„In centrul unui univers pustiu“

„În centrul unui univers pustiu“

Carolina Rudinschi

din Zoltán Rostás, Sorin Stoica, Jurnal de cămin, Ed. Curtea Veche, 2008

Pânã acum douã sãptãmâni auzisem de viața de cãmin doar din filme sau din versurile unor cântece. S-a întâmplat ca dupã primul an de acomodare în București sã ajung acum sã cunosc și eu viața de cãmin pe „propria-mi piele“. Sincerã sã fiu, speram la ceva mai frumos… Prima impresie a fost de neuitat. Când am deschis ușa camerei mele, mi-a înmãrmurit privirea. Pereții erau gãuriți și murdari (asemenea „minuni“ vãzusem doar prin zonele din Transnistria în timpul rãzboiului), iar geamurile enorme se uitau la noi cu milã. Și-ar fi dorit niște draperii mãcar. Nu mai vorbesc de linoleumul care-mi amintea de Antichitate prin depunerile de mizerie acumulate de ani.

Povestea nu se oprește aici. Deși camera era de patru persoane, în colț stãtea doar un pat, pe care-și lãsase amprenta rugina anilor. În alt colț stãteau douã mese murdare care se rugau și ele sã fie mângâiate de o cârpã umedã pentru a le ușura vechimea. Iar în mijlocul camerei mai rãmãsese un scaun și trei noptiere, care nici astãzi nu stau bine pe podea. Nu mai vorbesc de rafturi, acestea erau trecute doar pe hâr- tie. Asta a fost prima impresie despre cãmin.

Din ziua a doua am început sã mã integrez în „universul vieții de cãmin“ și sã adun de pe holuri ce-au lãsat alții, urmam un fel de lege a junglei. Astfel ne-am îmbogãțit camera cu încã un scaun, cu un raft, (deși trebuia sã avem trei, așa scria în procesul-verbal) și cu douã paturi, pe care le-am cãrat de la etajul unu la trei. Abia peste vreo patru zile am obținut și ultimul pat care ne întregea „mobilierul“ odãii. Dupã o sãptãmânã de chin, în sfârșit, și camera noastrã semãna a ceva cât de cât omenesc. Pereții acum erau vãruiți, totul în jur — dezinfectat, dulapurile (de care uitasem sã pomenesc la început) erau lipite cu hârtie albã. Acum începeam sã cred cã o sã-mi gãsesc liniștea, dar… am sã vã povestesc câteva din „tainele“ vieții de cãmin, care cu siguranțã îmi vor rãmâne adânc întipãrite în minte.

Luni, 16 octombrie

Dimineața în cãmin începe mult mai devreme decât aș fi crezut. Primele zgomote se strecoarã în visele celor care dorm încã de pe la șase, șapte dimineața, fie de pe hol, fie chiar din camera în care stai. Țin minte cã primul lucru pe care l-am auzit în dimineața asta a fost cuptorul cu microunde. Aveam impresia cã nu se mai oprește. Nu era mai mult de ora șapte și eu speram cã astãzi o sã dorm mãcar pânã la nouã… E unica zi în care cursurile încep la 11!!! Mã mai lupt cu perna un sfert de orã, nu-mi mai gãsesc locul, este imposibil sã-mi mai continui somnul, așa cã îmi iau cele necesare și merg la baie. Nu mai vãd pe nimeni, doar pe femeia de serviciu care strânge gunoiul ce stã de trei zile (în weekend nu se face curat). Îmi caut de drumul meu, care mi se pare mai lung în dimineața asta. Mã întorc în camerã. Mã mai plimb de pe-un scaun pe altul, ca într-un final sã-mi amintesc cã ar fi bine sã mãnânc ceva, ceva ce nu prea am. Îmi rãmãseserã de duminicã douã felii de pâine și un pate. Îmi este milã sã-l deschid, cã dupã asta știu cã o sã se strice, dacã tot nu am frigider. Totuși, îl sacrific. Cu el va trebui sã-mi amãgesc foamea pânã la 18 seara, când ajung înapoi în camerã și nu mai știu cum sã-mi potolesc foamea.
Stau un pic pe gânduri. Încep sã fac o ciorbã în condiții de cãmin, pe un reșou împrumutat de la o cunoștințã mai veche, și așa mã salvez de la foame. (Apropo de împrumutat, mi-am dat seama cã o lege a cãminului spune cã nimic nu existã separat. În cãmin, aproape totul devine comun, începând de la farfurii. Eu însã niciodatã nu am fost adepta acestui mod de trai.) Dupã ce mi-am împãcat și stomacul mã gândesc cã ar fi bine sã mã odihnesc puțin pentru cã mai târziu trebuie sã scriu un referat.

