”Cat am dormit p-afara ascunsa, cu copii, numai io stiu”

„MAMAIE, NUMAI DE BOROBOŢI EŞTI BUNĂ!”

extras din Zoltán Rostás si Sorin Stoica (coord.), Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003

AUTOR: Florentina Stoian (studentă în anul II la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării)
DATA REALIZĂRII INTERVIULUI: noiembrie 2001
PERSONAJ: Ioana Stângă
PORECLĂ: ţaţa Ioana Găletoaia
VÂRSTA la momentul realizării interviului: 76 de ani
LOCUL NAŞTERII: comuna Jirlău, judeţul Brăila
DATA NAŞTERII: 8 februarie 1925
ADRESA la momentul realizării interviului: comuna Jirlău, judeţul Brăila
OCUPAŢIE: pensionară; fostă lucrătoare la CAP Jirlău

Mama ne-a crescut pe noi di mititele… Da’ încoace dacă m-am mărit şi m-am căsătorit, era alte timpuri… nu era ca la aldi mama mea. Ne trimitea pă câmp, munceam, plecam cu vaca, cu caii la iarbă, adunam ciocani, să aduc acasă di foc la părinţi. Aşa am fost chinuite… Şcoala… nu aveam condiţiile de-acuma, n-avea părinţii cu ce… Ne discurcam cum puteam. Fărâmam tăbliţa ş-api… nu mă mai duceam de-acoalea… Eram mititică, nu ştiam atuncea… clasa întâi-a doua. De-acoalea, mai departe n-am mai urmat, că nu mai avea părinţii cu ce să ne ţie. N-avea cu ce… Era săraci şi trebuia să muncim. Ei muncea pământ pă din două, la d’eştia, la boieri, cum era boierii pă timpuri… Şi munceam… Dacă ne-am mărit, ne lua cu ei. Mama acasă ne făcea mâncare, mai mergea când avea timp cu noi. Când n-avea timp nu mai mergea, c-avea acasă gloată… Zece copii eram… Ea toată ziua nu strângea chicioarele, să ne facă nouă di toate… Cu tata plecam la câmp. Şi-aşa ne discurcam înainte, era greutăţi mari. Plătea foncieri greli… la pământ. Dacă nu dădea la pământ bani, lua lucrurile din casă. Punea sichestru… punea sichestru pă orişice, şi le lua la părinţi… Şi pleca săracii părinţi cu orz, cu ovăz, la Râmnic, cu căruţa… avea cai, căruţă… pleca să vânză, ca să nu le ia din casă. Dacă n-aveam bani să plătim, punea sichestru pă ce vroia ei: pă ţoale, pă hăinărime… de-a părinţilor, de-a noastre… ce găsea… Era dobinzi grele tare la pământ. Ne povestea şi nouă tăticu, după ce ne-am mai mărit, că mai am două surori mai mari ca mine, la Bălăceanu. Şi ne povestea astea toate… Şi altceva, ce să facem… munceam. Di îmbrăcăminte, când avea ne îmbrăca, când nu, nu… Ţesea mămica războaie, ne făcea rochii di pânză, cu arnici d-alea frumoase, cum era-nainte, din bătrâni. Meşe-n chicioare, astea-mi-era porturile… Noi n-aveam cu ce. Era zece care trebuia să fie îmbrăcaţi. Pă noi ne mai lăsa mai aşa, îi îmbrăca pă fraţii ăia mai mari care să ducea pân sat. Da’ nu era ca acuşa…

– Aşa, şi cu balurile cum era?

Să dădea serături pân casele noi… Şi ne duceam pân case d-astea noi… Io mă duceam cu surorile mele. Mă uitam şi io… eram mai mică. Nu dansam, că dacă dansam, mă bătea una din ele. Că cică: „La ce dansezi?”, să nu le iau lor înainte. Li se părea feciorilor că eram io mai frumoasă: „O iau pă Ioana, să dansez cu ea”. Mă bătea acasă, di mă rupea… Mămica le spunea: „Fă, să n-o mai bătiţi, că merge şi ea cu voi să să uite… nu vă face nimica”, „Nu, nu, c-o cere băieţii la dans, şi noi n-o lăsam”. Şi pă drum când veneam, îmi făcea chelea borduf… di bătăi: „Ce ţi-am spus, stai pă canapea, priveşte. Ce caţi di dansezi?”, „Pi, dacă mă cere băieţii să dansez?” Aveam vreo şaişpe ani, aşa… Ziua erau serăturile astea. Pi, noi nu duceam cum se duc acuma, cum s-a făcut chiscotecile astea… Ori mergea mama cu noi, ori mergea tata. Dacă nu, eram io, soră mai mijlocie ca ele… şi mă ’ceam io cu ele. Mă trimitea mămica. Ori un frate de-al nostru… Tot aşa, ştii ce timpuri era? Înapoiete, nu ca acuma… Acuma e lux mare. I-am povestit io nepoatii toati astea. Să mira de cum am trăit. E, uite aşa. Mama şi cu tata ne-a dus greu’, la atâţi copii. Să făcea copii mulţi, nu era ovorturi ca acuma, să plece cum pleacă lumea. Pleacă la ovorturi, să bolnăvesc, moare, dă-n d’esta… cancir… Di ce-a murit? Iete că dă-n cancir…

Pă vremea noastră, ne duceam pă o vale, şi ne jucam toţi de-a borşu’. De-a borşu’ acru, cu băieţii, cu fetele… iete aşa ne cunoşteam între noi. Cum era? Ne jucam fată cu băiat, fete cu fete, aşa ne schimbam… Ăsta era jocul nostru ziua… Ne mai întâlneam la serături, pân case noi să dădea serături. Ziua! Da noaptea n-aveai voie să pleci. Dacă veneam mai târziu, nebătea… p-alea mai mari, da’ şi pă mine… că io plecam după ele, şi ele nu mă permitea ca să mă duc: să nu mai ştiu io tot, să le spun mămichii acasă. Că io îi spuneam tot… eram mai mică. Mămica-mi zicea mie: „Te duci după ele”, şi lor: „Fă, luaţi fata cu voi, fă, luaţi-o pă Ioana cu voi”. „Da’ di ce s-o luăm, ca să danseze ea cu băieţii?”, spunea ele. „Nu dansez, fir-aţi ale naibii, că mă bătiţi, mă bătiţi di mă rupiţi”, ziceam io. „Bate-o fă, că prea i-a naibii! I-am spus să stea pă canapea să privescă”. Pi, dacă băieţii mă cerea pă mine… „Haide de dansează, domnişoară!” Şi io mă duceam. Da’ luam bătaie…

– Şi cum l-ai cunoscut pe bărbatul matale?

Iete aşa l-am cunoscut. Era di sat el, d-aici. Mi-a trimes părinţii şi strein, da’ nu m-a dus soarta să iau strein. Di ce? De-afurisită ce-am fost, că nu m-am dus la ăia streini, băieţi bine. M-a tras aţa la ăsta beţivu’. Şi di când s-a luat di beţie… di când m-am căsătorit io, s-a luat di beţie. Când era flăcău, nu să-mbăta…

După ce l-am luat, mămica-l făcea di râs: „Vrei să-i mănânci viaţa fetii mele?” Da’ hai să-ţi spun cum l-am luat. Io mă-mbrăcam în casa mare, c-aşa să spunea atuncea, c-aveam casele-alea mari, bătrâneşti… Şi fiecare ne duceam şi ne-mbrăcam acolo, ne găteam pintru serături. Ne dădeam cu ruju’ pă buze: nişte prafuri în nişte cârpe curate, nu ca acuma ce văz io… Ăla era ruju’, aşa ne chinuiam. Şi dădeam şi io. Crăpa faţa… Aoleu… Dacă le vedeam p-alea mai mari că să mânjăşte făceam şi io ca ele… Aveam una mai rea din ele… Ştefana. Aia mă buşuma bine. „Iete, asta ne-o ia înainte. Să vezi matale că ne-o ia înainte”, îi spunea mămichii. „Lasă, fă, că fiecare sântiţi cu soarta voastră. Nu să ştie cari-i al ei, cari-i ai voştri. Lasă, fă, să să uite şi ea acolo…”, „N-o las că-ţi spune matale tot”, „Nu-mi spune, fă, nimica”, da’ io-i ziceam tot. Aşa… şi pă bărbatu’ meu îl chema Ion. A venit acasă la noi, io mă găteam… Io eram în vorbă cu alt băiat. Îl ştii pă ăla a lu’ Prăjală? N-ai di undi să-l ştii, tot di sat d-aicea… „Nu-l iau p-ăla că-i chel în cap…”, n-avea păr aicea. „Nu-l iau mămică, p-ăla ia-l matale”, „Da’ io mă mai mărit a doua oară… Fă, ia-l, că nu trăieşti cu chelia, e bărbat di târlă, fă!”, mi-a zis. Şi când îi spuneam mămiţii că mă bate Ion: „Lasă să te bată, să te mustreze, că io ţi-am spus să iei băiatu’ pă care ţi l-am trimis. N-ai vrut, ţi-ai făcut di cap…” Şi m-am îmbrăcat şi-am plecat cu Ion de-acasă. Mămica şi cu tăticu să-mpăca în casă, cu ăla a lu’ Prăjală, şi io am plecat pă altă parte cu ăsta. Şi s-a luat di beţie… şi n-am putut să trăiesc cu el absolut diloc… Cât am dormit p-afară ascunsă, cu copii, numai io ştiu. Ne-ncuia uşa, încuia uşa să nu intrăm nici unu’. Nu vrea el să intrăm. La beţie, pă mine avea ce-avea… Să mă omoare cu cuţit, cu ce nemerea… Şi dacă băiatu’ îmi punea partea – că Gligore se mărise d-acuma – mă lăsa pă mine şi-l lua pă el. Aşa di greu am trăit cu el… Am dus o viaţă… n-aş mai vrea să mai duc… Doamne, ghine că i-ai dat Prohirii mele soartă bună… I să punea lui să-i dau mâncare bună. Pi, pă timpurile din urmă, nu era traiu’ ăsta ca acuma… Ş-acuma, dacă am bune, mănânc, dacă am rele, mănânc mai rău… că uite, io cu pământu’ am greutăţi, trebuie să plătesc taxele din 270.000, cât am pensia. Adun în două-trei rânduri pensia şi duc la pământ. Să mai fac şi io ceva, cu mare greutate… De-abia am făcut plapăna aia, s-o ia nepoata, dac-o vrea… Şi era timpurile grele atuncea… Nu era ca acuş. Sânt şi-acuma scumpe toate, da’ mult mai bune… Noi atuncea la părinţi nu trăiam aşa. Ne culcam pă rogojini, pă jos… rogojină d-aia di papură, di care se-mpletea. Le cunoşti? Nu le cunoşti. Ei, pă d’elea ne culca pă noi. Aveam şi paturi, da’ să culcau ăilalţi mai mari. Ăştia care mai rămâneam ne culcam pă jos. Dacă avea o foaie di preş, o mai aşternea. Dacă nu, noi aşa dormeam. Aşa timpuri greii au avut părinţii… Nu era condiţii bune ca acuma. Atuncea să lăsau din toate şi plăteau săracii la pământ. Pă noi ne lăsa mai golişoare, îi îmbrăca p’ăi mai mari. Mămica, cu lamba… bătea un cui în perete… punea războiu’ şi aşa alegea ştergare. Ştii cum erau alea alese? E cu fel di fel di culori, cu borangic, bumbăcel… şi-alegea floarea separat, la capete, frumos. Şi noi aşa am dus-o la părinţi… Am fost muncite, chinuite. Pă mine mă punea de-alegeam cu grebla, la schice, pă jos. Pă câmp, la grâu. Şi-alelalte mai mari lega cu mămica. Ele făcea legături şi io trăgeam cu grebla pă urmă. Să nu vază un schic lăsat. Dacă vedea, tăticu’ mă-ntorcea-ndărăt: „Să faci lucru bun dacă-l faci, dacă nu, du-te acasă”. Eram mai mică ca alea, alea făcea treabă, că era mai mari. Ş-adunam la schice, di urât. Duminica io nu ştiam să stau acasă…

– Păi, duminica nu stăteai acasă?

