”Cand auzeam ca e o conferinta la Fundatia Carol… toti gramada!”

„Când auzeam că e o conferinţă la Fundaţia Carol… toţi grămadă!”

Elena Neamţu

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8. , Ed. Curtea Veche, 2009

– Mă interesează opţiunea pentru sociologie. Când v-aţi înscris la facultate?

– În anul 1930-31. Primul an în 1930.

– Şi pentru ce aţi optat?

– Eu m-am înscris la geografie şi, după aceea, pe parcursul anilor – atunci nu era obligatoriu să dai toate examenele într-un an, le dădeai pe parcursul a patru ani, de exemplu aveai un examen la Iorga, îl dădeai când vroiai, în aceşti patru ani… Ei, şi când m-am hotărât în ultimii ani, atunci am spus, fac geografie-sociologie, nu geografie-istorie, şi atunci am optat. La examen, adică la obiectul secundar am dat sociologie.

– De ce aţi făcut această opţiune?

– Pentru că am avut nişte seminarii care mi-au plăcut grozav la sociologie.

– Cu cine?

– Cu Ricu Stahl, cu Bernea am avut, parcă… Dar Ricu Stahl venea întotdeauna cu imprimări, cu anumite lucruri culese de la monografii, ne punea să ascultăm benzi sau ce avea el acolo.

– Înregistrări pe cilindri de ceară, nu?

– Nu ştiu să spun acuma, dar ştiu că eram foarte încântaţi de seminarul lui.

– Aţi făcut seminarii şi cu Herseni?

– Nu ştiu dacă am avut cu Herseni.

– Şi cu Vlădescu-Răcoasa?

– Cu Vlădescu-Răcoasa n-am avut. Cu Ricu Stahl… /râde/ Asta ne-a plăcut nouă. Şi bineînţeles ne duceam la cursurile lui Gusti. Şi eram un grup care, mă rog, eram împreună, şi atunci spuneam: hai să mergem la cutare. Şi întotdeauna, fără să fim absolut mobilizaţi de nimeni, ne duceam la facultate şi ne duceam la toate cursurile, nu lipseam. Şi mi se părea curios acuma, când fiica mea a făcut asta, că li se ia prezenţa, că sunt sancţionaţi. Atunci cine vroia să se ducă, se ducea, cine nu, nu. Dar mai ales la geografie la Vâlsan, la Mehedinţi întotdeauna sala era plină. La seminarul lui Conea nu lipsea nimeni.

 – Conea ce preda?

– Geografie fizică. Cu el făceam seminariile.

– La cursul cui ţinea el seminar?

– Al lui Vâlsan. Mai era şi profesorul acesta… era asistent pe vremea aceea, pe urmă a devenit profesor, chiar cu el mi-am dat licenţa. La Caragiale am făcut practică pedagogică.

– Ce fel de geografie preda Simion Mehedinţi?

– Geografie generală. Făceam etnografie cu el. Şi în general, în sfârşit… intrau foarte multe… Ştiu că şi cursurile lui Mehedinţi erau excepţionale. Ne vorbea foarte frumos şi vorbea foarte frumos despre cultura popoarelor şi a triburilor, a eschimoşilor… Era într-adevăr un curs pe care nu vroiai să-l pierzi.

– Preda mai mult antropogeografie.

– Da. Şi antropogeografie, şi în general… şi geografie economică.

– Pe Bernea  l-aţi prins aici, sau la Sociologie?

– Pe Bernea la Sociologie. Ştiu că o dată am dat o lucrare, sau aşa ceva, şi toţi asistenţii lui Gusti atunci erau prezenţi acolo, ne-au supravegheat în sală. Cine o fi corectat, care din ei, nu ştiu să spun.

– Pe urmă Bernea a trecut de la Gusti la Mehedinţi.

– Da, eu probabil terminasem, nu ştiu.

– În ‘34-’35 a trecut.

– Da? Şi vă spun aşa. De exemplu, când eu eram… Eu am fost într-un grup de studenţi, de fete şi băieţi, care erau foarte buni. De exemplu erau, ca să spun aşa, primii 3 sau 4 ai lui Iorga. Era Emil Lăzărescu, era Ciurea, era băiatul lui Pogoneanu, Titus Pogoneanu şi Adriana Petroniu.

– Fratele lui Pichi.

– Fratele mai mic. Şi noi am venit de la Braşov cu Adriana şi, fiind prietenă cu Adriana, şi Adriana cu grupul acesta, ne duceam la Iorga. Are Iorga examen. Hai să mergem la Iorga! Eu eram la Geografie iarăşi tot cu o braşoveancă, cu Octaviana Ghia, şi atunci ne duceam, hai… Şi când ieşeam, întotdeauna: voi ce aveţi astăzi? Ne ducem la Lambrino. Hai să mergem la Lambrino! /râde/.

– El ce preda?

