„Cand am descoperit Fundatia, asa mi s-a luminat fata!”

„Când am descoperit Fundaţia, aşa mi s-a luminat faţa!”

– prima parte –

GHEORGHE MACARIE

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8., Ed. Curtea Veche, 2009

– N-are rost s-o luăm cronologic, să continuăm discuţia legată de Octavian Neamţu[1].

– Da, vă povesteam chestia cu închisoarea. În 23 aprilie 1954 eu am primit un telefon de la doamna Neamţu că să mă duc pe la ea că e o problemă foarte gravă. Şi, într-adevăr, m-am dus şi mi-a spus că l-a ridicat pe Neamţu şi nu ştie unde, şi aşa mai departe. După stăruinţele pe care le-am depus cu cunoştinţe de-ale mele, de-ale neveste-mi am aflat în sfârşit că este la Aiud. Şi că este condamnat pe cinci ani.

– Până aţi aflat a durat destul de mult.

– O, sigur că da! Eu am aflat vara, prin iulie-august, din aprilie. Într-o împrejurare foarte, foarte interesantă. În legătură cu un prizonier de război. În timpul războiului, printr-o persoană care a putut face rost de informaţii de la Crucea Roşie din Uniunea Sovietică, am descoperit că respectivul prizonier român era într-o anumită regiune… Eu am publicat în ziar că doamna cutare – că eu n-o cunoşteam pe doamna cu bărbat-său prizonier – să treacă pe la Ministerul Propagandei, unde eram eu, că o să i se comunice o problemă foarte importantă. Şi a venit şi i-am spus că soţul ei este internat într-un lagăr la Kazan. Şi aşa ea s-a liniştit. S-a terminat războiul, şi acest om a venit în ţară, şi a intrat în partid, şi a fost cineva în partid şi la Tribunalul Suprem. Şi prin acest om am putut culege aceste informaţii despre unde este Neamţu şi pe cât este condamnat. În 1955 toamna, a fost o amnistie şi a căzut şi el în această amnistie şi, deci, a făcut un an şi jumătate închisoare la Aiud.

– Din ’54 aprilie până în ’55 toamna.

– Da, un an şi jumătate. A venit foarte slab… Foarte slab! Şi s-a întremat încet, încet şi, prin cunoştinţe, a căpătat un serviciu pe la Ministerul Industriei Uşoare. Tot printr-o relaţie a noastră, a mea şi a neveste-mi. Un fin de-al nostru era director la Industria Sticlei şi atunci l-a băgat şi pe el, i-a dat o…

– El mai lucrase în Industria Sticlei şi înainte.

– Nu, nu. Asta a fost, de aici s-a pornit

– Era un director ungur acolo.

– Fazekas, sigur că da, l-am cunoscut pe Fazekas, am fost la el în casă. Un om simpatic, dintr-o bucată, şi i-a făcut un mare bine lui Neamţu. Când a venit, el n-a ţinut seama de nimic şi l-a reprimit în fabrică.

– Să revenim totuşi un pic la cronologie. Mă interesează când aţi auzit prima dată de şcoala Gusti, de Fundaţie…

– Vă povestesc. În 1934 eu îmi dădeam ultimele examene de licenţă la Facultatea de Drept. Stăteam la căminul Cantacuzino, mai mulţi studenţi într-o cameră, printre care şi un strănepot al poetului Coşbuc, pe care-l chema tot Coşbuc, Anton Coşbuc, şi care era cu vreo câţiva ani de zile mai mare decât mine. El făcuse şi Propaganda Fide, la Roma vreun an-doi.

– Era greco-catolic.

– Da, era greco-catolic din Năsăud. Ne-am împrietenit. Eu sunt originar din Basarabia, şi ne-am împrietenit pe probleme pe care, când stăteam să le discutăm, simţeam că era ceva apropiat între Ardealul lui, nordul Ardealului…

– Spiritul minoritar…

– Exact. Da, şi atunci pe chestia asta ne-am împrietenit. Hai, că acuma dăm examen, deseară mergem la o bere, şi aşa mai departe, cum era pe vremuri. La un moment dat, îmi spune: „Dragă, ar fi păcat să nu mergi şi tu, eu am descoperit, e Fundaţia Regele Carol, pe strada Latină, şi să mergi şi tu, că să ştii c-o să-ţi placă. Se fac nişte echipe studenţeşti, în care se fac şi cercetări sociologice, dar şi activitate la sate. O să-ţi placă şi o să faci treabă bună”.

– În timpul studenţiei n-aţi avut contact cu Şcoala?

– Nu, nu. Şi m-am dus cu el, cum se obişnuia, toţi studenţii ăştia care veneau să se înscrie trebuiau să treacă – aşa zic eu, că eu am trecut, şi alţii, dar poate că nu toţi – pe la Profesor, în cabinet. M-am dus. M-a chestionat de unde sunt.