Era duminică, da’ dac-aveam treabă… plecam pă câmp ca să adunăm cioate di porumb; le scuturam di pământ şi încărcăm o căruţă cu scoarţe şi-o aduceam acasă. Pă seară aşa, când venea vacile di pă câmp, veneam şi noi cu căruţa. Două inse. Ne schimba, când aia, când ailaltă… într-o duminică una, într-o duminică alta. Aşa era, noi numa’ pă câmp duminicile… Noi am fost canonite cu părinţii. Eram copii mulţi, şi-aşa era toată lumea. Plecam pă benturi, tăiam la cătină. Ne ducea pă benturi, la Brădeanca, nu ştii? Tăticu’ avea un bent mare, şi ne ducea cu căruţa…

– Ce e ăla un bent?

E nişte pământ din ăsta, pă care nu-l folosea diloc şi era cătină pă el. Acolo ne ducea tăticu’: „Până nu-ncărcăm căruţa, nu plecăm acasă”. „Hai la praşilă…”, zicea alteori. „Di namiezi, vă dau mâncare bună…”, „Ce ne-o mai da, mă, şi tăticu’ ăsta?” Cum era cu mâncarea… Avea mămica borcan di pământ şi-1 lega c-o cârpă la gură. Umplea borcanu’ di borş cu cartofi, cu ştir, cu ştevie… Noi aşa am crescut. Ne punea alea-n căruţă, şi zicea: „Fugiţi di jumuliţi ceapă din grădină”. La câmp, ne duceam şi munceam pă postăţi. „Ajungiţi la cutare postaţă, unde vă zic io, şi vă dau mâncare bună”, ne zicea tăticu’. „Mă, ce ne-o da ăsta di mâncare? Sor-meo, Lină, sor-meo, Fană, ce ne-o da, fă?” Tăticu’ venea-n urma noastră cu desăgile cu apă şi mâncare. Mai prăşea şi el, da’ mai mult stătea după noi să vază ce facim, c-aveam un tată aspru: „Ori o munceşti pă muncă, ori o laşi. Vă las acasă dacă nu munciţi, şi bătaia voastră n-o ia niminea”. P-alea marile le soma mai mult. Pă noi mai ne lăsa aşa: „Adunaţi iarbă, voi, pintru diseară, pentru la vacă, la cai. Ioană, Anică, adunaţi iarbă cât mai prăşim noi”. Şi-am ajuns la postaţa aia, di care-a zis tăticu’: „Fă, ce ne-o da?” Tăticu’ ne punea di mâncare. Aveam străchini cu lingură di lemn. Punea două-trei străchini, ne întindea acolo un sac, aşternut jos, şi ne punea-n străchini: oţet din ăla di prune…

Că umblau căruţi cu prune. Aşaaa… era o căruţă cu prune şi-avea şi oţet. Şi io m-am dus să văz di care oţet avea şi-am dat drumu din greşeală la canea. Am dat drumu şi i-a curs lu’ acela tot oţetu’. Şi ăla mergea săracu-n căruţă şi nu ştia… „Fă, teumora ăla…”, mi-a zis mămica. Da’ io din greşeală i-am dat drumu’. Că m-am gândit: „Cum s-o dişurupa ăsta? Ia să-l dişurup”. Ca să-l mai închiz, n-am mai avut răgaz, că s-a dat ăla jos din căruţă. „Mămică, iote ce-am făcut”, „Când te-o prinde ăla, te umoară. Da’ nici nu zic nimic, îl las să te bată. Ce-ai cătat acolo?”… Şi ce-ţi ziceam io ţie? A, cu mâncarea… Oţet eu mămăligă, asta mâncam. Mămăligă rece, că să făcea roate di mămăligă. Mămăliga să făcea în ceaoane d-alea mari, ori în căldări, cum era-nainte, nu di aluminiu, di aramă, dacă ştii… Da’ nu ştii, ’geaba povestesc… Şi ne făcea câte-o mămăligă la roată, că nu era pâine ca acuma. Ne făcea turtoaie pă plita di la sobă. Băgăm în sobă cătină, paie di grâu. Aşa era-nainte. Făcea şâri di paie în obor, mari, bune… Dimineaţa când plecam la câmp mâncam turtoaie din-astea. Le-am făcut şi io la copchii mei. Şi iete-aşa ne făcea aldi mămica. Mălai opărit, făină – punea câte-o strachină-două – şi le cocea-n sobă. Le băga pă lopeţi d-alea di lemn, dac-ai apucat tu… Mătura vatra bine ş-api le băga acolo. Cu d-astea trăiam noi. Nu era pâinea ca acuş: franzele di cari vrei să iei… Seara, când aveam, ne mai făcea zeamă di varză cu fufă d-aia di peşte. Alghişoară… dac-ai auzit tu. Peşte mărunt, aşa cât deştu’, şi ni-1 făcea cu zeamă di varză. Era bune şi alea, Doamne, ce bune mai era… Când mai tăia câte-o pasăre, mămica făcea ciorbă. Ne punea roată la masă, unii pă jos, alţii pă scaune. C-avea păsări, scotea pui, nu ca acuma… Mie mi-a murit găinile toate, Florentino! Tot, şi cucoş, şi tot… Tot m-a curăţat. Şi p-aicea pân vecini, nimic n-a rămas. Nu mi-a rămas unghie… Şi mi-e năcaz. Am plâns după ele… Şi… era… ce-am zis io adineaurea? Că m-am dat cu vorba. A, cu mâncarea… Ne punea ciorba-n străchini. Când punea bucăţelele, noi stăteam, aşteptam după fraţii ăia mai mari. „Întâi pui l-alde nen-tu”, aşa ne zicea mămica. Da’ noi nu scoteam bucăţica înaintea lu’ tăticu’ şi-a lu’ mămica. Nu ca acuma, c-alege la copii… dă copanu’. Noi nu: „Ce ne dai, mămică?”, „Las’ să cat acolo-n oală, şi vă dau şi vouă…” Ne dădea ce mai rămânea di la ăilalţi. Ne dădea după mărime. Tăia câte-o pasăre-două când tăia, că eram mulţi. Pi da, ca s-avem şi seara. Făcea oale di hiertură mari. „Bre, mămică – îi zicea alea mai mari – nu mai ne faci şi nouă o friptură?”, „Da’ di ce să vă fac, sânteţi mulţi, mânca-v-ar mama… Dacă vă fac friptură, v-ajunge la toţi? Vă fac ciorbă, să v-ajungă, s-aveţi şi-a doua zi”. Avea vaca cu lapte, ne făcea unt, mâncam cu mămăligă caldă. Di lapte eram înghielşugaţi, c-aveam vaca ş-o-ntreţineam, că noi plecam de-o mărgineam. Cu mâncărurile astea am trăit noi, la părinţi… Pi, atâţi copii… nu-ţi dai seama? Numai câte-o cămaşă la toţi… Dacă aveam fraţii ăia mai marii, ăia să ducea pân sat… ăia trebuia să fie îmbrăcaţi mai bine: „Voi staţi mai aşa…”, ne zicea tăticu’. Când ne duceam noi la baluri, ne-mbrăcam cu rochii di pânză. Nu le făceam în casă. Era femii din-ăstea cari mai lucra, cunoştea mămica… şi să ducea la ele di ne făcea rochii di pânză: frumoase, aşa, cu arnici, cu învărgături… Şi cu alea plecam în sat. Şi cu meşe-n chicioare, d-alea di postav, aşa ne duceam… P-astea ni le făcea mămica… meşe di postav, di dimie… iar la fraţii ăilalţi, le ţesea pantaloni. Cu astea ne-a discurcat pă noi… da’ noi nu ziceam nimica, videam şi noi c-avea greutăţi. Dacă m-am mai mărit, cunoşteam greutatea la părinţi. Pi, ca acuma, să schimbă în atâtea rochii ş-atâtea… Când le povesteam Prohirii şi Alinii, când mă lua la bloc, cică: „Aoleo, atâţia copii, pi cum aţi trăit?” Numa’ părinţii ştie cum…

Aşaaa… şi dacă nu vineam divreme acasă, mă bătea di mă rupea şi pă mine şi p-alelalte. Ne bătea cu ce nimirea. N-auzi, mămica să ducea de-aducea apă bună după mar’ne… la puţurile alea, era fântâni, tuma’ la poarta din jos, da’ tu nu ştii… Ne-aducea cu cobiliţa, cu cofele… cofe cu clapă… Dac-am întârziat şi io oleacă-n sat, a lepădat cofele, le-a pus jos şi dă-i bătaie… Am avut vărgi pă fund, aicea, dacă mă crezi, o săptămână. Nu mai puteam nici în cur să stau… Tăticu’ ştii ce-i spunea lu’ mămica: „Răspundi di fetile tăli, io răspunz di băieţi. Ei să duce-n sat, a scăpat căciula ori pălăria ce-are-n cap, a scuturat-o şi-a pus-o la loc. Da-i mai greu di tine cu fetile… ai grijă di fete”. Mămica zicea: „Fă, mă bate pă mine pintru voi, pintru voi mă bate. Fă, voi dacă nu viniţi acasă divreme, naiba vă ia”.

Şi-am işit cu ăla, cum ţi-am spus, pă o uşă, şi-am plecat cu ăla la mă-sa şi la ta-su şi i-am lăsat pă părinţi di s-a-mpăcat cu ălălaltu’. M-a dus aţa la greutăţi, ca să trag io… Şi-aia am păţit, Florentino… Greu… Era greu… Părinţii a dus greutăţi greli… Şi-acuma am auzit că vrea să ne bage şi pă noi la dobinzi din-astea. Cică di la întâi ianuarie… ce mă fac, mamaie? Mai digrabă, zic să mor. Poate n-o mai fi aşa. Părinţii, săracii, vindea tot, tot, tot… Vindea tot ca să nu le ia din casă. Avea fundare din-ălea mari, alese…

– Ce sunt alea fundare?

