BERNARD SHAW
„Casa inimilor frânte”
Paul Sterian
Curentul, Anul I, No. 158, sâmbătă 23 iunie 1928, p. 1
Mărturisesc de la început că, până la „Casa inimilor frânte”, (jucată la Paris pentru întâia oară de soţii Pitoeff în ianuarie 1928), teatrul lui Shaw, cu toate însuşirile lui incontestabile, nu m-a mulţumit pe deplin. Sub ironia şi humorul situaţiilor, foarte abil întreţesute, Shaw avea grijă să nu lase să se străvadă nimic din fiorul teatrului înalt, nici măcar pentru ochiul iniţiaţilor. Vervă iscusit construită, însă tot atât de fugară şi lesne de spulberat ca şi spuma, teatrul lui Shaw, deşi cochetând cu tragicul de multe dori, se menţinea totuşi în limitele farsei. „Dilema doctorului”, cu toată gravitatea aparentă în care ne-o înfăţişează titlul, nu ajunge să constituie în sufletul personagiilor, necum în cel al spectatorului, măcar o dilemă propriu zisă, dar să se mai urce până la dilema veşnică a tuturor sufletelor, până la tragedie? Lugne-Poe a făcut totul în acest an ca să învie piesa aceasta din tinereţea lui Shaw. Totuşi, cu toată priceperea directorului şi cu tot talentul actorilor, pot spune că piesa aceasta nu a izbutit.
Şi, plecând de la aceasta şi lăsând la o parte seria întreagă, mai nouă sau mai veche, cea din care face parte „Profesiunea Doamnei Warren” şi cea din care crescu „Marea Caterină”, dacă ne oprim la „Ioana de Arc”, adevărata piatră de încercare a geniului teatral al lui Shaw, trebuie să facem aceeaşi mărturisire,. Piesa construită foarte abil şi având de toate în ea, pentru ca toţi să ia câte ceva: misticul, lumini mistice, iar raţionalistul explicării raţionale, îmi pare mai curând o temă de istorie frumos dezlegată şi dialogată, decât o adevărată piesă de teatru. Pentru a reprezenta o sfântă în teatru nu există decât o singură cale: „misterul”. Shaw care nu putuse lega o tragedie, nici nu se încumeta să apuce această cale şi-şi botează el însuşi piesa: „hronic”. În zadar a încercat Ludmila Pitoeff, cu jocul ei minunat, să dea piesei lui Shaw o coloratură strict mistică. Nu poţi adăoga piesei ceea ce autorul ei se încăpăţânează să nu-i dea.
De aceea, în general vorbind, voiu fi de acord cu criticul teatral al revistei paneuropene conducă de Romain Rolland. În numărul recent al revistei „Europe”, criticul teatral vede în teatrul lui Shaw numai o „farsă admirabilă” şi o „delicioasă pălăvrăgeală”. Şi voiu admira, împreună cu acesta, cum Shaw izbuteşte cu cruzime şi cinism, dar cu atâta haz, să-şi umfle şi să-şi dezumfle personagiile ce le creează în teatrul său.
„Casa inimilor frânte”, însă, nu ne mai poate îndreptăţi aceeaşi judecată. Titlul ne spune de la început, prin noutatea lui în seria celorlalte titluri ale pieselor lui Shaw, că vom avea de-a face cu ceva neobişnuit. Nu voiu mai fi, deci, de acord cu criticul de mai sus, care fixează şi această piesă în linia celorlalte de până acum.
„Casa inimilor frânte”, lucrată între anii 1913-1916, este ceva unic în teatrul lui Shaw. Şi, mai mult decât atât: prin ea Shaw construieşte dintr-o dată cea mai tânără, cea mai reprezentativă şi cea mai frumoasă mărturie a propriului său suflet şi a sufletului contemporan, nu numai în ce are el specific englezesc, ci şi în însuşirile-i general europene.