Eu un an de zile, până am făcut armata, după ce am terminat liceul, am fost învăţător suplinitor. Aveam 21 de ani. M-a sfătuit dirigintele meu, zice, „Macarie, întâi să faci armata, şi pe urmă să te duci la facultate, că-i mai bine să te duci la facultate cu armata făcută”. Şi eu l-am ascultat. Am fost un an învăţător suplinitor, pe urmă m-am dus şi am făcut armata, după care am venit la facultate.

Profesorul m-a întrebat: „Ce-ai făcut?” şi eu am spus şi lucrul ăsta, că am fost un an de zile învăţător suplinitor. Era un certificat în plus, când spuneai că ai lucrat undeva, într-un sat, indiferent ca ce, ca notar, ca secretar, ca învăţător, ca orice. Adică, ai avut contact cu satul. Şi mi-a spus: „O să fii şef de echipă”, „Bine, domnule profesor!” După aia s-a ivit încă un cetăţean, adică un student de la Litere, care a venit şi l-a rugat să-l numească şef de echipă. Profesorul ne-a chemat pe amândoi şi a spus: „Dragă Şerban şi dragă Macarie, trebuie să fiţi înţelegători. Macarie o să fie primus inter pares. Sunteţi amândoi acolo, dar Macarie să fie primus inter pares!” Şi cu asta a soluţionat.

– Spiritul gustist! Să-l împace pe fiecare.

– Da, absolut. Şi ne-am împăcat foarte bine cu Şerban, a fost în echipă la mine. Am fost între cei 12 şefi de echipă, poate cu rezultatele cele mai bune.

– În ’34?

– În ’34.

– Vara.

– Toată vara, de la 4 iulie am făcut până în octombrie. Trei luni se făcea activitatea. Dar când m-am dus… n-am fost repartizat cu echipa Sadova în Bucovina, ci am fost repartizat într-o comună pe malul Sucevei, Slobozia-Pruncului. Acolo se bănuia că sunt probleme. Acolo, fenomen care s-a întâmplat şi-n Ardeal, şi-n Basarabia, şi-n Bucovina, şi în toate aceste provincii care au fost când sub austrieci, când sub cutare… şi aşa mai departe. Şi acolo se bănuia, pe urmă am aflat că erau… oamenii vorbeau şi româneşte, dar vorbeau şi limba ruteană.

– Dar au o altă denumire – nu-mi vine în minte acum.

– Da, o să ne aducem aminte mai încolo… Se bănuia că sunt români rutenizaţi, după unii. După alţii, că sunt ruteni. Cert este că după două săptămâni am primit dispoziţie să ne mutăm la Sadova. Peste un an, sau peste o lună, nu mai ţin minte când, cred că în decursul unui an, am aflat cam de ce ne-a mutat din Slobozia-Pruncului.

– Unde se găseşte Slobozia-Pruncului?

– Pe malul Sucevei, dincolo de Suceava, spre Rădăuţi, chiar pe şes. Învăţătorul ţin minte că era un bărbat în vârstă, dar foarte inimos, Ohrenciuc îl chema. Un român aprig. Şi oamenii vorbeau şi una, şi alta. Erau unii care nu ştiau limba ruteană, unii care nu ştiau limba română, o amestecătură. Şi am aflat că ne-am mutat din Slobozia-Pruncului la Sadova, pentru că la Radio Moscova s-ar fi spus că regimul lui Carol II caută să deznaţionalizeze prin echipe studenţeşti rutenii. Şi atuncea radioascultarea de la noi a informat, şi s-a dat această dispoziţie, şi ne-am mutat la Sadova, unde nu erau probleme.

Ca pe urmă, după ce din ’34… în ’38 deja politica oscila spre dreapta şi se întărea dreapta, ne-am dus din nou la Slobozia-Pruncului. Şi n-a mai spus că se deznaţionalizează, pentru că, după doi ani de zile, au luat şi Nordul Moldovei, şi Basarabia, ruşii. Kominternul a spus că e o problemă nu numai a fascismului, ci şi a imperialismului. Şi, deci, nu trebuie să luptăm numai contra fascismului, ci şi a imperialismului /râde/.

– Înainte de a intra în amănuntele acestei campanii, să mai revenim la pregătiri.

– Da, noi ne-am pregătit şi am pregătit. Am fost primii apostoli care pe noi ne-am pregătit, şi noi am pregătit şi pe ceilalţi. Eu am fost primul, şi nu ultimul, că s-a mai întâmplat… care, cu două săptămâni înainte de a ne muta de la Slobozia-Pruncului, am făcut raport la Fundaţie că trei dintre echipieri nu corespund. De unde ştiam eu că nu corespund? Că nu aveam niciun regulament, n-aveam niciun îndreptar, decât bunul simţ al nostru. Şi atunci am spus: nu corespund. Pot să fie ei foarte buni în alte activităţi. Dar, în activitatea pe care bănuiesc eu că trebuie să o susţinem aici, nu sunt buni.

