Căluşarii români la Londra şi realitatea folclorică a Bucureştilor[1]
Mihai Pop
Anul acesta, căluşarii români au fost, din nou, invitaţi de către „English Folk Dance and Song Society” să ia parte la festivalurile internaţionale de dansuri care s-au ţinut la Londra. De data aceasta, a fost aleasă să participe la aceste concursuri o altă echipă decât cea care participase în 1935. Ea este însă din aceeaşi comună, Pădureţi–Argeş.
Echipa de anul acesta are de vătaf pe Grigore Stan şi prezintă în alcătuirea ei un lucru demn de subliniat: trei dintre jucătorii ei sunt sergenţi de stradă în poliţia Bucureştilor, iar doi angajaţi la Societatea Tramvaielor Bucureşti. Cinci, deci, sunt plecaţi de mult din satul lor, îşi au rosturile permanente în Bucureşti, trăiesc cu familiile aici şi numai cinci şi cu cei doi lăutari mai trăiesc şi astăzi în comuna Pădureţi–Argeş. Totuşi, această echipă este considerată de specialişti ca una dintre cele mai bune din ţară, ea cunoaşte şi practică forma cea mai autentică şi mai completă [sic] a jocului căluşului şi, cu toate că însuşi vătaful ei, Grigore Stan, este angajat al Societăţii Tramvaielor Bucureşti, este perfect unitară, legată după toate prescripţiile rituale ale obiceiului. Deci, faptul că cei mai mulţi dintre jucătorii acestei echipe sunt azi Bucureşteni şi au ocupaţii prin excelenţă urbane, nu impietează cu nimic asupra autenticităţii şi valorii folclorice a jocului lor. Aceasta fiind situaţia, se pare însă că realitatea folclorică românească este alta decât se spune şi decât ne-am obişnuit să o considerăm şi că alta este şi realitatea socială a Bucureştilor decât cea cunoscută şi acceptată curent, căci iată că jocul căluşului trăieşte nu numai în satele Munteniei şi Olteniei, ci şi în Bucureşti, capitala României întregi şi moderne.
Ceea ce trecătorul Bucureştean şi provincialul sau străinul venit aici pot să vadă, în fiecare vară, în preajma sărbătorilor Rusaliilor, echipe care joacă căluşul în faţa cafenelelor şi a restaurantelor, în pieţe sau în parcuri, nu sunt căluşari veniţi de la ţară, ci Bucureşteni, adică ţărani care şi-au părăsit mai demult satele lor şi azi trăiesc la Bucureşti, ca angajaţi ai Societăţii Tramvaielor, ca sergenţi de stradă, ca lucrători de fabrică sau altceva. Aceştia, odată cu sosirea timpului ritual, dezbracă uniforma, îmbrăcămintea de fabrică sau haina de oraş, pun costumul căluşăresc, îşi aleg timpul liber, formează cete, iau prăjina cu usturoiul verde în vârf şi fac jocul căluşului – la fel cum ar face în satele lor – pe asfaltul Capitalei, între case bloc, împiedecând uneori circulaţia vehiculelor moderne. Obiceiul este deci păstrat, chiar dacă nu toate prescripţiile lui rituale pot fi ţinute. Sergenţii de stradă care, înainte cu câteva ore, în cea mai urbană şi mai modernă ţinută, dirijau circulaţia unui mare oraş, schimbă uniforma lor cu cască şi mănuşi albe, pe costumul cu pălărie înzorzonată, cu opinci sunătoare şi bete, devin dintr-odată căluşari, adică practică unul dintre cele mai ciudate şi mai frumoase obiceiuri ale vieţii săteşti româneşti.