N-a fost sã fie. Nu am apucat bine sã adorm cã au început sã batã oaspeții la ușã și din doi ne-am fãcut trei, din trei — patru, din patru — cinci, iar la ora 23 în camerã erau deja
șapte. Toți vorbeau odatã și nu mai înțelegeai pe ce lume ești. Mã întreb, cum oare în asemenea condiții mai poți sã te concentrezi la ceva util? Am decis sã ies la o plimbare, dacã tot nu era nimic de fãcut. Când m-am întors, în camerã erau cinci. A mai spus fiecare câte o glumã, câte o bârfã și pe la unu lumea a început sã-și pipãie paturile.
Mã uit la ceas, îmi dau seama cã e 2.24 și mâine va trebui sã mã trezesc la opt, dar ce sã mai zic? Oare poți fi student de mai multe ori? Oare o sã se mai repete nopțile astea, în care stai pânã la trei dimineața și privești cum se mișcã umbrele copacilor pe pereți? Deja e 2:30 și mã bucurã un singur lucru, cã o sã merg acum liniștitã la baie (chiar dacã apã caldã nu mai este de la ora 22) și n-o sã mai fie coadã!!!

Marți, 17 octombrie

Trebuia sã dorm deja la ora asta, dar nu puteam sã nu scriu despre „filmul“ care s-a derulat astãzi în cãminul Kogãlniceanu 36–46. Dacã mã uit bine la ceas constat cã am trecut demult de 17 octombrie. Mã mirã cã încep ziua de miercuri cu aceeași insomnie cu care mã luptam ieri, tot pe la ora asta. Dupã doar patru ore de somn, nu cred cã ar fi cazul sã povestesc cum m-am trezit dimineațã, totuși am rezistat. Dupã cursuri am revenit, ca de obicei, la cãmin. Am avut noroc cã ciorba pe care o fãcusem ieri nu se stricase. Dacã aș fi fost acasã, poate cã aș mai fi avut pretenții, dar aici m-am simțit pentru o clipã fericitã cã nu va trebui sã fug la magazin sã-mi iau ceva, mai ales cã bani nu mai am și pânã la bursã mai e vreo sãptãmânã. Mã întreb, oare ce fac colegii din celelalte camere? N-am vãzut pe nimeni pânã acum sã scoatã reșoul pe hol și nici vase în chiuveta de la baie. Oare cum or fi trãind și restul studenților? Tot cu sendvișuri și cafea? Deși sunt de douã sãptãmâni aici, nici nu știu bine toți vecinii. De ce? Pentru cã stau cu ușile închise, de parcã ar fi asediați. Doar la cozile de la bãi mai poți schimba o vorbã cu cei care-și așteaptã nerãbdãtori rândul.

Deși uneori mã rog sã treacã cât mai repede sãptãmâna, ca sã scap de pereții cãminului în weekend, mã gândesc cã acum trãiesc niște momente care nu se vor mai repeta niciodatã și de care o sã-mi fie dor cândva.

Intrasem cu vreo trei ore în urmã la baie ca sã mã spãl pe dinți și spre deosebire de alte nopți, era și aici coadã. Mã uitam dintr-o parte și nu-mi puteam stãpâni râsul. Aveam impresia cã asist la o competiție de spãlat pe dinți, la care câștigã cel care rezistã sã ținã periuța în mânã cel mai mult. Dupã o orã în care am încercat sã adorm, fãrã succes, am decis sã revin la jurnalul meu, poate mãcar așa adorm. Dar mi-am dat seama cã și azi o sã se repete istoria de ieri. Pe hol a început „conferința bufnițelor“. S-au adunat vreo zece, unii vorbesc la telefon, alții țipã, încã nu-mi dau seama la cine, doi stau pe o saltea pe care a scos-o cineva pe hol și mãnâncã sendvișuri, iar eu mã uit și nu înțeleg pe ce lume sunt. Îmi vine a râde, mã întorc înapoi în camerã, mã uit cã deja e 2.23 și colegele mele își cautã de somnul lor. Cred cã o sã închid și eu calculatorul, deși mai ascult Vama Veche cu „Fericirea în rate“ și parcã mã mai ține ceva legat de calculatorul ãsta… Sã fie cântecul sau viața de cãmin? Poate pânã la sfârșitul anului îmi dau seama. Acum însã o sã mã îndrept încet, încet, spre pat și dimineața o iau de la început.

