Coada la alimentara (anii ’80). Sursa foto: http://silviacolfescu.blogspot.ro/2010_10_01_archive.html (via „Alimentara” de pe Facebook)
„Câştigau şpăgi cei de la minister de la economiştii din angro, economiştii din angro de la gestionarii de magazine şi aşa mai departe…”
Cătălina-Elena Toma
Fişa subiectului
Nume: Petrică T.
Data naşterii: 21.02.1937.
Locul naşterii: Bucureşti.
Stare civilă: căsătorit, 2 copii.
Ocupaţii anterioare: muncitor, ghid turistic, lucrător comercial, şef depozit.
Statut actual: pensionar.
Spuneţi-mi ce meserii aţi avut de-a lungul vieţii?
La început, la terminarea şcolii am vrut să îmbrăţişez o meserie tehnică, vrând să lucrez într-una din uzine. La acea vreme muncitorii erau la mare putere şi aveau salarii foarte mari. Am lucrat într-una din marile uzine bucureştene, timp de un an. Am câştigat bani foarte mulţi în acea perioadă. Erau nişte norme foarte umflate, muncitorii erau văzuţi foarte bine, intelectualii marginalizaţi. Inginerii aveau salarii mult mai mici ca un muncitor. Şi am lucrat un an de zile, pontând la ora 5 dimineaţa şi terminând lucrul la 10 seara, dar cu şanse mari de câştig, cu salarii foarte mari.
După un an de zile, probabil că şi economia se prăbuşise şi normatorii au început să taie drastic din norme. Munca era foarte grea, banii începuseră să fie din ce în ce mai puţini, am renunţat la acea meserie. Am decis, după o plimbare de 3 luni de zile prin toate institutele de cercetări pentru a îmbrăţişa meseria de desenator tehnic, unde nu am găsit niciun post liber, pentru că erau toate ocupate de copiii nomenclaturiştilor şi celor cu poziţie înaltă în partid… am găsit de lucru în comerţ.
Lucru care mi s-a potrivit mânuşă, angajându-mă ca recepţioner la unul din marile depozite de angro. Aici într-adevăr salariile erau mici şi ciubucurile foarte mari, având în vedere că mărfurile se găseau foarte greu, erau repartizate, cum era economia centralizată, repartizate de minister către depozitele mari de angro. Depozitele mari de angro le repartizau către magazine. Era o întreagă filieră în care câştigau şpăgi cei de la minister de la economiştii din angro, economiştii din angro de la gestionarii de magazine şi aşa mai departe… era un lanţ întreg. Posibilitatea acelor lucrători de a mai coti, să ziceam, una – două bucăţi deturnate de la vânzarea directă şi vândute pe sub mână unor persoane cu dare de mână, care ofereau sume destul de frumuşele pentru o maşină de spălat, de exemplu, pentru un frigider, un televizor color, o maşină de cusut.
Cum ajungeau acele persoane la dumneavoastră? Erau rude, cunoscuţi?
Nu. Nu. Era o teroare întreagă, pentru că poliţia economică de abia aştepta să te aresteze. Dacă cumva se afla şi te prindea, după o bătaie zdravănă ziceai şi ce nu ai făcut. De regulă, acele persoane veneau recomandate. Veneau terţe persoane care ştiau oameni de legătură, oameni pe care îi cunoşteai, nu treceai direct la un om pe care nu-l cunoşteai. Îi ziceai „nu, nu fac aşa ceva! Poftiţi la magazin, o să găsiţi la vânzare”. Mă rog, o grămadă de minciuni de genul ăsta.
Aceste produse erau vândute la acelaşi preţ ca în magazin?
Nicidecum. Produsele, peste preţul de magazin… mai primeai la ele în funcţie de raritatea lor pe piaţă, mai primeai echivalentul unui sfert de salariu şi până la o jumătate de salariu. Nu mai spunem, la un televizor color puteai câştiga două salarii dintr-o dată dacă reuşeai să i-l dai cuiva.
De ce stăteau aceste produse în depozit şi nu erau scoase la vânzare?