Jocul căluşului nu este, însă, una dintre ciudăţeniile Bucureştilor, ci o formă caracteristică a structurii generale a vieţii Capitalei României de astăzi. Ceea ce este valabil pentru trăirea obiceiului căluşului la Bucureşti este valabil pentru aproape toate manifestările folclorice româneşti. Înainte de sărbătorile Crăciunului, la 19, 20 decembrie 1938, Societatea comercială oficială de turism „România” a organizat în sala Ateneului Român două spectacole cu datini de Crăciun şi Anul Nou. Dintre datinile prezentate la aceste spectacole, au fost demne de remarcat mai cu seamă cele două variante ale jocului caprei: „ţurca” din Târnava Mare şi „caprele” din Bucovina, precum şi „vicleiul” din Mehedinţi, de fapt un joc de păpuşi integrat obiceiului Irozilor şi prezentat însoţit de cântarea cântecelor stelei.
Cei care au prezentat „ţurca“ din Târnava Mare sunt lucrători la fabrica „Malaxa”. Dintre cei cu „caprele” din Bucovina, unii lucrează şi ei tot la fabrica „Malaxa”, iar alţii la fabrica de ciocolată „Zamfirescu”. Păpuşarul din Mehedinţi şi unii dintre tovarăşii lui colindători lucrează la fabrica de pâine „Grozăvescu”, alţii, din acelaşi grup, sunt lucrători la Moara Comercială. Pe cei care au jucat „caprele” din Bucovina, i-am văzut în timpul sărbătorilor de Crăciun, în aceeaşi formaţie, cu măştile lor pitoreşti şi cu autenticele costume Bucovinene, trecând de mai multe ori prin centrul Bucureştilor, urând şi hăulind prin faţa cafenelelor şi restaurantelor. Cei din Târnava-Mare şi-au luat cu ei „ţurca” pentru ca să colinde cu ea de sărbători, pe la vecini şi cunoscuţi. Desigur că nici cei din Mehedinţi nu s-au lăsat mai prejos. De altfel, cine a vrut să observe a putut vedea, în zilele dintre ajunul Crăciunului şi Bobotează, cât de mult se practică la Bucureşti datinile ţărăneşti, cât de plini sunt Bucureştii de folclor şi câte din obiceiurile de la ţară sunt păstrate, chiar cu grijă pentru autenticitatea lor rituală uneori, de către Bucureşteni. De fiecare Crăciun şi An Nou, Bucureştii sunt plini de copii cu steaua, de Irozi, de pluguşoare şi sorcove.
Dar nu numai cu prilejul sărbătorilor apar aspectele folclorice ale Bucureştilor. Cu astfel de prilejuri, poate, ele devin mai evidente pentru că folclorul, în formele lui de manifestare rituală, vine până în centrul Capitalei. Folclorul trăieşte, însă, în permanenţă la Bucureşti şi-l întâlnim la toate cârciumile populare, în obiceiurile şi practicile rituale ale celor mai mulţi dintre Bucureştenii de azi, iar în duminici şi sărbători, la horele şi jocurile de la localurile de pe Bulevardul Maria sau Calea Rahovei, din Ferentari, din Floreasca sau din orice alt cartier periferic. Sunt horele şi jocurile celor care mai ieri erau ţărani, care azi însă sunt angajaţi ai Societăţii Tramvaielor, sergenţi de stradă, hamali, lucrători de fabrică, băieţi de prăvălie, zarzavagii, brutari, măturători sau altceva; care mai ieri erau din Bucovina, din Bihor, de pe Someş, Mureş sau Târnava, din Ţara Oltului, din Gorj, Mehedinţi, Argeş sau Ialomiţa, iar azi sunt Bucureşteni şi cei mai mulţi vor şi rămâne în Bucureşti. Toate cartierele periferice, unde în cea mai mare parte locuieşte această categorie de oameni, sunt pline de folclor. Dar nu arareori se întâmplă să auzi pe marile bulevarde din centru accentele unui cântec lung trăgănat de un vânzător de fructe sau să te întâmpine la intrarea într-o casă bloc, de cea mai modernă factură, un cântec ardelenesc propriu-zis, fluierat de portar sau cântat de vreo servitoare.
