„Cand incepe o vreme de razboi, astea nu suna bine”

„Când am descoperit Fundaţia, aşa mi s-a luminat faţa!”

– a doua parte –

GHEORGHE MACARIE

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8., Ed. Curtea Veche, 2009

– Ne-am îndepărtat… Deci, în iarna lui ’34-’35 aţi dus-o greu.

– Foarte greu, foarte greu. În primăvară m-a angajat, am primit leafă, m-a încadrat ca inspector delegat. Şi pe mine, şi a mai încadrat vreo doi-trei, printre care şi pe prietenul care m-a dus de fapt acolo, Anton Coşbuc. Şi am început activitatea la birou întâi şi aşa mai departe, cu probleme din asta.

– La sediu?

– La Fundaţie. Eu am fost întâi dat să rezolv o problemă foarte spinoasă şi foarte greoaie. Adică, Fundaţia, când a preluat-o Profesorul în 1934, la 1 iulie fusese condusă de o mână de funcţionari, puţini, care nu s-au ţinut de treabă sau aveau alte preocupări, încât partea administrativă fusese complet dărâmată. Se scotea revista „Albina”. Care se trimetea – întâi s-au trimis abonamente aşa, şi gratis, dar pe urmă oamenii au vrut să facă abonamente. Au venit cărţi poştale, că vrem să facem abonament. S-au adunat acolo mii de scrisori şi cărţi poştale.

Şi în ’35 mi-a dat mie această sarcină, să triez aceste mii de scrisori, pe localităţi, pe judeţe, de abonamente la „Albina”. Şi am lucrat vreo două luni de zile. Şi am făcut ordine. Pe vremea aia fumam. A venit odată Stahl, după program, după-masa târziu. Programul era numai până la prânz la Fundaţie. Eu eram acolo până seara, 9, 10, 11, nu conta, nu eram însurat, stăteam chiar lângă Fundaţie. Şi lucram mult de tot. Stahl m-a găsit într-un fum, aşa, de-abia se vedea… /râde/. „Da’ unde eşti?”, „Aici, domnu’ Stahl!”, „Ce faci aicea, cum merge?” „Cum să meargă, domnule, e nenorocire. Dar o scot la capăt!”

Până la urmă am scos-o la capăt. Le-am dat la redacţie nişte oameni, vreo doi băieţi, tot echipieri, buni de tot, Beldie este unul, un ardelean de la Deva şi Imbrescu, un bănăţean, şi le-am dat tot: „Uite, să trimiteţi aicea, aicea, de trimis banii cutare”, tot, tot, am pus la punct toată această treabă. Că mă întrebaţi, după ce îndrumătoare. Noi făceam îndrumătoare. Eu n-am făcut chestiile astea. Dar am conceput eu cum trebuie să fac pentru ca să ieşim la liman. Că era o brambureală mare! /râde/ Şi am pus la punct redacţia „Albinei”, şi distribuiam, a mers perfect. Perfect! Stahl s-a ocupat de cartotecă. După ce îi dădeam materialul, el stătea şi organiza partea cealaltă.

– În primăvară cum a fost?

– În primăvară m-a luat profesorul Gusti într-o duminică în maşină. Mi-a spus, „Macarie, mergi cu mine”. Şi cu Stahl, şi cu Apostol Culea, parcă. Şi ne-am urcat în maşină şi ne-am dus la Ghimpaţi.

– Era maşina Fundaţiei?

– Da, maşina Fundaţiei. N-avea Profesorul maşina lui, nimeni n-avea maşină. Maşina Fundaţiei ne-a luat şi ne-am dus la Ghimpaţi. Şi eu eram tânăr, novice, speriat, cu somităţile astea mari, profesorul Gusti, Stahl, Culea. Am ajuns acolo… Profesorul cunoştea – era acolo un depozit de tutun… şi îl cunoştea pe directorul depozitului, tot un basarabean, dar din ăia care vorbesc cam stricat româneşte. Ciubuc îl chema, din sudul Basarabiei era, din partea amestecată, Cetatea Albă şi Ismail. Şi ne-am dus acolo, la depozitul de tutun, la Ciubuc: „Vă trimitem echipă, şi aşa mai departe”.

Şi am venit pe urmă cu echipa, la Ghimpaţi. Şi mi-a părut rău că nu plec din nou la Sadova, dar era dispoziţia şi nu mai puteam… Înaintarea în grad, era o problemă. Că mi-a făcut vreo 4000 de lei pe lună şi eram primul din cei 12 care se angajase. Dar nu s-au angajat toţi la Fundaţie, cei 12, vreo câţiva ne-am angajat numai. Adică eu m-am angajat, pentru că pe lângă – poate e prea îndrăzneţ să-i zic – chemare, dar n-aveam posibilităţi. Şi aceasta a fost o posibilitate de a supravieţui. Asta este. Nu aveam posibilitatea să încep, să mă bag funcţionar…

– Altceva decât funcţionar nu puteaţi…

– Altceva nu.

– Avocatura nu vă atrăgea?

– Nu, nici n-am avut chemarea, să ştiţi. Am încercat cu unul vreo trei-patru luni, şi mi-am dat seama că nu sunt eu de bară, nici de…

– La fel ca Stahl.

– Da, da. M-a trimis să spun că se amână procesul şi nu ştiu ce, dar eu n-am găsit motivele reale şi logice. Eu căutam logica unde nu era logică /râde/. Am renunţat, am spus nu. Şi aşa. Încet, încet am devenit cadru al Fundaţiei.

– La Ghimpaţi aţi venit cu o echipă pe care aţi pregătit-o dumneavoastră?

– Nu, nu. Nu aşa se formau echipele, ci întrebai, vezi, domnule, se merge la Ghimpaţi, vrei să mergi? Uite că sunt locuri libere, e un loc liber la Litere, un loc la… Aveam şi teologi în echipe.

– Teologul cu ce se ocupa?

– Cu problemele religioase.

– Asta e clar, dar pe teren, acolo, ce putea el să facă?

– Făcea şi el studiile lui, cum s-ar spune. Dacă sunt secte în satul respectiv…

– Cum s-a făcut şi la Fundul Moldovei.