Şi cine a venit în anchetă ca să testeze dacă e adevărat, sau nu? Domnul Stahl. Când l-am primit, i-am spus: „Domnule Stahl, eu nu sunt un om ambiţios. Eu am făcut raportul, dumneavoastră aţi venit să faceţi ancheta, am avut o şedinţă cu toţii în şcoală, într-o clasă de şcoală, şi, zic, eu pot să plec, dar păcat, dacă toată echipa…”, „Stai, stai liniştit, să vedem ce spune fiecare”. După ce a spus fiecare, domnul Stahl a zis: „Toţi aceşti trei trebuie să vă faceţi bagajele şi să plecaţi acasă”.

– Care a fost motivul?

– Domnule, motivul, după mine… ei se ţineau seara de petreceri. Erau trei băieţi şi o fată. Pe fată, am intervenit, şi pe urmă şi Stahl, ca s-o lăsăm. Medicinistă în anul V, care, dacă nu era ea, poate că băieţii se linişteau. Dar nu ştiu. Adică făceau petreceri seară de seară, zgomot în sat. Satul are legile lui care trebuie respectate. Mai ales dacă te duci cu misiunea de a-l învăţa ceva. Că altfel nu te ia în serios şi te priveşte ca pe un domnişor care a venit să se distreze la noi în sat. Ceea ce nu era adevărat. Noi ne-am dus să-i învăţăm anumite lucruri, dar să învăţăm şi noi de la ei anumite lucruri, fiindcă aveam ce învăţa fiecare. Şi atunci băieţii au plecat. Doctoriţa, bătrână şi ea acuma, drăguţă, a rămas în echipă şi s-a comportat cumsecade până la sfârşit, când ne-am mutat în Sadova. Şi băieţii au plecat. Ca unul din ei să devină mai târziu cercetător monografist al lui Stahl. Bucuria Mânătoru.

– Aşa-l chema?

– Da. Bucuria Mânătoru, ţin minte şi acuma.

– Nu vi se pare ciudat numele?

– Ba da, de aia îl şi ţin minte. Şi după vreo patru-cinci ani de zile a devenit cercetător în alte sate, unde se făceau numai cercetări sociologice… Aşa că nu aveam… Pe urmă s-a făcut un îndrumător cultural.

– Dar înainte de plecare totuşi trebuia făcută o oarecare pregătire.

– Da. Gusti a făcut o expunere generală. Pe urmă Stahl s-a ocupat cu problema monografică. Pe el asta îl interesa, nu-l interesau probleme de activitate culturală. El e un monografist înrăit /râde/, un om extraordinar. Pe chestia asta ştia tot!

– Şi în activitatea culturală cine v-a îndrumat?

– Neamţu. El a fost cu organizarea întregii activităţi. După experienţa din ’34, a venit el toamna şi a început organizarea echipelor, care pe urmă s-au dublat, s-au triplat…. În ’35 deja erau vreo douăzeci şi ceva de echipe.

– Aţi trecut în Sadova. Acolo aţi fost învăţător?

– Nu. La mine, în Basarabia am fost. Sadova e un sat pe care l-am cunoscut prima oară, şi m-am îndrăgostit de el. Am fost şi după aceea pe acolo, în ’46, la jubileul de 20 ani de activitate a Căminului Cultural. Încât noi, când ne-am dus, aveam îndrumarea pe probleme monografice de la Stahl şi activitatea care trebuia s-o desfăşurăm noi pe cele trei mari problemele – muncă, sănătate şi minte – cu studenţii, dublaţi de ingineri şi medici umani şi veterinari şi ingineri agronomi, în satul respectiv. Adică inginerul agronom cu studentul în agronomie se făceau cercetări şi statisticile cu tot ce priveşte regiunea respectivă, aici era o regiune de pomicultură. Veterinarul se ocupa de creşterea vitelor, fiindcă era într-adevăr o regiune în care se creşteau vite de rasă. Şi medicul uman, cu o studentă în medicină – şi eu am avut şi o moaşă, de educaţia medicală, sanitară, de igienă generală în sat. Cu cercetările de rigoare, cauzele mortalităţii, naşterile, igiena mamei, a copilului… Şi fiecare din aceşti studenţi îşi formau grupe, din primele zile chiar, din săteni. Care erau mai interesaţi, mai dornici de cunoaştere, şi aveau, cum s-ar spune, oamenii lor, în cutare sau cutare parte a satului. Se lua contact cu moaşa satului, sau dacă era un agent sanitar.

