„Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (I)

„Ăsta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau mărfurile şi apăreau banii”!

Antonio Momoc

extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coordonatori), Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Ed. Curtea Veche, 2013

Fişa subiectului

Nume: George Mocanu
Vârstă: 44 de ani.
Locul naşterii: satul Alexandru Vlahuţă, judeţul Vaslui.
Stare civilă: căsătorit, 3 copii.
Ocupaţii anterioare: electronist telecomunicaţii, electro-mecanic la telefoane publice, jurnalist, redactor.
Statut actual: administrator şi asociat unic la o bază sportivă, deţine patru mini-terenuri de fotbal.

Dle George Mocanu, care sunt primele amintiri, cele mai vechi, pe care le aveţi din copilărie? Să începem de acolo.

Cele mai vechi amintiri sunt cenuşii pentru mine, deoarece m-am născut într-un sat din Moldova, undeva pe lângă Bârlad, Alexandru Vlahuţă se numeşte satul, comuna respectivă, o familie destul de săracă, aş putea spune… şi amintirile mele sunt aşa: un copil cu pantaloni scurţi, căruia îi curgea năsucul, un cer mohorât. Astea sunt chestii de pe la 2-3 ani, îndrăznesc să spun aşa ceva, presărate pe ici pe colo şi cu amintiri frumoase, în sensul în care toamna când se culegeau viile bunicul mă ducea în coş până în deal, de acolo cobora cu strugurii şi aşa mai departe… viaţă, natură, flori, ploi, fructe, chestii de genu’ ăsta.

Când v-aţi apucat de Şcoală? Aţi trecut prin grădiniţă, creşă sau direct clasa I?

Pot să încep aşa: părinţii mei, bine-nţeles datorită situaţiei precare financiare, au fost nevoiţi să plece din zona respectivă, fiind foarte săracă. Şi au plecat la Petroşani, ştiind că pe vremea aceea mineritu’ se plătea foarte bine. Deci, părinţii au plecat când eu aveam vârsta de un an, un an şi un pic, au plecat la Petroşani, m-au lăsat în grija bunicilor şi s-au dus acolo şi tata s-a angajat în mină… în mină de cărbuni… după care m-au luat şi pe mine acolo. Ştiu că am făcut grădiniţa în Petroşani. Şi am şi de acolo amintiri.. tot cenuşii… vă daţi seama ce însemna o zonă de minerit. După care a fost un accident în mină, s-a dărâmat un abataj. Erau frecvente astea pe vremea lui Ceauşescu. Au fost prinşi acolo, nu ştiu, vreo 30-40 de mineri, printre care şi tata. A avut noroc că i-a căzut un vagonet pe picior, i-a străpuns piciorul, dar el a rămas în viaţă, tocmai pentru că acel vagonet l-a protejat cumva, chiar dacă i-a străpuns piciorul. Ştiu că mama a stat cu mine în braţe o zi întreagă până i-au scos din abataj şi îmi aduc aminte chestia asta că mama i-a interzis să mai meargă în mină. I-a spus că nu contează faptul că aveau salarii foarte mari.. a zis „decât să te pierd, adică să mori şi să intri în mină iar pentru bani, mai bine plecăm”. Ştiu că aveam vreo şase ani, cam şase ani aveam şi că tata a fost convins de către mama şi s-au retras înapoi în Moldova. Numai că normal că nu aveau ce să facă acolo. După care au luat frumos valizele şi au plecat în Bucureşti… cum face orice moldovean. Cum făcea orice moldovean la vremea respectivă pentru că era o zonă săracă…

Plecau ca să facă ce?

Să muncească pur şi simplu pentru că deja mai apăruse încă un frate şi al doilea frate. Noi suntem trei fraţi la diferenţă de 3 ani fiecare. Practic, au venit în Bucureşti şi eu am intrat în clasa I-a, e drept la şapte ani, în Bucureşti. Trăisem şi experienţa Văii Jiului, Petroşani, Lupeni, toată zona aia, unde am şi locuit. Şi de aici încep practic amintirile mele pe care le simt mai bine. Din momentul în care am venit în Bucureşti, na, copil de la ţară, părinţii amărâţi au stat în chirie.

Stăteam, practic, într-o cămăruţă de şapte metri pătraţi maxim, toţi. Tata dormea pe jos… şi aşa mai departe. În Rahova, undeva, am stat. Ţin minte… Mergeam la şcoală în Rahova. Părinţii munceau la o întreprindere din asta… erau strungari, o chestie de genul ăsta. Nu aveau şcoală, aveau 8 clase, cred. Şi am observat la ei dorinţa de a mă împinge să învăţ. Pentru că ei considerau că exact faptul că n-au învăţat în şcoală, asta din cauza situaţiei, nu pentru că nu ar fi vrut, nu o duceau bine. Şi atunci făceau tot posibilul să mă îndrume către a învăţa. Uneori, sau deseori, aş spune, chiar cu violenţă, în ghilimele, îmi dădeau o palmă la fund sau că nu ştiu ce… mă forţau cumva să învăţ. Norocul meu a fost că mintea mea era deschisă către cunoaştere şi fără să mă forţeze dânşii foarte mult, m-am implicat în a învăţa. Şi am început să învăţ. Am fost premiant, pot să spun că am fost premiant însemnând unu, doi, trei, din clasa întâia până în clasa a X-a.

Ce vă mai amintiţi din perioada şcolii generale, primele 8-10 clase? Care era relaţia cu colegii, cu profesorii?

Primii ani de şcoală… Practic, eu am făcut clasele 1-5 în Rahova, dar la începutul clasei a 5-a m-am mutat în Militari. Ce pot să spun? Şi acolo eram foarte-foarte săraci. Îmi doream un lucru şi nu-l aveam. Mă uitam întotdeauna la alţii… am o experienţă, o amintire foarte tristă, aş putea spune, care nu-mi iese din minte. Noi locuiam undeva la curte şi lângă noi se construiau nişte blocuri, chiar pe artera principală din Rahova. Era o groapă unde noi ne jucam. A venit toamna, a plouat, a venit iarna, a îngheţat. A venit primăvara, s-a dezgheţat şi a adus toată apa. Şi jucându-mă acolo, îmi aduc aminte, spun asta fără să îmi fie ruşine, am găsit o ciocolată în noroi, cu siguranţă rămasă din toamnă. Şi-mi aduc aminte c-am luat-o. Mi-era şi ruşine de ceilalţi copii parteneri de joacă, colegi cu care mă jucam şi m-am ascuns undeva, într-o scară de bloc alăturată şi am desfăcut-o şi am mâncat-o… Ca să vă daţi seama ce însemnau lipsurile pe care le aveam, bine, nefiind nici educat că acolo puteau fi nu ştiu câţi microbi. Asta mi-a rămas mie în cap ca şi sărăcie, ca limită… de jos. Ştiu că ai mei cumpărau întotdeauna tacâmuri, ştiu că în momentul în care găseam 25 de bani cred, nu mai ştiu, îi strângeam şi mergeam să îmi iau o îngheţată, Sport se numea, era cea mai ieftină, 25 de bani… dădeam valoare fiecărui lucru.

Ce îmi aduc minte?  Faptul că părinţii îmi luau întotdeauna haine cu două numere mai mari ca să îmi ajungă doi ani. Iarăşi era o chestie care mă dispera pentru că întotdeauna trebuia să-mi suflec mânecile. (zâmbeşte) Întotdeauna pantofii mei ziceai că sunt Siminică de la circ pentru că erau mai lungi aşa. E foarte important ce spun. Sunt chestii care m-au marcat. Datorită acestor chestii a urmat evoluţia mea ulterioară. Şi eu am încercat să-mi explic de ce am procedat mai târziu aşa. Şi mi-am dat seama, bănuiesc că sunt şi astea motivele. Sărăcia asta cruntă…

Şi tot timpul îmi aduc aminte că mergeam cu tata undeva la un garaj d-ăsta, unde avea nişte prieteni, undeva pe Lipscani, unde se mâncau crenvurşti pe vremea lui Ceauşescu. Şi de fiecare dată mă ridicam nesătul de acolo. Şi tocmai din cauza asta în ziua de azi… sunt nişte crenvurşti care seamănă cu ăia la gust… şi mă duc şi îmi cumpăr în exces, îmi iau patru… mi-ar trebui unu, niciodată nu-i termin. Dar ideea din copilărie când eu mâncam şi pieliţa aia, îmi spuneau mama şi tata „mănâncă mai multă pâine!” şi eu băgam pâine şi aş fi vrut să simt gustul ăla până la cap’ şi să mă satur… niciodată nu mă săturam. Şi atunci cred că în subconştientul unui copil se creează o dorinţă din asta imensă de a … băi, o să vină ziua când o să îmi iau 100 de crenvurşti, nah. Asta era ca o mică paranteză, dar foarte importantă.

Ştiu că tocmai din cauza asta ambiţia mea de a învăţa, de a fi printre cei mai buni din clasă se datora şi lipsurilor. Chiar dacă eram mic înţelegeam că trebuie să fac ceva, trebuie să învăţ, de fapt să ajung când voi fi mare să-mi pot satisface aceste trebuinţe care acum nu puteau fi satisfăcute.

Cum era George Mocanu ca elev, făcea probleme sau era ascultător? Părinţii erau mulţumiţi de elevul George Mocanu?

Întotdeauna erau mulţumiţi. Ştiu că la un moment dat chiar se certau care din ei să meargă la şedinţă. Pentru că, într-adevăr, la şcoală nu existau decât cuvinte de laudă. Întotdeauna eram, nu neapărat inovator… întrebam în permanenţă, eram în căutare de nou. Am uitat să spun, eu învăţasem să citesc de la patru ani. Nu că m-au forţat părinţii, pur şi simplu, am vrut eu să fac lucru’ ăsta. Şi învăţătoarea era foarte încântată de mine pentru că îi scormoneam mintea. Şi ulterior, în clasele mai mari, de la 5 la 8, nu mă mulţumeam cu ce auzeam în clasă la lecţie. Tot timpul vroiam să fiu cu un pas înainte şi mergeam după ore şi întrebam profesorii altceva… şi mă îndrăgeau din această cauză. Am fost un elev foarte bun. Nu am făcut probleme. Undeva prin clasa a 6-a, să spunem, am început să am probleme de comportament în sensul că dacă o materie nu-mi plăcea, acolo făceam probleme la ore profesorilor.

De exemplu?

Muzica… nu-mi plăcea desenul…

Şi ce făceaţi în timpul acestor ore?

Practic, distrugeam ora că începeam să glumesc… făceam glume… întotdeauna stăteam în colţul din spatele clasei unde eram acolo un grup aşa de patru-cinci inşi care făceam glume. Şi distrugeam ora. Eh, nu prea distrugeam că venea domnu’ profesor şi ne dădea câteva palme, dar noi tot insistam. Doar la materiile care le consideram eu neimportante. Acum îmi pare rău. Şi desenul ar trebui… şi muzica chiar… neglijam pe vremea respectivă engleza… În schimb, îmi plăcea foarte mult geografia, foarte mult istoria… fizica, vreau să spun că, pe un singur trimestru nu mai avea unde să-mi treacă notele pentru că rămâneam după ore, se amenaja laboratorul şi eram atât de atras de fizică încât rămâneam după ore. Veneau părinţii şi mă luau noaptea. Se termina pe la 7-8 şi eu stăteam în laborator cu domnu’ profesor până la 10-11 noaptea. Şi tot timpul îi puneam întrebări… Nu-mi plăcea matematica. Îmi plăcea fizica.. Eram nevoit să învăţ matematica pentru că ele se legau una de cealaltă. Eu îmi doream să învăţ fizică şi când vedeam că existau acele formule care se legau de matematică, trebuia să învăţ matematică obligat cumva împotriva plăcerii mele, de fapt, pentru fizică.

După ore rămâneaţi tot la şcoală? Tânărul George Mocanu nu petrecea timp pe maidan?

Ba da, am avut… nu după ore… Eu am fost un tip foarte sportiv, fiind crescut la ţară, în natură… chiar pot să spun că am trăit o perioadă la stână. Şi vacanţele, când mergeam la ţară, mergeam la stână. Îmi plăcea să stau la stână cu un unchi care avea oi şi aşa mai departe. Natura m-a fascinat totdeauna. Şi locul unde m-am născut m-a atras ca un magnet permanent.

Ţin minte că plecam în vacanţe cu trei zile înainte de a se termina şcoala. Mă învoiau părinţii. Stăteam acolo toată vara şi când veneam în septembrie în Bucureşti… până în Bârlad sunt 200 şi ceva de km…. plângeam tot drumul. Era întuneric în rata aia care mirosea a motorină şi nu ştiu ce lume, cu găini, aşa… Tot ciclul ăsta al verii îl simţeam pentru că ajungeam acolo cu inima deschisă, la prietenii din copilărie… mergeam cu vaca, mergeam la prăşit… dar aveam multă libertate. Părinţii fiind în Bucureşti la muncă, bunicii toată ziua la câmp, noi eram liberi. Libertatea asta m-a încântat foarte mult. Ştiu că mergeam şi culegeam cireşe de pe deal, corcoduşe, nu ştiu ce… scoteam morcovi… Din punctul meu de vedere consider că am trăit foarte sănătos.  Seara când veneau bătrânii de la câmp făceam un fel de dans în jurul sobei care era de lut, afară în curte, soba de vară… şi ce crezi că ne făceau? Prăjeau nişte ceapă, puneau făină cu ulei şi cu puţin zahăr. Dar mâncam castronul ăla, ne culcam acolo… Ştiu că toată vara eram în picioarele goale. D-abia aşteptam să-mi arunc încălţămintea din picioare când ajungeam acolo…Şi chiar dacă ne mai culcam fără să ne spălăm pe picioare, şi ne bătea bunica, ne dădea palme, „o să faceţi rapăn! o să faceţi rapăn!”, nu ştiu ce…

Mi-aduc aminte cum ne jucam fără să avem jucării! (zâmbeşte)  Pe malul unui râu era pământ argilos aşa, nu era chiar argilos, că era mai negru, cleios. Şi ştiu că împărţeam bucăţi de pământ din ăsta, îl împărţeam în câţi eram acolo şi făceam pocnitori. Dădeam cu ele de pământ şi în funcţie de cât de mare era gaura respectivă celălalt trebuia să ne acopere pământul… şi câştiga ăla care lua tot pământul… îţi spun asta aşa că pare ceva banal, dar e foarte important că în momentul când un copil nu are jucării găseşte ceva plăcut. Ne jucam cu pietre … Bocul le ziceam…. Ne jucam cu un cerc aşa… alergam în cerc acolo, toată ziua, cu un băţ. Dar era atât de sănătos! Relaţiile între noi ca şi copii erau mult mai strânse pentru că noi ne loveam toată ziua. Toată ziua te jucai… într-o sticlă te tăiai… tot timpul ăştia de lângă veneau să te ajute, să îţi facă ceva. Şi cred că şi asta a contat în ecuaţia dezvoltării mele fizice şi mentale. Şi aş îndrăzni să spun şi sufleteşte. Să devin om întreg.