Erau foarte puţine, nu se producea mult. Probabil restul de producţie care era declarată era exportată, sau pur şi simplu se declara că se produce mult, dar în realitate era puţin. Bănuiesc că e valabilă şi prima variantă şi a doua: se exporta foarte mult la preţuri derizorii pentru a acoperi datoriile făcute de stat şi a doua variantă se raporta. Era minţit foarte tare Conducătorul, mă rog el era Conducătorul… era minţită conducerea, prin raportări eronate.
Ce aţi făcut mai departe?
Au trecut câţiva ani în acest depozit de angro unde am câştigat bani frumoşi la un moment dat. Frica de puşcărie, că cei din jurul meu intrau pe capete în puşcărie unul după altul, fiind prinşi cu fel de fel de vânzări de astea pe sub mână, o vânzare de suprapreţ, ce să mai spun, un preţ suplimentar…. Şi văzând lucrurile, vorba românească, ulciorul nu merge la apă de multe ori, am considerat că trebuie să plec din instituţia respectivă, dar nu puteam să lucrez decât… deja mă calificasem în meseria respectivă de lucrător comercial.
Nu am făcut decât să schimb locul şi să continuu ceea ce am învăţat. Plecând într-un mare magazin şi având o funcţie mai mare acolo, decât recepţioner din acel gros, fiind un şef peste un depozit imens, mare, care avea mult mai multe lucruri, posibilităţi de vindere la suprapreţ şi cu riscuri, la început am considerat că sunt mult mai mici, dar cu timpul mi-am dat seama ca sunt mult mai mari, din ce în ce mai mari datorită crizei prin care trecea societatea, în ultimă instanţă sistemul.
Îmi aduc aminte, într-o dimineaţă, plecând de acasă într-o iarnă, cu o criză mare de cartofi, nu se găseau cartofi pe nicăieri, auzisem că s-a deschis piaţa agroalimentară, prima piaţă agroalimentară din cele pe care le proiectase, pe care le impusese să se construiască Ceauşescu, acel Circ al foamei, cum era numit. Se asemănau foarte bine aceste pieţe cu forma Circului de Stat, cu o cupolă mare în interiorul ei, pe două nivele – trei în care urmau să fie multe alimentare, cu alimente multe, pieţe cu zarzavaturi, cu tot ce trebuie, ca într-un mare magazin alimentar din zilele noastre. Dar tot timpul era gol. Peste zi te duceai şi erau rafturile complet goale. Dacă erau ceva mărfuri alimentare de strictă necesitate, în circa 20 de minute – o jumătate de oră dispăreau. Tot aşa, se vindea pe sub mână. Exista clientelă preferenţială.
Mă reîntorc, vă spuneam că într-o dimineaţă, nu aveam cartofi deşi aveam o relaţie, dar era foarte departe, într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, de unde făceam rost de produse de aprozar. Dar îmi trebuiau neapărat două-trei kilograme de cartofi, soţia mă rugase să fac rost. Am plecat de dimineaţă cu gândul că în acest circ al foamei va băga cartofi în dimineaţa aceea. Într-adevăr am ajuns, am avut un mare noroc, era foarte devreme de dimineaţă, cozile erau încă mici, lumea nu se prinsese că au apărut la vânzare. Erau circa 30-40 de persoane. Asta e un mare noroc să stai la cozi de doar 30-40 de persoane. Erau cozi şi de 100-150 de persoane. Şi stăteai la coadă şi riscai să nu mai apuci, când îţi venea rândul se termina. Dar având noroc, m-am aşezat la rând, se striga de la vânzător că nu se dă mai mult de o plăsuţă din aceea de 2-3 kilograme. Cartofii erau foarte urâţi şi foarte stricaţi. M-am uitat şi ştiam că trebuie să ajung cu două kilograme de cartofi buni acasă… ştiam că am nevoie de două plase, nefiind două persoane nu aveam voie să iau decât una. Ajung în faţă, mă uit în ochii vânzătorului, îi dau banii şi un plus fără să observe cei din jur. Îmi dă o plasă şi îi dau drumul la picioare şi cu mâna cealaltă am luat a doua plasă şi dau să ies din rând. La ieşirea din rând o persoana într-un cojoc, cu gulerul ridicat, mai mărunţică decât mine, mă ia de guler şi începe să ţipe, să urle la mine că sunt hârciog, că fac dezaprovizionare, că am luat două plase. Îi explic, domnule, am luat două plase că din două de abia apuc să scot o plasă că sunt toţi stricaţi şi urâţi. „Nu vă e ruşine că după ce că vă dăm de mâncare, să aveţi să băgaţi în voi, aveţi tupeul să spuneţi că sunt stricaţi!” „Bine, dar în realitate aşa este”. „Să vii cu mine că îţi arăt eu ţie, te bag în beciurile de la sectorul de partid, ai să vezi tu acolo, o să înveţi acolo cum să te porţi civilizat”.