– Nu avea medic satul?

– Nu avea. Medicii erau foarte puţini pe vremea aceea şi ţineau patru-cinci comune mari de un medic. Dacă te uiţi la statisticile din ’34, răspândirea medicilor pe ţară este foarte tristă. Dar eu am trăit la ţară şi ştiam că doctoriţa care ţinea de plasa respectivă venea o dată la două-trei săptămâni, sau o dată la lună, pe trăsură, şi traversa satul, şi lumea ştia, şi ieşea la poartă la consultaţie. Cam asta era pe vremea aceea. Aşa era la mine în sat prin ’23-’24-’25.

– Şi această echipă avea numai sarcini de activitate culturală, nu şi de monografie?

– Ba da. Stahl era foarte preocupat de unele echipe care nu prea aveau oameni care să fie atraşi de această parte a cercetării. Eu nu am fost atras de această parte a cercetării, eu am fost un om al activităţii practice gustiene. Încât eu, dacă am descoperit că în sat sunt posibilităţi ca să se facă o asigurare a vitelor pentru eventuale accidente sau boli, eu am căutat să dezvolt această posibilitate.

– Practic să vă valorificaţi cunoştinţele în mod concret.

– Da. Sau s-a întâmplat, am făcut studii de fărâmiţarea pământului într-un sat, aici la Ghimpaţi, la 40 de kilometri de Bucureşti, în judeţul Vlaşca, acuma e Teleorman. Era fărâmiţarea mare de tot, a pământului. Am făcut o statistică, aveam un inginer agronom, cu care am făcut treabă bună, dar când le-am citit eu darea de seamă cum e fărâmiţat pământul şi ar fi bine să unească şi să are două-trei ogoare la un loc, am avut dificultăţi şi a trebuit să ieşim, să părăsim şedinţa, să se întrerupă şedinţa, fiindcă era… /râde/ era pericol.

– Adică ei recunoşteau…

– Recunoşteau că aşa este, dar soluţia o respingeau net. A fost un scandal urât de tot. Ţin minte, în 1935. Al doilea an.

– Două-trei luni nu a fost prea mult pentru activitatea acesta? Adică, aţi avut cu ce să umpleţi acest timp?

– Da, da, fiindcă satul, datorită activităţilor care sunt guvernate de natură, acuma vine culesul, acuma vine prăşitul, adică diferite ocupaţii, îţi dădeau şi ţie motiv de a-ţi umple acest timp.

– Participaţi la munca lor?

– Nu, nu. De exemplu, se studia cum se îngrijesc pomii. Care se îngrijesc într-o anumită perioadă. Sau se ivea o problemă: omizile la pomi. Se cerceta cum le combăteau ei, se cerceta cum le-au combătut de-a lungul veacurilor, până ce-am venit noi, şi care sunt metodele la ora respectivă, la nivelul care era în ’34, metodele ştiinţifice de a se combate omizile. Alerga agronomul pe la capitala de judeţ, la secţia agronomică, pentru ca să i se dea soluţii sau ajutoare pentru combatere, şi asta era o activitate care dura săptămâni. Am dat doar un exemplu. Sau descopereai anumite lucruri pe care nu puteai să le descoperi aşa, într-o zi-două, într-o săptămână-două. Pe parcurs descopereai. Unii erau, în sfârşit, amatori de a descoperi descântece, de exemplu.

– Au fost amatori din aceştia şi la Sadova?

– Nu, aici nu. Dar au fost şi din ăştia. Eu nu am mers pe linia asta, pentru că eu, fiind om de la ţară, fiind ţăran, şi ştiind toate aceste lucruri, ba poate chiar practicându-le când eram copil, cu maică-mea, că rămăsesem orfan, încât eu zâmbeam când se mergea pe această latură a cercetării, pentru că o consideram minoră, şi că nu-i atât de importantă şi cu rezultate şi influenţe atât de mari, încât să… Nu. Eu mergeam la gospodăria omului şi vedeam ce-l preocupă şi ce-l împiedică să-şi realizeze anumite gânduri ale lui şi anumite idei. Şi dacă se descoperea că erau de la el, dinăuntru, atuncea fără îndoială că acţionam ca atare, dacă erau din afară, adică de la autorităţi şi aşa mai departe, atunci acţionam foarte cuminte.

– În ce relaţie aţi fost cu oamenii?

– Bune, foarte bune! Bune de tot! M-au iubit, m-a iubit şi primarul, m-au iubit şi sătenii, toată echipa a fost iubită. Ne-au condus până la gară, la Câmpulung, cu căruţele, ca la o nuntă mare. Şi când, în ’35 eu am fost delegat, primul din foştii şefi de echipă, adică cei 12, delegat inspector la o echipă, şi m-am dus la Ghimpaţi şi am stat un an… Toamna, primarul, cum se obişnuieşte, satul, să zicem, a făcut intervenţii la Fundaţia Gusti ca anul viitor să mă duc tot eu şef de echipă. Şi în ’36 m-am dus tot eu.