– Dacă au tendinţe de a se îndepărta de biserică, dacă sunt mulţumiţi sau nemulţumiţi… toate aceste lucruri. Pentru că câteodată nu se făceau şedinţe speciale, dar aveai ocazia să-i transmiţi prefectului de judeţ sau medicului primar uman sau veterinar, să stea de vorbă cu şeful de echipă sau chiar cu respectivii echipieri de specialitate. Adică medicul veterinar cu şeful veterinar din judeţ, şi care îi transmitea lipsurile care sunt în satul respectiv. Şi dacă se poate să urgenteze sau să ia măsuri pentru îndreptarea acestor rele care se practicau sau existau momentan şi aşa mai departe. Asta se făcea în mod regulat. La început a fost ca orice început, dar pe urmă contactul cu şefii de la judeţ a fost obligatoriu, al medicului veterinar, al medicului uman, al inginerului agronom, al inginerului silvic, dacă aveam şi inginer silvic, şi aşa mai departe.

– Şi la Ghimpaţi era situaţia cu totul diferită faţă de Sadova.

– Cu totul, şi mentalitatea cu totul diferită. E sat de şes, de oameni foarte puţin gospodari, cu influenţa orăşenească, în special bucureşteană, foarte puternică, simţul estetic foarte redus faţă de muntenii din Bucovina, unde era… o grădină, la ferestre numai flori, în curte numai flori… Aici în bătătură, peste tot, am văzut aşa… „radio-şanţ” funcţiona perfect, pe marginea şanţului, şi duminica, şi în zilele de lucru femei care nu lucrau nimic, decât stăteau de vorbă. Nivelul foarte scăzut, de gospodine, nu ştiau să facă nicio mâncare cumsecade, nu ştiau să utilizeze produsele care le aveau, o găină, un pui. Nivel foarte scăzut!

– Aici aţi avut ocazia să vă miraţi.

– Absolut, am făcut comparaţia. Am făcut comparaţia cu Sadova, am făcut-o şi cu satul meu răzăşesc, cu un nivel cultural ridicat. Ştiau oamenii să gătească – asta este cultură. Ştiau oamenii să mănânce – asta este cultură care s-a imprimat de veacuri.

– Ţăranii erau aici şerbi la origine?

– Nu, erau ţărani pe moşie boierească. Aici nu erau categorii de-astea de clase sociale cum era în Moldova, de răzeşi, mazili… Mi-a mai vorbit cineva că în Vâlcea sunt răzeşi. În Oltenia, în partea de deal. O clasă care Stahl a studiat-o foarte bine. La Nereju, problema asta a răzăşiei şi a devălmăşiei.

– Şi aici ce activitate aţi avut?

– Aici o activitate foarte slabă. Ţăranii îndărătnici, autorităţile politizate până la vârful unghiei. Care era ţărănist, care liberal. Două cârciumi vizavi, una ţărănistă, una liberală. Pe şoseaua principală, asfaltată. Ei, dacă mâncai la liberal, te-njura ţărănistul, dacă mâncai la ţărănist, te batjocorea liberalul. În Bucovina era domnie şi cu politica. Primarul era care liberal, care era ţărănist, dar se respectau, nu era patima aşa de dezvoltată cum era aici, în Regat.

Aici n-am avut… nici eu n-am avut, nici echipieri n-am avut de soi, deci n-am avut activitate care să mă satisfacă. Şi nici pe Stahl nu l-a satisfăcut, că n-a făcut, nu s-a ocupat nimeni aici de probleme monografice. Şi s-a încheiat activitatea cu această încercare de cercetare a fărâmiţării pământului, care era un exemplu tipic faţă de alte localităţi unde au fost echipele. Puteam să vin cu o bombă aici. Adică era un loc unde se constatase mai mult ca în orice altă parte această fărâmiţare a pământului şi această pierdere enormă prin răzoare de pământ arabil. Dar să spun, s-a afişat chiar şi această chestie în grafice la expoziţia care am avut-o. Parcă-l văd pe Carol II că s-a interesat, chiar s-a oprit şi l-a interesat această problemă.

– Dar cei de-acolo nici nu voiau să audă de aşa ceva…

– Am plecat, eu cu inginerul Ciulei, care el lucrase chestia asta, încurajat de mine… Am plecat din şedinţă. Se agitau urât de tot ţăranii, şi erau mulţi, erau vreo două-trei sute într-o sală. Am plecat pe din dos, încet-încet, i-am lăsat în pace, să se… /râde/ Comunişti, chestii… Începuse, că imediat te taxa, imediat te categorisea. Şefii politici te categoriseau, nu poporul. Dar şefii grupurilor politice, ţărănişti, liberali…

– Nu se putea face nimic acolo?

– Orice încercare era bănuită deja.

– Cu toate că echipele nu aveau nici în clin nici în mânecă cu comunismul…

– Da, da, ştiu. Profesorul când i se aducea la cunoştinţă că s-a trecut peste limita admisă…

– Cum procedaţi când constataţi nereguli, abuzuri, probleme sociale cu sau fără implicaţii politice?

– Am avut cazuri. Întâi ne-am dus la organele de resort de la judeţ. Dacă erau probleme… să presupunem că neglijenţă a unei moaşe, sau a unui agent sanitar, sau a unui medic uman într-un sat. Am avut la Sadova chiar o moaşă care îşi cam condiţiona participarea ei, deşi era moaşă a statului, plătită, condiţiona participarea la naştere de anumite sume de bani.

Noi ne-am documentat asupra acestei chestiuni bine de tot, şi când a fost ocazia, am comunicat. Nu ca o pâră, ci să aibă în vedere că s-ar putea întâmpla să facă greşeli în privinţa asta, şi foarte discret şi pe parcurs i s-a atras atenţia, fără să intrăm în conflict. Că noi nu vroiam să intrăm în conflict cu oamenii care lucram cu ei trei luni de zile. Deci nu vroiam să intrăm în conflict. Ţin minte că moaşa asta avea un fiu învăţător în sat, acolo. Şi sigur că fiul pe partea cealaltă şi ea pe partea asta, erau doi oameni care conduceau un sector din sat, unul moaşa şi unul cu partea culturală. Şi deci aveau un cuvânt de spus. L-am convins întâi pe fiu-său de aceste lucruri, că s-a auzit, s-a atras atenţia de la judeţ că nu trebuie să meargă pe linia asta. L-am convins pe fiu-său să nu se revolte el că de ce, şi pe urmă a fost în regulă tot.

Sau la crescătorii de vite de acolo, din Sadova, dacă se constata că poate să înceapă o molimă de ceva, imediat te duceai şi era chemat medicul veterinar de la judeţ. Ţin minte că m-am dus cu el şi eu în munte, tot. S-au luat măsuri imediat, de injectare, de izolare şi aşa mai departe. Lucruri care puteau să tărăgăneze sau să nu se facă, şi noi, fiind acolo, şi cu specialişti, am atras atenţia oamenilor. Şi lăsam oameni care lucrau cu noi şi, când plecam noi, bănuiam că ei vor şti să acţioneze exact cum i-am învăţat noi când am fost la casele respective. Adică puţin curaj, puţină ştiinţă de cum trebuie să se acţioneze şi toate aceste lucruri…

– Despre Ghimpaţi ce aţi putut să raportaţi?