Când v-aţi dat seama că până la urmă şi copilăria s-a încheiat?

Ha-ha. (râde) Aş putea spune că copilăria mea nu s-a încheiat nici acuma, la 43 de ani, din moment ce trăiesc toate lucrurile astea. Poate să pară un paradox, copilăria mea a fost tristă, dar curată şi frumoasă în acelaşi timp. Asta mă urmăreşte şi acum, asta de fapt m-a format ca om…

Îmi amintesc că undeva în clasa a treia, cred, da, clasa treia, am luat un 8 la matematică. Era dezastru pentru că părinţii mei şi eu eram învăţat numai cu 10. Am fost atât de afectat de chestia asta că în momentu’ când am ajuns acasă părinţii mei erau la servici’ şi mă gândeam cu groază cum o să le spun că am luat 8. Nu ştiam cum să fac lucrul ăsta, cum să le spun, cu toate că ei nu erau nişte balauri… erau părinţii mei! Dar nu ştiam cum să le spun. Şi în momentul ăla am luat decizia să fug de acasă.

Asta v-a determinat să fugiţi de acasă, un 8…?

Da. Da. M-am simţi atât de nedemn, atât de slab, atât de… . Eu ştiam că trebuie să le mulţumesc părinţilor mei pentru ceea ce-mi ofereau învăţând foarte bine. Aşa… Am luat 8 şi nu ştiam cum să fac. Acum problema era că eu aveam un frate cu 3 ani mai mic ca mine care locuia cu noi, aici, în Rahova şi m-am gândit că ce fac, ăla începuse să plângă.. l-am luat cu mine! Şi am fugit de acasă, pur şi simplu…

Împreună cu fratele mai mic…

Împreună cu fratele mai mic care de-abia se mişca. Eu aveam, cred, 9 sau 10 ani şi el avea 6-7 ani, 6 ani… că era cu 3 ani mai mic ca mine. Ne-am îmbrăcat că era iarnă, era rece afară. Am ţinut să îmi iau câteva provizii… asta însemnând o punguţă cu bomboane mentolate, nu ştiu ce, un colţ de pâine pe care-l ţineam în buzunarele paltonaşului ăla pe care mi-l aduc aminte şi acum. Am plecat fără să cunosc Bucureştiul. În capul meu era următoarea chestie: nu pot să-mi dezamăgesc părinţii, i-am dezamăgit deja c-am luat 8, nu pot să le spun că am luat 8. Unde mă pot eu retrage? Unde era retragerea mea? Acolo unde mă născusem: la ţară. Nu bani de bilet, nu ştiam nici să circul în Bucureşti cu tramvaiul. Am ajuns cu chiu cu vai la Gara de Nord. Ţin minte că m-am dus pe un peron şi am văzut, ştiam eu aşa de când mergeau părinţii cu mine unde era trenul către Bârlad. Şi m-am dus la şina respectivă de tren din Gara de Nord şi am luat-o pe şina de tren. Nu m-am urcat în tren că… (râde) L-am luat pe ăsta de mână, pe frate-miu şi am luat-o aşa pe şina de tren cu gându’ să ajung la Moldova. Gândiţi-vă că sunt vreo 300 de km până acolo. (râde) În mintea mea de copil… dar mă bucură totuşi faptul că la vremea respectivă era un dezastru pentru mine că am luat 8 şi unde mă retrăgeam? La locul naşterii… la locul care m-a şi format, m-a creat cumva.

Şi am luat-o aşa pe şină. Bine-nţeles că (râde cu poftă) nu am nimerit şi am ajuns… habar n-am unde că se făcuse foarte întuneric. Normal că mi s-a făcut foame, ce-am tras de bomboane… ăsta mic a început să plângă. Mergeam aşa, ne lătrau nişte câini, nu ştiu ce. M-am întors tot pe aceeaşi şină de tren. Vă daţi seama că la vârsta respectivă totul părea mult mai mare. Clădirile mi se păreau mai mari. Şina mi se părea foarte lungă. Câinii foarte mari. Lumea era mare. Întunericul era mai întuneric, mai negru. Trebuia să-mi salvez fratele acum, nu mai contam eu, îl aduc înapoi! Venim înapoi. Ajungând în Bucureşti chiar la vârsta aia mă gândeam, părinţii au anunţat poliţia şi auzeam sirene d-astea, ştii că pe vremea lui Ceauşescu că asta auzeai, câte o sirenă. Mă ascundeam undeva după un gard, după un pom, gata, pe mine mă urmăresc, că eu eram cel dat în urmărire generală.

Nu ştiu cum, habar n-am, spre dimineaţă, însemnând 3-4, cred, ceva de genu’ ăsta, am ajuns în Rahova pe jos. Tot drumu’ şi de la Gară nici nu ştiu cum am nimerit. Blocurile alea fiind în construcţie… L-am dus pe fratele meu până în faţa porţii şi i-am spus să nu le spună părinţilor mei unde sunt, să le spună că el a venit singur şi eu m-am dus şi m-am refugiat undeva în blocurile din faţă, sub o scară, aştept să se facă ziuă, să-mi continui aventura şi fuga mea. (surâde) Bine-nţeles că fratele meu imediat le-a spus părinţilor „m-a adus, e acolo, e ascuns”. A venit tata şi striga în bloc după mine. M-a găsit sub scară, eu scâncind acolo, începusem să plâng. Şi asta iarăşi reţin: nu mi-a dat nicio palmă, nici n-a ţipat la mine, a fost foarte blând. Chiar au plâns când am ajuns acasă. Ne-au pupat. Ştiu că a doua zi ne-au luat tot ce era mai bun… „de ce ai făcut, mamă, asta?”. Iarăşi o chestie care sudează familia foarte mult, chiar între mine şi fratele meu, chiar între noi şi părinţi. Şi m-a făcut să merg mai departe înţelegând că şi dacă ai un eşec asta nu înseamnă că trebuie să dai bir cu fugiţii, nu trebuie să te ascunzi undeva. Mi-a rămas chestia asta în cap. Şi a fost foarte importantă pentru mine.

Văd că nu prea pot să depăşesc perioada asta a copilăriei. În clasa a 4-a ai mei mă duseseră la internat prima oară. Internat din ăsta nu pe o săptămână, ci practic mă preluau de acolo seara, unde mâncam şi mai făceam lecţii de chitară, nu ştiu ce. La un moment dat, în clasa a 2-a mi-am exprimat dorinţa de a face sport, fotbal. Asta era la modă atunci. Tata m-a luat şi m-a dus la Progresul, aşa se numea echipa din „Parcul cu Platani”, de pe str. Uranus, undeva jos, de fapt Dr. Staicovici. Ştiu c-am făcut fotbal din clasa a 2-a până într-a 4-a chiar având antrenori renumiţi: Ozon, Oaidă, cam de ei doi îmi aduc aminte. Ştiu că eram foarte bătăios pe teren, în apărare. Nu mi-a plăcut chestia de atac. Dar de mine aşa spunea şi antrenorul: „Băi, ăsta dacă se ţine de fotbal, nu trece nici pasărea cerul”.

Ghinionul a făcut ca în clasa a 4-a să am un accident: mergeam chiar într-o vacanţă de primăvară, mergeam la ţară, către Gara de Nord de fapt, eram în tramvai şi a intrat o maşină de-asta uriaşă, un Steag Roşu, ceva de genul ăsta în tramvai şi mi-a sărit sticlă în ochi. Geamul nefiind securizat cu securit din acela care se face boabe, era geam normal, mi-a sărit în ochi şi mi-am pierdut vederea atunci, de fapt mi-a tăiat ochiul. Cum era pe vremea lui Ceauşescu, m-au dus la vreo 3-4 spitale, nu mă primeau, apoi am ajuns la Oftalmologie acolo la Icoanei – nu era curent şi m-au operat 3 ore şi 40 de minute la lumina lanternelor. Norocul meu că doctorii respectivi erau tineri şi dornici de afirmare, pentru că dacă erau unii în vârstă m-ar fi lăsat până dimineaţă şi-mi pierdeam ochiul, nu mai zic vederea, că oricum am pierdut-o, dar măcar e ochiul meu. Nu mai văd cu ochiul stâng. Nu mai văd deloc, dar este ochiul meu.

Şi vedeţi doar cu ochiul drept…

Da, numai cu dreptul. De-asta una din multele mele porecle a fost şi „Chiorul”. Am avut două mari complexe în copilărie: unul, că mă chema Gheorghe, normal, că aşa îl chema pe naşul. Eu sunt mândru de numele meu, îmi place, dar în copilărie participam la olimpiade şi când strigau acolo prezenţa sau catalogul se auzea Mocanu şi Gheorghe. Era aşa pentru mine… era un mare complex. Ulterior a intervenit şi faza asta cu ochiul. Şi îmi aduc aminte de momentul când mi-a sărit sticlă în ochi, am văzut o lumină puternică, am pus mâna, m-am umplut de sânge, m-a luat mama în braţe. Primul lucru pe care l-am spus când m-au dus la spital şi când am păţit asta am zis „eu cum o să mai învăţ de-acum încolo?, cum o să mai citesc?” Ăsta a fost primul lucru.

În fine. Din momentul ăla n-am mai putut să merg nici la sport, pentru că n-aveam voie să fac efort, am stat şi prin spital câteva luni, ceva de genul ăsta, operaţia a fost foarte dificilă, aşa, şi după asta a trebuit să-mi duc viaţa mai departe la modul ăsta, doar cu un ochi. Doctorii mi-au avertizat părinţii: „Domne’, vedeţi că o să aibă probleme cu ochiul drept, pentru că o să-l forţeze mai mult decât normal, nefiind doi ochi.” Acum, sincer mi se pare că dacă mi-aş repara ochiul stâng, aş avea senzaţia că o să văd dublu. Eu m-am obişnuit aşa. Dar am avut acest complex. Deci, cel cu numele şi din clasa a 4-a, de când am rămas fără vedere la ochiul stâng, am avut încă un complex. Copii îmi spuneau „Chioru”. Chiar mi se întâmpla ca cineva, de fapt mi se întâmplă şi acum, când un obiect pe partea stângă să apară şi eu nu văd, eu nu reacţionez. Trebuie să mă bată pe umăr ca să mă întorc. Bine, am încercat să depăşesc. Acum am depăşit, dar asta e perioada de care vorbim, din clasa a 4-a până foarte târziu, până în clasa a 10-a, am suferit foarte mult. Normal, îmi plăcea şi mie o fată, mă gândeam, păi cum o să vorbesc eu cu asta, cum să fie prietenă cu mine când eu sunt chior…

Dar nu se observă… practic, eu nu mi-aş fi dat seama dacă nu mi-aţi fi povestit… pe atunci era vizibil?

Era vizibil… şi acum este într-o oarecare măsură. Nu-ţi dai seama pentru că… organismul se autoreglează la un moment dat. Când ţin ochiul puţin mai închis, un pic mai închis decât dreptul, atunci se vede. Acum nu mai am nicio problemă. Fac glume cu prietenii mei (zâmbeşte) pe tema asta. Eu vorbesc de perioada respectivă. A fost un factor care m-a ambiţionat foarte tare.

Şi până la urmă, în condiţiile în care acest necaz s-a petrecut foarte devreme… cum aţi depăşit psihologic problema fizică?

Culmea, ştiţi care e? Atât de rău m-am ambiţionat încât în momentele alea când prietenii mă mai luau la mişto aşa, glumeau la adresa handicapului meu, mi-am propus să le agăţ pe cele mai frumoase şi pe cele mai dorite fete. Şi în mare parte am reuşit. Pentru că mi-am dat seama, chiar de atunci, de la vârsta fragedă, că nu se uitau neapărat la fizic. Conta foarte mult felul în care le abordezi şi cât de inteligent eşti. Şi am profitat de chestia asta şi am înţeles că trebuia să fiu deştept, să fiu perseverent. Prima oară exista un refuz, nu cedam. Continuam, continuam. Până la urmă obţineam. Dar, asta a devenit totuşi o răutate în timp. Era ca şi cum îţi doreşti să cucereşti o redută, ceva, o cetate şi după ce o cuceream nu mai eram interesat. Trebuia să trec la altă cucerire. Şi nu mă refer neapărat numai la fete. Eram copil, era o glumă la vremea respectivă, dar care pentru mine devenise serioasă ca să demonstrez celorlalţi cât de bun sunt.

Ce a urmat după clasa a 9-a, a 10-a…?

Trebuie să mai spun ceva înainte. Undeva prin clasa a 6-a trebuia, aşa era la vremea respectivă, trebuia să se aleagă un casier al clasei. Şi bine-nţeles că am sărit cu amândouă mâinile pe sus să fiu casierul clasei.

De ce era aşa important?