– Istoria antică. Şi atunci făceam grupul, şi noi ne plimbam cu grupul acesta, şi când auzeam că e o conferinţă la Fundaţia Carol, că aşa se numea atunci, toţi grămadă! Cine se duce, ţine locul. Şi întotdeauna la Fundaţia Carol era o lume nebună, pentru că toate somităţile veneau şi ţineau conferinţe.  Şi vedeam afişul la facultate.

– Acestea pentru Institutul Social Român sau…

– Nu, astea erau conferinţe publice, la care noi nu lipseam. Şi acuma mă gândesc cât eram de interesaţi. Asta vă spun că-i reproşam fiicei mele, că dragă, dar voi nu ştiţi decât facultate şi ceaiuri, sau întruniri tovărăşeşti /râde/. Zice, a, astăzi avem nu ştiu ce, şi se ia prezenţa. Pe vremea noastră nu se lua prezenţa, şi totuşi ne duceam. Ne duceam! Mai ales că eu am făcut şi patru ani Conservator.

– În paralel?

– Da, în paralel. Şi atunci alergam de la Conservator… Bine era că cursurile noastre la profesori, la Vâlsan, la Mehedinţi, erau întotdeauna după masă, după ora 5. Şi atunci puteam să alergăm de la unii la alţii.

 – Ce studiaţi la Conservator?

– Profesoara mea de muzică de la Braşov care mă folosea pe la serbări şi nu ştiu ce, m-a pregătit şi am dat examen la canto. Şi am dat examen la canto cu un grup care au ajuns la Operă. Dar eu după doi ani – n-aveam pian unde stăteam, şi trebuia să exersez în fiecare zi, vocalize, şi atunci mă duceam tocmai în strada Turda, unde aveam o colegă. Eu stăteam atunci în parcul Delavrancea, la un unchi, şi mă duceam tocmai în Turda în fiecare dimineaţă la ora 8 să fac vocalizele cu o colegă. Şi pe urmă ne duceam la Conservator. Şi am făcut la Conservator doi ani canto, şi după aceea, dacă am văzut că trebuie să mă tot plimb pentru vocalize şi aşa… şi atunci m-am înscris, am trecut la secţia pedagogică, adică profesoară de muzică .

– Pe Brăiloiu l-aţi avut profesor?

– Da, l-am avut.

– Nu  povestea studenţilor despre cercetările lui?

– Povestea, dar făceam cu el cursul, şi după aceea aveam seminar cu asistenta lui. Aura Şotropa, care s-a făcut şi artistă pe urmă. Am făcut cu Breazul, cu doamna Breazul am rămas pe urmă în legătură. Pe vremea aia la Conservator se făceau şase sau şapte ani, ca la Medicină. Şi tot se făceau memorii, ca măcar pentru noi, ăştia care facem secţia pedagogică să ni se reducă. Şi bineînţeles că nu s-a redus. După patru ani de Conservator am făcut cor şi dirijat, cu Ştefan Popescu. Foarte bun profesor, excepţional! Toţi profesorii noştri au fost foarte buni. Pe urmă eu m-am căsătorit şi am plecat la Braşov, şi am lăsat baltă Conservatorul, pentru că terminasem la facultate.

– Şi la cercetările de teren nu v-aţi dus?

– Nu am fost niciodată.

– Nu v-a tentat, sau…

– Nu ştiu, grupul nostru nu s-a dus. Eram din Braşov, eram vreo patru-cinci prietene foarte bune, şi nu ne-am dus. De exemplu, la Geografie am făcut şi cu o prietenă a mea din Braşov. Că aşa ne-am înscris. Când am venit să mă înscriu, m-am înscris bineînţeles întâi la Litere şi Filosofie. Pe urmă de-abia m-am înscris la Conservator. Atunci nu m-a primit dacă n-a venit tata să-mi dea consimţământul. Era, ştii, parcă ne-nscriam pentru aviaţie! /râde/ Şi pur şi simplu mi-a dat tata consimţământul, că-mi dă voie să mă înscriu, şi aşa m-am înscris! Deveneai artist, deveneai nu ştiu ce, era cu alţi ochi văzută probabil treaba asta. Şi am făcut doi ani pian, am făcut cu doamna Mihalcea canto… Era o viaţă frumoasă.

– În ce an aţi terminat?

– În ’35. Şi Conservatorul era lângă fostul liceu Carmen Silva, clădirea actualului Conservator… lângă el este o clădire mică. Acolo am făcut noi, în clădirea aia mică. Nu mai spun că corul şi dirijatul le-am făcut… erau nişte săli care dădeau spre Cişmigiu, un fel de demisol. Nu erau condiţii prea bune, dar am făcut treabă bună. Ştiu că ne-a plăcut, cor şi dirijat. De exemplu la cor şi dirijat eram colege cu Stelian Dinu, care a ajuns general la corul armatei, Dinu Stelian, compozitor. Aveam uniforme la Conservator, parcă eram eleve.

– Brăiloiu la curs era interesant? Că toţi colaboratorii vorbesc admirativ despre el.