Iar dacă ar fă considerăm şi această piesă ca o „nostimă păcăleală” din partea lui Shaw, ar fi în felul acesta: obişnuindu-ne să-l vedem conducând sforile teatrului său, peste tot prezent cu iscusinţa-i, însă nelăsând să apară niciodată ideea-i cea mai adâncă, arată, de astă dată, ochilor noştri blazaţi, fără prevenire, ce e mai intim sufletului său. Noi însă, cu prejudecata formată din celelalte piese, nu vom vedea aceasta. Bernard Shaw era sigur că se va întâmpla astfel. De aceea s-a dezvăluit pentru ca nimeni să nu-l vadă şi să-l înţeleagă. Şi, pentru ca să „nu vedem”, Shaw subliniază evidentul: subtitlul piesei este: „fantezie după felul rusesc pe teme englezeşti”! Iată, deci, care-i păcăleala cea mare pe care ne-a pregătit-o Shaw de astă dată! Criticii să fie mai atenţi!
Într-o atmosferă grea şi înăbuşitoare se adună o seamă de oameni, mai mult tineri, sau voind să pară, însă blazaţi, cu sufletul trăgând a moarte pe buzele uscate de arşiţa spleenului. Numai două coloane pure de lumină se înalţă în această noapte a sufletului plină de presimţământul furtunilor metafizice. Nepătata Ellie, tânără fragedă, iubitoare de Shakespeare, a cărei inimă se va frânge spre purificarea atmosferei şi Căpitanul Shotover, vechiul lup de mare, cu barba înspumată de valuri, om cu apucături bizare, care „intră şi iese pe uşă” căutându-şi veşnic de treabă şi nefăcând nimic însă, izbutind prin această continuă agitare să vânture aerul înăbuşit.
Căpitanul Shotover şi-a aşezat gospodăria în amintirea lungilor călătorii pe mare într-o casă împărţită şi mobilată ca o adevărată corabie. Aici locuieşte el, – dedându-se la invenţii care de care mai bizare şi căutând să atingă „al 7-lea grad de concentraţiune”, – împreună cu una din cele două fiice ale lui, Hesiona, căsătorită cu Don Juanul, cumpănit, senzual şi mincinos, însă temerar, Hector Dodo. În această casă, în care „se joacă mingea cu capetele oamenilor”, şi „unde nici hoţii nu se pot purta în chip natural”, se ivesc pe rând, pentru a forma o „societate agreabilă, frumoase specimene din cele mai bune produse de cultură englezească: oameni încântători, foarte înaintaţi în idei, fără prejudecăţi, sinceri, umani, fără prea multe ifose, democraţi, liber cugetători, în fine, tot ce e delicios pentru oameni care gândesc (!)”. (Mazzini, act. III).
Se iveşte Ellie, gândindu-se să se mărite, în semn de recunoştinţă şi pentru a-şi scoate familia din sărăcie, cu marele financiar Mangan, binefăcătorul tatălui ei. Se rătăceşte Lady Utterword, „Rianette”, cea de a doua fiică a căpitanului Shotover. Se rătăceşte în această casă dezordonată şi fără maniere, fiindcă Lady Utterword este, cum ea însăşi spune, o „femeie de lume”, din care „dacă îţi dai osteneală să vorbeşti cu totul corect şi să te porţi cu totul corect, poţi face ce vrei”. După ea, nepoftit, va sosi Randall „ratatul”, cumnatul acesteia, mânat de iubirea platonică ce i-a închinat-o. şi Mazzini Dunn, administratorul fabricilor lui Mangan, tatăl Elliei, cu gesturi modeste, însă cu gânduri utopice pe care se sileşte din toate puterile să le domolească.
Şi nu trebuie uitat „hoţul” care nici măcar curagios şi nici propriu zis hoţ nu e. Se introduce prin case „pune în buzunar câteva linguri de argint şi câteva diamante, apoi face o gălăgie infernală. E prins şi se face o colectă pentru el”. Toate aceste „animale sosite în această menajerie”, cum spune Hesiona, stau de vorbă necontenit, într-o atmosferă de pâclă şi de zăbuşeală sufletească. Intriga nu are însemnătate.
(Va urma)
De acelasi autor:
Lasă un răspuns