Cred că era atracţia faptului de a avea bani pe mână, de a-i coordona. Pentru că nu stăteau la părinţi, nu stăteau nici acolo la şcoală. Casierul clasei strângea fondul clasei, nu mai ştiu ce alte fonduri, ce se făcea pe acolo. Şi atunci mi-am dat eu seama: fondul stătea la mine. Câteodată mă mai foloseam de fondul ăsta. Mai puneam după aia la loc din ce îmi mai dădea mama. Dar aveam nişte bani în permanenţă ca şi casier al clasei. Era o sumă infimă, 100 de lei, o sută şi ceva de lei la vremea respectivă. După care, am stat eu şi m-am gândit, stai puţin că aş putea să coordonez chestia asta şi am inventat un fond, Fondul sportiv, care nu era impus nici de profesori, nici de părinţi, nici de nimeni. Era inventat de mine. Şi atunci ce am făcut? Am făcut două echipe de fotbal din clasa respectivă. Băi, voi trebuie să participaţi la Fondul ăsta ca să avem două echipe, să fim cei mai buni din şcoală. Pentru a fi cei mai buni trebuie să ne batem între noi la fotbal şi pentru asta trebuie să fim organizaţi. Le ceream bani, puneau şi fetele, culmea!, pentru că aveam aşa o puşculiţă frumoasă… şi atunci a fost primul meu impuls de a profita de bani. Cumpăram tricourile mai ieftin de undeva, sau chiar le procuram de la mama unuia care lucra în nu ştiu ce fabrică. Eu le spuneam ăstora că am dat nu ştiu ce bani, dar eu nu dădeam banii respectivi. Cumpăram o minge de piele, Artex, nu ştiu ce… Eu spuneam că am dat mai mult. A fost prima oară când am simţit dorinţa de a face nişte bani singur. Mie mi se părea că e ok. Mă simţeam puţin vinovat, ce-i drept, dar îmi ziceam, doar eu mă ocup. Eu cumpăr tricourile. Eu veneam acasă şi făceam numerele de pe tricouri din şablon de carton cu pastă de dinţi sau cu cremă de pantofi. Mie îmi lua nişte timp şi atunci mă gândeam, dacă eu tot mă ocup de asta, totuşi trebuie să am un beneficiu. Nu pot să le zic ălora că nu ştiau ei atunci, că lor nu li se părea normal, dar mi se părea normal că dacă mă ocup de chestia asta trebuie să am şi eu ceva. Nu prea era corect, dar îmi trăgeam părticica asta a mea de un suc, o lămâiţă de 1 leu 75, de o prăjitură, de ce-mi luam la vremea respectivă. După care, pasul următor…

Au început ăştia, că aşa era pe vremea lui Ceauşescu, ne scoteau la sortat de ceapă, cartofi, ne duceau la I.L.F. (Întreprindere Legume-Fructe n.n.) Militari, şi ne duceau acolo să sortăm ceapă, să sortăm cartofi şi aşa mai departe… Acolo am observat o chestie: erau sacii ăia în care se sortau ceapa şi cartofii… erau returnabili. Ştiu că mama mă trimitea cu sacii la Aprozar, erau 10 lei, era o sumă un sac din ăla pe care ei îl plăteau când îl cumpărau şi apoi te trimiteau cu sacul să iei contravaloarea garanţiei. Şi atunci, văzând acolo stive de saci la I.L.F. Militari mi-am zis, băi, eu nu pot să iau sacii ăştia să îi duc la aprozare? Ceea ce vă spun era undeva prin clasa a 7-a, nu aveam nici 14 ani. La 13 ani am început să fac chestia asta. Am luat sacii respectivi, culmea că erau noi şi la un moment dat cineva de la un aprozar mi-a atras atenţia, băi ce e cu sacul ăsta de cartofi, că e nou? Şi ajunsesem cu ei în faţa blocului. Nu ştia mama de ei, nici tata. Îi ţineam ascunşi pe la ghenă, prin diverse locuri şi apoi îi luam afară şi îi băgam prin pământ ca să pară că au fost folosiţi. Şi luam din sector, din Militari, luam la rând de la Autogară, până la Lujerului, toate aprozarele, din stânga şi din dreapta, că ajunseseră ăia să mă cunoască. Nu puteam să mă duc cu 10 saci, că bătea la ochi. Mergeam cu 2-3 saci. Îmi dădeau ăia 20-30 de lei… Dar ajunseră la un moment că unul a ieşit din aprozar şi mi-a dat o palmă: băi te cunosc ca pe mielu’,  câţi saci ia mă-ta, câţi cartofi ia mă-ta? (râde cu poftă) Şi aşa am început să simt gustul banului, de la o vârstă chiar fragedă. Problema era acasă când eu trebuia să-mi ţin banii ascunşi. Pentru că părinţii mei m-ar fi urecheat rău de tot, ce face ăsta, de unde are bani? Dar în aceeaşi măsură eu nu le mai ceream nimic… Îmi lăsau ei acolo, 5 lei, aşa era. Lui frate-mi ăla mic 2 şi mie 3. Şi câte o eugenie aşa, la fiecare. Şi eu aveam în buzunar, (zâmbeşte) nu numai în buzunar, că îi ţinem ascunşi, câteva sute. Începusem să mă simt aşa, ca un copil-împărat. Îmi fac treaba singur, ferindu-mă de părinţi.

A mai fost încă o fază cu sticlele goale. Iarăşi am văzut când mă trimiteau cu sticle şi borcane… era 2 lei o sticlă, 1 leu un borcan. La un moment dat, pentru că eram un copil din ăsta doritor de aventură, îmi plăcea să merg pe la toate depozitele astea din cartier, să ne jucăm pe acolo şi observam tot felul de lucruri care îmi plăceau. Şi printre altele am ajuns şi la Fabrica Cico, actualului Coca-cola. Fabrica Cico. Am văzut acolo stive de sticlă de apă gazoasă, la jumate. Era 3 lei o sticlă. Şi erau atât de uşor de luat.

Nu erau păzite?

Ba da, erau. Dar te vedeau copil. Nu-i interesa. Ţin minte că le luam direct din containere, veneau învelite în ţiplă aşa… nu fuseseră folosite niciodată. Mergeam la Alimentară cu sacoşele cu 20-30 de sticle şi aia spunea vai! ce mamă gospodină! Ce curate sunt! Şi eu râdeam în sinea mea, pentru că ştiam că erau curate că nu fuseseră folosite. (zâmbeşte) Nu fuseseră folosite niciodată. Şi luam bani, şi asta undeva în clasa a 8-a. Aveam 13-14 ani. Aici am început să simt gustul banilor şi am văzut că îmi permiteam să ies cu 3-4 prieteni la cofetărie şi să le cumpăr Profiterol, să le iau şi câte un suc şi ăia se uitau la mine ca la Dumnezeu. Normal, e tipul care ne face cinste, nu? Şi asta m-a făcut să îmi doresc din ce în ce mai mult bani. Dar mie mi se părea în momentul ăla că îi fac în mod cinstit. Până la urmă nu era cinstit că luam sticlele de la Cola sau sacii de la… Nu realizam vreun fel de infracţiune, să zic. Îmi ziceam că e ceva normal, dacă alţii nu o fac, eu o fac. A trecut.

În clasa 8-a, cel mai bun prieten al meu m-a faultat, mi-a rupt piciorul la fotbal, fără să vrea bine-nţeles. Culmea, pe terenurile pe care le am azi, acolo mi-a rupt piciorul. Şi am stat acasă vreo 6-8 săptămâni cu piciorul în ghips şi am dat lucrări, tezele acasă. Jumătate din clasă venea la mine. Eram un fel de lider de opinie. V-am zis că ultima oară la purtare aveam 6 şi 7 pentru că făceam tot felul de tâmpenii. Am escaladat şcoala… de fapt, m-am lăsat pe paratrăsnet pentru că am făcut un pariu cu un tip. Şi vroiam să fiu remarcat. Bun, eu eram şi mic de înălţime la vremea aia. Eu eram penultimul din clasă. Ca să fiu remarcat şi ca să nu mi se mai vadă handicapul de vedere, că mă cheamă Gheorghe Mocanu, că sunt foarte mic de înălţime, trebuia să fac lucruri pe care alţii nu aveau curaj să le facă. Şi atunci aveam curaj să mă bat cu cei mai puternici din şcoală. Chiar mă băteam cu golanii ăia care stăteau în faţă şi îţi furau ăia 3 lei sau sendvişul. Niciodată nu le-am dat. Mă băteau în fiecare zi, până la un moment dat când s-au săturat şi au zis „băi, pe ăsta lăsaţi-l că e nebun!” Nu-mi mai făceau nimic, eram prietenul lor. Nu numai că nu stăteam să iau bătaie, mă dădeam la ei. Bine-nţeles că nu puteam să-i bat că erau cu câţiva ani mai mari, dar nu cedam. Şi asta i-a făcut pe ei, culmea! cu unii din ei sunt prieten în ziua de azi, că vorbim de acum 30 de ani în urmă, i-a făcut să mă lase în pace în nebunia mea! Şi mi-am zis, totuşi e bine să fii puţin nebun! E bine să ieşi din tipar. Nu mai conta că-mi dădea 6 la purtare când eu aveam 10 la fizică, 10 la matematică. A, la purtare! Nu mă interesa. Că mă mai certa mama acasă, mai primeam câte o pamă. Am sărit de la etajul 2 pe o grămadă de nisip că am făcut un pariu! Diriginta a înnebunit pentru că eu puteam să păţesc ceva şi eu eram în grija ei. Bine-nţeles, 6 la purtare.

Am trecut de chestiile astea, dar în acelaşi timp eu ţin minte că mi-a plăcut să citesc de mic. După ce am terminat de citit Jules Verne, undeva prin clasa a 5-a, a 6-a, am trecut la capă şi spadă. Alexandre Dumas, Michel Zevaco. Ulterior, Sven Hassel. La vremea aceea aveam doar 4 ore de program pe TV şi ăla era încărcat numai de ode patriei, ceauşismului şi aşa mai departe. N-aveai cum să obţii informaţii. Şi atunci trebuia să citeşti foarte mult. Şi o carte… acum un tânăr ar  spune „de ce să citesc, că dacă am nevoie de informaţii intru pe internet. Intru pe Google şi am găsit”.  Tu-ţi luai ca exemplu, tu cititor-copil, personajul pozitiv, nu? Cavalerul care dădea cu sabia cel mai bine, care avea cea mai frumoasă femeie, care era cel mai cinstit, care dădea săracilor etc. Astea sunt chestii pe care, tu, ca şi copil, le aveai în subconştient. Îţi doreai să fii ca ăla şi pe tine te forma ca om. Asta cred că e o lipsă şi o problemă pentru copiii din ziua de azi care nu mai citesc.

La un moment dat, din dorinţa mea de a fi lider şi de a-i depăşi pe ceilalţi, poate sună ciudat, în clasa a 7-a deja citeam Kant, Hegel.

Dar cum aţi aflat de aceşti filosofi? Cum aţi ajuns la ei?

Pur şi simplu, erau în bibliotecă. Nu ştiu de unde că părinţii mei n-au fost…

Le cumpăra tatăl dumneavoastră… părinţii, probabil din librării?

Nu cred. Cred că, pur şi simplu, am preluat biblioteca de la o rudă. Şi am căutat acolo. Nici nu ştiam de ei, cine sunt. Am răsfoit puţin. De obicei, te uiţi la Prefaţă. Mi s-a părut atât de interesant. Am zis, băi, gata… trebuie să îi depăşesc pe ceilalţi.

Mai ţineţi minte la ce vârstă?

La 13 ani. Clasa a 7-a. Şi a 8-a. Făceam chestia asta doar ca să-i depăşesc pe ceilalţi. Toţi colegii mei citeau Michel Zevaco, toţi citeau Sven Hassel. Stai puţin! Eu trebuie să fiu deosebit! Bun, le-am citit, le-am citit. Ne povesteam fiecare la şcoală, sau stăteam după ore şi povesteam. Atât de puţin timp aveam. Nu aveam timp pentru că eu citeam o carte, iar prietenul meu altă carte. Şi după aia ni le povesteam… ca după aia să începem să citim altceva. Şi atunci eu m-am gândit să fiu cumva deasupra. Cred că era o chestie artificială pe care eu o cream citind Hegel şi Kant pe care eu nu-i înţelegeam. Efectiv, subliniam anumite pasaje, anumite fraze sau propoziţii care erau pe înţelesul meu, dar restul curgea aşa, pe lângă mine. Nu mă încărcau. Nu-mi rămânea nimic în cap. Reluam pagina respectivă sau ceea ce nu înţelesesem… cred că o citeam şi de 5-6 ori ca să înţeleg ceva. Mare lucru nu înţelegeam. Dar ideile îmi rămâneau, fără să vreau, pentru că era repetiţia. Repetiţia, repetiţia. Şi mergeam la şcoală şi le spuneam ăstora, staţi mă puţin, că eu citesc Kant, chiar dacă habar n-aveam. Eram un copil. Cere-i un copil să înţeleagă Hegel. Şi ce citeam din Hegel? Filosofia istoriei moderne. (râde cu poftă) Eram total pe din-afară. Făceam chestia asta numai ca să atrag atenţia.

V-a influenţat asta în sensul în care să mergeţi mai departe în domeniul filosofiei?

Da, m-a influenţat foarte mult. Chiar aici pot să spun că… eu la un moment dat am încercat să scriu poezie şi proză. Numai că am fost tot timpul un tip superficial. Începeam o poezie şi niciodată nu o terminam. Cu toate jurnalele pe care le-am avut, din păcate, unele mi-au dispărut. Le reciteam în ultima vreme… Poeziile erau neterminate. Niciodată nu terminam ceva. Începeam într-un mod exploziv, idei nemaipomenite. Îmi plăcea să scriu poezie cu versuri albe. Şi tot timpul căutam ca oamenii să nu mă înţeleagă. Practic, scriam ceva şi căutam să folosesc cuvinte şi să creez propoziţii şi fraze care să nu fie de înţeles.

De ce? De unde venea asta?

Nu ştiu. Chiar nu mi-am dat o explicaţie nici până acum. Sau dacă stau să mă gândesc, în momentul în care citeau un coleg, o colegă, cineva, pentru că îmi plăcea foarte mult să le dau să citească, cred că asta e… veneau să mă întrebe, „dar ce ai vrut să spui aici”, şi atunci eu dezvoltam subiectul: uite, să vezi ce înseamnă la mine „calul alb hăituit de baloane transparente.” Ca să îţi dau un exemplu. Şi atunci trebuia să spun ce înseamnă pentru mine „calul alb”, ce însemnau „baloanele transparente”. Cred că asta făcea să-mi lucreze mintea.