– Despre Ghimpaţi doar această chestie cu pământul şi acest grad de înapoiere şi de lipsă de interes de a-şi ridica nivelul. Dar la asta poate contribuia şi un preot foarte slab, hulit de sat. Biserica – goală duminica. Că noi ne duceam obligatoriu duminica la biserică. Şi învăţătorii, absenţi. Un medic – satul avea şi medic – care, cel puţin aşa ieşise vorba, că nu e medic, adică…

– Escroc.

– Escroc, un şarlatan, care era protejat de un partid. Vă închipuiţi dumneavoastră, cu astfel de conducători într-un sat care este şi aşa la 40 de kilometri de capitală, pe şoseaua principale, cu influenţe de la oraş, nefaste…

– Şi Ciubuc de ce se ocupa acolo?

-El era directorul depozitului de fermentare a tutunului. Însă el avea o păsărică a lui: făcea studii despre posibilităţile de hrănire a 40 de milioane pe teritoriul României. A scris mi se pare şi o broşură România, ţară de 40 de milioane de locuitori. Dement!

– Cred că acum s-ar republica.

– Da, domnule! /râde/ El a vrut să-şi facă doctoratul în inginerie, în Cehoslovacia, la Praga. Avea el păsărica lui.

– Probabil prin Institutul Social…

– Da, da, sigur. Îl agasa câteodată pe Profesor, dar, mă rog…

– Dar nu avea influenţă în sat.

– Nu, deloc. Acolo erau deja muncitoare angajate de stat. Erau cel puţin o sută de muncitoare. El avea depozitul din sat. Adică era sat mixt, de muncitori şi ţărani. Ţin minte că a venit un profesor american, nu mai ştiu cum îl chema…

– Mosely?

– Nu Mosely, îl ştiu pe Mosely. Altul, care a venit o singură dată, mi se pare, pe aici, în ţară, tip de american, înalt aşa… Şi a venit cu Profesorul la Ghimpaţi. Şi am stat la masă în curte la Ciubuc, el ne-a pregătit o masă. Cu profesorul Cornăţeanu de la Institutul Agronomic. Cornăţeanu îşi făcuse studiile în America şi se pare că profesorul acela din America se ocupa de economia agrară şi cum se prezintă la noi proprietatea particulară. Şi la Ghimpaţi se putea prezenta excelent proprietatea particulară. Şi îl interesau şi detalii de construcţii rurale, după cum am văzut, desenele de la case în albastru, chestii de-astea de amănunte.

– Şi după această campanie a fost expoziţia mare din toamna lui ’35.

– În toamnă, da, de la Parcul Libertăţii. Şi a ţinut toată iarna. Am fost rânduit şi eu şi încă unul şi am avut grijă de bunul mers al expoziţiei, stăteam acolo tot timpul.

– Venea public la expoziţie?

– Venea, venea, dar nu mult.

– Cred că mai mult la vernisaj.

– La vernisaj, şi după aia curioşii. Exista o lume curioasă. Nu ştia ce e Fundaţia, nu ştia ce-i aia echipă, dar vedea pe unul sau pe altul, sau în familie sau cunoştinţe, sau în vecini. „Ia să vedem, domnule, ce-i cu asta, ce învârt ăştia?” Şi te trezeai cu câte unul că „Domnule, păi şi eu sunt din satul unde lucraţi cu echipa! Ia uite, dom’le, chiar aşa e…” Miraţi. Erau plecaţi din sat de ani de zile, nu s-au mai întors pe-acolo. Pe ideea asta, încet, încet, prin ’36-’37, s-a înfiinţat şi a fost condusă de Marinescu, de Constantin Marinescu, profesorul, „Fiii satului”, şi s-a făcut, mă rog, o propagandă pe vremea aceea, ca să se întoarcă să-şi vadă satul, să vadă ce poate face pentru sat şi aşa mai departe.

– În ’36, după câte ştiu eu, prima jumătate de an a fost marcată de înfiinţarea revistei „Sociologia Românească” şi, pe urmă, începerea Muzeului Satului.

– În iarna lui ’35-’36 – încă eram la Parcul Libertăţii –, am fost chemat că o să se facă un muzeu al satului.

– Aşa i se spunea de pe atunci?

– Da, sigur.

– A existat şi ideea cu muzeul social…

– Muzeul satului i s-a spus, şi ne-a chemat şi ne-a dat fiecare pe unde am lucrat, sau, mă rog, după posibilităţi să ne ducem să achiziţionăm câte o casă tipică din regiunea respectivă. Mie mi s-au dat în trei localităţi – una la Fundul Moldovei…

– Unde fusese echipa.

– Da, echipa monografică cu Stahl şi cu ceilalţi. Şi mi s-a dat Drăguş-Făgăraş să aduc casa şi mi s-a dat să aduc o moară de pe Siret, de la Tămăşeni, dincolo de Roman. Şi am adus-o, dar s-a scufundat. Când a venit războiul, muzeul a trecut printr-o criză mare, aproape să-l desfiinţeze prin ’40. Ei, şi am lucrat, am adus, am lucrat cu un entuziasm, într-adevăr…

– De unde aveaţi echipă cu care să lucraţi?

– Nu echipă, singur m-am dus!

– Întâi unde v-aţi dus?

– Întâi m-am dus la Fundul Moldovei.

– Acolo era Frâncu.

– Bineînţeles, păi da’ Frâncu a trăit mult, Dumnezeu să-l ierte. Prieten bun de tot.

– El când a fost primar?

– El a fost primar în timpul ţărăniştilor, adică în 1930-’31-’32-’33, când au fost ţărăniştii.

– Dar când au fost la Fundul Moldovei cu monografia, tot el era.

– Tot el era. Monografia când a fost la Fundul Moldovei…

– A fost în ’28.

– ’28… Tot el era. Era un tip, era un tip, Frâncu. Cu foarte multe ascunzişuri şi le ştia… Şi avea moşie mare, 300 de hectare de pământ, avea o mică făbricuţă de caşcaval, oameni de-ai lui cu care a împânzit tot satul, nepoţi, strănepoţi, fini şi aşa mai departe /râde/. Sistemul politic, ce mai încoace-ncolo. Ţin minte că la sfârşit mi-a dat şi un loc de casă, să-mi fac o casă acolo, la Pârâul Cailor, cum intri în Fundul Moldovei pe dreapta.