– Era un om deştept, adică, da, însă era destul de… Mă rog, ca profesor, el venea, îşi spunea cursul, pleca, cum să vă spun eu, nu prea…

– Nu se apropia de studenţi.

– Da, da. Însă un om foarte deştept. Ca şi Breazul. Cursurile lui Breazul se ţineau la seminarul de popi, acolo undeva pe la… Nu ştiu, el era probabil profesor şi acolo, pe lângă Chirigiu pe undeva, acum nu ştiu ce-i în clădirea aia. O clădire frumoasă, mare. Şi aşa că le făceam în paralel, fugeam de acolo, dincolo, şi fără ca să ne sustragem de la niciun curs. Eu acum mă gândesc. Pentru că pe vremea aceea, de exemplu, erau studenţi care nu veneau deloc la curs, veneau doar la examen. Şi dacă-l luau anul ăsta, îl luau, dacă nu, la anu’ sau peste doi ani, n-avea importanţă. De aceea se spunea că poţi să fii student zece ani…

– Era bine, se puteau face două facultăţi concomitent fără probleme.

– Da, păi soţul meu, Bubi, a făcut Facultatea de Filosofie şi a făcut Dreptul. Şi a dat doctoratul aici… Tot aşa, probabil. L-a interesat în mod deosebit şi… se putea face.

– Practic cu sociologia nu aţi avut treabă până nu v-aţi căsătorit cu Octavian Neamţu.

– Nu. Şi deci tot ce ştiu, ştiu din anturajul lui.

– În 1947 v-aţi căsătorit.

– În ’47 m-am căsătorit cu Neamţu, în vară, la 4 iulie. Şi în anul ăla el şi-a dat doctoratul, chiar în vara aia.

 – Era aşa o perioadă…

– Însă, vedeţi, sociologia deja în ’47 prea mult nu mai e. El şi-a dat atunci doctoratul şi pe urmă… au fost desfiinţaţi.

– Se simţea sfârşitul, sau se mai întrevedeau perspective pentru sociologie?

– Nu, în sensul că soţul meu, el a fost cred că printre puţinii care niciun moment nu s-a gândit că… şi a continuat să scrie, să citească şi nu ştiu ce… Şi aşa s-a apucat el după treaba asta să actualizeze sociologia, în sensul să ţină mereu de preocuparea lui şi, mai mult decât atâta, el a fost cu iniţiativa după aceea, cu opera lui Gusti. Şi încă înainte a pregătit şi a citit, adică era un lucru care nu se ştia cum iese, dar el nu s-a lăsat. S-a zbătut.

– În ’48 s-a desfiinţat, adică a fost dat afară de Iorgu.

– Cam aşa, nu ştiu să vă spun exact.

– Şi atunci unde s-a dus Neamţu? Că din ceva trebuia trăit, nu?

– Da, din ceva trebuia trăit… S-a dus profesor la şcoala elementară din Ghencea. Aşa a fost numit. Şi acolo a predat nu ştiu ce materii, în sfârşit, la o şcoală elementară predai orice.

– Şcoală de şapte clase?

– De şapte clase. Elevul lui a fost Diplan, artistul, că l-a întâlnit pe urmă şi i-a spus „dom’ profesor!”. Soţul meu nu ştia că el chiar a ajuns artist la Naţional. „Ce-i cu tine, măi?” I-a făcut o deosebită plăcere. Ei, ştiu că pe vremea aceea a predat şi educaţie fizică, în completare de catedră. Eh, au fost nişte vremuri mai grele.

– Şi acolo cât timp a lucrat?

– Nu ştiu să spun câţi ani a lucrat la şcoala aia elementară. Dar a stat. Ştiu că era o iarnă, şi se întorcea cu sticle de lapte, câte o sticlă, două de lapte aducea de acolo, el care nu târguise niciodată nimic. Însă în toată perioada aia el cumpăra şi citea toate broşurile posibile, că la un moment dat eu, care eram cu gospodăria şi cu socotelile, ziceam „O să ajungem să mâncăm broşuri!”. Şi spunea: „Lasă, ai să vezi tu că ăsta-i capital”. Bun. Şi până la urmă s-a făcut o reciclare a profesorilor, şi făceam la Lazăr. Eu la Lazăr, şi el făcea la Şincai. Şi bineînţeles acolo ne dădeau o bibliografie de citit, şi noi veneam acasă, şi alergau bieţii profesori prin oraş ca să-şi cumpere, nu mai găseau broşurile, şi atunci el se ducea la raft şi scotea, şi spunea, „Uite, ai văzut!” /râde/.

– De acolo a fost închis, de la şcoală?