D-alea di lână, văpsite cu fel di fel di culori. Pă pereţi le punea, tot peretele… gătea casa mare. Fundare mari cât pereţii, după cum era peretele di mare… şi punea deasupra lor ştergare din-alea alese în război. Frumos… făcea frumos. Şi când venea ăia cu foncierea, punea sichestru pă ele. Mai ascundea, gheată mămică, nu ştia ce să facă: „Fă, unde să le mai băgăm?”, le spunea la alea mai mari. „Fă, le ia la fraţii voştri alea mai bune… Hai că voi mai faciţi ce faciţi, suntiţi mai mici. Da’ ce fac cu băieţii ăştia, ia? Ce le fac, că le ia alea?” Pleca ghetu tăticu’ cu ea la Râmnic, vindea bucate şi plătea foncierea. A fost greutăţi înainte… numa’ ce ne spunea nouă… Da’ io mă gândesc: „Cu ce ne-o fi ţinut. Doamne, pă noi, c-am fost mulţi…” Da’ când ne-am mărit, ne lua la muncă… şi ne munceaaa… ca să putim să trăim. Lua pământ pă din două. Nu le-ajungea ce-avea ei. Avea pământ mai puţin, di la părinţi, c-a fost copchii mulţi şi ei… Lua pământ di la boieri din-ăştia, era Lache, era Cristescu… burgheji din-ăia, cum era odată… Munceam pă la firme, ne ducea tăticu’, că era firme pă la Sătucu, pă la Galbinu… era d-astea di burgheji. Ne dădea porumb, ne dădea ciocani, luam ciocani pintru la vite. De-aia ne ducea p-acolo: „Haidi să mergim acolo, dacă-l terminăm p-al nostru…” Şi ne-a ţinut gheţi părinţi cu mare greutate… Ce mai ne-nvăţa ghetu tăticu’: „S-ascultaţi, să faciţi aşa, să dregiţi aşa… Haidi la câmp, lasă dacă mai scap de-alde nen-tu, di-i însor, vă mai luăm şi vouă, ce-om putea. Plătim la dobinzi întâi”. Era dobinzi mari, să punea greutăţi… îţi spunea pă data cutare să plăteşti pământul. Dacă n-aveai îţi punea sichestru, sigil din ăla…

Dacă l-am luat pă Ion, părinţii n-a vrut… Aldi tăticu’ era hotărâţi să nu mă-mpece cu el… că nu l-a vrut ei p-ăsta: „Ţi-ai făcut di cap, aşa să tragi. Să nu vii să-mi spui mie ceva. Stai acolo, te-o umora…”, da’ mămica să certa cu el tare, cu omu’ ăsta al meu: „Da’ cum, mă, ai ajuns să dai în fata mea? Că io le-am crescut cu greu. Şi-am avut, şi n-am avut şi-am ţinut copchii pă lângă noi. Şi cum, acuma să fie la tine bătută şi oropsită? Di ce?” Cu el nu s-a-nţeles nimeni. O-njura şi pă mămica, o batjocorea… el, la beţie nu ştia ce face. Cu ce-apuca, dădea. Cu ce-apuca… dacă nu plecai şi nu fugeai, te umora. Şi bietu’ Gligore mie-mi punea parte, că, dacă s-a mărit băiatu’ a-nceput să ştie tot… N-am avut noroc di el… începuse să ştie toate, asta, Prohira, era mai mică… după el. Şi mai am unu’ mort între ei… şi el ştia tot, ăsta, Gligore: „Bre tăticule, ce-ai bre, de-o baţi?”, „Nu, că di ce n-a făcut mâncare…” Gligore să ducea la grădină, muncea… muncea acolo, uda la grădină, unde-l punea, făcea… era băiat căznit, muncit. Videa el cum o duc cu ăsta acasă. Mai pleca şi pă gârlă… Prindea peşte: „Lasă, mămică, să mai avem şi noi un peşte acia, acasă…” Ion, omu’ meu, n-aducea nici un baboi acasă… îl ducea pă băutură, la unu’ şi la altu’. Era pescar di meserie, cunoştea pescăria… banu-l câştiga când vrea. Nu folosea nimic pă el. La băutură… tot. Şi era bufet… la ăsta… cum îl cheamă… a lu’ Rotaru. …la Vasile. Era bufet, şi nu era ca acuma: băutură-n toate părţile. Atuncea era un singur bufet. El bea cu unu’ şi cu altu’, scotea bani, dădea şi la alţii… nu ţinea cont când era beat. Pă toţi îi înjosea… Venea acasă pă la doişpe noaptea, pă la unu’. Noi spuneam: „Mă băieţii mamii, să vă-mbrăcaţi, mă… să işâm mamă-afară, că dacă ne prinde ăsta… S-ascunz cuţitu’, s-ascunz toate alea…” Să ducea ghetu’ Gligore în sat, să-ntorcea divreme acasă… că el era mai mare: „Să vin-acasă mai repede, că dacă i-o face scandal mămichii, iar dormim p-afară…” Noi îi ştiam di frică…

Stăteam afară, pă la glugi, ascunşi, pân’ fundu’ oborului, p-acolo. El să încuia-n casă şi vorghea singur. Da-mi era frică, că odată mi-a ars covertura di pă pat şi cu perna… Nu ţinea cont unde zvârlea ţigara… Trebuia să fim atenţi cu ţigările lui… unde zvârlea… Dac-avea daru’ ăsta prost, ce să fac? Io am dus-o greu cu el… Doamne, ghine că i-ai dat fetii ăştia soartă bună… a luat un bărbat… di milioane… Alina, nepoata, cum o nimeri? Nu ştiu, are şi Alina băieţi buni, acolo… Astea am trăit cu el… El asta ştia „Afară toţi, să rămâi io singur!” N-am putut să fac nimic cu el. După ce-a murit el, mi-am învelit casele, cu băiatu’, mai muncea Gligore, io… Prohira era mai mică, mai mijlocie… Ne-am învelit casele, fata-şi vedea di şcoala ei, era la Focşani, am dus-o la şcoală… Şi io… cu asta m-am discurcat. Băiatu’ m-ascultat şi când lua banu’ di la grădină, mie mi-l dădea. Îl îmbrăcam pă el, că era mai mare, de-acoalea îi luam şi Prohirii ce puteam io… soră-sii. P-aia o lăsam mai aşa. Ea zicea: „Da’ lu’ nenea di ce îi iei aşa?”, „Lui îi luăm, e mai mare, merge-n sat, să duce la lume, las’ să-i luăm… Stai şi tu mai aşa, când ţi-o veni şi ţie rându’, îţi iau şi ţie… Mai lasă-mă aşa, di unde bani, dacă n-avem, mamă?”

Pă vremea lu’ Ceauşescu, munceam la colectiv, la ceapeu… în ceapeu, eram trecuţi acolo… ne plătea puţin… cum era atunci, nu ca acuma… Acuma a fost ziua scumpă… cum am auzit io, da’ atunci, te miri-ce ne dădea… Lucru di nimic. Bucate ne dădea, da’ ne socotea şi bucatele tot în banii care-i munceai. Şi ne dădea bucate: grâu, porumb, pă câte zile făceai… Da… aveai zile mai multe, mai luai… Şi-aia-i, mamă… Nici curent în casă n-am putut să-mi bag cu omu’ meu. Taman atuncea să-ncepuse lucrarea, aici în sat. Vinise ăia di la Ianca, când s-a băgat lumină. Zic: „Hai bă, Ioane, să băgăm şi noi… trăgim un bec acia, în tindă, şi pă parcurs, terminăm casele, trecim şi-n odăile-alelalte”. N-a vrut: „N-ai trăit la mama ta şi la tata cu curent. Io n-am trăit aşa”. Alde ta-su şi cu mă-sa era amândoi beţivi. Şi el s-a nimerit tot la fel. Şi fraţii lui tot aşa. Fraţii lui a murit înaintea lui, mai mari era… Şi două surori pă care le-avea a murii. A murit di tifus alea… pă una o chema Mita, pă una Aneta. Alea, di tifus… avea tifus. Tot păru’ din cap le cădea. Şi omu’ ăsta al meu s-a canonit cu ele. El le ducea afară să-şi facă nevoia, în cârcă le ducea… Ele nu mai putea. Mâncare el le făcea, de-acoalea pleca pă gârlă, vinea acasă când vinea. Ele era în nesimţire, acolo, acasă. Le curăţea, le aia… n-avea cine. Şi soacră-mea a fost beţivă, tot ca socru-miu. A vândut pământu’ – avea vreo treizeci de pogoane – le-a vândut pământu’ la băieţii ăştia. Alde Pirică Mocanu, aşa le zicea… Şi-a vândut pământu’… să ducea la Râmnic, vindea pământu’… să vindea pământ la din-ăştia săraci cari nu avea… vindea pământu’, să ducea mai întâi la restaurant. Să ducea cu căruţa în faţă la restaurant, era căruţi mai multe, c-aşa era-nainte – spunea părinţii – şi trăgea acolo. Mânca, bea… Când pleca pă undeva, ei nu venea nemâncaţi acasă, aşa ne spunea soacră-mea: „Da’ cum, să fim proşti ca voi… economiţi bani…”, „Da’ ce să fac – zic – să fiu ca matale? Iete, mă coprinde băieţii, la băieţi trebuie să le fac…” Ea murea di năcaz pă mine, că di ce nu beau şi io. Când să culegea viile, pă noi nu ne lăsa să punem struguri în pod. „Să punim struguri şi noi pân poduri”. Aşa să făcea atuncea… să punea strugurii pă coale-n pod. Părinţii mei aşa punea. Întindea coaie di hârtie, ziare, ce-avea ei… Şi luai, când era… ne dădea mămica, mâncam. Da’ ea nu ne lăsa pă noi să luăm un strugure, pă noi, pă nurori. Trei eram. „Nu-mi luaţi strugurii, că vă găseşte nebuneala… lasă să fac vin”, zicea soacră-mea. Da’ io: „Aha, să faci vin, ca să bei matale…” O pândeam şi noi până când, beată, adormea, de-acoalea: „Hai fă, luaţi căldările şi hai să mergem pân vie… Haide fă, să luăm şi noi o căldare di struguri… că aia nu ne lasă când culegim, ai văzut cum să ţine după noi… lua-o-ar ciuma s-o ia… Haide, să luăm struguri”. Api, ne duceam, o pândeam, una mai venea ’nainte, cu struguri, îi răsturna. Îi spuneam: „Vezi, doarme? Dacă nu doarme, o întinzi încoace să ne spui… Dacă s-o trezi şi-o veni-ncoace, noi intrăm pân alte vii, ne ducem în alte părţi. Dacă ne-ntreabă: «Di undi viniţi cu căldările?»., îi spunem: «Ne-am dus şi noi pă câmp, de-am luat nişte struguri»., «Fă, voi aţi luat di la mine din vie…»., «Da, di la matale, c-o munceşti singură, nu cu noi…»”.

Da’ ne-a prins o dată, ne-a prins pă câte treile. „Aoleo – zic – Sandă, ne prinde… pă una o chema Ruxandra, pă una Veta… Ţaţă Veta – aia era mai mare – vine aia, iote-o, vine cu băţu’n mână… Lua-o-ar moartea s-o ia… Ghine că s-a sculat. Io v-am spus să-ncercaţi mereu, ca la copchii trebuia să-ncercaţi”, că ea pleca, când să trezea, la vie: să nu-i fure cineva strugurii. Aşa di baba naibii era… „Uite-o mă, a naibii, n-ari somn. Nu putea să stea culcată-n pat, să doarmă…” Ea s-a sculat şi-a-nceput să-ntrebuie p-acasă: „Unde-i cutăreasca? Unde s-a dus fetile-astea?”, „Nu ştiu unde s-a dus câte treile, o fi pă la şuşa… s-a dus pă la femii”, îi spunea ăia p-acasă. Noi eram pân vie, colindam… Luam struguri, luam struguri, luam… Am cărat vreo câteva căldări, cât a dormit ea. Când să trezea, venea acolo. Ne duceam pân alte vii. Aia zicea: „Di unde-aţi luat, fă, strugurii ăştia aşa buni? Di la mini i-aţi luat, fă, găsi-v-ar nebuneala să vă găsească…”, „Dară, di lamatale i-am luat, du-te şi te uită-n vie, cată butucii acuş, c-am luat…” Şi nouă nu ne dădea un ciorchine di strugure… şi-aş fi avut poftă di struguri după ce culegeam via, ca nu ne dădea. Pân ce făceam noi rost, aşa…

– Da’ matale n-aveai vie?