– A fost în relaţii tot aşa de bune şi cu Gusti.

– Păi, da’ eu pe urmă… În timpul războiului îi mai trimitea câte o cutie de unt, că era criză, şi i-o duceam eu lui Gusti. Venea şi ne întâlneam la Capşa! /râde/ Frâncu la Capşa se ducea când venea! Şi stătea la un hotel vizavi care s-a dărâmat, Splendid parcă îi spunea, lângă Athénée Palace. Acolo stătea Frâncu! Era un tip… cu capul sus, ca un căpitan de cursă lungă! Şi era mic de statură, nu era mare. Un tip, ce mai…

– Şi v-aţi dus acolo ca să aduceţi casa.

– M-am dus, da, şi cu membri ai Căminului Cultural, şi am ales o casă. De fapt e greu să dărâmi o casă în care locuiau în ea. Dar asta era o casă care era făcută, vorba ceea, în familie a mai făcut încă o casă. Şi s-a dus soţul la soaţă şi n-a mai locuit-o. Şi atunci, domnule, asta se vinde. Şi am spus, bine, asta să fie.

– Fundaţia plătea…

– Da, da, da. Ne dădea bani de la casierie.

– Cam cât costa o casă?

– Nu mai ţin minte la Fundul Moldovei, dar la Drăguş a costat parcă 30 de mii de lei. Dar am adus şi paiele pe urmă, am adus tot, tot.

– Şi la Fundul Moldovei cu această ocazie trebuia să adunaţi şi interiorul?

– Tot, tot, cu lucruri, cu tot, tot, tot. Lucruri care s-au adus foarte puţine de la Fundul Moldovei, pentru că – v-am spus motivul – fiind casa mai mult goală a trebuit să se meargă după obiecte, lucru care era foarte greu. Adică, să cumperi de la oameni. Dacă-ţi dădea, vorba ceea, un prosop, bine, dar de vândut era foarte anevoioasă chestia. Dar casa trebuia s-o aduci tot, tot, tot, aşa cum era. Cum am adus de la Drăguş, că la Drăguş a fost mult mai uşor pentru că era casa…

– Staţi puţin, să mai rămânem la Fundul Moldovei. Trebuia să angajaţi oameni care să desfacă…

– Da, da.

– Şi apoi să vină la Bucureşti cu casa.

– Da, sigur, aşa făceam.

– De acolo până la tren mai era un drum de făcut. Cu ce s-a făcut?

– Cu căruţele din sat. Gara era în sat la Fundul Moldovei, era cap de linie la Fundul Moldovei. Că dincolo de linia ferată mergeai în munte la un sat Breaza, de huţuli.

– Huţuli, ăsta-i cuvântul de care nu ne-am adus aminte!

– Am spus c-o să-mi aduc aminte! /râde/ Huţuli. Care era un sat de oameni bolnavi de sifilis. Îmi spunea Profesorul că atunci când a venit aici, la Fundul Moldovei, prima dată cu monografia, a venit o delegaţie ca să-l convingă să vină şi la ei. Credeau că dacă o echipă monografică o să vină să facă şi spitale, doctori şi aşa mai departe. Şi zice Profesorul: „Auzi, Macarie, îmi spune primarul: «Domnule profesor, la noi în sat sunt 120 la sută sifilitici!»” /râde/. Gusti povestea asta în 1936. A venit în inspecţie la Sadova, la mine, să vadă. Şi de acolo ne-am dus, bineînţeles, şi la Fundul Moldovei, să-l vadă pe Frâncu şi să vadă satul unde a lucrat.

Ţin minte că Frâncu ne-a organizat o masă, aşa, „ţărănească”, cu păstrăvi în smântână, franţuzeşti, aşa, şi cu vin, încât Gusti… Era şi preotul Grigore Popescu care a murit şi el, a fost şi el inspector la Fundaţie, şi, văzându-l mâncând aşa, cu poftă, Gusti zice: „Ei, părinte, da’ mai lasă-mi şi mie câţiva păstrăvi, că-i mănânci pe toţi!” /râde/. Era, va să zică, el, popa Popescu, eu, Frâncu – eram vreo patru-cinci la masă. Masă serioasă! Ei, pe urmă a dormit la Sadova, la învăţător. Seara a luat masa acolo, a dormit, şi dimineaţa a plecat. Cu maşina.

– Eram la mutarea caselor… Cum aţi reuşit să faceţi mutarea?

– Eu am angajat doi oameni acolo, meşteri de case. Şi le-am spus: „Domnule, nu o fac alţii, voi o faceţi. Deci, cum o s-o desfaceţi de bine, aşa o s-o faceţi mai uşor. Nu desfaceţi bine şi nu ştiţi care piesă unde vine, o să vă fie greu dumneavoastră”. Şi au desfăcut-o…

– Au făcut notiţe, desene, ceva?

– Nu… Şi au încărcat-o în tren. Am dat înainte ceva bani şefului de gară ca să-mi dea vagoane cât mai repede. Şi am venit aici, oamenii au urmat vagonul, au venit aici şi s-au apucat de lucru. Aici era şantier la fiecare: ăştia-s meşterii din Fundul Moldovei, ăştia-s meşterii din Drăguş, ăştia-s meşterii din Curtişoara, din Năsăud, din Moişeni, şi aşa mai departe. Şi pe urmă m-a trimis şi am achiziţionat o moară de pe Siret.

– Dar staţi, că de Drăguş încă nu mi-aţi povestit.

– Aşa. La Drăguş. La Drăguş am fost trimis ca un om neutru. Drăguşul era foarte disputat, din cauza unui cetăţean de acolo, Damian, care, tot timpul, şi cât a fost echipa, a întreţinut o atmosferă de intrigă între echipieri şi Profesor. El pe urmă a fost adus la Muzeul Satului şi a fost plătit, salariat al Fundaţiei. Dar asta a fost meseria lui, de intrigant. Şi până acolo a mers, încât nu admitea, el spunea Profesorului decât să vină cutare sau cutare. Şi atunci Profesorul: „Îl trimit pe Macarie”.

– Dar de ce proceda aşa?