La un moment dat, ghinion îi pot spune, mi-am dat seama că citind, citeam poeziile lui Eminescu săptămâna asta… citeam mai mulţi autori şi străini, nu numai români… şi am sesizat că scriam ceva săptămâna viitoare şi de fapt copiam cumva. Citeam o poezie de Eminescu şi săptămâna viitoare scriam eu o poezie. Şi când o citeam mi se părea că nu fac decât să preiau de la ăla ceva. Şi prin clasa a 8-a m-am hotărât să nu mai citesc. Am zis că eu trebuie să fiu original. Nu trebuie să fiu acuzat de plagiat. Am ideile mele, m-am format, am citit până acum. Şi asta a fost greşeala mea pentru că n-am mai citit de atunci.

V-aţi oprit din citit, dar viaţa a continuat…

M-am oprit din citit, dar eu am scris în continuare. Am fost un tip foarte sensibil. Am iubit fetele şi apoi, femeile. Şi de fapt, le iubesc. Din punctul meu de vedere, sexul slab nu există, este, de fapt, sexul frumos. Am iubit femeile pentru că ele înseamnă partea frumoasă a vieţii. Dacă descoperi partea frumoasă, nu mai trebuie să ţii cont de restul.

Când eram copil mă îndrăgosteam. Şi tot timpul fetele la vârsta aia îşi doreau băieţi mai mari, vorbeau cu băieţii din clasele superioare, nu cu noi. Şi mie îmi spuneau aşa: „dar, aş putea fi sora ta, ai putea fi fratele meu”. Mă dădeam cu capul de pereţi. Cum să fie sora mea?  Îmi plăcea să le duc flori. La un moment dat iubeam o tipă la nebunie, locuia undeva pe lângă şcoală şi ştiu că îi duceam un trandafir în fiecare zi, dar nu i-l duceam ei. Aveam centrală în faţa blocului şi urcam pe scările alea care erau prinse de clădire şi lăsam trandafirii acolo ca ea să-i vadă de la etajul 7, dar cred că ea nici nu m-a observat niciodată. (râde) Dar eu îmi făceam datoria, lăsam trandafirul.

Putea să îl vadă oricine, nu neapărat ea…

Dar eu vroiam să-l vadă ea. În fine…

Revenind în clasa în a 8-a când v-aţi lăsat de citit…

Da, am avut piciorul rupt, am dat tezele acasă… Am pierdut puţin teren pentru că a fost şi ultimul trimestru. Eu eram de fapt în primii patru din clasă. Şi ţin minte că niciodată nu am vrut să fiu primul. Nu mi-a plăcut să fiu în primul rând. Mi s-a părut că rândul 2-3 îmi lăsau libertatea să iau o notă mai mică la purtare, libertatea să nu învăţ la muzică. Fiind primul trebuia să fii brici la toate. Nu-mi doream lucrul ăsta. Eram printre primii, eram foarte bine văzut, eram lider de opinie în clasă, veneau să-mi ceară sfaturi şi aşa mai departe. Ei, când mi-am rupt piciorul şi am pierdut cele 8 săptămâni acolo, s-a rupt ceva cu învăţatul… pentru că învăţatul acasă, dai tezele acasă, profa’ stătea cu mama la cafea şi eu îmi scriam teza în cameră cu cartea lângă mine.

Fiind foarte ambiţios m-am dus la cel mai tare liceu, Mate-fizică numărul 1. Deci nu Bălcescu, nu Lazăr, ci Mate-fizică 1. Şi am căzut. A fost o lovitură puternică pentru mine. Normal, pentru că acolo mergeau chiar cei mai buni. Liceul era undeva pe 1 Mai. Pentru c-am căzut, ăştia m-au repartizat automat la o şcoală generală în clasele 9-10. O lovitură puternică pentru mine. Şi a fost momentul în care m-am rupt de învăţătură definitiv. Şi în clasa a 9-a şi a 10-a am luat premiul I. Dar, era o vorbă, îmi pare rău că trebuie să o spun, eram cel mai deştept dintre proşti. Nu trebuia să învăţ deloc, pentru că ce se chinuiau ăia…

Era nivelul foarte jos…

Era jos nivelul şi eu având cunoştinţele betonate din clasele anterioare, fără să învăţ luam note maxime şi atunci m-am delăsat. Nu aveam ce să învăţ dacă nu ni se preda, sau se predau lucruri pe care eu le ştiam deja dintr-a 8-a. Atunci am început să cochetez cu ideea de a lipsi de la ore. Hai mai bine să merg în parc cu colegii.

Dar nu vă rămăsese totuşi înfiptă în minte dorinţa de a face bani?

Da, în perioada asta a rămas valabilă povestea asta cu sticlele. Cea cu sacii se cam dusese. Asta cu sticlele o făceam în continuare. Era foarte uşor şi tot timpul aveam bani. În afară de chestia asta, eu sufeream de faptul că eram mic de înălţime. Şi am avut un văr care a fost vice-campion olimpic la caiac, la Moscova, în ’80, Geantă Ion îl cheamă. A tras în caiacul de 4, în fine. Şi la un moment dat m-am dus la el şi i-am spus „vărule, de ce sunt aşa mic, tu eşti atât de înalt, 1,97”. Zice “hai să te duc la caiac!” Şi aşa am trecut pe partea asta cu sportul lăsând şcoala deoparte.

Am mers la caiac, în a 9-a şi a 10-a, undeva la clubul Locomotiva, se numea. Pe Băneasa. M-a călit foarte mult. Eu, în ăştia doi ani, am crescut la înălţimea 1,76, pe care o am şi acum. M-a dezvoltat foarte mult fizic, dar m-a şi îndârjit mental. Erau nişte condiţii… Eu nu m-am dus să fac sport de performanţă, eu m-am dus acolo, antrenorul fiind prieten cu vărul meu, „băi, ia-l şi pe ăsta să se dezvolte, să crească şi el”. Ajungând acolo, spiritul de competiţie m-a secat: „ia stai, chiar sunt prost?” Şi am început, chiar dacă eram aşa şi de o vârstă mai mare – am venit târziu la sport – am început să trag. 4 circuite de forţă pe zi, 12 km alergaţi, ieşit pe lac, chiar la un moment dat stăteam nopţile acolo. Mă duceam şi luam un caiac şi ieşeam pe lac şi trăgeam noaptea câte 2 ore ca să fiu mai pregătit. Şi am avut rezultate. Locul 1 pe Bucureşti, am participat şi la campionatele naţionale. Dar altceva a fost acolo! Spiritul de competiţie, dorinţa de a fi câştigător într-o competiţie. Eram coleg, prieten şi ne înţelegeam foarte bine, dar în momentul când eram pe baltă şi eram la linia de start era cel mai mare duşman al meu. Asta mi-a dezvoltat competiţia mea cu viaţa şi cu tot ce am avut de confruntat pe viitor. Chiar dacă am lăsat la o parte şcoala atunci, mi-am dezvoltat dorinţa de a învinge, de a lupta. Până la urmă, bun, trebuie să învingi… dar, acolo am învăţat că şi dacă am pierdut un concurs, trebuie să ştii să pierzi. Un lucru mare, pe care eu zic, îl înveţi la o vârstă fragedă, la 15-16 ani, să pierzi cu fruntea sus, să ştii că mai urmează confruntări, că nu s-a terminat totul acolo.

În clasa a 10-a bun, nu mai sunt atât de bun la învăţătură, nu mai merg la un liceu foarte bun, făceam şi meditaţii, mă pregăteam la matematică şi la fizică… am ales liceul P.T.T.R., (Poştă, Telefon, Telegraf, Radio n.n.) îi spunea atunci, Liceul Industrial nr. 13. Nu mai avea rost nici ăla de sus, dar nici unul foarte jos.

De ce vroiaţi să faceţi liceul? Ce motivaţie aveaţi?

Şcoala la care mă repartizaseră în clasa a 8-a era doar o şcoală generală, cu clasele 9-10. Trebuia să plec undeva. Unde să mă duc? Nu-mi plăcea… Trebuia să fac liceul undeva.

Era dorinţa părinţilor?

Da, ei mi-au impus să fac liceul. Dar nu mi-au impus unde. Când ei veneau să mă controleze dacă învăţ, poate eu aveam cartea deschisă în faţă şi în mijloc poate aveam o altă carte de aventură sau de altceva. (râde) Adică, nu puteau să mă controleze. Dacă am învăţat, am învăţat că am vrut eu. Nu că m-au forţat. Aşa că am mers la liceu la PTTR. Am dat examen. Eram dezavantajat pentru că la examenul respectiv participau elevi din liceul respectiv. Am căzut prima oară în vară, nefiind pregătit. Apoi am făcut meditaţii toată vara, mergând în paralel şi la sport. Şi am dat încă odată toamna. Erau 20 de locuri rămase libere şi 103 candidaţi. Mi se părea că sunt atât de bun, pentru că am făcut meditaţii şi am învăţat în vara aia, încât îmi ziceam că o să fiu primul. Am ajuns la examen şi pur şi simplu pentru că meditatorul pe care l-am avut eu era de modă veche, era un tip care avea vreo 70 de ani, inventator, un foarte bun profesor, mi-a dat alt titlu la un anumit subiect. Şi m-am blocat, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. La matematică le-am făcut pe toate 10. La fizică aveam 10 subiecte fiecare cotat cu câte un punct. Am făcut 7 şi astea 3 care erau sub alt titlu decât ştiam eu nu le-am mai luat. Am făcut perfect la mate, aveam 10 la mate cu 7 de la fizică, 17. Mi-am zis că asta e. Am ieşit că nu-ţi dădeau voie mai devreme de o oră şi jumate, am ieşit primul, dar eu terminasem de o jumătate de oră. Asta a fost greşeala mea. Am căzut primul. Au fost 20 de locuri, eu al 21-lea, deci primul căzut, eu. Am făcut contestaţie… Faza urâtă a fost aşa: unul din cei 20 a renunţat pentru un alt liceu, deci automat trebuia să mă bage pe mine. De asta am aflat ulterior. Dar l-au băgat pe ăla din spatele meu, pentru că fusese elevul liceului. Ca să tac, să nu mai fac scandal, părinţii să nu facă scandal, mi-au propus să rămân la ei în liceu, dar la seral. Şi am acceptat până la urmă. Asta e. Nu zic că a fost un lucru rău până la urmă. Am acceptat.

Fiind la seral trebuia să mă angajez, nu? Aveam 16 ani şi jumate, aproape. Şi un vecin de-al nostru, prieten de familie, lucra la telefoane. Liceul era de profil, poştă, telegraf, telecomunicaţii, m-au angajat. Bine, cu nişte vorbe, „unde te crezi aici, în capitalism? La 16 ani vii să te angajezi?” Dar m-au angajat, cu un salariu de muncitor necalificat. 1625, ţin minte lucrul ăsta. De fapt ăsta a fost începutul maturizării.

În timp ce alţii de vârsta mea poate aveau servicii fictive pentru că erau la seral, poate nu aveau deloc, unii erau la şcoli profesionale, alţii erau la zi, eu am intrat în pâine de mic. M-am angajat la telefoane publice unde erau bani.

În ce erau bani?

În telefoane! (râde cu poftă) În telefoane, da.

Cu ce vă ocupaţi de fapt?

Reparam telefoanele de pe stradă. Iniţial m-au băgat chiar undeva unde se scoteau banii din telefoane. Când am ajuns acolo, fiind adus de un şef, că aşa era, cu relaţii, „băi, lasă-l pe ăla că l-a adus şeful cutare!” Se fereau toţi de mine. Nu-mi dădeam eu seama de ce, la un moment dat ăştia îmi spuneau „du-te şi tu acasă că eşti tânăr, mergi să te distrezi cu gagica!” Dar ei mă trimiteau acasă ca să poată să scoată bani. Dar de asta mi-am dat seama mult mai târziu. În fine. După, am trecut să repar telefoanele pe stradă. Acolo nu am făcut mare lucru, că se fereau ăştia de mine. Tentaţia banului a venit în momentul în care găseai pe canalul respectiv, unde se băgau fisele, ori că era o mizerie, ori că puneau o fisă strâmbă, ori că se încărca caseta, apăreau nişte bani necontorizaţi pe care în mod normal erai obligat să îi bagi tu în casetă. În primul rând, nu aveai unde să îi bagi. Apoi, trebuia să faci un proces verbal, să declari. Aşa că îi luai, ziceai, eh, câţiva lei acolo. Câţiva lei, cu câţiva lei cu câţiva lei, se adunau. La un moment dat începuseră să mă sperie sumele pe care le câştigam.

Erau aşa de mari?

Ajunseseră mari la un moment dat.

Înseamnă că vă ocupaţi de multe telefoane publice…

Aşa erau. Într-un sector erau undeva la 60-80 de telefoane. Ţinând cont de faptul că am câştigat prin concurs sectorul 1 al Capitalei… De ce? Avusesem profesori-meşteri buni. Pe vremea lui Ceauşescu se ţinea cont de faptul că meseria se fură, nu se învaţă. Şi atunci trebuia să fii tăcut.. mie îmi spuneau Bibanu. Iar Bibanu era bun la toate. Pe Bibanu îl trimiteau să care, Bibanu trebuia să sape, să stea cu scara în cârcă, Bibanu ţinea geanta şi ăla mergea în faţă aşa cu mâinile la spate şi eu cu scara şi cu geanta lui şi cu geanta mea. Dar trebuia să faci asta ca să te înveţe meserie. Şi am fost respectuos şi faţă de vârstă şi pentru că ştiam că învăţ ceva de la ei. Şi când am învăţat meserie, pentru că mergeam în paralel la liceu, am dat concurs pentru sectorul 1, iar ăsta era un lucru mare de tot. S-au bătut mulţi şi am câştigat eu. M-a avantajat faptul că ăştia bătrâni mă învăţaseră meserie şi am învăţat să repar discuri sau ce mă puneau ăia să repar acolo, iar la teorie ei erau varză, că săracii nici nu învăţaseră vreodată legea lui Ohm sau ce mai trebuia acolo. Şi am câştigat concursul. Mare avantaj pentru mine, că sectorul 1 însemna aşa: de la Magazinul Victoria până la Magazinul Muzica, deci Calea Victoriei. Aveam strada Academiei, Universitatea şi Dunărea. Mai centru de atât ce vrei? Ăsta a fost începutul, pentru că fiind copil mă îndrăgeau toţi: ştiam când să tac, ştiam şi să fac o glumă. Niciodată nu spuneam nu, dacă mă ruga cineva: „Du-te şi ia ţigări de la Negoiu!” Ăsta era undeva vizavi de Union, pe Academiei. Ăştia vindeau pachetul de Kent, Camel, Marlboro, ce vrei.

