi m-au chemat în birou şi mi-au zis aşa: „Bine ai venit în colectiv! Făceţi-i legitimaţie domnului Mocanu şi făceţi-i cunoştinţă cu restul colegilor.”
Intrând în presă ce aţi făcut cu afacerile?
Am intrat în presă pentru că a fost o mare plăcerea de-a mea să mă apuc de ei, exact ce îmi convenea. Pentru că după atâţia ani aveam posibilitatea să dau cu pixul în ei. Eu nu am făcut politică la ziar, mai scriam la pagina de Investigaţie când lipsea câte un coleg. Eu aveam pagina Antidrog. Culmea, era pagina 13! (râde) Ce făceam? Mergeam la centrele de dezintoxicare şi făceam anchete.
Între timp devenisem şi secretar general la o asociaţie, Asociaţia Română Antidrog, ARA. M-au pus consilier la Federaţia Română Antidrog unde erau mai multe ONG-uri implicate şi am consiliat peste 100 de persoane, pe care le-am internat. Din păcate numai 4 s-au lăsat pe bune. Au familii acum, copii, locuri de muncă bine plătite. Apoi am intrat voluntar şi la Agenţia Naţională Antidrog, care este o agenţie a statului.
Aşa au început să mă cheme şi ca ziarist şi ca membru ANA şi ca secretar general ARA la emisiuni, la simpozioane… pentru a le împărtăşi din experienţa mea şi pentru a-i ajuta şi pe alţii. Am devenit prieten al generalului Pavel Abraham şi la toate evenimentele ANA eram invitat de onoare. Şi la emisiuni mă întrebau dacă să-mi pună bandă neagră pe ochi, pe faţă. Şi eu îi întrebam: „De ce? Aş fi acceptat să nu fiu văzut dacă mă drogam. Dar eu m-am lăsat acum. Eu vreau să apar aşa cum sunt. Nu mă feresc. Ce am făcut voi spune! Şi sunt un exemplu bun în momentul ăsta. Lumea trebuie să mă vadă aşa cum sunt. Nu am făcut nimănui rău, decât mie şi familiei mele. Nu am dat în cap, nu am vândut nimănui droguri!”
Şi mi-am împărtăşit experienţa combinat şi cu aciditatea, de care îţi spuneam, faţă de anumite instituţii şi faţă de anumite persoane din instituţii care nu-şi făceau treaba. Unii m-au îndrăgit, dar mi-am făcut şi duşmani. Mă ameninţau că mă dau în judecată. Dar eu nu spuneam prostii, mă informam întotdeauna din trei surse şi le trânteam în faţă dosarul: „pe ce bază mă dai în judecată?” Şi aşa am devenit prieten cu directorii de la dezintoxicare… la început i-am atacat şi apoi mă invitau să-mi arate cum au modernizat şi au îmbunătăţit…
Am stat în presă cam un an şi jumătate. 2004-2005. Şi atâta vreme cât am fost lăsat să-mi scriu materialele şi n-am fost cenzurat… pentru că le-am spus, nu m-am angajat cu pile, nu m-am angajat pentru că sunt vreun mare ziarist… dar, am nişte principii. Pentru că după ce m-am lăsat de droguri mi-am spus că vreau să mă ţin de aceste principii: să nu-mi mai încalc cuvântul, să fiu cinstit şi corect cu toată lumea etc. etc. şi printre altele nu vreau să vă băgaţi peste articolele mele sub nicio formă!
Înţeleg că aţi plecat de la ziar pentru că au început să se amestece în conţinutul articolelor… ce a urmat apoi?
Unuia dintre prietenii mei, un fost partener de afaceri prieten cu Gâză, îi spusesem după ce m-am lăsat de droguri: „Ajută-mă şi pe mine să încep o afacere mai măricică. Nu vreau să rămân în aprozar, în magazin”. Şi el, ca şi părinţii mei, nu avea încredere. Şi după 7 ani după ce m-am lăsat… că medical după 5 ani fără droguri ai scăpat de dependenţă… mă pomenesc că mă invită în oraş la o cârciumă să-mi spună: „Dacă ai avea 100 de mii de euro ce ai face cu ei?” Şi m-am blocat. I-am spus; „Nu ştiu”. „Ai două săptămâni să te gândeşti ce ai face pentru că eu te-aş putea ajuta să faci rost de cei 100 de mii de euro.” Am plecat de acolo bulversat. Întâlnindu-mă apoi cu prietenii pe stradă îi întrebam ce ar face dacă ar avea 100 de mii euro. Ăia râdeau şi mă întrebau: „ce ai făcut, ai dat în cap?” Şi-mi notam tot ce spuneau băieţii: ăla gogoşărie, ăla covrigărie… pentru că ăla mi-a spus: „vii cu 30 de idei şi dacă eu constat că una din ele e bună, pe aia ne axăm”. Tipul care a fost asociat cu mine la magazin îmi zice: „Îţi aduci aminte când mergeam în Turcia, pe malul Bosforului era plin de terenuri de fotbal, cu gazon sintetic, artificial?” Şi mi-am notat-o.