– Era un om rău. Nu suporta pe niciunul. Era un om rău şi, care dacă i s-o fi părut lui că Neamţu a spus ceva, sau nu ştiu ce, nu putea să suporte. Sau dacă Nae Popescu a spus ceva, la fel, ştii? Pe urmă nu m-a putut suporta nici pe mine. Dar Gusti a spus: „Eu îl trimit pe Macarie, care nu a fost monografist acolo, şi achiziţionează el”. Că el vroia să se achiziţioneze de la o rudă de-a lui. Astea sunt cauzele, astea materiale. Şi eu m-am dus, am stat de vorbă cu oamenii, am luat contact cu oameni gospodari, fără să-l supăr şi pe el, şi am achiziţionat această casă…

Am stat la unul, nea Stan, ţin minte că îmi dădea nevastă-sa lapte de drugană – de bivoliţă. Şi mie nu mi-a plăcut şi a văzut, s-a uitat aşa: „Lasă, domnişorule, că aduc şi lapte de vacă!” Şi am stat vreo săptămână – vreo zece zile, apoi m-am mai dus după paie. Eu m-am dus după paie şi am încărcat vagonul cu paie, greu de tot a fost. La Voila era gara, unde este o crescătorie de cai lipiţani, de trăpaşi d-ăştia. Şi am adus şi a început să construiască. Moara de pe Siret când am adus-o s-a montat la lac, la malul lacului, acolo, lângă Muzeul Satului. Ţin minte că a venit Vodă Carol în vizită şi – eu eram în moară şi, ca să păşeşti de pe mal în moară, trebuia să te sprijini de ceva – i-am dat mâna şi l-am sprijinit… A văzut tot, tot, fără poliţie după el, niciun agent, nimic.

– Însoţit de Stahl şi de Victor Ion Popa, probabil.

– Da. Şi vă spun… că dacă am dormit acolo am răcit în noaptea de inaugurare. Am dormit vreo şapte inşi care am lucrat şi care aveam grijă de casele noastre, toate puse la punct… Am dormit în arhondaric, sus, pe podeaua de beton. Şi eu m-am dus mai târziu la culcare, ceilalţi se culcaseră, dormeau, şi era un loc foarte strâmt, m-am pus şi eu acolo să dorm, dar n-aveam pătură să mă învelesc şi partea de sus am răcit. Şi trei luni de zile am stat… Noroc că am avut echipa atunci, în ’36, la Sadova, că eram rău de tot cu plămânul drept.

Victor Ion Popa a fost arhitectul acestui muzeu. Om care se pricepea la foarte multe lucruri. Şi după ce a parcelat… Avea el o echipă de oameni de la teatru – unul Godeanu, pe cumnatu-său Mohor, fratele lui nevasta, Maria Mohor, artista – care erau mâna dreaptă a lui şi care-i ajutau tot timpul. Noi, ceilalţi, aveam grijă de casele care le-am adus, să nu se piardă ceva…

– Muzeul nu avea încă personal.

– Nu. Decât teren parcelat – a parcelat el, aici e cutare, aici e cutare, aici cutare, şi aşa mai departe, aşezarea cum trebuie să fie…

– Deja la deschidere aţi adus ţărani pentru case?

– Pentru casele respective, da. S-au adus ţărani din satele respective.

– Cum a fost organizat, cine să vină? De exemplu la casa din Fundul Moldovei. Cum aţi procedat?

– La Fundul Moldovei m-am dus la Frâncu şi i-am zis: „Domnule, o pereche de oameni din sat, ca salariaţi la casă…” A zis da, a găsit, au venit, au trecut pe la casierie, au fost trecuţi pe un ştat de plată…

– Pe cât timp?

– Deocamdată când s-a inaugurat… nu pot să vă spun şi nici n-a fost un timp de. Cât au stat. Unii au stat ani de zile. Alţii n-au stat. Ţin minte pe unul, de la Curtişoara parcă, oltean… A stat mult. Şi mai era unul, nu mai ţin minte numele, care a stat mult. Restul pe urmă au plecat.

– Cei din Fundul Moldovei au stat mult?

– Nu, puţin.

– Şi ce făceau ei acolo toată ziua?

– Domnule, femeia torcea, ţesea, împletea, depinde de ce ştia să facă. Şi ei, la fel, se plimbau de acolo-colo, mai făceau câte ceva… Funcţionari mai mult.

– Nu ştiu dacă a fost o idee… Destul de discutabilă, în orice caz.

– Da, fără îndoială. Fără îndoială, pentru că era un început care nu se mai făcuse în altă parte, ca să ne uităm cum s-a făcut şi să vedem şi noi cum facem. Adică, încercări, căutări. Găseai soluţia cea mai bună sau n-o găseai. Lucrurile trebuiau totuşi să meargă. Pe urmă, încet, încet… Muzeul Satului, v-am spus, la un moment dat decăzuse.

– Dar, spuneţi-mi, cum a fost cu dărâmarea morilor?

– Nu numai moara de vânt, şi moara de apă. Vremurile – iertaţi-mă, câţi ani aveţi?

– 38.

– Ei, vremurile începuseră să se tulbure încă din primăvara lui 1938, chiar de la 1 ianuarie 1938. Şi au mers din rău în mai rău până în ’39, când s-a declanşat războiul şi când Serviciul Social a fost desfiinţat.

În 1940 doamna Tătărescu, soţia primului ministru Tătărescu, care, datorită faptului că la ea, la Poiana Gorjului, pe acolo, avea nişte ateliere de ţesături, cum s-ar spune avea contact cu ţărăncile, deci putea să extindă această idee, că ea se pricepe la toate, şi la Muzeul Satului. Şi atunci l-a luat în primire.

Fundaţia era, dar nu mai era, pentru că, desfiinţându-se Serviciul Social, nu pot să spun că a fost chiar prigoană la adresa salariaţilor şi a oamenilor care au lucrat, dar nici bine nu ne simţeam. O instituţie care se desfiinţează. De ce se desfiinţează, şi aşa mai departe. Nu-i un minister, o instituţie nou creată, cu tineret, cu ideea asta de ridicare culturală a maselor populare şi aşa mai departe. Când începe o vreme de război, astea nu sună bine. Astea sună bine când este lumea liniştită şi are de toate. Dar când vin vremuri tulburi… Şi atunci madame Tătărescu a făcut ce a crezut ea de cuviinţă că poate să facă, ce a dus-o capul, cum s-ar zice.

– A preluat conducerea muzeului?

– Da, tot, tot. Păi nu mai era… La Fundaţie rămăsesem eu şi cu Nae Popescu şi cu Neamţu.

– Şi Marinescu?

