ÎN CĂUTAREA ISTORIILOR RECENTE
Zoltán Rostás
extras din Zoltán Rostás si Sorin Stoica, Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003
În aceste câteva rânduri ar fi fost firesc să-l iniţiez pe cititor în conţinutul volumului de faţă, adică în istoria trăită a unor oameni în vârstă. Trebuia să încerc să trezesc interesul pentru colectivizarea de la Prundeni, pentru pasiunea muzicală a unui medic de provincie, pentru decepţiile unei doamne frumoase şi gingaşe, pentru tensiunile din biroul de contabilitate al unei instituţii. Trebuia să explic cum se poate descurca o fată care nu mai vrea să se întoarcă la ţară după un examen de admitere nereuşit la Bucureşti, cum şi de ce se angajează muncitoare soţia unui ofiţer de jandarmi în retragere, cum e să fii moşiereasă la Mogoşoaia, cum se scapă din faţa Curţii Marţiale, cum e să fii rănit la Odessa, cum se ajunge din ţinutul Herţa în Dâmboviţa. Ar fi trebuit poate să dau explicaţii de ce soldaţii i-au spus „Burtălău” generalului francez Berthelot, de ce există la Albeşti nostalgie pentru comunism, ce o face geloasă pe o fostă casieriţă, să vorbesc despre alegerile din 1946 de la Silistraru, despre o copilărie în Basarabia.
Aceste istorii de viaţă, această istorie „măruntă” are în istoriografia modernă o importanţă pe care nu este cazul să o detaliem în această scurtă prefaţă. Dar naşterea volumului de faţă trebuie (şi poate merită) să fie schiţată.
Trebuie de la bun început să precizăm că textele reunite în acest volum nu au fost pregătite cu intenţia de a fi publicate. Cei care au căutat şi au găsit subiecţii, au pus întrebările, au transcris cele înregistrate, sunt studenţi care aşteptau verdictul unui singur cititor: profesorul lor. Chiar dacă adunarea în volum a textelor nu a fost premeditată, procesul de realizare al convorbirilor a fost elaborat. Ideea de a-i pune pe studenţi în situaţii comunicaţionale variate este firească într-o facultate de profil. Mai puţin obişnuită este, totuşi, realizarea unor convorbiri de istorie orală cu oameni în vârstă. Cu îndreptarea tinerilor în această direcţie, am avut în vedere mai multe deziderate. În primul rând, un alt fel de contact, un alt fel de comunicare cu o categorie neglijata – vârstnicii. În al doilea rând, contactul cu istoria recentă la scara microistoriei. Iar în al treilea rând, perceperea, acceptarea de către studenţi a ideii ca fiecare om „îşi aduce aminte” de trecut prin prisma microculturii sale.
Întrucât acest tip de interviu cere mult profesionalism, cunoaşterea profundă a perioadei, a temei cercetate, încredin¬ţarea unor studenţi de anul II a unei asemenea misiuni nu poate fi considerată decât drept un experiment, chiar dacă nu doar un simplu experiment didactic. Tocmai din acest motiv este important să elucidăm dimensiunile care la prima vedere sunt ascunse în textele din volum. Aceste povestiri de viaţa nu seamănă cu memoriile, amintirile scrise, ci sunt „coproducţia” a două persoane: cea care provoacă, şi cea care accepta convorbirea. De altfel, este demult demonstrat că o povestire de viaţă este influenţată de vârsta, sexul, starea socială, etnia religia celui care pune întrebările. În cazul de faţă avem de-a face cu un grup relativ omogen de anchetatori: studenţi şi studente de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti.
Cine sunt ei? Tineri socializaţi în perioada tranziţiei, în care influenţa propriului lor grup de vârstă şi a mass media a fost covârşitoare, în defavoarea părinţilor, debusolaţi de schimbare. Perioada de dinainte de 1989 a fost tratată atât de confuz în şcoală încât interesul pentru trecut, cunoştinţele de istorie ale unora dintre ei sunt practic neglijabile. Aceasta constatare ar fi trebuit să ne determine să nici nu începem experimentul nostru. Dacă totuşi nu am renunţat, a fost fiindcă, la urma urmei, nu putem concepe un comunicator fără sensibilitate istorică, fără sensibilitate socială. Or, în opinia noastră, convorbirile de istorie de viaţă sunt în măsură să ofere studentului satisfacţia descoperirii istoriei.
Pe lângă aceste particularităţi, interviurile au fost influenţate şi de o minimă pregătire metodologică a studenţilor. Li s-a spus să caute câte o persoană în vârstă şi să discute cu ea despre viaţa sa – după ce s-au asigurat că întâlnirea poate avea loc într-o atmosferă degajată. Convorbirea să înceapă de preferinţă cu copilăria, cu condiţia familiei subiectului, iar anchetatorul să nu folosească întrebări prestabilite din cunoştinţe anterioare, ci numai legate de răspunsurile subiectului. Practic, strategia de interviu trebuia să se axeze pe întrebări de tip de ce?, cum?. Deci, intervenţii care nu introduc în discuţie opinia, valorile, cunoştinţele anchetatorului. Ideea a fost ca subiectul să comunice cât mai autentic viziunea sa asupra propriei vieţi. Convorbirile urmau sa fie transcrise cuvânt cu cuvânt, neomiţând nici manifestările neverbale semnificative. Am considerat foarte importantă această pregătire metodologică pentru că este cu totul altceva decât comportamentul obişnuit al ziaristului de azi. Studentul anchetator trebuia să obţină încrederea subiectului său, să aibă multă răbdare, multe casete şi cât mai puţine întrebări.
Recunosc, această manieră de a purta convorbiri este o provocare de proporţii pentru un jurnalist în devenire. Încredere? Atmosferă? Ascultare activă? Stimulare fără influenţare? Din fericire, studenţii de anul II nu sunt încă absorbiţi de practica ziaristică curentă şi mulţi dintre ei au intrat în jocul experimentului. Iar unii au reuşit să înregistreze convorbiri autentice, credibile.
Despre subiecţi nu este cazul să vorbesc eu. Din povestirile lor se pot degaja multe informaţii cu privire la mentalităţi, ideologii populare, atitudini difuze, stereotipii, resorturile mobilităţii etc. Ceea ce putem spune sintetic şi cu precizie: povestirile lor nu reprezintă doar individualul, accidentalul, pentru că fiecare relatează prin prisma microculturii sale. Altfel spus, microcultura vorbeşte prin ei. Cititorul ar putea avea impresia ca istoriile de viaţă au fost „smulse” de tinerii autori de la vârstnicii lor parteneri de discuţie. Nu este aşa. Subiectul a mai povestit propria sa istorie de nenumărate ori. Povesteşte, conversează nu doar pentru a-i face plăcere unui student, ci în primul rând din nevoia consolidării propriei sale identităţi. Povestirea este o necesitate culturală, o nevoie socială. Tocmai din acest motiv consider aceste convorbiri documente sociale ale istoriei recente.
Lasă un răspuns