Bişniţarii…

Făceau bişniţă, normal. Şi atunci ăştia mai bătrâni… aveam nişte reguli. Asta era cel mai mişto: nu te bătea şeful la cap decât o juma’ de oră. Dimineaţa la 7 până la 7 jumate.  Zicea nu ştiu ce, nu-l băga nimeni în seamă oricum. Fiecare se gândea la ale lui şi îşi pregătea ziua. Şi plecai pe teren. Erai liber. Erai liber! Asta era tare! Ne întâlneam toţi să bem cafeaua la Capşa, la Capitol, la Bulevard. Toate erau în centru. Era avantajul poziţiei, pentru că eram în centru. Fiind telefonist, era o funcţie, pentru că oricine avea nevoie de un telefon! Telefoanele se stricau des! Oricine avea nevoie de un cablu de 7 metri să plece cu el prin casă, să se poată mişca! Apăruseră discurile poloneze, alea silenţioase. Apăruseră nu ştiu ce telefoane roşii, nu ştiu ce leduri. Şi atunci tu erai o persoană importantă!

Dar de unde le aveaţi?

Noi lucram la telefoanele publice, dar pentru telefoanele pentru abonaţi apelam la cineva de la magazie care lucra la persoane fizice. Cablurile le aveam acolo în magazie. Ledurile erau din altă parte. Noi le montam.

Şi te aborda lumea aşa pe stradă, te vedea că munceşti la aparat. Noi le reparam pe stradă, telefoanele publice. Te bătea omul pe umăr, te aborda omul pe stradă, „nu te supăra, vreau şi eu un cablu de 7 metri, vreau un disc polonez”, fiecare ce vroia. Şi atunci tu erai stăpânul.

Nu exista concurenţă! (râde) Nu exista… Culmea! Veneau oameni importanţi, procurori, în centru cine stătea? Am păţit de multe ori, erau situaţii de genul… m-am dus în casa unuia să-i repar telefonul, telefonul nu avea nimic şi când mă uitam, telefonul avea microfon. Şi sunam în centrală, că eram puşti…

Era microfon implantat în telefon?

Erau două tipuri de microfoane pe care le ştiu eu. Poate ele au fost mult mai multe. Unul care se băga la capsula de microfon în receptorul respectiv, ăla era direct pe capsulă, când desfăceai capsula şi te uitai, îl vedeai acolo. Şi unul care se băga în telefon, era ca o pernuţă albastră aşa, care se băga în circuit, în circuitul telefonului. Ăla te înregistra şi dacă nu vorbeai la telefon. Noi nu avem voie să mergem acasă, noi lucram la publice. Dar dacă omul mă oprea pe stradă, „te rog frumos!”, te gândeai, „băh, fac şi eu un ciubuc”. Nu exista cuvântul şpagă, era ciubuc. Fac un ciubuc! Şi-ţi ziceai, ce mare lucru, urc aici pe scară şi repar.

Şi când găseaţi un microfon în telefonul privat…

La început nu ştiam. Dădeam telefon în centrală unde erau prieteni de-ai mei… pentru că sunt reguli simple: în general, unde este vorba de curent, pleci de la sursă şi te duci până la capăt să-l vezi unde se întrerupe. Aşa era şi aici. Telefoanele mergeau pe curent. Erau nişte baterii în centrală care transmiteau curentul de ton. Şi dacă nu aveai la intrarea în casă, la priza respectivă ton, nu era de la telefon sau din casă. Era din centrală sau din cablu. Dădeam telefon în centrală, că ăla îmi spunea „vezi că problema e în cutare loc”. Când sunam acolo, ăla era prieten cu mine. Că, noi la rândul nostru dădeam ciubuc ălora, ca să ne ajutăm. Şi ăla îmi spunea, „marş de acolo, pleacă acuma!” Şi eu nu înţelegeam că eram mic, „dar de ce să plec?” „Pleacă acum de acolo!”

Şi colegii din centrală cum puteau şti că sunt ascultate respectivele telefoane?

 Acolo erau trecute pe nişte cartonaşe. Şi astea care erau urmărite, oamenii care erau urmăriţi, erau la un serviciu special. Nu erau la prietenii mei, erau la securişti.

Şi vorbeaţi cu securiştii?

 Nu. Eu când sunam, îl sunam pe cel din centrală. Când mergea să verifice, vedea că nu e în serviciul lui, ci că e la ăia, la băieţii cu ochii albaştri, şi-mi spunea „fugi de acolo, nenorocitule!”  Aşa am făcut de câteva ori, până m-am prins şi m-am învăţat: când vezi aşa şi aşa închizi la loc şi pleci. Te scuzi elegant, îi spui că nu ştiu ce şi ai ras-o! Primele dăţi era să mi-o fur. În primul rând nu aveam ce să caut acolo. Nu era în atribuţia mea. Dar seara mă întâlneam cu băiatul din centrală… că noi aveam nevoie de băieţii ăştia din centrală, că ei lucrau şi cu abonaţii, dar lucrau şi cu noi. Când aveam probleme cu telefoanele publice tot cu ei lucram. Şi ca să te servească, automat seara veneam împreună la Cina sau la Lido sau la o terasă şi deveneam prieteni. Şi când ne-am întâlnit mi-a spus să nu-mi mai bag nasul… Ăsta a fost un capitol.

Cum spuneam, dimineaţa plecam la cafea. Faza mişto că era Facultatea de Arhitectură pe Academiei. Şi era un bufet acolo la subsol. Eu eram şi foarte tânăr. Şi colegii mei erau dornici de tinereţe, chiar şi colegii ăştia mai în vârstă ca mine. Şi acolo erau mulţi studenţi şi multe studente. Şi coboram la bufet, la subsol, la Arhitectură şi cunoşteam pe fata de acolo pentru că îi reparam telefonul, bine-nţeles. (râde) Ea era un fel de patroană, la vremea respectivă. Nouă ne făcea cafea naturală, iar la săracii studenţi le făcea năut din ăla pe care îl şi fierbea de vreo 3-4 ori… Era un fel de ceai de cafea. Dar noi eram băieţii de la telefoane… Totul ieftin şi atmosfera foarte mişto acolo. În fine. Şi noi migram aşa, între bufetul de la Academie, Capşa unde era iarăşi atmosferă, unde unul din colegi avea chiar cameră deasupra, că era hotel, la Capitol, la Bulevard, iarăşi hotel. Ce a fost interesant, că la Bulevard, acolo am mers cel mai mult… Acolo ne făcusem cumva cuibul toţi…. veneau şi gaborii, poliţiştii de la Poliţia Capitalei, care e în spate. Aici e Bulevardul, în spate e strada Eforiei şi Poliţia Capitalei. Veneau… Erau generali, colonei, băieţii de la telefoane şi bişniţarii de pe Covaci… Lipscani, zona de bişniţăreală.

Pe Covaci, erau consignaţiile… acolo îi găseai pe bişniţari. Cu ţigări, gumă, supă…  Şi pe Lipscani şi în tot ce înseamnă centru istoric îi puteai întâlni. Covaci, Lipscani, Şelari… La consignaţii îşi mai duceau din marfă, dar nu din asta: vechituri, chestii, tablouri… Dacă venea poliţia şi-i întreba, spuneau că au adus la consignaţie nu ştiu ce şi nu aveau ce să le facă. Sectoriştii din zonă erau blindaţi de bani, pentru că acolo nu puteai să te mişti fără ei…

Bişniţarii se înţelegeau foarte bine cu poliţiştii. Adică miliţienii ştiau de ei. Erau mână în mână. O să te mire: bişniţarii erau culţi, dacă îţi vine să crezi. Erau culţi! Dacă îţi spun ce cadou i-a luat unul, era cel mai cunoscut la vremea respectivă, Ion Chelie, aşa îi era porecla… Ion Chelie. Fata făcea 14 ani, fetiţa lui… I-a cumpărat un pian! Un pian piesă, de o grămadă de bani. Nu s-a dus să îi cumpere nu ştiu ce lanţ din aur, nu ştiu ce maşină, ca în ziua de azi. Nu! I-a luat un pian! El era un fel de Împărat acolo în zonă. Era foarte deştept, fiind şi foarte cult. Îi domina din orice punct de vedere pe toţi… era un fel de naş din ăsta. Nu era mafiot, e mult spus mafiot. Ştiu că mă uitam cu admiraţie la el. Tot timpul era îmbrăcat impecabil, cu cele mai fine haine. Cu ochelarii cei mai fini. Şi cu o ţinută impecabilă. Un limbaj extraordinar de… şi docent şi decent.

Ce făceau? În centru veneau străinii, acolo erau singurele hoteluri. Cine putea să vină la noi? Din RDG, din Polonia, din Bulgaria. Tot din ţările comuniste, din fostul lagăr comunist. Dar fiecare venea cu ceva: blugi, whisky, ţigări, ciocolată, tot felul…. Ruşii veneau cu icre negre, căciuli de blană, din alea ruseşti. El se ducea practic, prelua autocarul. Avea doi-trei… locotenenţi, le zic acum, două-trei ajutoare, se ducea cu ei în hotel şi le cumpăra străinilor toată marfa. Cu banii jos le lua totul la un preţ infim. După care, le vindea la de 10 ori preţul.

Cui i le vindea?

Le vindea prin Magheru. El nu se mişca. Nu-l vedeai pe el cu alea în mână. Avea oameni şi-i trimitea. Când avea chestii deosebite trimitea… unde vindeai blugi, nu? La hoteluri, la cârciumi, unde ospătarul câştiga şi ăla, pentru că ospătarul făcea o şpagă. Frizerul făcea o şpagă. Taximetristul făcea o şpagă. Şi el avea lanţul ăsta format. Şi-şi trimitea oamenii acolo. Deci, dispărea marfa… vindea extraordinar de mult.

Dar dumneavoastră cum aţi intrat în circuitul ăsta? Eraţi un simplu telefonist… Aţi pătruns în această lume mai mult observând-o. Când aţi intrat în această lume ca om de afaceri? Ca bişniţar….

Pe mine mă deranja atunci termenul de bişniţar. Dacă stai să te gândeşti bişniţar vine de la business. Asta e. Erau văzuţi foarte urât de oamenii simpli. Când spuneai ăsta-i bişniţar, te vedeau ca pe duşmanul poporului, ca pe nu ştiu ce balaur cu şapte capete. Asupritorul poporului… Dar culmea, toţi vroiau să cumpere de la tine! Asta era culmea! De fapt tu le procurai… Era cererea pieţei şi lipsa de marfă… pe care tu o procurai. Tu erai veriga lipsă din lanţ. Lumea vroia şi tu făceai rost. Te făceau bişniţar şi totuşi cumpărau!

Am intrat simplu. Stăteam aici în centru, la cafea cu băieţii ăştia, şi ei mă trimiteau cum ţi-am zis: „du-te şi ia un pachet de ţigări…!” Le făceam diverse servicii. „Du-te până acolo, fă-mi cutare, ia-mi şi mie asta!” Văzând că sunt descurcăreţ… tot căscam ochii la ei şi eram impresionat câţi bani fac… la un moment dat, ăsta, Ion Chelie, m-a luat deoparte şi mi-a zis: „Băi, George, uite care-i treaba…Văd că eşti băiat ca lumea, te învăţ ce să faci, nu treci pe partea mea, te duci unde te trimit eu  şi o să te descurci dacă mă asculţi!” Şi asta am făcut. Practic rămăseseră cu centru şi mă trimiteau ei în afara centrului… dacă îţi sună…. Îmi spuneau la ora 6 vine un autocar din Polonia, la Hotel Opera. Nu se băgau, astea erau de joasă speţă. „Dai pe perechea de blugi atât, sticla de whisky o cumperi cu atât, cafeaua cu atât”. Îmi făcuseră ei piaţa, cum ar veni.

Din ce bani cumpăraţi marfa?

Bani din salariu şi banii pe care îi strânsesem de la telefoane.

Era business-ul dumneavoastră? Nu lucraţi pe banii lor…

Nu. Doar m-au învăţat ce să fac. Nu mi-au dat bani. M-au învăţat ce să fac…

Dar cumpăraţi puţin la început…

 Cumpăram puţin. Luam două perechi de blugi, trei perechi de pantofi, două sticle… Când am văzut cât de mare era cererea şi cât de repede dădeam… şi cât de mare era profitul, mai mult decât dublu, m-am dus şi am făcut un împrumut la C.A.R. (Casa de Ajutor Reciproc, n.n.), pentru că foarte uşor se putea atunci…

Vorbim de anii ’80, nu?

În ’85 m–am angajat, discutăm de anul ’87. În ’85, ţi-am zis, nu prea mă băgau în seamă, în ’86 am început să muncesc şi să-i cunosc, în ’87 am început chestia asta. Între timp a mai fost altceva. Unii din colegii mei au fost arestaţi.

Care colegi?