M-am întâlnit peste două săptămâni cu tipul. Şi i-am prezentat lista. Eu vroiam să mă axez oricum pe asta cu fotbalul. Dar l-am lăsat pe el să văd ce alege. Şi a arătat-o exact pe aia cu degetul: „Asta este!” „OK. Şi?” „Acum te duci şi faci un studiu de piaţă: vezi ce terenuri de fotbal sunt şi le urmăreşti la diverse ore, vezi tarife, vezi clienţi… e treaba ta”. Şi am început să alerg. „Da, am văzut, afacerea merge. Acum ce facem?” „Te duci să identifici terenul unde să faci gazonul de fotbal, nu?” Am încercat la Turbo Mecanica, am încercat şi alte părţi… şi am mers apoi în Militari, să fiu aproape de casă. Şi am găsit terenul respectiv în curtea unui liceu… unde mi-am rupt piciorul şi acolo am avut şi casa, lângă Coca-cola. Ca să vezi că nimic nu e întâmplător… Asta era prin 2008.
Dar între 2005, după ce aţi ieşit din presă şi până în 2008 când aţi luat terenul, ce aţi făcut?
Înapoi la magazine şi cu Agenţia Antidrog, ce mai alergam.
Şi banii pentru terenuri de unde i-aţi luat? V-a ajutat prietenul cu 100 de mii de euro?
El nu mi-a dat niciun ban atunci. Dar m-a ajutat cu birocraţia, să-mi fac împrumutul. El făcuse un credit şi m-a învăţat cum să fac împrumutul. Ulterior a investit şi el aproape 100 de mii de euro în această afacere. Acum suntem asociaţi 50-50%.
Tipul avea vreo 5 saloane de înfrumuseţare. Avea bani. Şi mi-a făcut socoteala aşa: un singur teren te costa 40 de mii de euro. Eu am făcut creditul exact când era boom-ul imobiliar. Preţul terenului era foarte sus, materialele foarte scumpe. În 2007-2008, înainte de criză… Şi am vorbit cu directorul liceului care a fost imediat de acord, mai ales că îl cunoştea pe un amic de-al meu, aşa că am intrat mult mai uşor în vorbă. Directorul şi-a dat seama că fac un lucru bun pentru liceu…. Directorul nu mi-a cerut şpagă, doar m-a întrebat ce preţ ofer, pentru că mai avea o cerere. Şi aşa am închiriat terenul de la liceu şi am reamenajat fostul teren de fotbal al liceului. Cu un credit de la bancă…
Dar cum aţi fost creditat?
Am făcut creditul pe firma pe care aveam magazinele. Pe firma pe care părinţii mi-au dat-o înapoi prin 2006, după ce am terminat cu ziarul. În 2006 mi-au cedat înapoi firma pe numele meu. Atunci s-au convins şi ei că sunt OK, au văzut că nu m-am reapucat de droguri atâţia ani, că sunt băgat în seamă de… atunci s-au retras, s-au mutat la ţară şi mi-au dat şi apartamentul lor.
Ce s-a întâmplat cu magazinele din scările de bloc?
Nu mai mi-a prelungit contractele de închiriere asociaţia de proprietari. De fapt locatarii, peste 70% dintre ei au fost de acord… dar aşa este legea, trebuie să ai acordul celor de deasupra, celor din stânga, celor din dreapta. Şi ei nu au mai vrut. Oricum ar fi câştigat toţi locatarii de pe urma mea. Magazinaşul ajunsese un fel de afacere de familie în care aş fi putut să o las pe soţia mea.
Care soţie, că eraţi divorţat…
M-am recăsătorit cu o altă femeie. Şi am un copil cu ea. Un copil de 10 ani. După ce m-am lăsat de droguri am făcut copilul şi m-am mutat împreună cu ea. Sunt cu ea de peste 10 ani, de când m-am lăsat de droguri. Ne-am căsătorit recent.
Până la urmă cei 100 de mii pentru terenuri i-aţi împrumutat de la bancă…
Exact. Şi nu mi-au ajuns să termin de amenajat terenurile şi am mai făcut şi un leasing. 80 de mii de euro au fost băgaţi în pământ. Dar nu e atât de simplu. Lumea vede doar nişte garduri şi nişte stâlpi de nocturnă. Dar infrastructura te rupe la bani. Betonul era 25 de milioane o cifă şi am băgat 62 de cife de beton. Amenajarea terenului în sine, că am băgat buldozere, pentru că era o groapă de gunoi acolo… Am reuşit până la urmă să amenajez terenurile liceului. Acum le dau elevilor ore de sport gratis. Elevii pot să se joace pe aceste terenuri de fotbal, baschet şi tenis de dimineaţă până în orele 16. Mai iau şi bani de la mine pentru chirie şi cu banii respectivi şcoala mai poate face ceva. Acum toţi copiii din cartier fac sport şi se joacă gratis la mine pe terenuri… Ţin minte că eu în copilărie am fost foarte amărât şi când îmi sărea mingea la baba în grădină, îmi băga cuţitul în minge… la mine vreau să vină să joace toţi copii, gratis.
Vezi si prima parte:
Lasă un răspuns