– Nu. Nu de la şcoală. Pe urmă a trecut la Ministerul Industriei Uşoare, la personal şi învăţământ: Adică era o secţie de învăţământ, şi l-au trecut ca specialist acolo. Şi bineînţeles cu organizarea şcolilor profesionale de la industria sticlei. Că acolo avea el un prieten care era director. Şi acolo a stat nu ştiu cât, şi atunci a umblat la Pădurea Neagră, unde aveau ei fabrici de sticlă. Cu învăţământul, cu cursurile de maiştri. Că pe urmă avea el nişte cursuri la şcolile astea de maiştri, din întreprinderi. Şi de câteva ori, când era trimis în provincie, m-am dus şi eu şi am ţinut nişte cursuri în locul lui, cu organizarea muncii, cu educaţie politică… Nu ştiu ce obiecte mai erau. Deci, era deja profesor la şcoala industriei uşoare. La cursurile serale, cursurile de zi, nu ştiu… se făceau fel de fel de cursuri, de 6 luni, de nu ştiu câţi ani. Şi pe urmă de acolo a trecut, cred că pe urmă a fost închis.

– Nu au spus de ce?

– Nu. Asta nu se spunea. /râde/

– Nici măcar proces n-a fost?

– Nu, a fost un proces mare! Atunci a fost un proces mare, cu Pătrăşcanu. El era prieten cu Pichi Pogoneanu, cu ăştia toţi… Deşi el n-a făcut niciodată politică, el n-a intrat în politică, dar nu ştiu de acest proces absolut nimic. Ştiu când a ieşit că mi-a spus că a fost încă înainte chemat, şi întrebat, şi iar chemat, dar el nu-mi spunea. Când venea acasă nu-mi spunea „Mă duc la Ministerul de Interne, că m-au chemat acolo”. Nu-mi spunea niciodată. Şi, în sfârşit, era într-o vineri a Paştelui parcă, fusesem noi la biserică cu fiică-mea şi cu el, şi-am venit acasă, şi au venit, şi l-au ridicat. Dar pe vremea asta el era deja la Centrală, fiind la Sticlă acolo, era la Eprubeta angajat, planificator sau cam aşa ceva. Deci, când a fost ridicat, el era la Eprubeta. Acum se cheamă fabrica de sticlă nu ştiu cum. Aveau pe Papazoglu ei, dar acum s-a făcut una mare, nu ştiu pe unde. Şi acolo aveau un director, Fazekas, un om foarte cumsecade, şi ţinea foarte mult la el, pentru că era foarte muncitor şi pentru că era foarte priceput, şi-i ajuta şi pe ei. Şi ştiu că avea răspunderea, avea şi o secţie el, dar asta după ce a venit. Ştiu că atunci când a venit să-l ridice toţi s-au mirat, că dac-a fost director general, unde sunt valorile. Prin casă se uitau aşa… Dar noi atunci locuiam în aceste două camere, stătea cineva dincolo, şi toată biblioteca lui era aici, pe peretele acesta. Şi ne-au răscolit cărţile, să găsească ceva. Ştiu că a găsit o revistă, America scria pe ea, şi cel care căuta acolo, în sertarele alea, repede i-a dat-o şefului lui. Şi acela a făcut aşa, cu mâna, las-o acolo.

– Nu asta îi interesa…

– Nu /râde/. În sfârşit. Dar ştiu că a întrebat atunci, unde este garderoba, unde sunt bocancii cu care se ducea… Probabil că tot timpul a fost învinuit, sau cineva a observat cine intră, cine iese din casă de la noi. În fine, l-a întrebat de bocanci. Am rămas trăsnită! Şi atunci l-a ridicat.

– Şi cât l-au ţinut?

– Atunci a stat puţin, a stat numai la cercetări, şi pe urmă a fost lăsat liber, şi pe urmă, mult mai târziu, nu ştiu când să vă spun, după luni de zile… A fost chemat şi de Miron Constantinescu, şi era sărbătoare la Blaj, sau nu ştiu unde, şi l-a chemat să facă un istoric. Ăsta l-a chemat odată să organizeze şcolile de mineri, şi-i promisese nu ştiu ce, până la urmă l-a lăsat baltă.

– Şi pe urmă l-au închis iar?

– Pe urmă l-au închis iarăşi, după o altă perioadă mai lungă.

– În ce an?

– Prima dată când l-au luat la cercetări a fost imediat după ce s-a desfiinţat Serviciul Social.

– Adică Fundaţia.

– Fundaţia? Da, da, Fundaţia. După prima, nu ştiu să vă spun cu ani… După prima, când s-a făcut atunci schimbul ăla de bani, a fost luat o lună de zile şi ceva, cercetări, şi pe urmă i-au dat drumul. Pe urmă, mai târziu, a fost luat în ’54 era, sau nu ştiu cât.

– După moartea lui Stalin?

– Nu ştiu când a fost moartea lui Stalin.

– În ’53.

– Da, probabil.

– După executarea lui Pătrăşcanu? El în ’54 a fost executat.

– Nu, nu, înainte. Nu, că el n-a stat decât un an şi jumătate.

– Şi a fost condamnat pentru ceva?

– Nici nu ştiu pentru ce a fost condamnat. A stat şi la Aiud, şi când a venit, mi se pare că de la Aiud a venit.

– Cu cine a fost?