De la telefoane… au fost prinşi că furau de la telefoane. Şi atunci mi-am spus, orice, dar nu furt, că mă bagă ăştia la puşcărie. Şi în paralel cu chestia asta de care îţi povestesc, cu faptul că cumpăram din hoteluri şi vindeam, am mai făcut ceva. Mergeam la Timişoara. Câţi bani să faci dacă te duci la Timişoara? Eu observam de fapt ce se cere pe piaţă. Nu erau ţigări străine.. Lumea se săturase. Adică, bun, fumau Carpaţi, Snagov, nu ştiu ce mai erau, Timiş, Unirea, etc. Dar oricine ar fi vrut să fumeze o ţigară străină care mirosea mai bine, care era parfumată, nu ştiu ce. Între timp îmi spune colegul ăsta al meu, băi la Timişoara există un târg, Ociko se numea,  şi acolo poţi să cumperi…

De la cine, de la sârbi?

De la sârbi, da. Veneau sârbii… Treceau sârbii graniţa, că era legal pentru sârbi a trece graniţa. Şi târgurile se ţineau sâmbăta şi duminica. Acum, toţi bişniţarii ăştia de pe Lipscani, Covaci, care vindeau ţigări şi supă şi gume… Ei se duceau duminica şi miliţia era grămadă mereu pe ei. Eu, ăsta m-a învăţat, mergeam joia. Plecam joia cu avionul la Timişoara, făceam 45 de minute. Ţin minte şi acum că era biletul 325 de lei. Dar cu trenul, indiferent că era rapid sau accelerat, ai fi făcut 10 ore. Plecam. Şi de aici din Bucureşti plecam cu pantofi bulgăreşti, ăia cu fermoar într-o parte, erau foarte căutaţi… eu lucrând la telefoane şi având intrarea în magazine, puteam să cumpăr câte perechi vroiam. Şi îmi burduşeam geanta cu marfă. Apoi mai luam casete video de aici…

De unde?

Le cumpăram de la un tip a cărui soţie era stewardesă şi aia le aducea din Olanda. Şi casete şi muzică nouă. Culmea, că vindeam şi casete cu muzică…

Fiind stewardesă ea putea să vină cu…

Da, da. Mai luam şi blugi, ce-i drept, de aici din Bucureşti… de la polonezii cu autocarele. Polonezii la vremea respectivă puteau merge în Turcia. Deci ei mergeau în Turcia şi veneau cu blugi şi cu astea de le vindeau la noi. Ei, mă duceam în Timişoara cu astea şi cu bani. Mai era o chestie: lucrând în centru-centru, mă abordau străini să mă întrebe unde să schimbe… aveau dolari… unde să schimbe dolarii. Bine-nţeles că îi schimbau la mine. (râde) Mă duceau cu ei într-un gang şi luam dolarul undeva la 30-40 de lei. El la oficial era la 21 de lei, la vremea aia care îţi povestesc, ’87-’88. La Timişoara îl dădeam cu 100 de lei dolarul! Deci îi vindeam direct.

La ce le trebuiau dolari celor din Timişoara?

Nu ştiu. Senzaţia mea când ajungeam în Timişoara era că ieşeam din ţară. În Bucureşti cârciumile se închideau pe la 10, în Timişoara la 10 de-abia ieşeam în oraş. (zâmbeşte) Înainte cu mult să cadă Ceauşescu. În Timişoara toată lumea era îmbrăcată bine…

Se folosea dolarul în Timişoara?

Valuta… Am aflat după ce făceau ei şi am făcut şi eu. Erau magazine de… nu mai ştiu exact cum se numeau… un fel de shop-uri, unde aveau dreptul să cumpere muncitorii ăştia care lucrau în străinătate, unde te duceai şi cumpărai cafea, covoare… era radio stereo-spaţialul, telecolorul şi aşa mai departe. Dar puteai să iei! Eu, de exemplu, luam cafea. Era cafeaua ieftină şi după aia o vindeam foarte scump. O luam cu dolari. Dar riscai, intrând să cumperi de acolo, ca cineva să pună ochii pe tine. Şi atunci preferam să vând dolarul. Vindeam tot la bişniţari din Timişoara care mă abordau. Şi eu le spuneam, am 100 de dolari, am 200 de dolari… că nu aveam sume foarte mari, nu-ţi imagina că aveam sacoşe.

Dar spuneaţi aşa… că luaţi din Bucureşti marfă din diverse surse: de la polonezi, de la stewardesă, Lipscani, hotelurile din centru… luaţi avionul… aveaţi şi bani, special pentru a cumpăra altceva din Timişoara, vindeaţi marfa acolo. În Timişoara ce făceaţi? Spuneaţi că ajungeaţi acolo joi…

Ajungeam joi. Plecam dimineaţa. Era un avion dimineaţa. Nu mai ştiu exact, pe la 8. Ajungeam în 45 de minute acolo. Aveam la dispoziţie toată joia şi toată vinerea ca să-mi vând produsele. Dar nu la târg. Le vindeam pe undeva prin centru. Când mai vedeam poliţia, mai fugeam. Era un magazin Bega, cred… lângă Hotel Continental, cam aşa… Stăteam şi la cel mai tare hotel din Timişoara, la Conti, aşa îi spuneam. În fine. Şi vindeam alea pe acolo prin centru… Între timp mai apăreau şi rătăciţi din ăştia cu maşinile. Şi când apăreau sârbii, nu era în cadrul târgului şi cumpăram la nişte preţuri foarte mici: ţigările, supa şi guma, asta era baza la ei, la sârbi. Asta aduceau. Asta se vindea foarte bine şi în Bucureşti. Şi dacă nu reuşeam să toc toţi banii, adică să cumpăr de toţi banii, sâmbătă mă duceam în târg. Sâmbătă, când toţi bişniţarii de pe Covaci veneau în Timişoara, poliţia intra în alertă. Noi sâmbăta plecam. Mai eram cu un prieten. Nu mă duceam singur. Închiriam un compartiment de tren din ăsta, de clasa I, toate 6 locurile, la clasa I…

Voi le cumpăraţi pe toate…

Le cumpăram pe toate… locurile… noi doi, eu cu prietenul meu. Venea „naşul”. Îi prezentam toate cele 6 bilete să vadă că toate locurile din compartiment sunt ocupate de noi. Bagajele toate legate cu curele de piele, ni le legam de mână, le legam una de alta… şi dădeam şpagă controlorului să ne încuie uşa. Trăgeam perdelele. Nu ne verifica poliţia… asta era…

Cum v-a venit ideea asta să vă închideţi acolo şi să treacă poliţia de compartimentul vostru?

Nu, noi trăgeam alea să nu vadă lumea, să nu…

Cine v-a învăţat să faceţi asta?

Alţii care făceau chestia asta dinainte. Prieteni de-ai mei care m-au învăţat…

Din grupul ăsta al lui Ion Chelie?

Da, exact. Din grupul ăsta… Care făceau asta şi spuneau, îmi pare rău că trebuie să zic, era o ură faţă de ţigani. Faţă de ţiganii care dădeau ţeapă. Eu am fost avertizat de Chelie: „nu te duci să-i vinzi lui ăla pentru că-ţi va lua marfa şi nu-ţi va mai da banii”. Ăia făceau tâlhărie, hoţie, nu bişniţă. Ei ştiau că nu vei merge la poliţie pentru că tu la rândul tău încălcai legea. Şi pe ăştia îi ura Ion Chelie. Ei aveau un cod al onoarei, totuşi. Nu se băgau peste teritoriul celuilalt: „eu vând acolo, tu vinzi acolo”. Pe când aceşti ţigani, eh, nu facem ură de rasă … erau şi români care făceau chestia asta… de asta spun că îi urau. Eu mergeam la cei pe care mi i-a recomandat Ion Chelie. Ne înţelegeam la preţ şi nu aveam probleme cu ei.

Dar şi ei, bişniţarii de pe Covaci, mergeau la Timişoara…

Da, dar ei mergeau sâmbăta, cum îţi spun. Ei probabil îşi ziceau să economisească. „Dar de ce să dau 325 pe avion? De ce să dau bani la hotel?” Ei se duceau sâmbăta, cumpărau ce cumpărau şi se urcau la tren şi veneau înapoi.

Înţeleg că şi voi vă întorceaţi cu trenul…

Da, dar era marfă multă şi… plus că la avion te controla. În fiecare avion exista cel puţin unul sau doi securişti.

Dar şi când vă duceaţi spre Timişoara erau…

Da, dar când te duceai nu bătea la ochi. Aveam doar trei perechi de blugi, trei-patru perechi de pantofi… băgau bagajul şi nu stăteau neapărat să-l desfacă. O singură dată am avut emoţii când mi-au desfăcut borseta şi aveam dolarii puşi în mijlocul leilor. Am crezut atunci că o să-i vadă şi că o să mă ia. Spre norocul meu n-a văzut. Că erau numai poliţişti… era poliţie de frontieră. Chiar dacă mergeai în interiorul ţării. Erau poliţiştii de la aeroport şi în fiecare avion securişti.

Şi de ce ţineaţi banii chiar aşa la vedere?

Pentru că nu m-am gândit. 11 mii de lei erau bani. Şi în mijlocul lor am băgat vreo 80 de dolari.

Nu aveai voie la acea vreme cu niciun fel de valută?

Nu. Cu 25 de cenţi, cu Quarterul ăla dacă te prindea, erau 6 luni de puşcărie. Dar ei nu te băgau la puşcărie. Te luau frumos la Securitate să spui tot… dar, eu găseam un Quarter din ăsta, 25 de cenţi, prin centru, în telefoane. Şi marca mai intra, acolo, în telefon. Bine, erai obligat dacă îi găseşti să-i duci la sediu… Eram obligaţi să-i predăm la telefoane. Pedeapsa nu era foarte mare, 6 luni… dar nimeni nu vroia să stea. Şi atunci te forţa să devii colaborator al Securităţii.

Am schimbat şi eu valută, dar mai mult întâmplător. Mă întâlneau pe stradă, în centru. Pentru că, de exemplu, tipul respectiv care era turist nu ştia unde să schimbe că nu erau… case de schimb, ca acum. Un dolar era 19-21 de lei….. Îl luai cu 30 de lei şi îl vindeai la Timişoara cu 100.

Şi, de exemplu, puteai să te duci să cumperi din magazinele astea, de free-shop. Dar nu puteai să intri tu în magazine pentru că nu aveai cum să justifici valuta. Şi exista riscul ca şi acolo să fie angajat un securist şi să te ia frumos de ureche… Din magazinele astea free-shop puteau cumpăra românii care lucrau la construcţii în străinătate. Doar acolo găseai radiocasetofoanele Stereo Spaţial şi alea pe sub mână. Şi acestor muncitori nu le dădeau bani pe mână. Primeau nişte cecuri. Şi cu alea se duceau şi achitau în valută. Dar nu vedeai muncitorul care venea din Libia cu dolari în buzunar.

În hotelurile mari erau shopurile unde intrau numai străinii. Ei cumpărau cu cash. Şi atunci dacă eu, de exemplu, procuram dolarii, la modul la care ţi-am zis, că nu mă interesa în mod direct, pentru că îmi era foarte frică, riscai mult… Şi nu doar 6 luni de puşcărie. Problema era că în momentul ăla venea Securitatea şi te racola.

Norocul meu a fost că…

Nu v-au prins…

Nu m-au prins şi nici nu mi-au cerut vreodată să colaborez cu ei… Ştiu că dacă te prindeau îţi ofereau un contract de colaborare cu ei ca să scapi de puşcărie. Oricum, valutiştii au apărut după ’90 şi cei mai mulţi erau ţepari. În anii ’80, se fereau. Schimbau dolari doar turiştii străini. Nu schimbau românii, că nici nu aveau dolari. Turiştii erau, într-un fel obligaţi să schimbe la recepţia hotelului. Dar nu o făceau, ca să obţină un preţ mai bun. La recepţie primea 21 de lei. Şi atunci i se recomanda chiar de către cei de la recepţie… ei aveau oamenii lor şi spuneau: „uitaţi, puteţi să-i vindeţi acolo!” Băieţii aşteptau şi ăsta venea şi schimba la ei mai scump decât i-ar fi dat la recepţie.

Revenind la bişniţarii de pe Covaci…

Ce este şi mai interesant este că şi Ion Chelie şi Florin Ţiganu aveau legitimaţii că munceau… erau mână în mână…

Cine era Florin Ţiganu?

Florin Ţiganu era prietenul lui Ion Chelie şi ăsta făcea treburile murdare…

Adică?

Dacă veneau alţii să se bage peste ei se ducea… îi ameninţa şi aşa mai departe… Şi Ion Chelie şi Florin Ţiganu şi toţi ceilalţi aveau legitimaţii că munceau… Pentru că pe vremea lui Ceauşescu dacă te oprea Miliţia pe stradă, te întrebau unde munceşti şi dacă nu aveai de muncă, te duceau la secţie, te mai băteau, te tundeau la chelie… Şi atunci ei…

Ei ce munceau?

Stai să vezi… Culmea ştii care era? Ei plăteau… Era o din asta din cadrul Cooperaţiei, chestii din astea, ateliere, unde se turnau plastice, capace din plastic şi ei figurau ca angajaţi acolo… dar nu luau niciun ban. Ei se duceau acolo şi plăteau! Cooperaţia era un fel de stat în stat. Era un fel de Cooperativă de Stat. Era Paul Niculescu-Mizil la vremea respectivă, preşedintele Cooperaţiei. Avea ceva libertate de la Ceauşescu, nu-i prea dădea socoteală.

Ei făceau schimburi de mărfuri, comerţ, dar mai aveau şi producţie proprie. Cooperaţia avea magazinele pe care le vedeam pe la ţară: C-coop. Centrocoop. Ei se ocupau cu comerţul ăsta în toată ţara. Plus că aveau şi nişte ateliere. Lucrau şi persoane cu handicap în ele. Aveau tot felul de magazinaşe. Dar activitatea lor principală era comerţul.

La Centrocoop apăreau tot timpul produse. Tot din spaţiul estic, comunist. Pateurile din Cehoslovacia, ciocolata din Ungaria, RDG. Spre deosebire de Centrocoop, la magazinele Corpului Diplomatic găseai şi produse occidentale: Kent, produse din Germania Federală.