– Marinescu nu ştiu… rămăsese şi el, dar noi ştiu cu Nae lucram jos. Într-o zi era el şef, într-o zi eram eu şef. Râdeam, puneam afiş la birou: „Şef azi – Nae”. Şi pe urmă au început concentrările, eu am fost concentrat vreo lună de zile, în ’40 în martie… Că pe urmă în iunie cedarea Basarabiei, şi… prăbuşirea. Încât nu-i ardea nimănui de toate aceste lucruri care le-am visat noi.

– Nimeni nu mi-a vorbit de această preluare a muzeului.

– Da, sigur că da. Madame Tătărescu.

– Dar sub ce formă, ce instituţie?

– Nimic, nimic. Madame Tătărescu cu femeile ei.

– Avea vreo asociaţie?

– Avea o asociaţie a femeilor din Gorj, de nu ştiu unde. Ceva foarte nebulos şi neorganizat. Şi nu s-a mai ocupat nimeni. A rămas acolo, dacă nu mă-nşel Cardale, unul care lucrase cu echipa la Dodeşti, în Fălciu, şi care încercase – şi reuşise – să colectivizeze satul.

– Şi Victor Ion Popa a avut asemenea planuri.

– Păi acolo a lucrat şi Victor Ion Popa, la Dodeşti a lucrat. El era inspector acolo, şi şeful de echipă era Cardale, un macedonean. Şi a rămas şi el acolo, era funcţionarul Fundaţiei, muzeul era al Fundaţiei, dar tot ce trebuia făcut, mai exact nefăcut, făcea doamna Tătărescu. Aşa că perioada foarte-foarte neclară.

Iar când s-a cedat şi Ardealul, Muzeul Satului a devenit un sat al refugiaţilor. Ardeleni şi basarabeni. Şi acolo s-a pripăşit şi soţia colegului şi prietenului meu Ştefănucă, împuşcat de ruşi la Chişinău, cu doi copii. El era profesor de limba română la liceul unde am absolvit amândoi, „Alexandru Donici” din Chişinău. El devenise profesor, şi a rămas acolo în ’40. Am stat de vorbă înainte cu câteva luni de zile şi i-am spus: „Măi, Petrică, tu ce faci?” Zice: „Măi, eu rămân acolo, ce-o să-mi facă?”

– Se zvonea deja ce urmează?

– Da, se ştia. Domnule, nu ştiu cum merg zvonurile… Eu m-am dus în 1938 toamna, şi m-am întâlnit cu un cumnat al meu, ţăran. Şi el mi-a spus că vine războiul. În ’38. Zice: „Nu ştiu ce-o să fie cu noi, vine războiul şi vin ruşii peste noi”. Instinct? Informaţii? Nu ştiu. Şi Ştefănucă a fost pârât. Mi-a spus un coleg tot de clasă cu noi, care a rămas şi el, şi care a ştiut tot, şi pe urmă el a scăpat şi a venit încoace. L-ar fi pârât un fost elev al lui de la liceu că ar fi avut sentimente antiruse. Şi într-o bună zi a venit duba neagră – spunea nevastă-sa, dar spunea şi colegul acesta, care a văzut-o, că stătea aproape de el – a venit duba neagră şi l-a ridicat. Şi nu a mai venit înapoi şi nu s-a mai judecat, dar l-ar fi găsit într-un loc unde se făceau execuţii, împuşcat în ceafă. Atât despre bunul meu prieten, care am stat în bancă cu el, Petre Ştefănucă. În sfârşit, amintiri dureroase.

– Deci suntem în 1940 când s-au dărâmat aceste mori.

– În ’40. Morile de vânt nu mai ştiu când s-au dărâmat, dar aia de apă s-a zvonit că s-a scufundat în apă. Adică n-a fost îngrijită, i s-o fi rupt vreo scândură, că a pătruns apa, şi aşa mai departe. Şi s-ar fi scufundat. Când eu m-am mai dus pe-acolo nu mai era nimic.

– Nu ştiţi cine a dat ordin pentru dărâmarea morilor de vânt?

– Nu. Întâlnindu-mă cu Cardale, acesta, care a fost…

– Mai trăieşte?

– Mai trăieşte, stă aici într-o garsonieră, dar în ultimul timp nu l-am mai văzut. Cred că am să-l mai întâlnesc. Deja a îmbătrânit, dar e mult mai tânăr decât mine, cred că cu vreo zece ani mai tânăr ca mine. Dar dacă îl întâlnesc am să-l întreb special de treaba asta. Puteţi să căutaţi în cartea nouă de telefon, Cardale Alexandru.

– În 1936 a fost a doua ieşire la Sadova.

– A doua şi ultima. Trei ani se făceau într-un sat.

– Trei ani? Aşa era proiectat?

– Da, da. O echipă lucrează trei ani, pentru ca să consolideze ceea ce a avut de gând să facă. Trei ani, sigur. După trei ani te duceai… eu m-am dus aproape în fiecare an, să văd cam cum merg treburile. Ultima dată când am fost la Sadova de la Fundaţie am fost delegat – deşi nu mai eram la Fundaţie, eram tot în Ministerul Propagandei, în 1946, că în ’47 pe urmă am revenit iarăşi pe ştatul de plată de la Fundaţie – şi m-a delegat Neamţu, ca fiind omul care am lucrat acolo, la sărbătorirea a douăzeci de ani de activitate a Căminului Cultural din Sadova. Şi m-am dus acolo, a fost o serbare frumoasă, sătenii mei de-acolo, în ’46, deja trecuse un timp – adică zece ani exact…

– Această a doua ieşire din ’36 ce specific a avut?

– De consolidare a ceea ce se începuse şi ceea ce se experimentase.

– Dar practic?

– Practic… Spre pildă, dacă s-a început o campanie de cultivare a unor specii de fructe, dacă s-a cultivat, să vadă în ce stadiu de întreţinere, şi cum se pricep, şi cum urmează oamenii sfaturile date de către echipă. Şi medicul veterinar dacă a căutat să introducă prin serviciul judeţean o rasă nouă de oi, un berbec, două-trei oi, să vadă cu merg experienţele acestea. Ţin minte că Pârvu se interesa cum este întreţinut şi dacă s-a mai făcut ceva pe lângă terenul acela de volei care l-am făcut şi aşa mai departe.

– Şi ce s-a constatat?

– S-a constatat că, pe de o parte, unii au înţeles, pe de altă parte, delăsarea… Aşa că trebuia să perseverezi, să ai permanent pe cineva. Plus că, să ştiţi, schimbările continue de conducere administrativă. Vine trei ani sau patru ani un partid şi un primar. Aceştia, dacă sunt oameni de înţeles, îşi urmează unul altuia binefacerile care ai vrut să le faci. Dacă nu…

– Strică.