Pi aveam cu toţii acolo, un pogon di vie. Tot di noi pus. Cu băieţii ei, cu noi. Toţi, aveam acolo cu toţii. Da’ vinu’ îl puneam amesticat, la ea, acolo. Avea şi părinţii mei vie. Ştii la cotitură unde-s casele-alea bune? Unde-i crucea-aia? Locu’ ăla ni l-a luat ăştia de-a făcut case. Până la asfalt dincolo aveam… Acolo aveam noi via… lăţimea aia toată… cât au ăştia casele. Avea vie şi părinţii mei… da’ io dacă eram la soacră dusă… Mă duceam la mămica, mâncam io la ea struguri, da’ să am io-n pod la mine acolo… Ea nu ne lăsa. Ţinea la vin, ca la ochii ei din cap, să facă vin, să aibă ea să bea. Chisa un ardei, dac-avea o murătoare acră, mămăliguţă cu sare… asta mânca, da’ di băut bea-ntruna… Avea o faţă cum îi bojorii de roşii… şi frumoasă… fir-ar a naibii… Le ziceam la alelalte două: „Asta ne mănâncă coapte… pă noi”, „Voi sântiţi proaste – zicea – nu ştiţi să trăiţi”, „Da’ di ce, bre, ce să facem?” Croşeta la danteli d-alea. „Vezi că nu mai vezi la dantela aia”, „Las’ că am io grijă, mamă…” Dacă termina băutura ei, ea cu alde fi-su, lucra pân sat să-i dea alţii băutură. Şi io mă certam cu ea. „Bre mămică, di ce cei matale băutură, dacă faci o dantelă, un cearşaf, la femei?” Să făcea dantela atuncea… brizbizuri d-alea la jumătatea geamului, tot croşetate… Ţuică ori vin, ce-i dădea omu’ aia lua… „Uite mă, ce-mi-aduce acasă… Ei, uite la ea c-aduce d-astea. Da’ altceva nu poţi să-i cei omului? Bani, ca să mai luăm şi noi o legumă…”, „Ei lasă, că munciţi voi, aduciţi voi legume…”, „A, matale ceri di băutură…” Le spuneam cumnatelor: „Uitaţi-vă fă, la ea…” Ele: „Ce să-i facem dac-aşa o duce capu’ pă ea?”, „Aha, pi vă place vouă ca ea”.

Şi noi aşa am dus-o şi cu soacră-mea. Şi-am răbdat… şi-l aveam pă Gligore, avea şase anişori… Omu’ meu plecase militar, pă trei ani, că-l luasem cu armata nefăcută. M-am silit repede s-apuc beţivu’, că nu-l mai apucam… aaa, şi ce-am zis io adineaurea? Cu armata… A plecat militar trei ani… atunci îi dădea la munci… trei ani făcea armata atuncea… Soacră-mea zice: „Să-mi mai dai rându’ de haine a lu’ Ion…”, hainele mele curate, bune… când o venea Ion să aibă şi el să să schimbe. „Cum să-ţi dau matale hainele?” I le mai dădusem. Venea fra-su ăla mai mic să i le dau, că n-avea. Pi, atuncea să-nsura un băiat cu un singur rând di haine… şi purta unu’ de la altu’: o sărbătoare ăla, într-o duminică ălălalt. Nu era ca acuma, lux… Şi ea, că să-i dau costumu’ di haine. „Bre mămică, io am muncit să fac costumu’ ăsta… am făcut şi pintru mine, şi pintru el… Io ţi le-am dat o dată, di două ori, pi cum, io mereu să ţi le dau? Că matale nu ţii cont di ele, să-i speli cămaşă, să-i speli alea ale lui… Pi io i le-am spălat, să le aibă curate când o veni”, „Nu, găsi-te-ar aşa şi pă dincolo…” Io eram cu băiatu-n braţe. Avea şase ani. Şi io-i dădeam chept… că l-am înţărcat târziu. Sugea mereu, nu puteam să-l dizbăr… I-am pus ardei, i-am pus orişice, nimic… îl ustura, de-acoalea iar cerea. Îi dădeam apă, de-acoalea iar trăgea la ţâţă. Ţâţa, tot aşa… frecam ardei pă ca, pă sfârc. Plângea di murea, că să-i dau chept. Mânca mâncare d-astălaltă da’ avea un obiceiu, vinea… mă puneam jos cu femeile… el, la cheptu’ meu. „Aoleo, p-ăsta nu-l mai înţerc… Mămică, ţi-l aduc la matale să-l înţerci”, ea-mi zicea: „Fă, te duci la muncă, ăsta te dă jos din chicioare, că suge mereu…” L-am dus la mămica. Să moară băiatu’, n-a stat două nopţi şi două zile acolo. Plângea acolo, nu băga lingură-n gură… Noapte-zi plângea di mine…

– Da’ la ce vârstă se înţarcă de obicei copii?

Pi-l înţerci la un an jumate, la doi… da’ io dacă nu mai puteam să mai scap de el… Aşa să obişnuise el. Mâncare, mânca ce-i dădeam, orişice… ei, până nu sugea el niţică ţâţă, nu scăpăm di el. Da, şi l-am dus la mămica: „Poate-l înţerci, mămică, matale, că nu mai aia cu el…” Ce, a băgat lingură-n gură? Venea mămica la mine: „Fă, ce-i facem? Îţi moare băiatu’ di dor”. Să punea cu faţa-n jos, stătea cu burta-n jos în pat, şi plângea, şi dorea… Îi frigise gura… îi ardea… buzile îi crăpase: di dor di ţâţă. „Aoleo, ce-i fac io lu’ ăsta? Mămică, hai că-l iau acasă… îl întorc de la ţâţă, ce-i fac? N-am ce-i face…” Şi-avea mămica, îi dădea mămica lapte… aşa zvârlea sticla cu lapte… nu vroia. Când i să făcea dor di ţâţă, plângea di nu stăteai cu el… Azi aşa, mâine aşa… mămica avea vacă. Mă duceam la ea mai luam câte-o sticlă di lapte… îi ziceam lu’ Gligore că am bubă, mă legasem cu huşti… huşti di borş. Am pus pă un ştergar, aşa, în lat şi mă legase mămica strâns cu el. Stăteam cu ăla, noapte şi zi, îi ziceam că am buba… punea mâna băiatu’, ofta şi plângea… până l-am dizbărat, mult şi ghine… Mai plecam cu el pă la mămica ziua, când aveam timp. Duminica mai mă duceam: „Bre mămică, mai ţi-l las…”, „Fă, nu-l lăsa, să bolnăveşte băiatu’ di dor, poa’ să şi moară… ia băiatu’ acasă”. Îl luam şi lângă mine l-am înţercat. Iote, pă Alina, tot io am înţercat-o… singură. Nici nu dorea di mă-sa diloc. Mă-sa pleca la servici, n-o vedea toată ziua. Io-i dădeam mâncare, ce-i dădeam aia mânca, o culcam şi pă mă-sa n-o videa. Şi mai bun era că n-o videa pă mă-sa. Când o videa pă mă-sa, mai scâncea. Prohira mă-ntreba: „Ce-a făcut bre, Alina?” Ea stătea cu capu’ la ţâţă la mine… Mă-sa: „Las’ că să dizbară ea, las-o aşa-ncet, că nu mă vede pă mine”. Pă mine mă luase Prohira la ea atuncea, la Slatina, să am grijă di nepoată. Pi ce, trebuia să puie femie, s-o-ngrijească pă Alina. Şi-aşa, di ce să plătească la altu’. Io ştiam cum să i-o cresc. Şi ea la mine era sigură di fată, da’ pă una streină nu putea s-o lase. De-acoalea am adus-o aicea, am dat-o la grădiniţă. Io… aveam grijă di ea… curată, spălată. O duceam la grădiniţă. Işeam înaintea ei, c-o bătea copchii. Ăsta chin l-aveam. Când vinea doişpe, trebuia să las toate la pământ, şi pă câmp di unde eram, veneam… mă duceam înaintea ei. O bătea copchii… toţi o bătea: „Uite, mamaie, m-a lovit cu bolovanu’-n cap”, „Cine-o fi mă, ăia? Ia să mă duc io la grădiniţă”. Stăteam acolo, la colţ. Educatoarile ştia. Era aia a lu’ Culiţă: „Ai venit iar la olteancă – aşa-i zicea ei – olteanca aia urâta… Ta-su ei e frumos?”, „Da’ cum vrei, cum îi fata, aşa-i şi ta-su frumos…” Era trăznită rău aia, a murit săraca. La ea era. Şi la ea a fost, şi la astălaltă. Cică: „Da, ai tată frumos. Dacă-i oltean e frumos, tot ca tine cu ochii ăia negri?” Io-i ziceam: „Tot cu ochii negri. Nu te-oi amoreza de ta-su?” Era minunata aia a lu’ Culiţă, n-o ştii? Şi, iote, aşa, am dus-o cu ele…

Io am dus toate greutăţile, singurică… am muncit de-am ţinut copchii, că cine era să-i îngrijească, aici, dicât io, singură… Am muncit di i-am ţinut. Fata asta a-nvăţat ghine, am dus-o la şcoală, dac-aveam bani îl duceam şi pă Gligore… da’ n-am avut cu ce să ţiu cheltuiala. De-abia pă sor-sa o ţineam… la şcoală, pi da… greutăţi. Numai io singură… că el, dac-a murit… trebuia să ne descurcăm. Fata o ducisem la Focşani, trebuia să am grijă de copchilu’ ăla. Ce bani munceam la ceapeu, ce luam şi io la lună, pintru Prohira… ca s-o menţiu şi pă ea, s-o văz şi pă ea la lumină… Să-mi văz fata la lumină. „Cheamă băieţii!”, zicea Ion când a murit. Plângea-n pat, acoalea stătea… plângea-n pat. „Cheam-o pă Prohira şi pă Gligore…” Gligore era la combinat, muncea acolo. Prohira era la Scorniceşti. Lucra acolo. O permituse d-aicea di la Focşani, a dat-o acolo, la Scorniceşti… Cinci ani – contract. A avut contract, a terminat contractu’, de-acoalea a intrat în vorbă cu ăsta şi s-a luat… Altfel, nu. Pi, i-a spus ta-su aşa, cât a trăit: „Tu, dacă nu-ţi termini contractu’, pă mine pintru contractu’ tău, că ai cinci ani, mă ia pă mine la-nchisoare. Dacă te căsătoreşti şi nu-ţi termini contractu”… A-nţeles, a ascultat. A stat de-a terminat contractu’, el tot cu contract a fost… Aurel. A terminat contractu’, după aia s-a căsătorit… la două-trei săptămâni după ce-a murit ta-su. Da’ a venit de mi-a spus, lu’ nen-su, mic. N-a plecat aşa. Cică: „Nu mai fac di capu’ meu, cum ai făcut matale, di-ai găsit focuri grele… Iete-aşa, nene, iete-aşa mămică…” Vinise Gligore seara acia. Ea vinise tot aşa: „Nene, iete este un băiat bun… iete aşa, aşa… Îi place di mine. Io sunt la internat acolo. Mă vede că nu sunt haimana, nu umblu nebună, noaptea. Io am venit di la şcoală, io trag, mămică, la internat. Îmi fac mâncare, îmi învăţ, stau liniştită”, aşa făcea fata mea. Şi-a văzut-o ei: ei să ’ceau pân oraş p-acolo, băieţii ăştia le videa pă care, cum şi ce fel. Vine cuscra di la Olt, a trimis-o fi-su. Cică: „E una, Stângă Prohira…”, a zis mă-sa lui. S-a interesat di ea, a-ntrebat pă maistra ei: „E una Stângă Prohira de la comuna… Brăila, din Brăila… mai este o fată din Brăila, colegă de-a ei, cu care a-nvăţat… […aia a lu’ Zbârlă, dac-o ştii tu… N-o ştii. Tot de-aicea, amândouă…] …şi mai este-o colegă de-a ei. Da’ ei îi spune Stângă Prohira”, ca ştia de la fi-su cum o cheamă, îi dăduse mă-sii adresa, ca să ştie mă-sa cu cine vorbeşte… aia, s-a interesat şi mă-sa de ea… era dată naibii… ei, fir-ai a naibii… Şi s-a dus acolo, a-ntrebat la fabrică la ele, undi lucra. Prohira era-năuntru, muncea, halate albe, tulpane d-alea frumoase pă cap, cum lucra ele la servici. „Doamna, aş vrea să vă-ntreb ceva…”, ea di colo, maiştrii. „Da, întrebaţi-mă”, „Aş vrea să stau di vorbă cu Stângă Prohira, să vorbim ceva…” Se duce doamna, o cheamă. A intrat în altă cameră, acolo la ele, la atelier, c-are ateliere mari acolo, la Scorniceşti. Şi să ’ce doamna, o cheamă: „Iete aşa, aşa… întreab-o femeie di tine”, „Da’ di undi-i femeia aia?”, „O femeie străină, îmi pare… da’ uite am uitat s-o-ntreb, Paula… Şî… C-alea, aşa-i zice-acolo, Paula. Nu-i zice nici una Prohira… io i-am zis numele di botez, a năşichii, da’ acolo nu… Cân’ m-am dus io prima dată acolo la ele, toate: «Paula, Paula»., «Da’ pă fata mea n-o cheamă Paula, o chiamă Prohira, di nume bun…»”. S-a dus fata, a vorbit cu ea. Mă-sa i-a zis: „Am un băiat Stanciu Aurel, îl cunoşti?”, „Da’ nici nu mai ştiu… Să-mi aduc aminte, că nici nu mai ştiu cu cine-am vorbit. Ce, io vorbesc numai cu el? Vorbesc şi cu bun şi cu rău. Cine ştie care-i al meu?” Prohira îi spune ei, mă-sii lui. Da’ ea de colo: „Nu, da’ io vreau să mă interesez di tine”. Da’ şi fi-su ăla de ce-o fi trimes-o acolo? S-a dus, ispre, a naibii, cu maşina, acolo la Scorniceşti, ca să-ntrebuie ea di fata mea. A-ntrebat acolo, i-a spus… şi-acolo, şi la internat, unde s-a interesat ea. A fost şi la internat acolo, în Slatina, unde era ea… A-ntrebat, că are acolo nişte nepoate de-a ei, în Slatina… Aurel are nişte verişoare acolo, bine şi alea… la locurile lor. Ştiu unde şade, m-am dus pă la ele… Şi le-ntreabă: „Cum să prezantă fata asta aicea?” Ele: „Noi o videm, lucrează fata, liniştită, cuminte”. Maistra, la fel: „N-avem necazuri cu ea”.