La care, la un moment dat trezit de dimineaţă i-am zis „du-te bă de aici că îţi dau una şi te bag pe sub asfalt. Ce te dai aşa mare? Cine eşti tu?”, totuşi crezând că ar fi un nimeni după aparenţe. Legitimându-se, era secretar de partid pe ramura de comerţ într-un sector din Bucureşti. A vrut să mă bage în spate, a chemat miliţia din piaţă şi zice „haideţi să coborâm că s-a adunat multă lume în jurul nostru.”. Zic „Nu merg jos că acolo mă bateţi”. „Domnule, mergi jos că strici ordinea publică”. „Nu merg nicăieri, de aici nu mă mişc”. Oamenii au început să ţipe că „nu-l luaţi nicăieri, lăsaţi-l aici, ce înseamnă asta?” Peste miliţian mi-au întins numere de telefon „domne’, dacă te duce la miliţie, noi suntem martori, am fost de faţă, nu ai făcut nimic rău”. La care până la urmă ne-am retras unde au vrut ei, nu am avut încotro, nu m-au bătut. Probabil că exista şi o oarecare teamă din partea lor că aş fi reţinut unul din numerele date. În schimb i-a spus miliţianului să mă amendeze pentru tulburarea liniştii publice. Amenda care era echivalentul unui salariu. Da, ce să vă spun. Nu m-ar fi atins foarte tare faptul că am plătit un salariu acea amendă. Oricum îl recuperam. Eram un tip care se descurca.
Aţi fost ameninţat? Aţi avut probleme la locul de muncă de pe urma acestui incident?
Evident. După aceea, după amendă, i-a spus poliţistului „legitimează-l că este un golan din aceia care se plimbă pe stradă şi nu au serviciu” la care i-am zis „bă, dementule!”, fiind foarte nervos „eu am serviciu, uite şi legitimaţia” şi i-am arătat legitimaţia şi a văzut că lucrez în comerţ, i-a zis poliţistului „lasă-l că acum este al meu!” S-a prezentat la directorul instituţiei la care lucram, evident am ajuns la director înaintea lui după ce am terminat discuţia, am fugit, i-am povestit directorului tot ce s-a întâmplat, s-a îngrozit, nu ştia ce să mai facă, zice „cum poţi să te iei în gură tocmai cu secretarul de partid care se ocupă de comerţ?? Cum ai putut să-l jigneşti pe secretar?” şi toate cele. După circa o jumătate de oră – o oră, sunt chemat la director şi a început să ţipe la mine secretarul de faţă cu directorul „te bag în puşcărie, îţi distrug familia şi neam de neamul tău”, zice „vă distrug pe toţi şi copiii tăi şi copiii copiilor tăi”. Şi spunea directorului instituţiei la care lucram: „într-o jumătate de oră să-l trimiteţi la fabrica de cărămidă, muncitor necalificat, să muncească. Să vadă cum este în fabrică. Să vadă cum muncitorimea realizează banii muncind şi ce greu este”. La care directorul i-a explicat „este cel mai bun profesionist al nostru şi sarcinile pe care le are, dacă ar fi să plece la acea fabrică de cărămidă ar dura o lună şi jumătate că verificările pe care i le facem anual durează o lună şi jumătate şi de abia s-au terminat luna trecută, nu o jumătate de oră”. Mă rog, pe urma a mai venit şi directorul adjunct tehnic, l-au mai îmbunat, i-au dat cafele şi cu chiu cu vai au reuşit să-l îmbuneze şi să renunţe la ideea de a mă trimite la acea fabrică de cărămidă. Dar cu menţiunea că la toate activităţile pe care le face partidul, la venirile lui Ceauşescu din străinătate pe şosele, la defilat de 23 august, de 1 mai, să particip, să mă reeduc. Şi participând la toate acestea, el era pe lângă grupurile de oameni întotdeauna că era din partea sectorului şi tot timpul mă ameninţa şi tot timpul îmi spunea „ai scăpat de data asta, dar data viitoare puşcăria te mănâncă!”