– Da?

– Sigur că da. Gusti m-a chemat şi mi-a spus… M-am dus tot eu în ’36.

– Aţi avut activităţi şi la Căminul Cultural de acolo, din Sadova?

– Noi am desăvârşit-o. Începuse clădirea Căminului Cultural şi noi am desăvârşit-o, cu intervenţii de la Fundaţie. M-am dus… Era ministrul sănătăţii, Nistor, profesor universitar la Cernăuţi, şi cu o recomandaţie de la Fundaţie…

– Unul cu bărbuţă… L-am văzut într-o fotografie de la Fundul Moldovei.

– Da, da. Ion Nistor. Şi m-am dus la el şi mi-a dat un ajutor de 20 de mii de lei ca să terminăm baia comunală care era la Cămin. Căminul era foarte frumos. Am studiat – nu s-a mai făcut probabil, că au venit pe urmă timpurile tulburi, ’38-’39 şi aşa mai departe – să captăm un izvor să avem cădere naturală. Căminul era pe vale şi exista un izvor pe coasta muntelui, destul de puternic, dar trebuia captat şi se făcea o rezervă, ca să avem apă curentă la baie.

Deci, erau preocupări cu mijloace tehnice foarte reduse pe vremea aceea, dar erau preocupări şi pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor. O baie, un dispensar, un cămin, unde să se adune oamenii seara, şezători… Era un lucru extraordinar. Dacă era într-adevăr organizat şi susţinut de un nucleu de oameni din sat, cu învăţătorul respectiv, era un lucru extraordinar. Extraordinar!

– Cât timp stăteaţi acolo?

– Stăteam iulie, august, septembrie, la 1 octombrie plecam. Pe la 3-4 iulie, ţin minte, plecam cu echipele.

– După terminarea Dreptului, ce gânduri aveaţi? Că la Drept te duci să te faci avocat, nu?

– Da, da. Să vă spun mentalitatea care era în Ţara Românească cu facultăţile. Pe zidurile facultăţilor pe vremea, aceea când fusese Iorga rector, se scria peste tot: „Obţinerea unui titlu de licenţă sau doctor nu obligă facultatea sau universitatea ca să plaseze sau să-i dea un serviciu licenţiatului”. Facultatea de Drept era o facultate, pe lângă facultate de specialitate, de cultură generală, şi să ai un titlu care ţi se cerea la serviciu şi aşa mai departe. Asta era Facultatea de Drept.

Eu m-am dus pentru că nu se cerea nici frecvenţă aşa strictă. Pentru că nu aveam posibilităţi materiale să stau tot timpul pe aici sau, dacă am stat, a trebuit să mă întreţin, să fac preparaţii – toată viaţa mea am avut elevi pentru ca să câştig un ban. Şi un an de zile m-am îmbolnăvit, chiar am stat acasă, adică nu acasă, ci într-un sat, unde am îndeplinit funcţia de secretar comunal, pentru ca să câştig nişte bani. Şi pe urmă am venit şi am dat examenele. Încât eu nu m-am dus la facultate cu gândul de a deveni… Sigur că în visele noastre de elevi – eram vreo patru-cinci în sat, fiecare spuneam că am dori să facem ceva. Eu spuneam că voiam să mă fac avocat.

– Ca Istrate Micescu.

– Da, sigur /râde/. L-am avut profesor pe Istrate Micescu şi pe Mihai Antonescu, care l-am avut profesor, conferenţiar era. Am dat examen cu el. Când am descoperit Fundaţia, aşa mi s-a luminat faţa! Şi am spus, domnule, asta-i de mine! Adică, „De la lume adunate, şi iarăşi la lume date”, vorba lui Anton Pann. Eu vin de la ţară, ştiu atmosfera, ştiu sufletul ţăranului, ştiu ce-i trebuie, ştiu ce-i lipseşte şi aşa mai departe. Şi, dacă pot să lucrez, şi pentru mine e mult mai uşor decât pentru orăşean, care vine şi nu cunoaşte, că el trebuie să înveţe întâi ce-i acolo. Eu vin cu un atu în plus, eu ştiu ce e acolo. Şi ştiu ce le trebuie, nu mai trebuie să testez. Că ştiu. Ei, şi m-am ataşat foarte mult, a fost o perioadă de foarte mare entuziasm.

– Bine, dar faptul că aţi venit la Gusti şi v-a numit şef de echipă nu vă asigura existenţa.