Când vinea p-acasă, nu prea o lăsa ăsta bătrânu’ să iasă pân sat, mă bătea pă mine pintru ea. N-o lăsa să vorghească cu băieţii, să n-o fure băieţii… că are contractu’, c-avea grijă ăsta bătrânu’, mai tare, că face el închisoare. „Fac io închisoare pintru ea, o omor pă fi-ta şi pă tine. Întâi pă tine şi după aia pă ea…”, „Mă, ai înnebunit, te-ai înnebunit la cap? Lasă fata să vorghească, s-a dus şi ea-n sat…” Ei îi spunea: „Să nu te-apuce unşpe prin sat, că altfel o trimit pă mă-ta după tine, cu băţu’ la supţioară… dacă nu, vin io…”, „Mă, sucită şi-nvârtită, unde să te duci tu bărbat dipă fată? Las’ că mă duc io, sânt mama ei…” Iau băţu’ la supţioară şi mă duc. El, în casă: „Să videm, vii cu ea, sau nu vii?” Mă gândeam: „Mamă, mă bati di mă rupe, dacă n-oi găsi-o pă fata asta, vezi bătaie-acasă”. Io ştiam ce trag cu el. Mă duc după ea… când ea, unde era? Ea vinea cu doi. Unu’ era dascălu’ di la Drogu sau Hoinari, nu mai ţiu io minte, c-a mai venit ăla p-aci, îl cunoşteam. Io di colo: „Ce tot stai, fa, cu toţi nebunii, cu toţi bagabonţii?”… mi-a venit vorb-asta-n gură… „Bre, mamaie, da’ matale ştii ce-nseamnă?”, „Ştiu, că iote, iau io bătaie pintru ea acasă… I-a spus ta-su la ora de să fie acasă. Di ce să mă bată ta-su pă mini pintru ea?” „Lasă, mamaie, că n-o ţinem noi, şade ea di vorbă…”, „I-auzi la el, fir-ai al naibii, tu să te duci di unde-ai venit”, zic, „Fata mea merge-acasă, că-i fata mea, am crescut-o io, nu tu. Tu să te duci la mă-ta undi te-a crescut”. L-am făcut p-ăla di batjocură pă stradă. Mă uitam îndărăt: „O veni să-mi dea vreo doi ghionţi?” L-am făcut di râs, că era ora-ntârziată, io ştiam ce trăgeam cu ta-su aici. Trăgeam greutăţi cu ăstălalt. Hai, venim de-acolo. Era ceasu’’.. spunea că era vreo unşpe şi ceva ăia pă drum: „Mă, mânca-te-ar mama – îl întreb pă ălâlat care era cu dascălu’ – cât îi ceasu’, mânca-te-ar mama?” Cică: „îi vreo doişpe şi ceva, bre mamaie”, „Aoleo, să vezi tu ce ne bate… Să vezi tu bătaie-acasă”. Am zis-o. „Să vezi tu ce tragi cu tac-tu acasă, să trag şi io nu numa’ tu…” Am venit acasă, Florentină… Am intrat pă uşă. S-a dizbrăcat di alea di pă ea, că doar nu era-mbrăcată prost, aveam şi io grijă di ea, îmbrăcată ca lumea. Ta-su: „Fă, la ce oră ţi-am spus io să vii?” „Că-i sucită, că-i-nvârtită, iete am mai stat cu nişte băieţi di vorbă”, „Aaa… ai mai stat cu nişte băieţi di vorbă… La ora asta? Cât îi ceasu’? Lasă ’tu-ţi ceara mă-tii, că-ntreb io acuma cât îi ceasu’”. De-al naibii ce-a fost, a tras pă el pantalonii… stătea-n pat. S-a dus şi-a-ntrebat. „E doişpe şi ceva, moşule!”, i-a zis ăia care trecea la tren. Ne-a dat bătută la amândouă, pă mini m-a luat întâi, cară-mi pumni dipă ceafă, dă-mi bătaie, şi-n cap, piste ochi, undi nemerea nebunu’… Aşa păţeam. Dac-avea băţu-n mână, te pleznea undi nemerea… Mă lasă pă mine, a luat-o pă ea. I-a dat Prohirii bătaie… di numa’ a suschinat în plapănă, când s-a culcat… Nici n-a mâncat nimic… nu mâncase de-a doua zi, di la doişpe… Dimineaţa, îi zic: „Haide, fă, Prohiră mamă, să mănânci şi tu ceva… iei şi tu ceva la şcoală… Am io doi lei…”, doi lei sau trei lei atuncea era mari… nu ca acuma. Îi zic: „Iete, am nişte bani… na şi ţie banii ăştia, că mi-a dat nen-tu, c-a luat di la grădină bani”. Le plătea din lună-n lună lor la grădină. Zic: „Mi-a dat nen-tu nişte bani, acasă, să mai avem şi noi di-un fel”. Ea: „Nu iau nimica, aşa plec”. A aşezat cărţile ei în ghiozdanu’ ei acolo şi-a plecat… La şcoală… la Focşani. Trebuia să am grijă di ea, îi făcusem io pachet, acolo. „Hai fă, mamă, ia banii care mi i-a lăsat nen-tu…” Cum era banii-nainte, nu ca acuma, dai acuma milioane… sutile di mii acuma nu mai valorează nimica. Milionu’, cică nu-i nimic, la cine-l are acuma. Io dacă nu-i am, sânt mulţumită şi de ăştia, 270.000. Şi… zic: „Hai mamă, ţi-a aranjat mama pachetu’ de-aseară, ţi-am făcut ce mi-ai spus tu…” Îi tăisem pasăre, îi făcusem io ce-am avut, îi făcusem nişte brânzoaice, ce-am putut, i-am făcut şi ei acolo pintru pachet… „Hai să plecăm la rată, mânca-te-ar mama…” Am plecat la rată. Să pregătise fata, să sculase, să spălase. Ne-am dus pă la aia a lu’ Zbârlea. Işise şi aia la rată, acolo… m-am dus cu ea până acolo. De-acoalea i-am zis lu’ Ion: „La ce-ai bătut, mă, fata?” Ea le-a spus la colegele ei: „Am luat bătaie di la tăticu’, da’ nici nu mai mă duc acolo-n sat. Di ce? Iete am întârziat şi io cu nişte băieţi di vorbă…” Şi dacă i-am spus lu’ ăsta bătrânu’, m-a luat pă mine, cică: „Nu mai plânge, să ţi-o stăpâneşti, că-i fata ta… băiatu’ i-al meu, fata i-a ta… Stăpâneşte-o, să vină acasă…” Şi io plecam înaintea ei. La nouă, hai la zece maxim, io plecam. Că ştiam di bătaie acasă. Mă bătea: „Fă, dacă ea pleacă după vreun nebun de-o-ncântă, ştii ce-i face… Te omor pă tine, că tu n-ai ţinut-o di rău. Şi după aia, o omor ş’ pă ea”, „Ori ai înnebunit? S-a lichit naiba di tine, ce-ai?” Îi spuneam Prohirii: „Fă, ăsta ne bate di ne usucă. Fă, ascultă, să termini contractu’, mânca-te-ar mama”. Mai rămăsese doi ani din contract. „Hai că mai ai doi ani, Prohiră, poate o vrea Dumnezeu să scapi mamă şi di ăsta”. Şi-a dat Dumnezeu şi Maica Domnului şi-a scăpat di contract, şi i-a zis: „Acuma poţi să iei pă care vrei”. I-a zis clar, el era hotărât. Ta-su: „Ai văzut dacă le-am învăţat, ce bine ţi-a prins… Ai avut contract… Făceam închisoare din cauza ta, ’tu-ţi Dumnezeii mă-tii…” Făcea închisoare dacă ea pleca după altu’. Făcea, c-avea iscălit cu statu’.