Aţi mai avut probleme în următorii ani cu această persoană sau scandalul s-a stins pe parcurs?
Nu, nu am mai avut probleme. Nu pot să zic că am avut probleme care mi se trăgeau de acolo. Erau problemele de zi cu zi, din viaţa cotidiană.
Spuneaţi că alimentele erau date cu raţia… Ce erau acele cartele pentru alimente?
Nu erau chiar cartele. Erau nişte liste în baza cărora cu buletinul puteai să-ţi ridici o cotă de zahăr, ulei şi carne.
Câte produse puteaţi lua pe lună de persoană?
Alimentele erau pe persoană, indiferent dacă era persoana mică sau persoana mare: aveai 2 kilograme de carne, un kilogram de ulei şi un kilogram de zahăr care ajungeau sau nu ajungeau, fiindcă în casă mai pregăteşti prăjituri, dulciuri, găteşti. Cantităţile erau foarte mici. Dar spre deosebire de acum, te duceai luai, bani existau destui, nu ca acum, nu existau produse, puteai face rost şi pe sub mână… chiar dacă erau raţionalizate. Cine avea relaţii…
Spre exemplu, eu luam din două alimentare, luam raţie dublă, întotdeauna. Acum la pensie abundă magazinele, dar ştiţi bine că pensiile sunt foarte mici. Primul lucru pe care îl facem este să ne plătim întreţinerea.
O altă perioadă, îmi amintesc înainte de asta, mă apucasem de turism. Eram într-una din comisiile sindicale de turism, adunam foarte mulţi oameni în excursii interne. După care, după un an de activităţi cu excursii interne mi se dădea să conduc o excursie externă. Ca să pleci într-o astfel de excursie trebuia să primeşti un accept al Adunării Oamenilor Muncii. Adunarea nu era zilnică, săptămânală… era o dată la o lună şi putea să fie amânată poate la două luni, ea era programată o dată la o lună, dar se eschivau, spuneau că nu au timp de astfel de şedinţe şi se ţinea la două luni. Şi acceptul de a ieşi afară în străinătate nu-l putea primi orice muncitor. Erau foarte bine verificaţi la nivel de sindicat, la nivel de conducere de întreprindere ca să-ţi dea acea adeverinţă care mai departe ajungea la Oficiul Naţional de Turism (ONT) şi mai departe dosarele la serviciul de paşapoarte, unde Securitatea avea o bază de date foarte bine pusă la punct.
Îmi aduc aminte că îmi alegeam toate excursiile de Rusia. Era o afacere, o afacere foarte bănoasă. Existau şi acolo foarte multe nevoi, cetăţenii deţineau foarte mulţi bani necâştigaţi din salarii, pe diferite căi şi îşi doreau să fie îmbrăcaţi mai occidental. Cum România producea acei blugi care nu semănau a blugi şi acei raiaţi care nu semănau a raiaţi occidentali, dar pentru Rusia era o chestie bună, încălţăminte de piele şi anumite produse de îmbrăcăminte şi încălţăminte la modă, noi le cumpăram pe sub mână de la noi dând şpăgi şi le vindeam în Rusia pe străzi. Ne alerga poliţia pe străzile din Kiev, Leningrad, Moscova. Se făceau de obicei excursii în oraşele mari Kiev, Leningrad, Moscova, dar nu numai şi în toate republicile din URSS. Eu unul în toată perioada în care m-am ocupat de chestia asta am vizitat din cele 17 republici, 16. Vânzând aceste obiecte aduse din România acolo la de 10 ori preţul lor din România şi ajungeam să cumpărăm tot felul de nimicuri şi blănărie pe care le aduceam în România şi le vindeam prin fabrici şi uzine, prin intermediari care câştigau şi ei la rândul lor, ajungând la de 10 ori preţul din Rusia, deci câştigurile erau fabuloase.