– Sigur că nu, păi un an de zile am tras mâţa de coadă /râde/. Toată iarna lui ’34-’35. Şi abia în primăvara lui ’35 m-a numit la Fundaţie şi mi-a dat pe urmă delegaţia de inspector la echipa din Ghimpaţi, un an de zile. Şi mi-a dat 2500 de lei pe lună atunci, primul salariu. Nu era nici prea puţin, dar nici mult. Era o sumă de bani cu care puteai să rezişti, să te descurci. Te descurcai.

– Cam cum se raporta atunci la salariul unui profesor?

– Un profesor proaspăt terminat, după câte îmi amintesc, că am avut şi colegi care au făcut Literele, chiar prieteni buni, colegi de clasă… 2500 era cam cât un învăţător, 2300-2500. Şi m-am descurcat la început, că n-a durat, niciun an de zile n-a durat 2500. Apoi mi l-au făcut de 4000 de lei.

– După ce v-aţi întors de la Sadova, trebuia să faceţi un raport?

– Da, se făceau după fiecare. În primii ani se făceau expoziţiile echipelor, unde exponatele ce erau? Diferite grafice care le puneam, din astea… dacă făceai o asociaţie, textul asociaţiei, câteodată chiar şi unele lucruri din sat, caracteristice regiunii.

– Obiecte etnografice.

– Da, etnografice, obiecte caracteristice regiunii în care lucrai. Expoziţia întâi s-a făcut în holul Fundaţiei, pe Latină. Nu era mare, dar… în sfârşit… fiecare cu exponatele lui, tot, tot, tot. Şi realizările, şi aşa mai departe. În ’35 deja s-a făcut expoziţia echipelor la Parcul Carol, în pavilionul mare. A fost o expoziţie mare de tot…

– Dumneavoastră cu ce exponate aţi venit de la Sadova?

– Nu-mi mai amintesc.

– Cu ce puteaţi să vă lăudaţi?

– A, cu ce să ne lăudăm?! Cu desăvârşirea clădirii Căminului Cultural şi cu baia comunală. Cu înfiinţarea unei asociaţii de asigurare a vitelor, care a fost un lucru mare, era o chestie copiată de la nemţi. Nemţii în satele lor, după câte ştiam eu, aveau asemenea asociaţii de asigurarea vitelor. Şi am făcut-o şi eu acolo, la Sadova. Cu diferite lucrări la îndiguirea râului Sadova, care făcea inundaţii şi dărâma case. Cu iniţiativa echipei, fiindcă aveam un profesor de educaţie fizică, şi el a condus chiar lucrările la câteva praguri bune făcute, ca să nu mai inunde şi să nu mai dărâme. La iniţiativa echipei, şi bineînţeles îi scoteam din…

– Nu aveaţi vreun inginer specialist?

– Nu, nu, nu, asta nu era.

– Sau măcar student la Politehnică?

– Nu, nu aveam. Dar ei aveau tehnica lor de îndiguire la munte, nu era nevoie, cu pragurile respective, trebuia numai puţin de a le suscita interesul şi de a-i mobiliza, cum se spune acum, pe câţiva, în frunte cu primarul.

– Pentru a-i antrena.

– Da, şi după ce-i antrenai, se apucau de treabă şi făceau lucrarea respectivă, că mare lucru nu era să aduci nişte lemne, să aduci câteva, 10-20 de căruţe de piatră mare de râu.

– Aveau de unde.

– Păi erau pe-acolo, le luai din altă parte şi le mutai, atât… Toată chestia era iniţiativa, ştii? Ei, pavilion… era moda acolo, în sat, a pavilioanelor de dans. Adică un spaţiu acoperit, unde se făcea hora şi unde, când ploua, se dansa înăuntru fără să-i ploaie. Am făcut un pavilion de dans. Şi un teren de volei. Vasile Pârvu, un coleg al meu de clasă, pe care l-am racolat eu, după ce a terminat facultatea de educaţie fizică, şi a făcut teren de sport, de volei.

– De la ANEF?

– ANEF, da. Academia Naţională de Educaţie Fizică. Cu generalul Bădulescu, care a înfiinţat-o şi a condus-o, şi cu doctorul Mihăilă care a fost şi el echipier, şi el prietenul nostru, care a murit acum vreo trei ani de cancer. El a condus partea sportivă din Fundaţie.

– După campanie au urmat discuţii de evaluare, nu?

– Da, da. Discuţii şi pe urmă elaborări de broşuri, cărţi, regulamente, îndrumătoare, şi aşa mai departe. În fiecare an se perfecţionau. Aşa s-a născut şi „Curierul echipelor studenţeşti”.

– S-a scos chiar în ’34?

– Da, în ’34. Dar era şapirografiat atunci.

– Da, da, am văzut la doamna Neamţu.