– Singur a fost. A, cu cine? Cu Harry Brauner, cu Lena Constante, cu Pătrăşcanu, cu Lăzărescu, cu tot grupul, cu Pichi Pogoneanu, cu toţi.

– Pichi acolo a murit?

– Pichi acolo a murit. El a avut mulţi ani, ca şi Lena şi Harry… douăzeci de ani sau mai mulţi.

– Şi pe urmă domiciliu obligatoriu.

– Da. Lui Bubi pe urmă i-au dat drumul acasă, după un an şi jumătate… După un an şi jumătate a venit acasă, şi pe urmă a fost reabilitat, s-a dus din nou la uzină, la fabrică, şi i-a dat o secţie pe Şulea la cuptoarele astea de sticlă, şi pe urmă de-acolo a intrat la Academie, la Avramescu la documentare l-au scos. Dar, în sfârşit, reabilitarea s-a făcut şi procesul în principiu n-a existat.

– Şi asta înainte de ’64, nu?

– Da, da.

– În ce an a trecut la Academie, la documentare?

– Nu ştiu să spun anul.

– Când a lucrat la sticlă se ocupa de sociologie?

– Da.

– N-a abandonat.

– Niciun moment el n-a abandonat! Ne duceam la mare vara, şi ne duceam… În sfârşit, întâi ne duceam la Eforie Nord pe linie sindicală, pe urmă ne duceam la Costineşti, şi întotdeauna el avea o valiză cu cărţi. Ne duceam pe plajă, să zic trei zile, şi-i plăcea să stea în nisip ca şarpele /râde/, şi pe urmă stătea o zi, două acasă şi citea. Că aveam o curte frumoasă, cu pomi, cu răcoare… Şi spunea: „Acum am de lucru, acum facem pauză”. Cât a lucrat la volumele astea ale lui Gusti, a fost aşa.

– Asta a fost după ’60.

– Nu ştiu dacă a fost după ’60, dar el a lucrat dinainte la asta.

– Când a luat legătura cu Bădina?

– Nu ştiu. Când a venit Bădina din URSS să-şi facă lucrarea de doctorat – şi a avut lucrarea de doctorat cu temă de sociologie şi cu Gusti sau şcoala lui Gusti.

– Şi atunci s-au cunoscut? A fost îndrumat aici? Că el n-avea de unde să-l cunoască pe Neamţu.

– Nu, de la doamna Gusti. Nu ştiu dacă atunci el nu s-a dus la Ricu Stahl, şi Ricu Stahl…

– N-a vrut…

– Şi atunci doamna Gusti l-a îndrumat aici. I-o fi spus doamna Gusti diferiţi… Şi atunci am stat de vorbă cu el, şi după aceea s-a legat aşa o strânsă prietenie, i-a dat toate lămuririle, tot, şi pe urmă au avut aşa colaborare împreună…

– Care a durat 20 de ani.

– A durat, chiar 20 de ani nu, dar a durat.

– Până au apărut volumele[1].

– Până au apărut volumele.

– Ultimul din serie a apărut în 1977.

– … Făcea traduceri, şi a tradus fără să aibă contract. Ai văzut poveştile alea mici? Pe urmă a tradus cu Giurgiuca.

– Deja înainte de închisoare s-au asociat, sau după?

– Cred că după. Şi el a fost director şi la ESPLA.

– Giurgiuca?

– Nu, Bubi. Nu ştiu în ce perioadă, dar în orice caz după 1947, după ce m-am măritat eu cu el. Ştiu că mă duceam acolo. Şi atunci s-a publicat la ESPLA „La cea mai înaltă tensiune”[2], parcă. Şi la Editura Fundaţiilor Regale. A avut de la toţi scriitorii, toţi poeţii, toţi, cărţi cu dedicaţie, pentru că le-a publicat pe vremea când era director la Fundaţie lucrările, poeziile. De la Cicerone Teodorescu, de la Jebeleanu, de la Sadoveanu, de la…  Nu ştiu, dar am zis odată că am să mă uit şi am să culeg toate dedicaţiile de pe cărţi.

Şi ştiu că a fost un lucru foarte urât… când era la şcoala de la Ghencea s-a dus cu copiii… era o expoziţie vizavi de unde este acum blocul Eva. A fost acolo o expoziţie şi s-a dus cu şcoala, cu clasa lui, şi acolo Cicerone Teodorescu, care până atunci, mă rog, era cu cărţi cu dedicaţie şi aşa, şi îl publicase… l-a văzut cu copiii şi era nu ştiu cu cine, şi a spus: „Uite cine face educaţia copiilor noştri!” /râde/.  Şi pe urmă a stat în cartier, şi a stat aici şi Marin Preda, la numărul 4 pe Herescu, şi adesea se întâlnea cu el şi povestea cu el şi cu prietenii lui, şi unul dintre ei a spus, unul dintre prietenii lui a povestit ce-a zis Cicerone Teodorescu. Şi Bubi zice: „Ei, lasă-l, săracul, n-are importanţă”.  El nu dădea importanţă la nimeni care i-ar fi spus…

– Şi despre Vulcănescu se ştie că nu a fost răzbunător… Dumneavoastră aţi venit la Bucureşti în 1947?