Şi Ion Chelie, ca să nu aibă probleme cu Miliţia, chiar el îmi povestea, toţi aveau legitimaţie la un centru din ăsta al Cooperaţiei, unde se turna plastic, chestii din cauciuc. Chelie îmi povestea că dădea 4-5 mii de lei pe lună, plătea la un şef de acolo, ca să îl ţină angajat. El îşi plătea locul de muncă. (râde)  El nu mergea la muncă. Nu mergea la plastice să-şi umple plămânii de fum…  Asta se practica. Şi atunci nu aveau probleme cu poliţia.

Şi culmea, o să-ţi povestesc mai încolo, că şi în cadrul Cooperaţiei am făcut afaceri, bişniţă, sau cum vrei tu să zic.

Să-mi povestiţi cum aţi ajuns acolo…

Stai puţin că nu am terminat cu traseul Bucureşti-Timişoara… Aşa. Eu nu aveam atâta putere odată întors în Bucureşti să merg să vând eu… şi era şi cantitatea mare pe care o aduceam. Dacă încărcam un compartiment întreg, îi dădeam lui naşu’ 50 de lei… Erau ăia cu Cuza, ţin minte. Ăia de 25 erau cu Tudor Vladimirescu. Şi suta albastră era cu Bălcescu… Îi dădeam lui naşu’ 50 de lei ca să aibă grijă de noi. Pentru că dacă aveam bani ne şi permiteam Havana Club, chestii… fumam în compartiment. (zâmbeşte) Adică… (râde)

Tratament special…

Da, la cei 50 de lei şi cu biletele plătite. Adică nici el nu avea nicio treaba. Dacă venea supracontrolul, prezentam biletele, nu era nicio problemă. Şi pe ăia nu îi interesa. Doar poliţie să nu fie… că ăştia mai făceau filtre. Şi acolo în Timişoara, dar numai când veneau bişniţarii de pe Covaci, ţiganii, hai să le zic aşa… nu erau toţi ţigani, mai erau şi români care se ocupau cu bişniţă. Şi ăştia plecau… se făceau filtre şi acolo, plus că venea trenul de Timişoara duminica, în Gara de Nord era peronul respectiv, înconjurat de poliţişti. (râde) Şi iar se dădeau şpăgi la poliţişti… Eu nu am făcut niciodată chestia asta, pentru că eu ajungeam cu o zi mai devreme. Când ăştia plecau către Timişoara eu ajungeam în Bucureşti cu marfa în siguranţă: ţigările, supa şi guma.

Şi mai departe ce făceaţi cu ea?

Eu nu puteam să mă duc… pentru că era şi cantitatea mare… să vând acolo pe stradă. Când mă întorceam de la Timişoara le-o vindeam lor. Mă duceam pe Lipscani la cei care vindeau. Mi-ar fi fost imposibil să mă bag peste ei să vând eu direct acolo. Şi ei la rândul lor o dădeau mai departe. Unu’ îmi cumpăra… dar tot recomandat, ca să nu-mi iau ţeapă, să nu…

Cine cumpăra?

Din gaşca asta, Ion Chelie, Florin Ţiganu, ăştia care spuneau „băi, te duci la cutare şi îi spui că te-am trimis eu!” Şi atunci ăla nu-mi dădea ţeapă, că îşi lua na-na de la băieţi. Şi mă duceam, le dădeam ţigările, ei cumpărau… Îmi convenea pentru că puteam să rulez repede. Îţi dau un exemplu: luam aşa de la sârbi, ca ţigări, Super Filter, Vikend, Best, undeva la 16 lei pachetul şi-l dădeam eu, cu 25 de lei, lor. Şi ei îl vindeau mai departe cu 40-50 de lei. Guma, tot pe Lipscani, nu mai ţin minte exact preţurile… Şi supa, renumita Vegeta, care era la 250 de grame, 500 de grame, un kilogram, unde crezi că vindeam? La Apaca! Erau 5 mii de angajate! Mă iubeau!

Şi cumpărau la salariu, se împrumutau… sau pe datorie?

Nu le dădeam pe datorie, că nu era cazul… Toată lumea avea bani!

Dar nu aveau ce să cumpere cu ei…

Exact! Intrai în Alimentară, vedeai nişte creveţi, nişte cârlige şi nimic…

Business-ul mergea… Vindeaţi şi la Apaca… Dar ce vă gândeaţi că veţi face cu banii? Cu dolarii…

Nu cumpăram dolari decât întâmplător că mă oprea ăla pe stradă… ţi-am spus. Cumpăram doar pentru un potenţial câştig. Îl luam cu 30 lei şi îl vindeam cu 100. Nu avem ce să fac altceva cu dolarii. Adică, nu intenţionam să fug din ţară sau să…

Bun, dar care era motivul? Făceaţi bani ca să ce…? Să vă cumpăraţi o maşină, o casă?

La vremea respectivă, dacă îţi vine să crezi, pentru că eram puşti… nu aveam nici 18 ani, îmi plăcea să merg în excursie! Deci, la mine, cel puţin de două ori pe lună, mergeam la Sinaia! Iniţial, ca şi turist din ăsta care bătea munţii cu rucsacul în spate, ulterior, având bani, făceam traseul până în vale aşa jos şi mă opream în cârciumă. Stăteam la Palace, care era cel mai scump şi care era de fapt hotelul CC-ului… (Comitetul Central n.n.) dar pentru că erau şpăguiţi toţi pe acolo, de la şeful recepţiei, la ultima femeie de servici’, aveam cea mai bună cameră. Mesele erau întotdeauna rezervate. Puteam să le impresionez pe gagici. În afară de asta îmi cumpăram hainele care îmi plăceau cel mai mult. Eu nu mă gândeam la viitor atunci. Nu era o chestie să mă gândesc peste ani de zile. Viaţa era atât de frumoasă, încât dacă într-o seară… eu făceam foarte mulţi bani… dacă într-o seară îi cheltuiam pe toţi, mă culcam liniştit pentru că ştiam că mâine voi face alţii. Nu mă gândeam în viitor, pentru că nu aveam familie…

Aţi devenit cunoscut în grupul ăsta al lui Ion Chelie…?

Da, eram cunoscut… tot Bibanu îmi spuneau şi în cercul ăsta, ca şi la servici’. Le eram simpatic pentru că nu eram pretenţios, pentru că nu le încălcam teritoriu niciodată, nu mă băgam peste ei. Nu mi-au cerut niciodată taxe, nu mi-au cerut niciodată şpagă. Au văzut că sunt liniştit. Că îmi văd de colţişorul meu… pentru că eu aveam o felie mică, eram copil totuşi. Nu reprezentam un pericol pentru ei.

Aţi putut să înţelegeţi, ca începător în această afacere, care era anvergura afacerilor lor?

Dar nu mă gândeam la asta foarte mult… observam doar la suprafaţă. Nu intrasem în intimitatea afacerilor lor. Nu eram copil de casă. Eram doar în cercul ăla, că ne beam cafeaua dimineaţa. Plus, ne mai vedeam ziua în oraş fiecare alergând cu treburile lui. Ne salutam şi atât… dar ce mă impresiona era faptul că, îţi spusesem că acolo la Bulevard, se strângeau şi poliţiştii ăştia din Poliţia Capitalei, de la vârf, colonei, generali. Şi mă impresiona modul în care ăia îl stimau pe Ion Chelie şi pe ălalalt, pe Ţiganu. Eu vedeam că aveau discuţii, dar nu asistam la discuţiile lor. Ce m-a uimit pe mine a fost faptul că undeva pe la începutul lui decembrie ’89, acest Ion Chelie, fiind puţin ameţit, pentru că se bea numai whisky de calitate, totul era la superlativ, mesele, platourile, fetele care stăteau în jurul lui… acest Ion Chelie a avut curajul, eu am rămas surprins, că s-a ridicat şi a strigat în gura mare… cânta unul la pian şi altul la vioară… era o atmosferă foarte boemă… l-a oprit pe ăla şi a strigat în gura mare, cu poliţiştii de faţă, că „cine are curaj să facă pariu cu mine că Ceauşescu nu prinde Crăciunul?”

La începutul lui decembrie…

La începutul lui decembrie, da. Nu era 16. Nu începuse în Timişoara. Cred că avea informaţii, el fiind în relaţii foarte bune cu ăştia. Fiind beat, fiind ciupit acum, s-a spart, adică şi-a dat drumul la gură. Am rămas toţi aşa… Şi gândeşte-te că după s-a şi întâmplat… bănuiesc că relaţiile lor erau foarte strânse… Ce ştiu sigur este că avea prieteni la un nivel foarte înalt la Poliţia Capitalei, la nivel de generali. Ei îmi spuneau: „uite, Ion Chelie e cu domn’ general cutare… colonelul cutare.”

Dar se ştie că Miliţia era un instrument al Securităţii…

Subordonată chiar… Miliţia se temea de Securitate. Iar Securitatea se temea de Secretarul de Partid. (zâmbeşte)

Dar de ce era Ion Chelie foarte admirat de toată lumea? El făcea asta de vreo 25 de ani, că era în vârstă… avea 50-60 de ani. Ion Chelie nu făcuse nicio lună de puşcărie. Asta era admiraţia tuturor bişniţarilor…

Alţii făcuseră…

Majoritatea, da. La un moment dat cădeau şi făceau… că 6 luni, că doi ani, că nu ştiu ce. Acest Ion Chelie, de care nu mai ştiu nimic spre ruşinea mea… l-am mai întâlnit la 2-3 ani după Revoluţie. Îşi făcuse un hotel, nu ştiu ce garaj de maşini în centru, etc. Nu făcuse niciun an de puşcărie!

Aceşti capi ai reţelelor de comerţ subteran, ca Ion Chelie, aceşti bişniţari de pe Covaci, Lipscani aveau întâlniri cu oameni care erau într-un fel reprezentanţi oficiali ai regimului… mă refer la miliţieni, la oameni cu funcţii… Luau masa, beau cafeaua, discutau… ceea ce poate fi surprinzător pentru unii… pentru alţii, dimpotrivă… şi mă refer la vocile care susţin că nu se putea întâmpla nimic fără ştirea sistemului. Adică în decembrie ’89, Ion Chelie, la restaurant, luându-l gura pe dinainte spunea că…

Că Ceauşescu nu prinde Crăciunul, da. Era plin de poliţişti pentru că restaurantul Bulevard e lângă Strada Eforie unde e Poliţia Capitalei. Şi acolo se întâlneau. Veneau capii, poliţiştii, cu grad mare vreau să spun… Nu erau îmbrăcaţi în uniformă militară, erau civil.

Dar dacă erau în civil de unde ştiţi că erau poliţişti…

Îi cunoşteam pentru că…

Erau sectorişti sau…

Nu, nu erau sectorişti… Că aveau grad mare. Eu fiind puşti, cum ţi-am spus, ei mă trimiteau pe mine să le iau ţigări. Chiar aşa îmi spuneau, Bibanu. Ştiam tot de la ei care sunt poliţiştii, ei îmi spuneau. Dimineaţa, la întâlnirile astea, unii erau bişniţarii şi unii erau telefoniştii. Eu eram mic, nu-mi spuneau ei chiar tot. Nu mă lăsau să le tai din felie. Ei mi-au dat firmituri. Dar fiind acolo, tot auzeam discuţiile. Şi mie îmi era foarte clar că ăştia nu ar fi putut rezista acolo, să facă tot ce făceau dacă nu erau protejaţi. Făceau cadouri către poliţiştii respectivi, poate şi sume de bani… nu am văzut cu ochii mei să fi dat plicul cu sume de bani, dar cadouri i-am văzut făcând: ceasuri scumpe, diverse obiecte… dar, cu siguranţă erau acoperiţi. Chiar şi eu la nivelul ăsta mic, când ţineam marfa la o agenţie Loto pe Brezoianu, la un moment dat m-a surprins sectoristul. Şi automat îi dădeam şi lui.

Cam câţi bani aţi făcut înainte de 1989?

 O să îţi spun ceva care o să te uimească rău de tot… Eu nu puteam să aduc bani acasă pentru că, ţi-am spus, aveam 17 ani. 18 ani, hai făcusem. Dar stăteam la părinţi şi mă feream de ei. Pe mine Revoluţia m-a prins cu 524 de mii de lei.. ăia care erau… o sumă… era 60 de mii o Dacie normală albă… se făcuse Dacie din asta cu rezervor dublu, asta de albastru de Canada, care avea şi radio-casetofon.. era 5 mii doar ăla (râde)… era 91 de mii din câte îmi aduc aminte…

Aveaţi 524…

 524 de mii… ţin minte că i-am avut ascunşi. I-am scos după Revoluţie şi mi-am cumpărat casă. Dar, mama a leşinat când i-a văzut.

Imediat după revoluţie v-aţi luat casă?

 Nu, am stat un pic. Stai să vezi. Am stat, pentru că a venit Revoluţia, aveam prieteni ospătari foarte mulţi şi erau unii d-ăştia mai bătrâni care-mi spuneau „băi…”, ei nu ştiau că am atâţia bani, dar eu vroiam deja… pe 11 ianuarie 1990 eram la Primărie pe Banu Manta, la Primăria sectorului 1, cu o cerere aşa făcută de mână să-mi dea sediu să-mi fac un bar pentru tineri (râde)… dacă vezi ce scrisesem acolo… pentru tineretul muncitor care doreşte să se distreze şi n-are unde. În sector acolo, în Pasajul Victoriei, chiar cum intri, era Mercurul, era o cârciumă, Mercur se numea, era o discotecă Mozaic puţin mai sus şi aici fusese o chestie de ochelari şi bijuterii care era abandonată de 3 ani de zile într-un subsol.