A stat pân-a terminat contractu’, n-am ce zice… De-acoalea s-a căsătorit. I-a venit băiatu’ ăsta. Şi mă-sa a vrut-o. M-a chemat şi pă mine acolo, m-am dus acolo la Olt, cu ei împreună. Mă-sa: „Iete, cuscră, ştiu că eşti singură, aşa şi-aşa, băiatuli ăsta al meu îi place tari di ea, că-i fată liniştită… cuminte, domoală. Nu-i d-alea turbate care stă pân oraş, cum şade unele, până după miezu’ nopţii, pă la colţurile… gardurilor”, şi Aurel zicea: „Io pă ea o iau, io dacă n-o iau pă ea, nici pă ea n-o las să trăiască cu care l-o lua”. „Doamne, ce i-o face ăştia – mă gândeam – ăştia sânt nebuni la cap…” Mie mi-a intrat astea-n cap. I-am zis Prohirii: „Fă, ce faci fa, îl iei pă ăsta, pă Aurel?”, „Pi, dacă-mi place di el îl iau… Ce-ai matale nevoie?”, „Treaba ta, răspunzi”. Şi-i părea ghine şi lu’ Aurel că terminase contractu’ şi-a ascultat. Dacă eram noi de-o lăsam pă ea aşa, di umbla, nu să-ncânta cu vreun nebun? E fel di fel di nebuni, di băieţi, că io i-am zis. Şi Alinii îi bag mereu, când vine aici: „S-o asculţi pă mă-ta, numa’ pân sferturi cât m-a ascultat ea pă mine…” Că poate ţi-a povestit mă-ta cum era pă vremea ei. Nu era pârlite d-astea di chiscoteci, di stai pân’ la ziuă, la ora trei, la două cum e-acuma. Ptiu! Io muream când pleca Alina în sat. Io nu dormeam în pat. La poartă nu să ştie câte drumuri făceam. Mă gândeam: „Dac-oi vedea că nu vine, mă duc înaintea ei…” Mă-sa-mi spunea: „E răspunderea matale. Când e la noi, e la noi, când e la matale, ai grijă di ea, «Aoleo, mamă – mă gândeam – mă omoară ăia…»”. Nepoata, Alina-mi zicea: „Taci bre, că am io cap pă umeri… Taci din gură, taci”. Îi ziceam nepoatii: „Fă, să ai grijă… cât ţine chisica cu laba…” Ea: „Ce-i aia, bre, «cât ţine chisica cu laba…»?” Io: „Să ai grijă di tine, fă… să nu faci vreo prostie cu băieţii, aia înseamnă…” Mămica noastră tot aşa ne-nvăţa… aşa ca să-ţi zic şi-aşa… mă ierţi… pi, dacă mă-ntrebi toate alea… Plecam în sat. Ea, când işeam pă uşă, oprea pă câte una: „Fă, s-aveţi grijă. Numa’ cât ţine chisica eu laba…” Io ziceam: „Da’ ce-i, bre mămică, aia?”, că nu ştiam, eram mai mică… Alea mai pricepea, era mari… „Să ai grijă di tine, fă… Să te chişce, dă-l boalelor, pă piste tot, da’ mai mult nu… Ai grijă di tine, di cinstea ta… Un’ te-oi duce, ai noroc pa lume…”, mămica aşa ne zicea, săraca… Şi-aşa le-am învăţat şi io pă ele, pă Prohira şi pă Alina. I-am zis clar în faţă nepoatii: „Ai grijă, eşti cu fruntea senină. Când te-oi duce la o soacră, să n-ai ochi scoşi, sau la bărbat… când ţi-o fi lumea mai dragă, te duci şi tu cu el la o distracţie, şi când te-oi duce la o distracţie, cică: «Dacă n-ai fost fată ca lumea… ». P-asta ţi-o pune întâi… în ochi, bărbac-tu. Da’ dacă eşti cu fruntea senină… cu cheptu’ disfăcut! Aia e!” Asta-i, Florentină! Ş-aşa aveţi să vă ţineţi minte, că io aşa le-am învăţat. Mă-sa, cică: „Da’ erai rea cu mine di nu mai era chip… tăticu’ pă o parte, matale pă ailaltă”, „Pi, mă bătea pă mine pintru tine, şi dup-aia şi pă tine…”

Şi ăla di la Drogu… m-am dus la Drogu la sor’mea, c-aveam o soră la Drogu… a murit… m-am dus la aia, la sor’mea… dascălu’ ăla al naibii mă cunoştea, că el vinea mereu cu Prohira în poartă. „Bre mamaie, unde ai fata aia, matale?”, el mie. „Un’ s-o am… la… plecată… la şcoală…” Cică: „Unde?”, „E diparte…”, cică. „Da’ dipartea aia n-are nume?” Io: „Da’ tu di ce vrei să ştii?” El: „Poate-i scriu şi io vreun plic…” Iote-al naibii ce-i, mă… „Lasă, nu-i mai scrie. Ai vorghit cu ea când vineai în Jirlău. E la Focşani – zic – la şcoală…” Aoleu, a vinit acasă de-acolo, după ce-a făcut contractu’ şi mi-a zis: „Mămică, trec şi di Scorniceşti, să scap di tata ăsta care-am trăit rău cu el, că matale nu m-ai persecutat cât m-a persecutat el… Ai luat bătaie multă, multă…”, cică. „Am curaj să plec…”, aşa mi-a zis şi io plângeam în pat, în casă. „Am curaj să trec şi di Scorniceşti…” Aşa fată, ce n-am văzut… „Fă, eşti nebună, unde pleci, fă, mă laşi aicea…”, „Io mă duc… c-ai trăit rău… ai văzut ce ne bătea. Io plec dipă pâinea mea s-o câştig. Taci din gură. Să te-nchini la Dumnezeu să fii sănătoasă acasă şi di mine să-mi poarte Dumnezeu grija…”

Aşaaa… şi când a murit Ion, îi striga pă băieţi: „Undi-i Gligore? Undi-i Prohira? Trimete, fă, la fată…” I să scurgea lăcrimile şi pă o parte şi pă ailaltă. Lui. Dorea di băieţi. Gligore era la combinat. Când a venit băiatu’ seara… că el di câte ori trecea, îi aducea combinatu’ aicea în sat, di la Brăila, di unde lucra… el venea repede acasă…

– Da’ ce-avea bărbatu’ matale, ce boală avea?

Plămânii… Nu s-a păstrat din cauza răcelii… A băut, el dacă nu bea, n-avea nimic… Dacă el a băut ţuică, bea alcoluri, şi-alea l-a terminat. Şi fuma şi ţigări. Când l-am dus la Brăila, că l-am dus cu Gligore la spital, i-a spus docturu’: „Să nu fumezi şi să nu mai bei alcoluri. Câte-un pahar di vin di butuc poţi să bei, că ăla-i îngăditor… îţi face bini pintru plămâni, să-l bei p-ăla. Di butuc, de-al dumneata. Da’ alte vinuri să nu bei…” El bea ţuică, vin, bere rece. L-a terminat. O boală di plămâni era bun… făcut, când l-am adus di la Brăila… Dac-a vinit acasă, el nu s-a păstrat. A plecat. Să ’cea pă baltă şi bea beri, la bufeturi… Aia e… A văzut că s-a simţit şi bine, să ’cea la treabă pă gârlă, la năvoade să ’cea, cu avele… Când s-a simţit niţel ghine, iar l-a adăugat boala, că nu s-a păstrat… I-a spus docturu’: „Te duci acasă, nea Stângă. Te păstrezi că asta-i o boală, cea mai uşoară, dac-o păstrezi… plămânu’. Că n-ai nimic. La un plămân eşti răcit. La ălălaltu’ eşti bine”. Îi băga la raze acolo, la Brăila. „Dacă te păstrezi, eşti domn… Dacă nu te păstrezi, te duci…”, cică. Şi-aşa a fost. S-a dus. Dacă nu s-a păstrat… Da… Când a vinit băiatu’ ăsta seara di la combinat… a vinit aşa pă la şase-şapte, că i-aducea târziu, di multe ori, avea di lucru acolo, lucrau… când a vinit seara, el în pat… trăgea să moară… Când a intrat Gligore pă uşă, l-a găsit mort. Şi-nainte, plângea di băieţii ăştia: „Fă, ia vezi cine-a intrat pă uşă…”, în conştiinţă a murit. „Vezi cine vine…”, „Ei, lasă, că nu-ş’ cine vine… Aldi Păulina ori aldi Mantu vine-acia… Cin’ să vie la noi?” Io stăteam acia-n pat, el acoalea… Cică: „Da’ s-a auzit uşa…” Era simţitor, pân-a murit a fost simţitor… Cică: „Vezi, fă, poate-o vini Gligore şi Prohira, fă…” Io îi ziceam: „Io am trimes, da’ până vine ei, de… I dipă ei acolo?” I-a dat în urmă. Amândoi. Şi plângea Gligore când a vinit, să bătea cu mâinile-n cap, Gligore, că nu l-a apucat pă ta-su, să vorghească cu el… N-am avut ce-i face…

După ce-a murit, m-am discurcat cu banii băiatului. Băiatu’ muncea, io munceam şi io pă unde puteam… El la grădină, luam banii băiatuli… îmi dădea băiatu’, îmi dădea bani, nu mă lăsa… De-acoalea, m-am îmbolnăvit… am cherdut vaca… aveam vacă. Am cherdut vaca, unde-o fi plecat boala, c-a plecat… nici n-am mai găsit-o. A cătat Gligore… pleca pă bicicletă, pân toate părţile-ntreba, toate satele… N-a găsit vaca… M-a dat în gălbinare! Di supărare… M-a dus la Brăila, la spital, la Dunăre, dacă ştii… în partea aia, la Brăila… M-am dus acolo la spital, m-am tratat. Am vinit acasă… a vinit Poliţia aicea la noi, Miliţia… Mi-era o frică… Io stăteam în pat aici culcată. Miliţia a vinit în control dipă ăsta bătrânu’. Pi, ei ce făcuseră? S-a dus beţi la bază… era baza-nainte cu grâu, cu porumb… cum era, nu ca acuma, că nu mai duce nimica lumea acolo… S-a dus mai mulţi, vreo trei sau patru inşi, s-a dus cu căruţa şi-a furat grâu de-acolo, fasole… ce să ducea la bază… ce nu era-n bază? Ce-a apucat de-a furat de-acolo, a dus la băutură, pă unde bea ei… Şi-a vinit, mi-a făcut mie control…

– Da’ nu ştiau că bărbatu’ matale murise?

Ba da… da’ a vinit să facă control pă urma lui… A vinit de-a făcut control aicea să vază… dacă ne-a adus nouă ceva. Băiatu’ cică: „Nu ne-a adus nimica nouă, dicât nişte ciocani am în cramă, atâta…” Aducisem nişte ciocani mărunţi, vreo trei căruţi di ciocani… el să ducea noaptea, io ziua, că băiatu’ era ziua la grădină… Şi m-am dus de-am adus trei căruţi di ciocani, d-ăia mărunţii şi i-am băgat în cramă. Băiatu’ le-a zis: „Dacă intraţi în cramă, iote aicea am numa’ ciocani mărunţi., cătaţi pă piste tot, găsiţi ceva, puteţi să-mi faceţi mie ce vreţi… Da’ mămica am adus-o di la spital acuma… Şi mămica dacă mai vede iar groazele ăstea, ce, vreţi să se bolnăvească din nou? Io cheltui o groază di bani cu mama… că n-are cine cheltuia cu ca… Şi io sânt aicea cap di familie, io am mai rămas, şi io cheltui cu mămica, ca s-o fac bine. Ea ţine regim, are regim greu di gălbinare şi nu trebuie să fie supărată. Mai v-a văzut acuma p-aldi dumneavoastră… faceţi aşa cum puteţi, da’ ciocanii dacă-i daţi afară, nu mă uit că sunteţi organe di miliţie mari…” Miliţienii: „Da’ di unde ai tu, puştane, cuvintele astea-n cap?”, „Le am di la mine, că sânt amărât tare rău. Am greutăţi pă capu’ meu…”, le-a zis băiatu’. Le-a vorghit frumos. „Dacă daţi ciocanii afară, îi băgaţi frumos cum i-am băgat noi… acolo… La loc mi-i bagi. Nu pleci d-aici, că pui mâna pă ce-oi nemeri. Eu sânt dispărut. Să faceţi ghine aşa şi să işâţi din curte-afară. Mămica dacă v-a văzut iar acuma pă geam, mămica iar e cu inima la gât şi ea nu trebuie să vază d-astea… Nu trebuie, că n-a văzut în curtea noastră d-astea di când sântim, aşa cum sântim, noi n-am văzut Poliţie la uşa noastră. Că io n-am făcut greutăţi la mămica, ca să mă duc să fiu di scandal pân sat cu băieţii, io nu mă duc… Işâţi frumos din curte fără scandal, fără nimica…” Ăia: „Da’ ai cuvinte bune, cin’ te-a-nvăţat pă tine aşa?” Cică: „Io m-am învăţat, nu m-a-nvăţat niminea…” Avea curaj băiatu’ meu… Io, cum au intrat ăia acia, di zăpăcită ce eram cu boala mea, c-aveam regim greu… mâncam numai pâine uscată, cartof, în loc să pun sare pă cartof numai zahăr puneam, c-aşa era boala… peşte mi-aducea băiatu’ ăsta numai d-ăla albu, şalău, peşte d-ăla aveam voie la gălbinare să mănânc… Şi m-am păstrat, m-am făcut bine, da’ am avut supărările astelalte… Şi… zicea băiatu’: „Mămica v-a văzut… Io când intru-n casă ce-i spui? Ce-i spui io lu’ mămica acuma, c-aţi venit în control… ce-am furat aicea la casa asta? N-avem nimic. Cătaţi…”