A spune, însă, că folclorul trăieşte la Bucureşti numai la categoriile de oameni de care ne-am ocupat ar fi să simplificăm lucrurile. Cântecul popular, jocurile şi foarte multe dintre credinţe degajate de obiceiuri, deci care şi-au pierdut, de cele mai multe ori, valoarea rituală, trăiesc încă puternic la toţi bucureştenii de mijloc, pătrunzând ca manifestări autonome, foarte sus pe scara categoriilor sociale şi păstrându-se foarte adânc, nu numai la cei cu viaţă urbană recentă, ci şi la mulţi dintre cei care pot să numere în urma lor câteva generaţii de orăşeni. Desigur, pentru aceştia valoarea folclorului este alta, aceasta însă nu îndreptăţeşte negarea lui, ci pune doar problema funcţiei diferitelor manifestări folclorice în viaţa Bucureştilor şi, prin aceasta, atrage după sine în mod natural şi nevoia de a fixa momentul social al vieţii Capitalei României de azi în toată complexitatea lui şi în ansamblul structurii sociale a ţării întregi. Că lucrurile se prezintă într-adevăr astfel, o dovedeşte, de pildă, succesul pe care îl au la Bucureşteanul de mijloc cântecele populare transmise de postul de radiodifuziune sau afluenţa mare a unui anumit public din Bucureşti şi de la ţară, mereu din aceeaşi categorie de mijloc, la restaurantul „Neptun” din Piaţa Buzeşti, numai pentru că la acest local cântă cunoscuta interpretă a cântecelor populare, Maria Tănase. Dar tocmai aceste fapte arată complexitatea problemei atunci când vrei să priveşti viaţa folclorică a Bucureştilor, în adevărata ei realitate.
Cântecele populare transmise de postul de radiodifuziune, ca şi cele cântate de Maria Tănase, sunt de cele mai multe ori variante specifice Bucureştilor şi funcţia lor este alta aici decât la ţară, alta pentru unele categorii sociale şi alta pentru celelalte. Nu numai funcţia cântecului popular autonom sau autonomizat este însă alta, ci şi cea a cântecelor şi jocurilor legate de anumite prilejuri. Şi obiceiurile, şi cântecele rituale au, atât ca funcţie, cât şi ca structură, variante Bucureştene. La obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou, aşa cum se practică la Bucureşti, desigur că rosturile utilitariste predomină, că funcţia lor este înainte de toate economică şi, iarăşi sigur, că în forma de prezentare a lor, se fac o serie de adaptări potrivit mediului nou, că, deci, faptele rituale câştigă valori şi funcţii noi.
Se poate observa aici o întreagă gamă a variaţiilor după categoria socială a executorilor, dar şi după cea a celor pentru care sunt executate; după originea ţărănească a celor dintâi, dar, desigur, şi după locul unde au fost executate în Bucureşti, ca şi după o serie de alte momente. Se vede cum pluguşorul, de pildă, este altul dacă e făcut de ţărani cu tradiţia uratului prin Bucureşti, altul dacă este făcut de ţiganii de suburbie, numai cu scopul de a câştiga câţiva gologani, şi altul dacă e făcut de Bucureşteanul de dată recentă, pentru a ura celor din aceeaşi regiune cu el, ori numai vecinilor din mahala. Între pluguşorul în trei beţe, tras de o biată mârţoagă, a ţiganului care urează pentru bani şi pluguşorul tras de doi boi şi împodobit după toate prescripţiile rituale, cu care urează la periferie Bucureştenii de dată recentă, se pot vedea toate variantele posibile atât ca structură folclorică, cât şi ca funcţie socială. La fel, între cei care îşi pun doar o „cămaşă naţională”, până atunci simplă cămaşă de noapte, peste hainele nemţeşti, pentru a da mai mult caracter ritual sorcovitului lor şi între cei care pretind că, pentru a „juca caprele”, trebuie să aibă măştile şi costumele întocmai cum prevede ritualul de la ţară, se poate observa întreagă gama variaţiilor de atitudine şi schimbărilor de funcţie pe care le pot lua unele lucruri prin integrare într-un obicei şi unele obiceiuri prin transpunerea lor într-un nou mediu.