– Nu, eu am venit în Bucureşti după terminarea facultăţii imediat. Am stat un an la Braşov căsătorită… Aţi întrebat dacă a abandonat sociologia… Să ştiţi că a fost întrebat cum s-a împăcat pregătirea lui filosofică, de la Facultatea de Litere şi Filozofie, cu munca de la sticlărie. Şi le-a răspuns – când a venit acasă mi-a spus – că într-adevăr nici nu se putea o îmbinare mai bună a pregătirii pe care a avut-o cu munca pe care a dus-o. Cu oamenii. Că avea acolo nişte situaţii cu oamenii… de exemplu la cuptoarele alea de sticlă lucrau nişte oameni, ca să spun aşa, din toată mahalaua Bucureştilor, şi nişte femei d-astea care erau sub orice nivel. Va să zică se angaja toată adunătura… şi care între ei se mâncau şi se certau şi se invidiau. Şi veneau să i se plângă lui. Dădeau buzna în birou… dar ce birouri aveau acolo! Că am fost şi eu. Importante acolo erau cuptoarele, care nu trebuia să se răcească, fiindcă dacă se răceau, se distrugea tot. Şi atunci telefonau la ora 12 sau 1 noaptea că nu ştiu ce nu merge la cuptor. Şi atunci se îmbrăca şi pleca la Şulea. Erau tramvaie de noapte atunci. Şi vă închipuiţi cum se lega filosofia de toate astea! Avea nişte maiştri mai buni, avea un electrician, îi chema şi pe ăia, şi rezolva. Şi venea câte o femeie din astea ca să se plângă că alta i-a luat bărbatul sau că nu ştiu ce-a făcut. Şi îl întrebam: „Ce ai făcut?”, „O lăsam să vorbească, zice, eu scriam şi îi spuneam, da, spune, ce ai. Să se descarce, tot”. Şi pe urmă îi spunea: „Şi acum ce vrei?” /râde/. Şi aia rămânea…  Şi atunci a spus că într-adevăr. Dar asta a fost când l-au primit pe el în partid, sau aşa ceva, de i-au spus toate întrebările astea.

Ei, asta apropo de ce m-ai întrebat. Însă el acasă avea problemele lui care-l preocupau. Nu mai vă spun, când a venit din închisoare a spus că are în cap un roman… A lucrat cu Filaret Barbu şi cu Traian Iancu, care era textierul lui Filaret Barbu la Plutaşii de pe Bistriţa. Îl chema întotdeauna Filaret, erau prieteni buni. Stătea pe Maria Rosetti şi îl chema dimineaţa, de exemplu îi dădea telefon duminica, „Bubi, vino că am mai făcut un nu ştiu ce!” Şi atunci venea şi asculta şi colabora cu Iancu ca textier. Chiar au făcut contract, dar pe urmă a avut oarecare neplăceri cu Iancu. Că Traian Iancu trebuia să-i dea nu ştiu cât la sută din onorariu, în sfârşit… până la urmă s-au împăcat şi a început să-i dea. Dar vreau să spun că îl preocupa şi treaba asta, nemaipomenit de mult. Pe urmă în ultimul timp avea din ăştia care-şi dădeau doctoratul, câţiva care au venit, a discutat cu ei, i-a sfătuit, mă rog…

– Aţi fost împreună la Gusti?

– Cum să nu, am fost la Gusti la masă de câteva ori.

– Când locuia la Marinescu?

– La Marinescu n-am fost, dar am fost la Gusti când locuia acasă. Era întotdeauna foarte drăguţ Gusti la masă, zicea, „Duduţa – aşa-i spunea la nevastă-sa – Duduţa. Cine mai bea? Dă-mi o sticlă d’aia…” Se ducea, aducea, zicea „Uite, vrea dânsul să bea, prietenul meu!” /râde/. Dar doamna Gusti spunea, „Da, dar prietenul nu bea şi tu ştii că nu trebuie să bei”. Dar el, „Da’ ce, d’aia am prieteni aici, să nu beau?” /râde/. Şi erau discuţii plăcute. Pe urmă la Marinescu se ducea foarte des. Împrumuta cărţi. Îi cerea lui Bubi să-i împrumute, nu ştiu, Goethe sau nu ştiu ce alt autor, şi până la urmă nu i le dădea înapoi. Tot acolo au rămas. Probabil îl interesa ceva, le amesteca, nu ştiu ce, cutare, şi, zice Bubi, „Câte cărţi are acolo, dar, uite, vezi, tot îl interesează…”