– Nu strică, dar nu-l interesează şi îşi croieşte drum pe alte probleme, ca să se evidenţieze. Uite, celălalt a făcut asta, eu trebuie să fac altceva ca să ies în evidenţă la prefectură. Încât astea erau… Sau medicul – aici, într-adevăr, aveau grupuri de oameni care seară de seară cu moaşa din echipă şi medicul… Aveam un doctor, Locusteanu, medic militar. Aveau şedinţe de educaţie medicală. Şi îşi fixase oamenii, tu răspunzi de cutare, tu de cutare. Şi în ultimul an se vedeau rezultatele pe care le-au avut în trei ani de zile. Şi anumite chestii mergeau foarte bine. Chestia medicală prindea foarte repede şi foarte uşor.

– Interesant. Credeam că mai degrabă cea economică.

– Nu, nu. Când nu comporta intervenţia autorităţilor, din afară, şi ţinea numai de ei. Adică, să ştii să păstrezi o anumită igienă în casă, şi la naştere, şi la copii, şi la lăuză e o chestie în care nu intervine prefectura, nu comportă o intervenţie din afară, ci e în puterea ta dacă poţi s-o faci. Pe când, pe partea economică, dacă vrei să faci ceva la oi sau la ceva, imediat vine intervenţia din afară, dacă merge sau dacă nu merge, dacă trebuie să se dea ajutor sau nu trebuie.

Cel mai bine a prins această chestie sanitară. Ţin minte că aveam o moaşă în echipă, foarte deşteaptă şi foarte isteaţă, şi avea şi darul că era frumoasă. Avea o atracţie… Domnule, a făcut nişte lucruri în Sadova, extraordinare! Aşa veneau femeile la ea, şi o întrebau, şi le învăţa, tot, tot, tot.

– După această campanie din 1936 s-a făcut din nou expoziţie?

– În ’36 nu mai ţin minte dacă am avut expoziţie.

– Ştiu despre anul acesta doar că în toamnă a apărut volumul de Omagiu lui Dimitrie Gusti.

– Da. În ’36 toamna, când am venit cu echipele, nu mai ştiu… Ştiu doar că pe urmă am pregătit campania din ’37 şi m-am dus tot în Bucovina, la Bucşoaia. Şi în ’38 tot la Bucşoaia am fost. Bucşoaia şi Slobozia-Pruncului. Am reluat astea două echipe. Care nu mai aveau farmecul primelor… Eu mă judec pe mine… Parcă intervenise şi puţină rutină, nu mai era entuziasmul… Nici satele nu erau aşa cum a fost Sadova.

– Bine, dar în ’38 a intervenit Serviciul Social.

– Da, Serviciul Social. În ’38 toată primăvara şi toată iarna lui ’38 am lucrat pentru Legea Serviciului Social. Ţin minte că Neamţu ne-a distribuit probleme pe care să le tratăm în felul nostru, să-i dăm materialul şi el o să concretizeze în articole de legi. Eu am avut probleme de turism. Schimb între munte şi şes, între căminele culturale. Trebuie să ştiţi că mişcarea aceasta care e acum industria teribilă care e turismul nu era nimic pe vremuri. Nimic. Circulaţia asta, la noi în ţară, a populaţiei, de la munte la şes… vai, nu era nimic. Era o noutate, că dacă mai ţinea… Eu apucasem cu un învăţător de la Craiova să scoatem o carte pe chestia asta, Turismul în România între ţărani, de la munte, şes, deal pentru cunoaşterea… Nu ştiau cum creşte bradul, oamenii de la şes! Nu ştiau şi nu văzuseră câmpiile Bărăganului de grâu. Doar se ducea câte unul din Sadova, cu căruţa, toamna, să-şi ia bucate de la şes. Se ducea pe la judeţul Botoşani, Iaşi, cu căruţa, venea cu căruţa cu câţiva saci de porumb şi grâu sau mai ştiu eu ce… Căruţa o dusese cu scânduri, şi făcea schimb de ăsta.

– La fel făceau şi secuii.

– Da, sigur, păi astea erau schimburile.

– Cred că singurul turism pentru secui era când plecau în armată.

– Da, exact, îl concentrau pe unul din Ardeal, din regiune de munte, şi îl trimiteau să facă armata la Constanţa sau la Bucureşti…

– Tatăl meu a făcut armata în Basarabia, la roşiori.

– La roşiori, înseamnă că a făcut la Chişinău. Da, da. Cavalerie.

– Şi în ’38 toamna s-a făcut Legea Serviciului Social.

– S-a făcut Legea Serviciului Social, s-a făcut reorganizarea Fundaţiei, cu funcţii noi, cu direcţii noi.

– În instituţia Serviciului Social s-a contopit şi Fundaţia?

– Da. Din Fundaţie a ieşit Serviciul Social.

– Şi Institutul Social Român?

– Separat. Separat şi ca sediu.

– Şi Gusti ce funcţie avea la Serviciul Social?

– Era preşedintele Serviciului Social.

– Şi Neamţu?

– Neamţu era secretar general, care conducea toate treburile. Iar Institutul Social cu totul aparte.

– Şi aţi şi părăsit sediul din strada Latină?

– Sigur. Strada Latină a rămas cu revista „Albina” acolo, cu depozitele etc., şi noi ne-am mutat pe Cobălcescu, într-o casă cam vizavi de fosta Casă a Armatei. O curte cu două corpuri de case mari, o curte interioară. Acolo ne-am mutat din ’38 toamna, şi am stat până în ’39 toamna. Şi pe urmă ne-am regrupat din nou la Fundaţie, cei care am rămas la Fundaţie, cei care au fost angajaţi la Serviciul Social şi nu erau la Fundaţie s-au dus, şi-au căutat alte servicii sau au fost transferaţi. Noi, cei vechi, am revenit la vechea…

– Stahl n-a mai rămas, a trecut la Statistică.

– Da, Stahl a trecut la Statistică şi la Universitate, n-a mai rămas la Fundaţie. A rămas Neamţu, Nae Popescu, Marinescu, am rămas eu, a rămas Anton Coşbuc. Ei, şi pe urmă şi ăştia, în ’40 primăvara, am plecat. Cinci oameni am plecat de acolo, de la Fundaţie – nu mai avea buget Fundaţia – am plecat la Ministerul Propagandei.

– Şi cine a mai rămas?

– A rămas Neamţu cu câţiva funcţionari, la casierie, contabil, casieriţă…

– Nu aţi pomenit de vechii oameni din Fundaţie.