Varietatea folclorică a Bucureştilor nu este, însă, decât unul dintre aspectele complexităţii lui sociale. Dacă folclorul întregului popor românesc, aproape, trăieşte la Bucureşti, păstrându-şi diferenţele regionale, dacă aici se pot observa toate variaţiile funcţionale ale unor anumite manifestări folclorice şi toate schimbările de structură ale altora, dacă viaţa folclorică o găsim aici, manifestându-se uneori în toată amploarea ei, alteori abia subtilizată [sic] printre formele de viaţă modernă, e pentru că Bucureştenii, mai cu seamă cei de dată recentă, trăiesc încă în grupuri regionale compacte, care caută să se deosebească unele de altele şi aceste deosebiri le oferă în anumite momente tocmai specificităţile lor folclorice, pentru că aici satul trăieşte, atât în manifestările colective, cât şi în sufletul individului izolat, de-a valma cu oraşul, pentru că, de fapt, categoriile sociale nu sunt definitiv diferenţiate, precum nu este diferenţiat sătescul de orăşenesc. Prin această structură a sa, însă, Bucureştii nu ocupă o poziţie specifică, proprie numai lor, ci marchează un moment social general întregii Românii.
Se pare că, de la război încoace, n-am trăit, cum s-ar crede şi cum se crede uneori chiar, un proces de diferenţiere a satului de oraş, ci un proces de penetrare a sătescului în oraşe şi a urbanului la sate. Căci, dacă despre Bucureşti se poate afirma, pe temeiul observaţiilor făcute asupra vieţii lui folclorice şi pe temeiul altor elemente din domeniul economic şi cultural, că nu are o structură orăşenească bine cristalizată, tot aşa, se poate spune şi despre o foarte mare parte din satele României că structura lor tradiţională a intrat, în urma penetrării elementelor de viaţă urbană, în dezagregare. Dacă bucureşteanul de astăzi devine din băiat de la ţară ajuns ucenic la oraş, calfă, apoi maestru şi apoi proprietar de întreprindere; sau din acelaşi băiat de la ţară, „picolo” la restaurant, apoi chelner, apoi şef sau director, ca pe urmă să ajungă proprietar de mari şi moderne restaurante şi să-şi creeze chiar sucursale în străinătate, sau din vânzător de ziare, urcând întreagă scara, gazetar cu mare renume şi poate om cu funcţie deosebită în Stat, săteanul caută şi el, pe cât poate, să se adapteze noilor forme de viaţă, împrumutând de la oraş nu numai costumul, mobila, anumite cântece şi dansuri, ci şi instrumente de lucru şi metode de exploatare şi, îndeosebi, o anumită mentalitate tehnică specific modernă. Spiritul de pionier caracterizează pe ţăranul devenit orăşean, dar şi pe cel rămas la sate.
Cele două Românii, o Românie a satelor şi una a oraşelor, pe care le-au gândit, le-au propovăduit şi le-au visat, oamenii politici şi ideologii veacului trecut şi în care mai cred încă şi astăzi unii care, ca şi cei din veacul trecut, voiau ca România să fie integrată Europei apusene, deci să fie după chipul şi asemănarea ei, nu s-au format cum aşteptau aceştia. România de azi este încă în plin proces de formaţie, ea îşi caută noua structură. Şi satul, şi oraşul trăiesc încă de-a valma, nu s-au diferenţiat, nu s-au cristalizat ca în Europa de apus, fiecare în structuri proprii. Dacă se spune azi, de obicei, că există o Românie veche şi o Românie nouă, că adică există două aspecte ale fenomenului românesc, unul tradiţional şi altul modern, e numai pentru că aceasta corespunde unei succesiuni în timp şi pentru că cei care au gândit până acum asupra acestui fenomen au crezut că aceste două aspecte îi sunt indispensabile. Dacă, iarăşi, credem că măcar în parte România satelor reprezintă aspectul tradiţional al fenomenului românesc, iar România oraşelor cel modern, e tot din aceleaşi motive. De fapt, în România veche, ca şi în România modernă, au existat sate şi oraşe, cu asemănări şi deosebiri de formă şi structură, cu specificităţi regionale şi diferenţieri sociale, fără să se poată afirma că, dacă pentru România veche elementul hotărâtor erau satele, atunci pentru cea modernă trebuie să fie oraşele, că adică, dacă pe cea dintâi o caracteriza aspectul rural, pentru cea de-a doua era caracteristic aspectul urban. De fapt, a fost întotdeauna o singură Românie, în care elementul rural a fost hotărâtor şi care n-a reuşit să-şi creeze o viaţă citadină bine cristalizată, cum e cea din Europa de apus. Fenomenul românesc sub aspectul lui sătesc, trăieşte şi azi viu în întreaga structură a Bucureştilor şi a mai tuturor oraşelor României, pe de altă parte, însă, viaţa modernă, cu multiplele ei forme de manifestare, a pătruns adânc la sate.