Acest schimb de mărfuri era unul oficial? Autorităţile ştiau de aceste afaceri?
Nu-mi vine să cred că ştiau. Nu era legal ce făceam. Conform regulamentului vamal aveai dreptul de a scoate câteva obiecte din ţară: două perechi de pantaloni, două de pantofi. Evident nu scoteam numai două. Mai băgam prin valiză două acolo, două dincolo, mai dădeam şpagă la vamă. Îi şpăguiam pe vameşi care şi ei la rândul lor îşi rotunjeau veniturile. ONT-ul reuşea să facă câte un tren de 13 vagoane, era supranumit „trenul prieteniei” cu astfel de turişti negustori. Vă închipuiţi dacă fiecare avea două valize de marfă, erau tiruri întregi de marfă care mergeau în Rusia, tiruri întregi de marfă care veneau în România. La modul, chipurile, legal de trecere peste graniţă în limitele regulamentului vamal. Dar fiecare avea dublu sau triplu. Nu mai ziceam de bijuteriile de aur care în Rusia se găseau la orice magazin, iar în România nici verighete nu puteai să-ţi iei să te căsătoreşti. Nu exista aur deloc. Se făcea şi contrabandă practic cu bijuteriile de aur din Rusia. Se câştigau bani foarte buni din tranzitarea asta.
Îmi aduc aminte înainte de a începe aceste excursii eram într-o perioadă în care copiii erau mici, munceam foarte mult împreună cu nevastă-mea, nu ştiam ce să mai facem, aveam rate la casă, la mobilă, la mă rog, ce-i trebuie omului în casă. Şi începusem să facem dintr-un material foarte ieftin, se numea finet, era derizoriu de ieftin, îl foloseau gospodinele pentru cârpe de praf, acest material era în culori albe şi pastelate şi făceam nişte bluze mai ieşite din comun, care să fie altfel decât ce se găseşte pe piaţă, pe piaţă erau bluze aşa mai stas, mai ca la chinezi, mai comuniste. Erau nişte bluze foarte frumoase care implicau şi baterea unor capse. Noi le croiam, le coseam şi după-amiezile când eram acasă băteam pe masa din bucătărie acele capse care făceau un zgomot infernal. Capsele le băteam îmbrăcaţi în pijamale pentru ca vecinul de jos venea la uşă „dom’le, de ce bateţi?” şi ieşeam la uşă şi mă frecam la ochi şi îi spuneam „nu batem nimic. Noi dormim”. Ieşeam în pijama.
Ce făceaţi cu acele bluze? Le vindeaţi?
Le vindeam. Le trimiteam tot aşa prin fabrici, prin instituţii… primeam bani pe ele. Câştigam foarte bine de pe urma lor. La un moment dat canalele pe care le distribuiam s-au saturat. Şi am găsit un nou canal la Agenţia de Import. Cafeaua pe piaţă nu se găsea. La agenţia de import veneau cafea, citrice, toate minunile. Muncitorii de acolo ziceau „dom’le, noi nu avem bani, vă plătim în cafea”. Şi primeam cafea verde neprăjită şi le dădeam bluzele confecţionate de noi. Pe acea cafea o prăjeam pe aragaz, făceam rost de pungi, o puneam în pungile alea şi le vindeam pe sub mână. Se vindea la preţuri foarte mari şi foarte bune pentru că nu se găsea cafea pe nicăieri. Acea cafea făcea un fum mare şi gros care ieşea pe geamul de bucătărie. Era cât pe ce să vină pompierii crezând că am luat foc. Iarăşi vecinii nu puteau să ţină geamurile deschise că venea fumul ăla de cafea. Nu se puteau face afaceri la vremea aia cu forme legale. Afacerile le făcea statul. Toate instituţiile erau ale statului, nu erau particulare. Totul era deţinut de stat, erau în proprietatea statului.