– Vechii oameni care i-am găsit acolo?

– Da.

– Adică vechii oameni din Fundaţie – nu care i-am găsit, dar care erau cu noi colaboratori externi – vi-i spun. Era Lascarov Moldoveanu, avocat de meserie, la Ministerul de Interne, dar şi scriitor religios. Era Constantin Ifrim, era Victor Ion Popa, era Vasile Voiculescu, poetul, doctorul Friedrich Pop, care era mai în vârstă, Apostol D. Culea, Emanoil Bucuţa – ăştia erau oamenii.

– Bucuţa care a scos „Boabe de grâu”.

– Am colecţia aici.

– Bună revistă, foarte multă lume mi-a lăudat-o.

– Da, da. Revistă extraordinară. Am toată colecţia.

– Ceilalţi cu ce se ocupau? Nu erau cu echipa?

– Nu, să vă spun. Culea era învăţător de meserie, care l-a preocupat tot timpul şcolile populare. El fiind din Bărăgan, de aicea îl preocupa tot timpul problema ridicării culturale a satelor, şi s-a ataşat de Gusti, şi a venit la Fundaţie. Detaşat din învăţământ, în Serviciul Social el a fost director al şcolilor ţărăneşti, eu am trecut subdirector al şcolilor ţărăneşti, adică, cum se spune acum, director adjunct al şcolilor ţărăneşti. Şcoli şi cursuri ţărăneşti. Ifrim era un om politic care se ataşase de Fundaţie, şi a fost inspector un an sau doi la echipe, în Basarabia. Victor Ion Popa era un scriitor care avea şi el o leafă la Fundaţie, că o ducea foarte greu.

– Dar lucra la Muzeul Satului.

– Da, sigur că da, dar nu numai acolo, lucra efectiv, a fost chiar inspector la Dodeşti, la echipe. Adică era salariat şi îşi făcea meseria de inspector. Friedrich Pop era funcţionar al Fundaţiei.

– Era medic?

– El a făcut medicina la München, dar n-a practicat niciodată. Ardelean, din Năsăud.

– Am citit că la declanşarea rebeliunii Ifrim ar fi pus la Fundaţie pe perete portretul Căpitanului.

– Asta nu ştiu.

– El a fost la Iaşi mare mobilizator de mişcare corală.

– Da, da. La Iaşi şi-a început el activitatea. Înainte de activităţile astea culturale erau diferite… Şi când s-a făcut o instituţie organizată, toţi ăştia au venit în jurul lui Gusti şi au spus, „Eu m-am ocupat de organizarea corurilor”, „Eu m-am ocupat de ateneele populare”, „Eu m-am ocupat de organizarea şcolilor ţărăneşti” şi aşa mai departe. Adică nu era o specialitate dinainte, ca să zici „Domnule, eu când înfiinţez instituţia asta, îmi iau specialiştii care-i vreau eu…”

– Păi de unde să-i iei?!

– Tocmai, că nu erau. Aşa că cine a vrut din ăştia vechii… Că noi, care eram deja a doua generaţie, ne cam deranja la un moment dat. Pentru că vedeam că nu prea fac cine ştie ce treburi şi noi făceam altceva, vroiam altceva şi ei veneau numai aşa, la şedinţe sau când se plăteau salariile… /râde/.

– N-aveau entuziasmul dumneavoastră.

– Nu, nu, sigur că nu. Asta era. Şi pe urmă a venit a treia generaţie… Sau mai bine zis, a doua, că prima totuşi am fost, ceilalţi fiind colaboratori. A doua, care au fost echipierii, şi care au rămas credincioşi Fundaţiei. Unii au fost la Fundaţie mai departe salariaţi, unii nu – majoritatea nu, bineînţeles. Dar au rămas credincioşi, Ion Apostol, preotul Dejan de la Dej, pe care l-a cununat domnul Neamţu cu doamna Neamţu, şi alţii şi alţii. În special sunt foarte mulţi teologi care au ţinut de această chestie, ei fiind în contact permanent cu poporul, cu ţăranii, cu satele, sigur că le-a fost mai uşor… Am avut mulţi, dar s-a împrăştiat lumea.

Dar cred că spiritul, care a fost spiritul Serviciului Social în activităţile lor, cred că şi-a făcut apariţia din când în când. Nu se poate… A fost o şcoală foarte serioasă, şcoala vieţii şi a activităţii, foarte serioasă şi deosebită faţă de tot ce s-a făcut până atunci. Nu ştiu dacă-i îndrăzneţ să spun şi că faţă de tot ce se face şi acum /râde/. Eu câteodată mă mai revoltam – când mai trăia Neamţu şi mă duceam pe la el – şi mă mai revoltam de diferite chestii, aşa. Şi el mă potolea: „Dragă, linişteşte-te, că noi am fost altă şcoală, altă calitate umană, nu te enerva şi nu căuta să te compari, noi am fost altceva.” Altceva!

– La Şanţ nu aţi fost.

– Nu, am fost la Leşu, numai o dată, am trecut munţii de la Sadova în ’36. Era prietenul Anton Coşbuc, era şi Stahl acolo, erau mulţi. Atât, la Leşu. Peste munţi am trecut, peste Tihuţa, pe jos. Eu sunt un călător, şi acum merg cel puţin şapte kilometri pe zi.

– Atunci o să trăiţi o sută de ani.

– Doamne fereşte! Mi-a plăcut să călătoresc. Am escaladat munţii… /râde/ Ultima escaladare a fost în ’43, în timp de război, cu Focşa, cu Mihăilă, cu Berca de la Cernăuţi, Rădăuţi, Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ – pe jos! Dar scoteau limba. Nici eu nu cunoşteam drumul, dar le-am spus, „pe aici”. Am un instinct de orientare fantastic! Şi o luam, şi mă uitam dacă se vede prin pădure vreun luminiş, ceva, dacă se vede soarele cumva, că după el mă duc. Şi-i scoteam până la urmă în vârful muntelui. Acuma, aici în vârful muntelui trebuie să fie cărări multe…

– Focşa, săracul, arată foarte…

– E îmbătrânit. Ultima dată l-am văzut la expoziţia lui Lena Constante. Eu l-am simpatizat pe Focşa, şi el cred că pe mine m-a iubit.

– Nu a devenit un mare savant, dar are mari merite, a luptat ca un leu pentru Muzeul Satului.

– Da, da, absolut, de acord.

Interviu realizat în 1986

Vezi si prima parte:

• „Cand am descoperit Fundatia, asa mi s-a luminat fata!”