Adaptarea la formele de viaţă modernă nu este, deci, proprie numai orăşenilor sau ţăranilor veniţi la oraşe, ci şi celor care au rămas la sate. Nu numai oraşele se modernizează, ci şi satele. Dar dacă la oraşe modernizarea nu înseamnă deloc adaptarea la tipul de oraşe obişnuit în Europa apuseană, ci crearea unui tip nou ca formă şi ca structură, apoi şi la sate modernizarea nu înseamnă „civilizarea” satului, adică ridicarea nivelului lui şi apropierea de satele din Europa de apus, ci o totală schimbare a structurii lor. Modernizarea vieţii săteşti, ca şi cea a oraşelor, momentul social pe care îl trăieşte România de azi, duce, deci, la crearea unor oraşe şi a unor sate de tip nou, altele decât cele din Europa de apus. La formarea lor contribuie reciproc atât sătescul, cât şi orăşenescul, care nu s-au diferenţiat, deci nu se exclud, ci trăiesc de-a valma, deci se întregesc. Dacă, pentru nevoia expunerii, ar fi să numim România veche, România dintâi; iar cea pe care ideologii au dorit-o asimilată Europei, cea din veacul XIX şi de dinainte de război, România a doua, apoi România de azi, România modernă, care, la sate ca şi la oraşe, îşi caută formele noi de viaţă, îşi creează structura proprie, potrivit spiritului lumii veacului XX, am numi-o a treia Românie.
Această a treia Românie, cu structură modernă, alta decât structura Europei de apus, şi cu infinit mai multe posibilităţi de dezvoltare decât oricare dintre Statele acestei Europe tocmai pentru că îi lipsesc formele bine cristalizate şi întărite printr-o lungă tradiţie, este aspectul actual al fenomenului românesc şi, sub acest aspect, toate cele constatate despre viaţa folclorică a Bucureştilor şi despre modernizarea, deci dezagregarea formelor tradiţionale ale vieţii săteşti, îşi au înţelesul şi rosturile lor. Fenomenul românesc de astăzi, caracterizat, în parte, prin complexitatea stărilor sociale, prin nediferenţierea satului de oraş, prin îmbinarea dintre tradiţional şi modern şi prin spiritul de pionier al românilor de azi, fie săteni, fie orăşeni, îşi caută deci aşezarea în această a treia Românie. El trăieşte sub semnul construirii noi, pentru că are dinamică proprie izvorâtă din chiar complexitatea lucrurilor şi pentru că spiritul de pionier, tinzând înainte, îi dă mereu imbolduri spre creaţii noi. Pentru înţelegerea României a treia, a fenomenului românesc de astăzi şi a orientărilor lui, nu ne este de folos, însă, numai cunoaşterea şi priceperea Europei de apus şi nici cercetarea răsăritului, cum au crezut-o unii, precum nu este suficientă nici adâncirea tradiţiei numai. De mult mai mare folos pentru înţelegerea, dar mai cu seamă pentru îndrumarea ei, poate fi fenomenul american şi poate cel al Rusiei de azi, care, pornind de la realităţi în multe asemănătoare cu cele româneşti, a făcut câţiva paşi, într-adevăr remarcabili, spre formele de viaţă modernă.
[1] Sociologie românească, anul III, nr. 10-12/ octombrie-decembrie 1938, pp. 561-564
Lasă un răspuns