Acolo doreaţi…

 Acolo vroiam eu. Şi ăia de la Primărie n-au… Era imediat după Revoluţie, încă se mai trăgea pe stradă… pe 11 ianuarie… şi ăia au rămas blocaţi aşa. Eram un copil cu o foaie… în ’89 aveam 19 ani. Ăia: „dar, nu exista cadru legal!” Eu nu înţelegeam: „Aţi rămas comunişti, voi nu înţelegeţi că tinerii sunt dornici de distracţie după atâta chin. Daţi-mi aici că o să amenajez cu banii mei şi o să fac şi o să dreg!” Dar ăia nu aveau cadrul legal să-mi dea. Dacă m-aş fi dus cu 2 luni mai târziu, cred că reuşeam. Făceau şi cadrul legal şi ilegal, dar m-am dus prea repede! (râde)

Am uitat să-ţi spun că în afară de autocare şi în afară de Timişoara, mai aveam o facilitate, tot datorită telefoanelor, că intram să le repar: aveam acces la magazinele de Corp Diplomatic. Erau două în Bucureşti: unul pe strada Dianei, undeva lângă Rosetti şi altul pe Kiseleff… ăla era al ruşilor, dar tot de corp diplomatic. Şi acolo găseai tot ce vroiai. Tot ce nu-şi permitea românul să ia, de la unt, ouă, carne, Kentul era 18-20 de lei dacă nu mă înşel, Kentul lung. Absolut orice, ness, cafea, tot. Şi marfă din Occident. Ăştia nu aveau nevoie de nimic. Eu le reparam telefoanele, inclusiv doamnei directoare. Şi acasă şi acolo. Mă chemau şi le reparam telefoanele acasă.

Mai făceam şi o altă şmecherie ca să am intrare în aceste magazine: mă duceam undeva la stâlp, desfăceam un fir undeva acolo la stâlp şi nu le mai mergea telefonul şi treceam pe stradă. Şi ei mă strigau: „George, George!” „Ce?” „Mi s-a stricat telefonul.” Dar eu îl desfăcusem de acolo. Nu mi-e ruşine să spun lucrul acesta, pentru că trebuia să fiu băgat în seamă şi să pot să am intrare.

Ţin minte că portarii ăia de la magazin, care erau cu halatele şi cu basca aia, erau amândoi colonei de Securitate că asta mi-au spus ei… chiar am fost la ei acasă şi am văzut. De fapt, nu erau portari! Vroiau cablu de 7 metri, vroiau telefon roşu, apăruseră telefoane mai sofisticate de bucătărie care se prindeau pe perete…

Înţelegem că oamenii care lucrau la aceste magazine de Corp Diplomatic…

… erau oamenii Securităţii.

Şi totodată parte din această reţea… erau verigi din lanţul lung al afacerilor subterane… şi ei alimentau piaţa neagră…

La un nivel mai înalt făceau probabil vânzări masive. Probabil că erau şi oameni care luau de la magazinul ăla ţigări cu baxul, nu două-trei cartuşe ca mine. Da! Colonelul de Securitate era paznic la magazin! Nu ştiu directoarea ce grad o fi avut. (râde) Pe mine nici nu mă interesa asta la vremea respectivă. Nu-i băgam în seamă. Pe mine mă interesau banii! Să cumpăr de acolo chestii. Părinţii erau super fericiţi pentru că frigiderul era plin.

Părinţii nu se mirau de câştigurile astea materiale? Aţi renunţat la un moment dat la munca de telefonist?

 În 1990 am renunţat.

 Aţi lucrat ca telefonist vreo 4-5 ani…

 Din 1985 până în 1990.

Şi în timpul acesta, simultan făceaţi şi bişniţă…

Am făcut asta ca să nu fur de la telefoane…

 Părinţii nu se mirau că făceaţi atât de mulţi bani?

 Nu ştiau, nu. Nu ştiau câţi bani aveam. Niciodată nu au ştiut. Ai mei se bucurau… dar, mă întrebau: „mamă, de unde ai adus ouăle?”… veneam cu patru cartoane, când nimeni nu avea ouă… era bătaie pe ouă..

Le puteaţi avea pentru că ştiaţi şi de unde să le luaţi… aveaţi relaţiile…

Erau magazinele de corp diplomatic unde aveam intrare pentru că le reparam telefoanele şi acolo, la magazin… la birouri şi acasă la ei mă chemau. Undeva pe Brezoianu era sediul Centrocoopului, unde exista un bufet alimentar. Centrocoopul, ţi-am mai spus, era stat în stat. Erau singurii la vremea respectivă care făceau comerţ din ăsta cu Cehoslovacia, cu Iugoslavia, cu Ungaria, cu ţările comuniste. Şi de acolo ei aduceau ciocolată, cafea, aveau caşcavalul cel mai bun… carnea cea mai bună. Şi acolo am intrat tot aşa, reparând telefoanele. Şi directoraşii ăia de acolo mă chemau şi eu intram… şi la bufet m-am împrietenit cu tipul care vindea la bufet… care era şeful de la bufet, care mi-a devenit ulterior naş de nuntă. (râde) Le venea maşina de aprovizionare şi descărcam pe şestache. Băga maşina cu spatele, chiar în uşă, să nu vadă nimeni. Şi luam sacul de cafea… Era sacul de cafea de 30 de kg. Şi tipul de acolo râdea. Şi eu alergam să le depozităm acolo. Şi după aia se făcea împărţeala noaptea, când nu era nimeni. Şi el râdea, „uite-l pe George cum aleargă cu Dacia în spinare.” Sacul de cafea se numea Dacia. (râde)

Undeva, tot pe Brezoianu, lângă sediul Ministerului de Interne, traversai Bd. 6 Martie, cum îi zicea atunci, o Alimentară unde era un telefon cu sonerie şi unde mă îndrăgise şefa de acolo foarte mult. Atât de mult încât aveam şi ecuson, dar eu nu lucram acolo, şi aveam şi halat alb. Dar ea era fricoasă încât când venea marfă îmi spunea „George, ascunde-o tu în spate!” Săracii oameni stăteau afară, la coadă… dar se ascundea coniac, ulei… la Alimentară, îţi dai seama! Dar era bun şi ăsta pentru că eu puteam astfel să fac tranzacţii!

 Şefa de la Alimentara făcea apel la serviciile dumneavoastră când se descărca marfa?

Da. Marfa de obicei se băga prin spatele magazinului. În faţă era intrarea pentru clienţi, în spate era o uşă pentru aprovizionare. În spate nici nu vedeau trecătorii. Trăgeau maşina acolo şi se descărca. Doamna era un pic temătoare….

Temătoare că…

Că se făceau controale. Dacă te găseau cu marfa dosită… riscai şi puşcărie şi… Şi atunci ea stătea în faţă şi eu în spate la descărcat. Îmi dădea ecuson, halat, ziceai că lucrez acolo. Şi o parte din marfă mergea la vânzare şi o parte o ascundeam în diverse locuri, prin magazii, după navete de lemn stricate, ca să nu fie la îndemână sau la vedere. Bine, dacă venea cineva să cotrobăie…

 Nu trebuiau să vadă în primul rând cumpărătorii…

Da, pentru că ei erau primii care făceau reclamaţie. În rest, controalele care se făceau… ştiu că era şi un control al oamenilor muncii. Se organizau din fabrici grupuri de muncitori care mergeau să controleze alimentarele. Dar ajunseseră că şi ăştia se duceau acolo şi nu veneau să facă scandal, ci să-şi umple şi ei sacoşa.

Dar această şefă de alimentară cum ajunsese să aibă încredere în dumneavoastră?

 Aceeaşi chestie. Şi ea avea un telefon. (râde) Şi aşa socializam. Marfa pe care o doseam era, practic, a ei. Şi ea mă ştia de mult timp. În fiecare zi eu treceam pe acolo… meseria era foarte frumoasă, stăteai de vorbă cu oamenii. Te opreai şi povesteai. Şi ştiai şi situaţia familială: că soţul o bate, că are un copil bolnav, că nu ştiu ce… Oamenii stăteau de vorbă. Şi asta crea o legătură specială. Şi omul îşi dădea seama dacă poate sau nu poate să aibă încredere. În afară de asta, chiar dacă ea lucra la Alimentară, nu avea toate posibilităţile pe care le aveam eu. Chiar apela la mine să-i procur câte ceva, alte mărfuri decât avea ea în magazin. Şi atunci făceam o rocadă de mărfuri între trei puncte; era Alimentara asta de pe Brezoianu. La Centrocoop era un bufet alimentar, tot pe Brezoianu, dar în capătul celălalt. Şi mai era magazinul de Corp Diplomatic: practic ăia nu aveau nevoie de nimic, lor doar le reparam telefoanele. De acolo luam ţigări Kent.

Şi în toate trei aţi intrat ca băiatul care repara telefoane?

Exact. Eu lucram la telefoane, asta era la Palatul telefoanelor, pe Calea Victoriei. Magazinul de Corp Diplomatic era pe strada Dianei… era de la Rosetti puţin în stânga. Ăsta pe Brezoianu în stânga, asta pe Brezoianu în dreapta… şi eu îi spuneam… ăsta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau mărfurile şi apăreau banii! (râde cu poftă) Asta era una din glume!

Şi tot acolo aveam şi cârciuma mea de suflet, Turn îi ziceam… le evitam pe astea de lux. Mergeam dimineaţa, că aveam întâlniri cu bişniţarii… care mă învăţau şi mă trimiteau… dar după-amiaza când terminam cu munca la telefoane şi cu munca cealaltă cu vânzările, mergeam la Turn pentru că acolo veneau mulţi studenţi şi era o atmosferă tinerească… cânta, nu ştiu ce… Îmi permiteam la 10 când închidea să stau cu şeful cârciumii şi cu toţi ospătarii… la uşă.. şi rămâneam acolo cu lăutarii până dimineaţă… petreceri se făceau, chiar dacă Ceauşescu în ultimul an a fost drastic: perdelele scoase de la geamurile cârciumilor şi te vedeau ăia din stradă. Tu stăteai la cârciumă şi ăia te vedeau. Nu se serveau băuturi alcoolice până în 10. Şi veneau ospătarii şi ne aduceau vodcă sau bere, nu contează, în ceainic şi-n ceşti! Mai băga Ceauşescu nu ştiu ce porcărie de la vreun doctor nutriţionist că trebuie să mănânci nu ştiu ce garnituri din mazăre şi orez… tu ai fi vrut o ceafă cu cartofi, ei, nu! mazăre cu orez şi păstăi… inventaseră cocteilurile, vodca cu cola, asta după 10. Punea ospătarul un deget de vodcă şi restul Quick-Cola… (surâde)

Ţin minte că de la restaurante luam ţigări BT, erau bulgăreşti. Mai găseam, de exemplu, la Bulevard. Ei mai primeau. Erau aprovizionaţi oficial, dar nu le scoteau la vânzare.

 Pare o practică destul de larg răspândită… să se dosească marfa şi să se dea pe sub mână…

 Exact. De asta erau vitrinele goale. Se primea marfă: erau pantofi bulgăreşti, de piele… Otteri, erau făcuţi la Timişoara, erau pantofi cu talpă dreaptă, foarte căutaţi, din piele naturală… tricourile de marinar… tot ce era la modă era dosit. Şi imediat se vindea pe sub tejghea. Până şi berea ajunsese să se dea pe sub mână. La Alimentară nu scoteau nici jumătate din ce primeau. Se omorau oamenii la cozi şi apoi veneau ăştia şi le luau. Chiar şi la restaurant dacă ajungeai foarte târziu, berea ţi-o dădeau pe sub mână. Bragadiru era o bere foarte proastă. Şi toată lumea dorea Griviţa. Şi Bucegi era căutată. Era pasteurizată. (râde) Cel puţin în Turn, care era mai studenţesc, de oameni obişnuiţi, seara nu mai serveau decât vin, şi ăla cald. La ora 6 seara când se umplea terasa, cârciuma, ăia anunţau că nu mai au bere. Şi dacă aveai cunoştinţe şi dădeai şpagă, beai bere. Aşa mergeau lucrurile. Trebuia să te ai bine cu ospătarul, ştia dacă eşti băiat cu mână largă, atunci aveai şi frapiera cu gheaţă şi cea mai bună friptură.

Practic cei de la care pornea bişniţa erau angajaţii şi lucrătorii acestor magazine…

 Da. Avantajul lor era că ei nu se deplasau. Ei primeau marfa acolo şi în loc să o scoată să o vândă oamenilor normal, o dădeau la diverse persoane cu supra-preţ. Şi ăla, la rândul lui, lua şi dădea mai departe, punându-şi şi el un adaos.

 Şi totul era cauzat tocmai de lipsa produselor şi a mărfurilor…

Da, era o lipsă. (oftează) Ce însemna bişniţă, de fapt, şi de ce existau bişniţari? Simplu: nu se găseau produse pe piaţă… cererea era foarte mare, oamenii aveau bani, majoritatea aveau bani în casă, şi muncitorii aveau bani, dar nu aveau ce să cumpere. Şi fiecare îşi dorea câte ceva. Şi era simplu să faci bişniţă! Vedeai tu cam ce lipseşte, ce şi-ar dori oamenii, găseai sursa de unde să faci rost de marfa respectivă şi o vindeai.

Erau două probleme aici: cum să faci rost de bani şi cum să găseşti sursa…

Foarte simplu!

 Dar dacă nu dădeaţi de oamenii ăştia, de Ion Chelie, de bişniţarii de pe Covaci, ar fi fost mai greu…

 Nu, tot aş fi făcut. Poate mi-ar fi fost mai greu, dar aş fi făcut-o pentru că puteam să jonglez fără să mai merg la Timişoara, fără să mai merg la autocare. Într-adevăr, cumpăram marfă de la străini: blugi, whisky şi aşa mai departe… Ţigările de la Timişoara şi supa. Dar eu făceam bani şi din ce luam autohton.

Adică de la Centrocoop şi de la magazinele alimentare…

Exact! De la Centrocoop luam aşa: nişte cutii micuţe de pateu cu 11 lei şi le vindeam apoi cu 13 lei. Asta era învăţată tot de la domnii respectivi, Ion Chelie… Mă mai întrebaseși de bani. Era simplu: făceai un C.A.R. Adică de bani făceai repede rost. Banii nu erau o problemă atunci. Problema era într-adevăr să găseşti sursele. Că piaţă era, slavă domnului! Nu făceai faţă. Era foarte uşor să faci bişniţă, doar trebuia să vrei lucrul ăsta.

 

Antonio Momoc si George Mocanu

foto via Antonio Momoc