Care erau plusurile şi minusurile comunismului?
Toată lumea avea un loc de muncă, toată lumea putea să meargă într-un concediu, un concediu la mare, la munte, fără niciun fel de probleme. Bani cam erau, produsele lipseau. Dar cum v-am zis, unii se descurcau, alţii nu… probabil că şi în ziua de azi sunt la fel. Problema e că acum sunt mai puţini cei care se descurcă. Înainte erau majoritari cei care se descurcau, acum cei care se descurcă sunt minoritari. Comunismul îţi asigura un loc de muncă. Ţin minte în perioada aia, după cutremurul din ’77, Ceauşescu s-a apucat tare de construit, se pare că era în criză, nu mai avea locuri de muncă şi prin acele construcţii asigura un loc de muncă oamenilor prin care puteau să-şi câştige pâinea. În felul acesta s-a realizat Centrul Civic, Casa Poporului care după Revoluţie au zis că este un mastodont care trebuieşte dărâmată, trebuieşte dinamitată şi acum nu mai ştiu cum să o extindă că nu mai au loc parlamentarii în ea.
Ce făceaţi în perioada Revoluţiei?
Mă ascundeam. La vârsta mea nu mai era cazul să ies în stradă să ţip, să urlu. Revoluţia, după părerea mea, a fost o falsă revoluţie… A fost făcută de tineret, de tineri, nu de cei de vârsta noastră. Într-adevăr, ne-am bucurat că Ceauşescu nu mai este şi ne credeam într-o libertate deplină, într-o altfel de viaţă, dar a fost fals înţeleasă. La Revoluţie am stat în casă, am privit la televizor în măsura în care puteam, pentru că la vremea aia televiziunea nu avea aparatura necesară să ne prezinte perpetuu imagini. Tot timpul spuneau că întrerup emisiunea că aparatele s-au încălzit, că aparatele se defectează. Timp în care ei şi-au făcut guverne, guvernanţi din tot aparatul de stat comunist care exista atunci.
La Revoluţie nu am fost, dar cu privire la Revoluţie, în 1983 cu privire la cum era văzut Ceauşescu în afară… Conduceam un grup în URSS, la Leningrad. Am fost aşteptat în gară de însoţitorul partener, Ivan Rus s-a prezentat. Evident că ăştia erau toţi de la KGB şi m-au aşteptat în gară, ne-a condus grupul la hotel şi îmi zice: „din partea turismului va asista la excursie domnul şi domnul şi domnul”, mă rog, erau trei bărbaţi care ne urmăreau tot timpul. Dacă mergeam în magazine şi cumpăram era bine, nu erau probleme, dacă ajungeam în jurul unităţilor militare ne îndepărtau de acolo. KGB-ul era pretutindeni.
Ţin minte că într-o seară la Leningrad, în ultima seară, că trebuia să mergem mai departe într-un alt oraş, în Erevan, după masa de seară când grupul a plecat la culcare, acest Ivan Rus, partenerul ghid de limba română care susţinea că a făcut Universitatea în Bucureşti, vorbea foarte bine limba română, susţinea că nu este român şi nu este basarabean şi că este rus, avea o dicţie şi chiar vorbea bine româna. Într-o discuţie avută cu el m-a invitat la bar şi mi-a zis „hai să bem pui de urs”, o băutură care era o amestecătură de vodcă, whisky, coniac şi în timp ce ne cinsteam familiile şi eram obligat după tradiţia rusă să beau până la fund paharul, caută să mă tragă de limbă că de ce nu avem brânza, de ce avem lipsurile, că la ei abundă de toate. Normal că ei aveau de toate că toate ţările socialiste cotizau la ţara mamă. Şi ei spuneau că au de toate şi îl blamau pe Ceauşescu că vorbeşte poporului cu portretul lui în spate şi că nu înţeleg de ce îl suportă toată lumea. Atunci mi-am dat seama că pe Ceauşescu nu-l mai suportă nimeni. Mai mult, mi-a povestit de Elena Ceauşescu lucruri pe care le-am aflat după Revoluţie. Îmi povestea de Elena Ceauşescu că are o identitate falsă şi că vindea seminţe în gara Titu şi că Ceauşescu a fost un timid. După Revoluţie exact aceste vorbe au apărut mai trunchiate despre soţii Ceauşescu.