Însă foarte greu i-a fost descifrarea notiţelor lui Gusti. Gusti şi cât a stat la Marinescu nota aşa, pe foiţe, pe hârtii mici, rupte… Şi a avut noroc că s-au păstrat toate, şi doamna Gusti le-a avut toate, şi venea cu astea de-acasă, mai făcea acolo, şi în sfârşit, descifrarea – că şi Gusti avea un scris foarte ascuţit, aşa… Ai văzut? I-a fost foarte greu. Fel de fel de hârtii, şi scris cu creionul, şi scris cu cerneală, şi scris aşa, şters… A fost o muncă foarte grea. Nemaipomenit de grea. A stat, vorba aia… se scula la 6 dimineaţa, se scula la 5 şi ceva, îşi făcea cafeaua, ceaiul, îşi punea pe birou, şi până pleca, lucra. Şi pe urmă se ducea la Institutul de Ştiinţe Pedagogice sau la Minister, sau mă rog, unde a avut. Şi când se întorcea, mânca, stătea cât stătea…

El nu stătea niciodată să citească pe scaun. Totdeauna stătea lungit pe divanul acela mic, şi pe urmă se scula, şi iarăşi începea. Nu vă mai spun că seara stătea până târziu, foarte târziu.

Ştiu că în ultimul timp, atunci, în ultima săptămână, când am venit noi de la Oradea, de la Leşu, i-a dat la Minister să-i facă… deşi nu mai era… era pensionar. Nu la Minister, că ştiţi că a fost şi la Comitetul de Cultură şi Artă. Era acolo… Şi a fost chemat şi i-a dat să facă o lucrare. Şi eu am zis: „Acum ce le-o mai faci? Refuză”.  Zice, „Nu pot să refuz, lasă, îmi face plăcere, le-o fac până mâine”. Şi le-a spus să vină la 8 a doua zi dimineaţa ca să o ia. Şi toată noaptea a lucrat, şi într-adevăr, la 8 dimineaţa a venit şi i-a luat lucrarea. A fost în ultimul timp, după ce s-a pensionat, chiar foarte-foarte solicitat, şi la Minister, şi la Ştiinţe Pedagogice. Îmi amintesc, la Institutul de Ştiinţe Pedagogice chiar i-a propus, „Păi bine, domnule, dacă tot avem nevoie şi tot vii, vii, hai să-ţi dăm o jumătate de normă”. Dealtfel s-a învoit el până la sfârşit, dar pe urmă n-a mai… s-a terminat. Şi aţi văzut pe urmă cum a fost desfiinţat Institutul de Ştiinţe Pedagogice /râde/. Praful s-a ales de el!

– Şi Psihologia, şi tot.

– Da.

– Dintre vechii oameni cu cine a păstrat Neamţu legăturile?

– Cu care am păstrat relaţiile? A fost un grup destul de larg. A fost Marinescu, la ei la masă şi la noi la masă ne întâlneam… După aceea cu Harry Brauner. Cel puţin Harry venea şi el dimineaţa de tot. Şi ăsta se scula de dimineaţa. Că ei vorbeau totdeauna la 6 dimineaţa. Şi eu ziceam că nici nu s-a luminat bine, mi-e somn! /râde/.  Şi tuturor care telefonau le spunea: „Ce faci, măi, mai vino pe la mine!” La orice oră, la toate orele! Câteodată ziceam, „Măi, dar n-am strâns în casă, mai am de făcut cutare sau cutare…”, „Nu contează, crezi că se uită cineva la treaba asta?” Bineînţeles că mă dădeam peste cap ca să fie totul în ordine… După aceea era Spirescu… Că a lucrat şi la Spirescu la laboratorul de sociologie a sportului. În perioada asta. Spirescu a fost director al şcolii sportive nr. 2. Şi el a lucrat la sociologie, la monografie, conducea judeţul Prahova.

– Mi l-a pomenit şi Stahl.

– Pe urmă Nae Popescu, Macarie, Mişu Constantinescu.

– Cu Stahl a ţinut legătura?

– Da. El a fost diplomat.

– Cine, Stahl?

– Nu /râde/, Bubi!

– Cu Miron Constantinescu cum a fost?

– Cu Miron Constantinescu… şi cu Miron a avut legături până la urmă. Ştiu că atunci când a făcut… nu ştiu să spun dacă era la sticlă sau era la Ministerul Industriei Uşoare când Miron Constantinescu i-a cerut să-i facă o lucrare documentată de istorie cu aniversarea de la Blaj, parcă. Şi atunci s-a dus… ştiu că erau nişte vremuri destul de proaste…

– În ’58, probabil.

– Nu ştiu. Eu nu ştiu anii! O să-ţi faci o impresie proastă despre mine, dar nu ştiu anii…

– Nu, nu, nu contează, anii pot fi stabiliţi, importantă este atmosfera.