– Eu i-am dat colecţia mea domnului Neamţu. I-am spus: „Dragă, tu ai atâtea, şi de la Serviciul Social, mai ia şi aici…” I-am dat şi nişte studii de la Ghimpaţi cu fărâmiţarea proprietăţii private. I-am dat mai multe în ideea că „Poate o să se facă o fundaţie Octavian Neamţu aici la tine”. Ei, s-a dus… Aşa că sunt materiale… Colecţia cât o aveam, toată, din „Curierul echipelor”, nu din „Curierul Serviciului Social”. Acesta care a fost un ziar de format mic, în care scriam noi, echipierii, şefii de echipă, Stahl, Neamţu… Ţin minte, când am venit la Sadova, cu trenul, obosit, nedormit şi Stahl, care se ocupa cu redactarea, şi cu Neamţu m-au prins, şi zice: „Uite, aici în birou te închid şi nu-ţi dau drumul decât dacă-mi dai articolul” /râde/. Şi m-au închis, şi am stat, şi am scris.

– Aţi avut încercări publicistice înainte?

– Nu, nu, am luat totul de la început, cum am putut, vorba aceea, mai şchiopătând, dar… Aşa a fost.

– În iarna lui ’34-’35 din ce trăiaţi?

– Am dus-o foarte greu. Am trăit din mici împrumuturi, tot de la oameni care nu aveau /râde/. Am avut un inspector şi mai mă duceam pe la el pe-acasă, mai mă invita la sărbătorile Crăciunului, mă mai împrumutam câte doi poli, trei, ba de la Focşa, care nu avea nici el, ba de la alţii…

– Focşa era deja acolo?

– Focşa era, da, era acolo cu noi.

– El conducea echipa din Oaş.

– Din Oaş, de la Moişeni. Da.

– Cu cine v-aţi împrietenit de la început?

– Din prima dată… Eu pe Neamţu l-am cunoscut încă din timpul studenţiei. Dar nu personal. Eu am avut, aşa, tot timpul o curiozitate şi nu mă duceam numai la şedinţele sau la seratele studenţeşti ale dreptiştilor. Mă duceam şi la Litere, mă duceam şi la Medicină. Să văz cam cum e pe-acolo. Şi odată m-am dus la un cerc bănăţean cu serată. Ţin minte, într-o casă pe Batiştei. Serata a început cu două-trei cuvântări mici de-ale preşedintelui cercului şi a vorbit şi Octavian Neamţu acolo. Era tinerel, dar pe-atunci era deja chel… Şi mi-a plăcut de pe atuncea… scurt şi la obiect, frumos. Mi-a plăcut cum a vorbit. Asta era prin 1931. Şi abia în ’34 ne-am revăzut şi i-am povestit. Zic: „Te-am admirat!” Zice, „Da, măi, mi-a părut bine, că era prima mea ieşire în public”. L-am admirat, să ştii.

– Studenţii basarabeni n-aveau un cerc?

– Aveau şi ei cercul lor. A fost pe Bonaparte, am avut cămin, apoi pe Berzei am avut cămin. Aveam şi noi căminul nostru, da, sigur că da. Însă eu, parcă a fost, aşa, o chestie predestinată; din primul an când am venit la facultate, am fost secretarul unei societăţi a românilor de peste hotare. Uite-aşa. Sediul era la Liga Culturală, la Iorga. Deasupra Teatrului Municipal era o sală mare. Erau din Cehoslovacia, erau din Transnistria, erau din Macedonia. Şi cei câţiva, era un moldovean, Brânzeu, care conducea această societate. Şi eu am fost ales secretar. Şi îi chemam, aveam lunar şedinţe, la care chemam un conferenţiar, ba pe Simion Mehedinţi, profesorul de geografie, ba pe Iorga. Şi stăteam la masă… o masă cât camera asta de mare, şi eram 14-15 inşi. Şi ei ne vorbeau nouă, Iorga: „Bravo, băieţi!”, ne bătea pe umeri. Mehedinţi, pedantul Mehedinţi, avea şcoală germană. Era foarte pedant. Şi pe Nae Constantinescu, asistentul lui Iorga, pe un arhitect, Ioan Troianescu, care a făcut catedrala de la Timişoara, dacă nu mă înşel, pe Culina, care a făcut hotelul Ambasador, macedonean şi el de origine.

– Erau mulţi macedoneni, ei dominau, nu?

– Da, erau, ei erau la putere. Am cunoscut foarte mulţi macedoneni. Aveam imnul macedonean, pe care-l cântam… „Părintească dimândare/ Ne spregiură cu foc mare./ Fraţ di mumă şi di-un tată,/ Noi, armâñi di eta toată.”

– Aţi învăţat şi dialectul lor?

– Sigur.

– Pe urmă ei au mers spre dreapta.

– Unii din ei da, dar din cercul nostru nu.

