BERNARD SHOW
„Casa inimilor frânte”
Paul Sterian
Curentul, Anul I, No. 189, marţi 24 iulie 1928, p.1
II
Piesa converge către lepădarea măştilor, brutală şi totală. În fiecare, mai întâi el şi apoi ceilalţi, descoperă un egoist, un om fără scrupule, o fantoşă socială şi sufletească.
Ellie, cu toată puritatea sufletului ei proaspăt şi „sweet”, nu căuta măritişul decât pentru a nu se mai gândi cât va dura perechea de mănuşi.
Gradul al VII-lea de concentraţiune îl găsea căpitanul Shotover în sticla cu Rhum.
Hector Dodo, cu tot spiritu-i de înaltă aventură, e un biet om de nimic, legat de rochiile soţiei sale.
Mangan, financiarul respingător de urât, nu e nici măcar bun la inimă şi nici nu posedă o avere reală.
Cele două fete ale bătrânului Shotover, cu tot farmecul lor infernal, – nici un bărbat nu poate scăpa de seducţiunea lor, – nu sunt decât nişte persoane bătrâne cu părul fals sau vopsit, căutând să-şi păstreze o tinereţe pe care de mult au pierdut-o.
Iar hoţul, am spus-o mai sus, nu se arată decât ca un mârşav cerşetor.
Totuşi sufletele acestora se vor frânge unul câte unul în „Casa inimilor frânte”. Căpitanul Shotover, apărând şi dispărând, va avea grijă să întrebe: „E aici un suflet care suferă. Despre ce este vorba?” Unul câte unul va simţi inima sfărâmându-i-se: „o senzaţie curioasă: un fel de durere care din fericire este dincolo de putinţa noastră de simţire”.
Toate fantoşele acestea, odată dezumflate, vor descoperi de-acum că au o inimă. Vor recunoaşte în celălalt, oricât de mizerabil ar fi, o inimă frântă. „Eşti un om real. Ai avut o mamă ca şi toată lumea. Nu mă gândisem la aceasta mai înainte”, va spune Hesiona lui Mangan, pe care-l dispreţuia total până atunci.
Şi, deşi acţiunea, fără intrigă, nu înaintează, piesa totuşi se îndreaptă, încet, sigur, condusă parcă de o mână nevăzută dar pricepută, către o culme, spre un liman.
Toţi simţindu-şi adânc nimicnicia aşteaptă de-acum moartea să cadă în ploaie de şrapnel, ca o mană dumnezeiască. Fiindcă piesa care, pentru cine ştie să vadă şi să audă, ia proporţii de apocalips, se petrece în timpul războiului.
Deasupra casei căpitanului Shotover, în vuiet devenind din ce în ce mai intens şi apoi după ce bomba a fost aruncată, stingându-se ca un vis rău, se roteşte, corb alb al morţii, avionul duşman, din care mânia şi răzbunarea zeului trebuie să cadă. Hoţul şi marele financiar, care s-au temut de moarte şi s-au ascuns în carierele de piatră de lângă casă, sunt omorâţi pe loc.
Rămân toţi ceilalţi, în nădejdea că avionul va reveni în seara următoare.
Între timp, Ellie, nefericita în dragoste, s-a unit printr-o căsătorie albă cu bătrânul marinar Shotover.
Cu greu se pot arăta toate bogăţiile pe care Shaw, de astă dată fără nici o zgârcenie, le-a dăruit acestei piese. Toate problemele păcii şi ale războiului, ale sufletului şi ale societăţii engleze şi europene, ale tinerilor şi ale bătrânilor sunt vânturate de personagiile care nu fac altceva decât discută împreună, de cele mai multe dori stând comod în fotolii. Şi totuşi piesa este extrem de vioaie. Te ţine într-o atenţie continuă. Nu pierzi nici un singur cuvânt, căci nici unul nu e de prisos.
Toată piesa se învârteşte în jurul extravaganţei bătrânului căpitan şi al Elliei cea cu inima frântă.
Cine e căpitanul? Cine e Ellie? Desigur că această „casă a inimilor frânte” este un simbol întreit. E teatrul, întreg teatrul lui Shaw. Anglia. Societatea contemporană. Figura învechitului Căpitan şi cea a fragedei Ellie sunt şi ele simbolice. Este „căpitanul Shotover” o mărturisire de credinţă? Show îşi înfăţişează sufletul sub masca acestuia? Desigur că da, Pitoeff, care a jucat acest rol, şi-a compus masca după chipul lui Shaw însuşi. Însă simbolul este mai înalt. Shaw se vrea confundat cu sufletul bătrânei Anglii. Tradiţia milenară a sufletului englez cată a fi reprezentată prin figura acestui navigator. Iar Ellie e fragedul suflet al tinerelor generaţii. Cât de minunat sunt puse faţă în faţă aceste două suflete. Ce profetic testament nu iese din mintea vioaie a bătrânului Shotover: „Când eşti bătrân, foarte bătrân, ca mine, visele vin singure. Nu ştii cât e de îngrozitor”.
„Tu, tu eşti tânără, şi dormi numai ziua şi somnul tău e adânc… Dar mai târziu vei dormi şi după amiaza şi, mai târziu încă, vei dormi chiar dimineaţa. Şi te vei deştepta obosită, obosită de viaţă. Nu vei fi niciodată dezrobită de moţăit şi de vise. Şi la fiecare zece minute, în cursul lucrului tău, visele vor veni să te surprindă, dacă nu ai grijă să te ţii deşteptat cu rhum…”
„Văd fetele mele şi soţii lor ducând această existenţă de romanesc, de sentimentalitate şi de snobism pentru a alerga după bani, confort şi tristul terre-a-terre. Pe puntea corăbiei mele, în mijlocul ciclonului sau prins de gheţuri în timpul tristei ierni polare, fără soare vreme de luni întregi, eram de zece ori mai fericit decât tu sau aceşti oameni aţi fost vreodată. Tu cauţi un soţ bogat. Eu, la vârsta ta, eram în căutarea privaţiunilor, a pericolelor, a ororilor şi a morţii, pentru ca să simt în mine viaţa cu mai multă intensitate. Nu dădeam voie temerii de moarte să conducă viaţa-mi. Voi, voi veţi lăsa frica de sărăcie să îndrepte viaţa voastră. Şi recompensa voastră va fi că veţi mânca, dar nu veţi trăi”. Şi (recomandaţie specială pentru englezi) : „Mântuirea Angliei stă în navigaţie”.
Încheiu cu o nădejde, dată în formă de întrebare: care dintre directorii teatrelor româneşti se va grăbi să înscrie în repertoriul teatrului nostru „Casa inimilor frânte”?
Vezi si:
Lasă un răspuns