Ţin minte că se făcea o excursie-croazieră pe Dunăre la Porţile de Fier unde graniţa română se îmbina cu graniţa iugoslavă. Şi trecea foarte aproape vaporul de malul sârbesc, de ecluza sârbă. Pe acolo fugeau oamenii de pe vapor ca nişte câini hăituiţi. La un moment dat s-a renunţat la traseul acesta. Se câştigau foarte mulţi bani din excursii de genul ăsta pentru că erau foarte mulţi oameni care vroiau să iasă din ţară, să ajungă într-o ţară liberă unde să muncească liber, să facă ce doreşte el. Existau nişte lagăre în care stăteau o perioadă, pe urmă emigrau către Germania, Statele Unite, Canada. Foarte multă lume în acea perioada a fugit din ţară. În ’80 ONT-ul a făcut tot aşa un tren cu 10 vagoane de clasa a doua, de 8 persoane în compartiment, trenul fiind un tren special care mergea la Budapesta cu ocazia revelionului. Toţi înţeleseseră că Ungaria are graniţa deschisă cu Austria. În concepţia românului graniţa deschisă însemna aşa ceva treci în partea cealaltă şi nu te întreabă nimeni nimic, trebuia să ai un document. S-au înscris foarte multe persoane în ideea de a fugi din ţară. Eram conducătorul unui grup şi erau şi oameni bine informaţi printre ei. În grupul meu a fost un individ care cu acte false că ar fi muncit la ADP şi avea 10.000 de dolari în geacă şi nu avea valiză. În prima zi a dispărut de la hotel şi a dat, după, telefon de la Nisa din Franţa. Omul ăsta era un bişniţar de valută. Cert este că mie mi-a făcut destul rău. Toată diurna mea am plătit-o pe schimbarea broaştei de la hotel pentru că a plecat cu cheile. Şi am fost audiat că de ce nu am anunţat Ambasada română şi am tot încercat să mă eschivez, să-l acopăr, deşi îmi făcuse foarte multe probleme. Dar, erau şi oameni informaţi şi erau două baruri în Budapesta, Maxim şi Moulin Rouge şi se întâlneau cu indivizi care le vindeau contra sumei de 200-300 de dolari paşapoarte false cu care puteau trece din Ungaria în Austria. Cam aşa se petreceau lucrurile.
Aţi avut probleme vreodată cu autorităţile din cauza acestor afaceri ilegale?
Am făcut într-adevăr multe afaceri ilegale pentru a-mi hrăni familia, dar nu mai mult. Mi-a fost frică că voi ajunge să am de-a face cu autorităţile, că voi face puşcărie. Căutam să respect cât de cât legislaţia. Vroim doar să trăiesc normal, mediu. Aş fi putut să am mai mult, să fac mult mai multe, dar am considerat că atât cât am cu ce să-mi hrănesc copii sunt de ajuns.
Cu ce meserie aţi ieşit la pensie?
La pensie am ieşit din meseria de lucrător comercial în perioada de după Revoluţie. Încă erau banii şi salariile lui Ceauşescu. M-a bucurat că aveam o pensie destul de bunicică, dar în timp s-a devalorizat. Acum mă bucur de nepoţi, doi de la fata cea mare şi unu de la fata cea mică.
Lasă un răspuns