Ei, zor-nevoie, să dea ciocanii din cramă… afară… „îi dai, da’ nu pleci din curtea asta. Io cu ce-oi nemerea dau… Îmi bagi ciocanii la loc, că io ştiu că n-am nimica”. Ei şi-a-nchipuit c-a băgat ăsta bătrânu’ porumb pân ciocanii ăia p-acolo, cică-avem saci ascunşi… Auzi capu’ lor… dacă-i Poliţie… organ di Poliţie. Ăia n-a vinit digeaba. A făcut control la toţi cu care-a fost el. Ăia a vinit, a aia p-aicea, le-a spus băiatu’ cuvintele astea… A mai cătat pân obor, pân glugi, să n-am ceva, cică… M-a cătat şi-acolo la foc în sobă, tot ei, făcea c-un băţ aşa… Ferească Dumnezeu… di control… Ce-am tras io după urma omului ăsta… N-a găsit nimic. A plecat…

Pă sor-sa o aveam atuncea la şcoală. O aveam la şcoală, fata era mai mică… Poliţaii l-a întrebat atuncea pă Gligore: „Da’ mai are maică-ta băieţi?”, „Da’ mai am o soră şi unu’ mort…”, băiatu’ le-a vorghit frumos. „Plecaţi, cum aţi vinit, aşa işâţi pă poartă… să nu faci scandal, că dacă-l mai faci şi pă scandal… atâta-mi trebuie cu mămica. Ca s-o duc iară-ndărat la spital, nu-i chiar aşa uşor… că io cheltui nişte bani. Şi io n-am di unde. N-am di unde… Muncesc unu’ singur, mama nu mai are voie să muncească”. Un an sau doi trebuia să păstrez io regim atunci. Nu puteam ca să mă mai duc la câmp… Pi, gălbinarea-i cea mai grea…

Un an sau doi am păstrat gălbinarea, n-am muncit… la muncă nu m-am dus. Numa’ el singur muncea. Da… aşa trăiam. Ceaiuri, astea băuturi beam… Ca să bei lapte, d-astea, acru mai mult… Mi-aducea băiatu’ şalău din-ăla după gârlă, uite-aşa şalăi d-ăia mari, făceam fript… fără sare! Aoleo! Ajungisem di mergeam, mă dădeam aşa pă pereţi di mă ’ceam di-mi făceam nevoia. Regim, regim greu… compoturi, cât di multe, mi-a zis doctoru’. Mere… da… asta răbdam. Da… am zăcut şi di gălbinare… doi ani di zile n-am muncit… Gligore ne-a ţinut şi pă mine şi pă fata aia la şcoală. Vai di capu’ lui… Gligore era băiat p-atuncea, nu să căsătorise. Flăcău, adică… a dus mult, a muncit mult băiatu’ ăsta… n-am avut noroc di el… Ce-a alergat pintru noi… Ne-a ţinut pă noi, a purtat cheltuiala, ce-mi trebuia, îmi lua… „Mămică, mai ţi-am luat câte-un compot, mămică…”, zicea. „Lasă, nu mai îmi lua. S-aveţi pintru voi aici… Fata aia-i la şcoală. Trebuie să-i dăm bani acolo unde-am dus-o…”, „Hai lasă, bre, că-i dăm cum om putea aşa, facem şi noi cum om putea, Dumnezeu ne-o ajuta. Şi nu te mai consuma matale”, zicea băiatu’’ Plângeam di multe ori singură-n casă, Florentină… Videam că se mărise, era flăcău şi i să cerea şi lui multe. Şi el îmi dădea mie banii… Videa c-avea greutăţi acasă, că fetii ălea trebuia să-i dăm din lună-n lună bani… Am dus greutăţi grele… Am fost cea mai amărâtă femie… nu ştiu… câteodată zic: „Doamne, di ce mai m-ai ţinut pă pământu’ asta?” Fata asta mai îmi zice, mă-sa lu Alina: „Să nu mai zici cuvintele astea. Taci din gură, Dumnezeu are grijă di malale, d-aia te ţine, el te ţine… El te ţine, nu te ţine altcineva…” Si-astea le-am dus Florentină… greu…

La nunta Prohirii, ta-su era mort. M-am dus io acolo, la Olt. M-am dus cu Gligore acolo, c-o soră de-a mea… A făcut nunta l-aldi cuscră-mea. Doi băieţi avea. Le-a făcut nunta la amândoi. Aşa să face la Olt, acolo. Prohirii i-a plăcut di băiatu’ ăsta… Ea a zis că p-ăsta-l ia. Dacă el a vinit după ea, aici… El: „Bre, ăsta sânt. Matale mă placi, nu mă placi… mie-mi place di ea. Asta e să fie a mea, io pă ea o iau. Dacă io nu iau fata asta – i-a spus şi cuscrii, şi mie – eu nu mă căsătoresc şi nici pă ea n-o las să trăiască cu altu’” „Da’ ce îi faci, mă?”, io, di colo, zic. „N-o las să trăiască cu altu’ că mie-mi place mult di ea şi io o vreau pă ea…” Băiatu’ ăsta, Gligore, ce mi-a zis: „Las-o mămico, să ia pă care-i place ei, ce te bagi mata?” Le-a spus nen-su: „V-aţi plăcut, ăştia sântiţi, treaba voastră… Să vă-nţelegeţi, să vă discurcaţi, să n-auz scandal di pă urma voastră… s-auză mămica aicea, c-atâta-i trebuie mămichii…” A dat Dumnezeu, să-mpacă ghine, n-am ce zice… că mă blestemă Dumnezeu… Mie-mi poartă respectu’, da’ îi diparte di mine. Io tot singură stau. Ei mă cerc să mă duc acolo. Da’ io nu şi nu… Am pământu’ meu aicea, am vie, am bucatele mele… Cât oi mai putea stau aici. Nu mă duc, că io nu pot stau acolo vara, Florentino… Io nu stau la Olt acolo, să mă chici! Să mă ducă la olteni, la cuscri… zice Aurel. Nu mă duc… nici în ruptu’ capului! Am aicea cruce ridicată la omu’ meu, cruce p-amândouă numele, am mormântu’ meu închis. Mă roagă să mă duc mereu… el, da’ Prohira nu vrea: „Mămica stă-n comuna ei undi s-a născut, în satu’ ei. Acolo o cunoaşte toţi… Unde-o iei acolo, la Vădastra, că ea nu cunoaşte pă nimini…”

M-au mai luat copchii la bloc iarna… Le ziceam când vinea di la servici: „Fă, mamă, să suie pă trepte, trece toţi, intră la blocu’ lor, mă lovesc cu ei cot în cot, nu vorgheşte nici unu’ cu mine…”, „Dacă nu te cunoaşte, bre… Ai văzut, pă noi de-atâţia ani ne cunoaşte, vorgheşte cu noi…” O-ntrebau vecinile pă Prohira, când mă duceam pă la ei: „Cine e baba asta? Cine e mamaia asta bătrână la tine aicea? Să ’ce cu gunoiu’… vă târguie pân oraş…” Mi-arătase Prohira pă unde să mă duc… „Târguie, să uită-n calea lu’ Alina…”, că io nu mâncam până nu vinea Alina di la şcoală. Le spuneam: „Io nu mănânc până nu vine nepoata di la şcoală”. Aveam o doamnă acoalea. Aia vinea mereu la mine, vorgheam cu ea. Cică: „Mamaie, ai mâncat?” „Nu, nu, am mâncat dimineaţă când a plecat Alina la şcoală, când vine ea la două, la trei, atuncea mănânc cu ea…” Când vinea nepoata, îi luam ghiozdanu’ repide din spate şi-i dădeam să mănânce. Alina-mi zicea: „Ah, mamaie, ce mâncare bună mai faci…” Vor să mă ia iar iarna asta la bloc. Da’ ce fac io fără nepoată, c-a plecat la şcoala ei, la facultate, la Piteşti… Să stau io singură acolo… Pân-acuma, trăgeam nădejde c-o aşteptam pă Alina. Zău, îmi vine greu… Nu poci, Florentină…

– Da’ aici nu ţi-e greu? Eşti singură…

Şi mi-e greu, da” ce să fac… Di foc, am cam puţin. Dacă nu mai e banii… scumpe lemnele… S-a făcut trei sute şi nu ştiu cât… şaizeci parcă… metru’ di lemne. Mai plec pă la Păulina, mai plec… da’ ştii… i bun la bloc… ai condiţii, toate le ai acoalea… Mi-e urât de veceurile alea acolo…

– De ce?

Ei, mi-e urât să mă duc acolo… io-nvăţată să plec pă pământu’ meu jos. Tot mi-e frică, aoleu, c-o vini cineva piste mine… Mă-ncui înăuntru şi nu mai ştiu să mă discui… Ha, ha… are pârlitu’ ăla di… zăvor… ăla, ăla… M-am încuiat o dată, am stat di urât la veceu. Îmi spusese Alina înainte: „Vezi că se dă ăla di la uşă piste cap…” Aoleu, nu ştiam ce să mai fac… „Ce mă fac, cum să sai geamu’?”. M-am suit sus la geam, mă uitam… mă gândeam: „Aoleo, să vină fata mai repede di la şcoală!” Când a vinit: „Mamaie, mamaie, undi eşti?” Ea zbiera după mine. Io: „La veceu!”, „Da’ ce faci la veceu?”, „Fă, vino di mă discuie, că m-am încuiat aicea…” Râdea di mine: „Mamaie, numa’ di boroboţi eşti bună, numa’ di boroboţi…”, „Pi, fă, tu crezi că io am vrut să trag ăla aşa? M-am pus pă veceu şi io să-mi fac nevoia. Dă-te jos, trage apa, discuie uşa dacă poţi… Stai acoalea…” Râdea di mine, râdea di murea: „Da’ un’ te-ai gândit, cine credeai că vine piste matale?”, „Fă, io n-am vrut s-o-ncui, nu ştiu cum s-a dat ăla repide şi… gata! S-a încuiat cu totu’! Deschide dacă poţi…” Are pârlite din-alea… „aleli”… nu ştiu cum le spune la alea. Şi la bloc când încuiam uşa, tot cu frică o-ncuiam… Io mă-ncui, io mă discui… Da’ ce-am ajuns io, mă nene, să stau să mă-ncui? Iote, tată! Ca pă pământ la noi, nu e nicăirea… Dac-aicea-s crescută… Să mă ducă şi la Olt, la Vădastra… vrea Aurel. Ah! Nu stau acolo… mă bolnăvesc când mă duc p-acolo… Am fost o dată şi, ce crezi? Are apă d-aia di izvor, dulcea… M-am stricat la stomac, di nu mai ştiam ce-i cu mine… Două săptămâni am zăcut… Da’ n-am mâncat nimic! Numai cu ceai trăiam, beam ceai… N-aveam poftă di mâncare diloc… Da’ bolnavă… bolnavă rău, Florentino… A trimis repede: „Vino, Prohiro, ori Aurel”, să vină să mă ia. A trimis cuscra după ei. Mi-am luat buline, mi-am luat orişice… nimic. Apa aia cum o beam, gata! Şi-o beam hiartă… Nu, nu-mi vinea mie aeru’ ala di la ei, de-acolo… Nu’ş ce-am acolo. C-am stat şi acolo la ei… Dacă nu… nu-mi permite mie acolo, la ei, la cuscri… Nu poci. Am trimes imediat după băieţi. Ei: „Ce-ai, bre, ce-ai avut?” Cuscra: „Iote-o, mamă, nimic nu mănâncă, a dihăinat gheată cuscră… s-a bolnăvit cuscra. Dacă ştiam, n-o mai opream aici”. Pi, io le-am spus că nu poci să stau acolo… Şi ele… pune la sare la mămăligă… Io fac mămăliga obişnuită, fără sare… io nu mănânc cu sare. Ele pune-un mănunchi di sare în mămăligă. „Voi puniţi aşa”… Şi io di când am zăcut di gălbinare… io m-am învăţat cu puţină sare. Nu mănânc mult sărat, dacă nu poci să permiţ sărătoarea… Şi m-am bolnăvit la cuscra, di n-avea cuscra ce-mi face… Cum m-am dus la bloc, m-am îndreptat… Ce-oi fi avut io acolo?