– În Legiune au fost foarte mulţi macedoneni.

– Da, sunt naţionalişti. E o deformare de unde au venit. Că erau acolo şi au continuat şi aici.

– Plus dezrădăcinarea…

– Păi, tocmai. Şi sunt destul de duri, să ştiţi. Destul de duri. La începuturile hitlerismului, şi bineînţeles copia fidelă au făcut-o şi legionarii după hitlerism, duritatea a fost în primul plan, să ştii. Nu se admiteau devieri.

– Practic au venit cu duritatea aceea balcanică…

– Exact. Care şi-a găsit dezvoltarea în această organizaţie politică.

– Cred că cei din Basarabia erau altfel, mai blânzi.

– O, da, la noi… Şi transnistrenii, şi basarabenii…

– Dumneavoastră n-aveţi accent rusesc, cum are de exemplu Roman Cresin.

– Dar el e rus la origine, nu-i moldovean, nu e român. Eu sunt şi dintr-o regiune în care n-a avut ce căuta nici neam de rus. Pe lângă Chişinău, judeţul Lăpuşna cum era, cu capitala Chişinău, la douăzeci şi ceva de kilometri sud-vest de Chişinău, o regiune bogată în vii şi în livezi, dar în vii în special. Şi eu sunt răzeş, deci o clasă superioară, şi mazil, ceea ce nu se ştie pe-aici ce este. Este o clasă superioară, de „boierie” /râde/.

– De mici boieri.

– Da, da… Nu. Erau ţărani, dar la noi nu se spunea „ţăran”. Ăştia-s mazili, şi ăştia-s ţărani. Adică, la mine în sat, moşia răzăşească era separată de cea boierească şi nu avea nici în clin nici în mânecă cu boierul. Dacă vroia, îl saluta lumea, din politeţe. Dar dacă nu, nu. Moşie mare, asta-i a boierului, despărţită de un şanţ de cât ţinea moşia satului, de zece kilometri. Erau şase şanţuri de câte zece kilometri despărţire între boier şi răzeşime. Şi pe moşia boierească erau câteva case, vreo 12 case, pe locuri date de boier, şi ăia erau ţăranii. Restul erau, tot satul era de răzeşi.

– Nu v-aţi gândit să faceţi monografia satului?

– Nu… Eram entuziasmat când eram elev, hai să facem, nu ştiu ce… Am avut un prieten care a murit, a fost împuşcat de ruşi în 1940, care a fost secretar al filialei Institutului Social de la Chişinău, Ştefănucă, Petre Ştefănucă se numea.

– Cunosc numele acesta, a fost şi el echipier.

– Da, sigur, monografist. A fost la Cornova. A participat la cercetări.

– Cum se numea satul dumneavoastră natal?

– Suruceni.

– Şi aţi discutat să faceţi monografia satului.

– Da, am discutat. Şi el pentru satul lui, că nu era din satul meu, era dintr-un sat vecin, sat mare, dar plasa noastră era. Pe urmă, bineînţeles, am plecat şi gata, s-a terminat…

– Aţi mai fost pe acolo?

– Atunci am mai fost, dar de când… n-am fost. A fost soră-mea. Am o soră, învăţătoare pensionară, singura pe care o mai am aicea, dincolo nu mai am pe nimeni, au murit toţi. A fost ea de vreo două ori.

Eu nu m-am mai dus. Că eu am urmat sfaturile din cărţi ale unor oameni care spun: pe unde ai fost şi te-ai simţit bine, să nu te mai întorci niciodată, că o să ai deziluzii! Mi-aduc aminte pe chestia asta de o întâmplare. Scriitorul Peter Neagoe, care e cetăţean american… E o rubedenie îndepărtată de tot cu nevastă-mea. Ăsta a venit în ţară prin 1948-’49 şi l-a luat Groza, care-l cunoştea, fiind ardelean şi Peter Neagoe, de pe la Târnave originar, l-a luat să-l ducă prin Ardeal. Şi la un moment dat face: „Hai să te duc şi prin satul tău!” Şi a spus, „Te rog, nu!” L-a bătut pe şofer pe umăr şi a spus, „Nu, ne întoarcem înapoi şi mergem la Deva, de unde ne-am pornit. Nu vreau… Acolo e aurul meu, este ceva care nu se umblă acolo. E o cutiuţă care nu se umblă!”

– De unde cunoaşteţi istoria aceasta?

– Mi-a spus-o un gazetar care a murit şi el, care era cu Petru Groza. Unul, Tiroiu, Didi Tiroiu. A murit şi el acum vreo cinci-şase ani de zile, săracul. Mă împrietenisem bine cu el. El a fost gazetar pe la „Curentul”. Asta este…

[1] Până în acel moment discuţia a avut loc cu magnetofonul închis.