– Ei, i-a dat telefon într-o seară şi i-a spus că bine, o face. Şi ştiu că s-a dus la Arbore, care era directorul liceului Şincai, profesor de istorie, şi i-a cerut documentaţie de istorie. Pe urmă a venit cu tomuri acasă, a stat două nopţi, şi zilele alea a lucrat, i-a făcut o lucrare foarte bună. Eu spun foarte bună, pentru că el nu făcea lucrări, dar când era el mulţumit… Mă rog, documentată, tot, şi i-a dus-o… L-a chemat – nu ştiu la ce oră, dar într-o noapte era când s-a dus la el. Şi s-a dus şi a stat până târziu noaptea. Şi când a plecat acasă nici cel puţin nu i-a dat maşina, să vină cu maşină /râde/. Asta l-a impresionat. Prost. Pe urmă i-a promis atunci că o să-i dea să organizeze şcolile de mineri.

– Nici în anii ’60 când deja a fost reabilitată sociologia…

– Dar stai, că el a fost primul care a fost chemat, care a început prima monografie la Budeşti[3]. Unde am fost şi eu, la Budeşti, eu am fost ca vizitatoare.

– Când a fost asta?

– Se leagă nu de Miron Constantinescu, ci de ăsta, cum îl cheamă, soţul lui… Murgescu.

– Costin Murgescu?

– Da, care era…

– La ştiinţe economice, la Institutul de Cercetări Economice.

– La cercetări economice, da. Şi atunci a fost el chemat, şi atunci a fost o cercetare în sistemul monografiei al lui Gusti, pe care a condus-o el, acolo, la Budeşti.

– Retegan a fost şi el acolo? Nu vă aduceţi aminte cine a mai participat?

– Au fost mulţi tineri şi mi se pare că şi Retegan. Eu am stat la o gazdă acolo cu el.

– Vara?

– Da, vara, şi a fost foarte plăcut. E aici, aproape de Bucureşti. Am mai trecut prin Budeşti, când am trecut spre Constanţa, parcă aşa-mi aduc aminte.

– Despre cercetarea asta Neamţu a scris ceva?

– Păi, atunci da. S-a făcut o monografie.

– De uz intern, probabil.

– Nu ştiu. Ăştia acolo au, şi toţi care au lucrat atunci cu el au rămas pe urmă în legătură cu el. Ştiu că au lucrat. Se întâlneau seara, dădeau raportul în fiecare seară, fiecare ce a făcut. Erau scrise pe tablă punctele pe care le discutau. O comună destul de frumoasă.

– Era cooperativizată deja?

– Parcă nu. Nu ştiu. Se întâlneau, discutau, pregăteau pentru a doua zi.

– După aceea nu a dorit să intre în cercetare?

– După aceea el a mai făcut cercetări, de care ştiţi, nu?

– Da, dar mă mir de ce nu a intrat la Centrul de Cercetări Sociologice, sau la catedră. Probabil pentru asta trebuia să fii în relaţii cu Miron, nu?

– Nu ştiu.

– N-a avut părere bună despre Miron Constantinescu, apropo de Gusti. Că nu a fost recunoscător faţă de Gusti care a făcut atât de multe pentru el în anii ’50…

– Da, da.

– Cu Herseni s-a văzut în anii ’50? Sau după aceea?

– Bubi? Nu ştiu să vă spun. Cu Herseni, nu ştiu.

– Nu-l simpatiza?

– Nu, numai treaba asta a fost că toţi în momentul când n-a mai fost Gusti, a fost părăsit de ăştia. Le-a fost frică.

– Dar Stahl de exemplu nu l-a părăsit pe Gusti.

– Da, dar Ricu era mai fricos. Că şi în cartea lui Ricu, nu ştiu dacă ai observat… Închide magnetofonul… (…)

– Cum vă aduceţi aminte de avalanşa aceea de cărţi legate de Gusti şi şcoala lui, apărute după ’60?

– Cu Gusti?

– Da, deci  mai întâi a apărut cartea, de fapt disertaţia lui Bădina, şi pe urmă volumul din colecţia Oameni de seamă, în care sunt acele fotografii devenite documente…

– Cred că după ce au apărut cărţile astea ale lui Bădina, după ce sociologia s-a luat în discuţie, atunci a putut să apară. Era normal să iasă la lumină totuşi toată opera asta a lui Gusti, toată şcoala sociologică… Deci a fost o deschidere şi o preocupare.

– Nu a dorit Neamţu să intre undeva unde să facă nemijlocit cercetare sociologică?

– Cum să nu, dar staţi, că un timp a fost… el unde s-a dus, a făcut. Că, de exemplu, după Academie, după ce a fost la institutul acesta de documentare a Academiei, al lui Avramescu, parcă a fost la Institutul de Economie Agrară.

– Acolo a stat puţin.

– A stat puţin, şi acolo iarăşi a făcut cercetare.

– Dar eu m-am gândit la Centrul de Cercetări Sociologice sau Laboratorul de Sociologie. Acolo a fost de exemplu Matei, Berlogea…

– Berlogea era medicul, nu? Şi cu Berlogea a fost în legătură. Era la recuperarea forţei de muncă. Uite, şi cu Berlogea ştiu că a lucrat ceva… Dar nu ştiu să-ţi spun ce. Însă cu Matei şi cu toţi de la… Păi n-aţi observat că…

Interviu realizat în 1992.