Şi ei, cică să mă ia di tot acolo, pă mine… Nu stau. Aurel zice: „Eşti cu mama acolo, te mai duci cu ea unde poţi matale, aşa…”, „Nu mă duc acolo… să mă chicaţi voi cu ceară…” Nici Prohira nu vrea să mă lase la cuscrii: „Nu te duce, că munceşti mai rău ca aici…” Pi da, ei pleacă la câmp… rămâne toată târla pă mine, cu porci, cu păsări, cu tot… Mâncare să le fac când vine di la câmp… la amândoi… că ei sânt mai tineri. Cuscra are-un an di când a ieşit la pensie, cuscru are doi… i mai mici ca mine. Şi… le-am spus că nu mă duc, nu mă duc să mă umoare… Cuscrii, cică: „Vino aicea, c-avem gromiţe…” El îi zidar.

– Ce au?

Gromiţe d-alea, au făcut gromiţe zidite. În pământ, cum a făcut aldi Mătălică, aicea… ce înmormântare a avut Mătălică… aoleu… covouri d-alea… Gromiţe să zice la ei… şi le zideşte… cărămidă arsă şi pă urmă le zideşte cu ciment. Da, la Mătălică am văzut aşa… Cuscru, cică: „Fac trei gromiţe şi pentru dumneata una…” Io: „Nu făciţi, că io nu viu acolo… Făciţi-vă pintru aldi dumneavoastră, pintru mine nu…” Ei şi-a ridicat cruce… di chiatră, a făcut gromiţele, tot, ca să nu mai aibă băieţii mare cheltuială… doi băieţi… că doi băieţi arc, fete n-are… Să nu mai aibă multă cheltuială… Da’ Alinii i-a pus bani la CEC pă numile ei… cuscra… şi ălelaltii nepoati… c-are două fete băieţii ăştia doi. Unu’ una, ălălaltu’ una. „Când oţi duce fata la şcoală, să aibă cecu’ ei”, cică ea. Olteanca… ţine la Alina… şi la ailaltă. L-aldi Alina să ’ce mai des… cuscra. Aurel îi mai aproape, ăla-i mai diparte… Cuscra-i zice băiatuli… Lu’ Aurel: „Să ai grijă di cuscra… că-i singură. I-a murit băiatu’ mare. Şi ea nu mai are pă niminea lângă ea. A murit şi cuscra Emilia, ea cu cine mai stă acolo? Că-i singurică… Să ai grijă di ea, să-i porţi rispectu’ când te duci la ea…” El acuma-mi poartă rispectu’. Io ştiu ce mi-o mai face? Da’ mi-e năcaz că el e bolnav cu hernia di disc… n-are voie… i la coloană operat… Aurel. Operat de-acum un an… L-a pensionat pă puţin… opt sute di mii la lună. Ce faci cu ăştia? Tre’ să tragă mă-sa… munceşte mă-sa mult. Are cheltuială cu Alina. Nu mai poci… Dac-aş avea io posibilităţi, aş mai da io bani… da’ n-am cu ce… cu două sute di mii. Da’ nici ei n-are îndrăzneală: „Matale de-abia-ţi plăteşti pământu’…”

– Chiar aşa, cum te descurci?

Foarti greu… Nu mă-mprumut, că după-aia trebuie să-i dau înapoi… Adun pensia… trei luni, nu iau d-aia, nu iau d-aia… mă economesc cum poci io di unu’ singur… şi duc banii la pământ. Am dus acuma… vreo trei suti mai aveam di dat. I-am dat saptămâna trecută. La plapăn-aia mai am două suti… Când oi lua pensia acuşa… Am făcut-o la Tuţa aia a lu’ Brăilescu… a lu’ Stoica Brăilescu, nu ştii? Aia coase… Dacă vrea Alina s-o ia la internat acolo, s-o ia… îi face mă-sa cerşafuri, îi face ea d-alea plicuri… dacă n-o ia, treaba ei… Aia, Florentina, mă discurc foarte greu di una singură…

– Păi, şi cu vecinii cum te-nţelegi?

Fiecare îşi vede d-ale lor… Ce să-mi dea Zinel ăsta, cu mă-sa… bolnavă… aia… nu-i mai judică mintea diloc. Să pune-n uşă acoalea şi-şi face nevoia… Da, aşa face… Cu fundu’ spre mine acia… Ei, aşa să pricepe să facă? Cu ăştilalţii, mă-nţeleg aşa-şi-aşa. Vorghesc, cu Leana vorghesc… el îi mai scârbos la beţie. Nu ştii când era ea plecată, ce făcea p-aici? Hm… Io noaptea nu dormeam când era ea plecată… Făcea rău Nicu, zbiera pân obor… Aoleo… Stăteam di multe ori îmbrăcată şi mă gândeam: „Plec pă l-aldi Păulina, dacă văd că face rău p-aicea…” Striga, zbiera: „Aoleu – oleu, mor!” Da’ tare!!! Hiiii… io săream din somn, mă sculam în cur, mă gândeam: „Ce-o fi având ăsta? Ăsta a înnebunit di tot…” Când era plecată Leana… da’ făcea rele ăsta înainte… S-a mai liniştit acuma… Io ziceam că omu’ ăsta nu să mai dă pe brazdă… Da’ când îi vine nebunelile, tot îi vine… Nu mă duc să le cei nimic, nu-mi dă nimic, mă discurc cum poci io… singurică… nu vreau să fac chinuri la niminea… Singurică m-am discurcat şi-n toamna asta, cu muncile… Nu m-a ajutat niminea. N-a venit nici o soră, c-are şi ele… alea la Bălăceanu sânt vădane şi alea… s-morţi bărbaţii… alea de-abia-şi vede de-ale lor… Are băieţii la Buzău cu servici… Când poate, băieţii vine şi le ajută. Când au libire… sâmbăta, duminica… dacă nu… ele munceşte singure. Aia e… ş-aşa la cine să cei ajutor? La Dumnezeu… el m-ajută undi plec… P-aicea să văruiesc di Crăciun, să face rău cu soba asta… da’ ce să fac? Trăiesc aici cum poci. Te discurci greu… unu’ singur. Pensie mică… nu mai măreşte şi ăştia pensiile diloc… di ce nu face pensiile mai mari? Să-mi facă şi mie măcar la trei suti… patru suti… da! Tot eram mulţumită… C-am lucrat la colectiv, de-aia am pensia mică… Şi toate suntim în felu’ ăsta… pensii mici. Femii d-astea… la anii mei. Ne discurcăm greu. Şi dacă nu era cu pământu’, mai făceam ce mai făceam… Da’ trebuie să dăm la pământ. Şi dacă ne-o pune la fonciere… plăteşti şi pământu’ şi foncierea… Lumea asta vorgheşte, că cică ne pune fonciere de la întâi ianuarie… Aşa o fi? „Tăciţi din gură!”, le-am spus. Lumea asta nu ştie ce vorgheşte… Mi-e frică… Dac-o fi cum era cu părinţii noştri înainte, e foarte greu… te lipseşti di tot… Da’ aş zice să nu mai apuc anii ăştia… M-aude fata asta, mă omoară…

– Da’ câţi ani ai, mamaie?

Pi, dacă-s născută-n ’25, în februarie… şaptezeci şi şase de ani. N-aş mai vrea să-i mai trăiesc, Florentină, că mi s-a urât di singurătate… Plâng di multe ori singură, îmi mai iau lucrul şi mai plec aşa… ca să nu mai stau aicea pă gânduri grele… Da’ noaptea mi se pare o noapte mare… Zic că nu să mai luminează… tare-i greu singurătatea… Foarte grea când rămâi de unu’ singur… Or să moară amândoi… am zis: „De ce n-am murit, Doamne, atunci?”, ori ca să mai rămână ăla-n urmă cu greutăţile toate… şi cu greutăţile-astea pă care s-a pus ăştia pă noi, cu dobinzile astea, cu pământu’ plătit… Câte-o grămadă di bani la pământ… pă mine m-a-ngrozit. Am avut un milion di luat… l-a reţinut şi p-ăla la pământ… şi-am mai avut di dat trei suti… Le-am dus şi p-alea. Mi-a dat chitanţă. Fata asta mi-a zis: „Bre, ţi-adaugă greutăţi pământu’!”, „Pi, cu ce trăiesc, fă? Mai cresc şi io o pasăre, mai fac şi io o mămăligă. Cu ce trăiesc? Când am bani, iau pâine. Când n-am, n-am. Fac mămăligă. Nu-i aşa?” Ea: „Las’ că di ce te-ai dus să iei pământu’?” Pi, ce, m-am dus io? Care-a-nceput întâi la Primărie… Zbiera di nebune-n Primărie: „Dă pământu’ lu’ tata! Cată-l pă tata, cată-l pă bâtu’ lu’ tata!” Pă toţi îi răscolea… Doamne-Doamne… Mi-a spus Prohira: „Las’ c-o să vezi matale greutăţi cu pământu’…” Şi-aşa a fost…

– Auzi, mamaie, da’ ia spune-mi de ce ţi se spune ţaţa Ioana Găletoaia ?

Aoleu… mor… Găletoaie… Pi, i-a zis lu’ bărbatu-miu, polocru’ lui… Că cică, fiin’că bea ca o găleată, cu găleata… el mult. De-aia i-a spus aşa. În sat aicea, i-a scornit băieţii… când era flăcău. Şi-aşa am auzit şi io, de Găleată. „Care o fi Găleată, mă, dar-ar…?”, „Iete ăla pă care l-ai luat…” Io zic: „Da’ di ce i să zice Găleată?”, „Pintru că bea, să vezi când să pune pă băutură, bea cu oamenii câte-o căldare di vin, câte-o găleată…” Şi de-aia i-a zis aşa. Şi de-aia mi se zice şi mie Găletoaia.

Discuţia cu mamaia Ioana a avut loc într-o zi de noiembrie a anului 2001, într-una dintre cele trei odăi ale casei în care locuieşte de mai bine de 50 de ani. Ştiam destul de bine încăperea cu pricina, dat fiind că vara, când îi vine nepoata de la Slatina, stau mai toată ziua pe la ea. Acelaşi semiîntuneric care mă uimise şi prima oară când am venit la Alina: bătrâna n-are lumină; aceleaşi postere cu Britney Spears, alături de diferite sortimente de lămpi, unele mai vechi, altele mai recente; două paturi, geamuri astupate cu foi de hârtie albă, o sobă cu plită aproape de uşă, păpuşi vechi de-ale nepoatei, preşuri din bucăţi de cârpă colorată pe jos, ştergare înflorate pe pereţi, cutiuţe cu hârtii şi cu alte flecuşteţe, vederi de la fată şi multe fotografii…

Bătrâna, anunţată de cu seara că va fi vizitată, m-a vârât repede în odaie, m-a aşezat în patul de lângă geam, mi-a înfipt un măr în mână şi-a aşteptat s-o întreb ce-aveam de întrebat. Îmbrăcată într-o rochie de culoare închisă, c-un şorţ şi c-un ilic pe deasupra, cu faţa încadrată de-o basma albăstruie, mamaia Ioana mi-a vorbit aproape două ore despre sine şi despre viaţa ei, timp în care n-a uitat să mai zâmbească şi să mai strecoare, din când în când, câte-o vorbă din bătrâni, după cum îi e obiceiul…