Miercuri, 18 octombrie

Dumnezeule, e ora 2.30. În sfârșit m-am așezat pe pat, dupã o zi nebunã. Chiar mã gândeam ce-o sã se mai întâmple și astãzi, dar nici prin cap nu mi-a trecut cã o sã se spargã țeava chiar la camera 309, adicã la camera mea!! Sã vã spun cum am aflat? Prin „rețeaua informaționalã“ a cãminului. Cineva de la camera 110 când și-a vãzut peretele ud, s-a pornit sã caute vinovații. A trecut pe la etajul doi — aceeași situație, apã pe tot peretele, a trecut pe la etajul trei, adicã pe la noi, dar ghinion — eram la cursuri, la etajul patru însã totul era în regulã și atunci, ca prin minune, fata și-a amintit cã eu aș sta la 309. Mi-a dat un mesaj în care îmi spunea cã din geamul camerei mele se vede cum curge apã și cã probabil e mare baltã în odaie, așa cã ar fi bine sã las totul și sã vin urgent la cãmin. În timpul acesta terminasem cursurile și asistam la o conferințã de presã. Când am citit mesajul, mi-a amorțit fața. N-am așteptat sã se termine conferința, am sãrit de pe scaun și am fugit spre cãmin. Pe drum deja îmi imaginam cum toate lucrurile plutesc prin camerã. Mã durea cel mai tare inima pentru calculatorul pe care-l vedeam deja acoperit de apã. Îmi pãrea rãu de pereții tocmai vãruiți. Aveam impresia cã nu mai ajung în stația „Facultatea de Drept“. Într-un sfârșit am ajuns, am alergat cu sufletul la gurã pânã la etajul trei ca sã deschid camera și… sã vãd cã nu e pic de apã pe jos. Camera rãmãsese așa cum o lãsasem dimineața.

Am respirat ușuratã și am mers spre geam sã mã asigur cã totul e bine, dar nu. Totuși, țeava era spartã, peretele era ud. Am chemat administratoarea. Au venit patru persoane, care ne-au spart peretele ca sã vadã ce-i cu țeava, moment în care a început sã ne inunde și pe noi. În vreo zece minute au oprit apa, dar țeava nu ne-au reparat-o. Au zis cã nu au oxigen și cã vin mâine, deși nu au fost prea convingãtori. Pânã pe la 19 am strâns apa de pe jos. Am mutat lucrurile de lângã calo- rifer, apoi camera iar s-a umplut de lume. O colegã a venit sã scrie la calculator referatul și doar acum a terminat.

Mã gândesc care ar fi concluzia pe ziua de azi? M-am convins cã și cãminul este un mic cuib al livrãrii informației eronate, exagerarea unor lucruri, dar în același timp, toate astea au o tentã de umor de care mai târziu cu siguranțã îmi voi aminti cu plãcere. Acum nu cred cã mai am de ce sã mã plâng, ziua de azi mi-a demonstrat cã existã lucruri mult mai urâte decât coada de la bãi dimineața și seara, „conferințele“ de la unu noaptea pe hol, sau musafirii permanenți prin camerã.

Joi, 19 octombrie

Ora 7:10. Îmi sunã ceasul disperat, nu reușesc sã-l opresc. Mi-e atât de somn. Nu am putere nici sã mã dau jos din pat. Îmi zic în gând cã o sã mai stau câteva minute și dupã, merg la baie. La opt trebuie sã ajung în Leu. Zis și fãcut! Pun capul pe pernã și adorm din nou, de parcã nici n-ar fi sunat ceasul.

Mã trezesc a doua oarã cu gândul cã am dormit douã minute, dar… orologiul îmi aratã cã deja e 8.12. Hm, prima absențã din anul acesta. Realizez cã nu mai ajung în timp util la seminar, așa cã îmi continui somnul pânã la nouã. Începând cu ora 8.30 se dau bursele. Deci trebuie totuși sã ajung astãzi la facultate. Merg la baie, observ cã nu doar eu sunt adormitã, mã spãl pe fațã și pe dinți, deși încã dorm. Mã simt epuizatã cu totul, dar nu prea am de ales. Pânã la zece trebuie sã mã reîntorc în cãmin, sã aștept meșterii. Ne-au promis totuși cã ne vor repara astãzi țeava. Sar de la poarta cãminului direct în 336 și mã grãbesc la facultate.

Am început cam urât ziua, secretara e la rectorat. Mã reîntorc într-un suflet la cãmin. Conectez calculatorul și încep sã scriu. Aștept meșterii, trece o orã, trec douã… Se face ora 16, dar nimeni nu mai vine. Merg la administrator. Îmi spune sã mai aștept. Mã reîntorc în camerã. S-a trecut de 18. Este evident cã astãzi nu mai vine nimeni și mâine am ore pânã la 15. Încerc sã nu mã indispun. Mai mãnânc câte ceva și rãmân cu speranța cã mãcar mâine o sã vinã cineva. Toate stau aruncate peste tot. Mesele sunt adunate în centrul camerei, peretele este spart și vine un miros îngrozitor de la țeavã. Fetele au venit, dar nu spun nimic. Au înțeles cã mai stãm o zi cu mizeria asta în camerã. Sperãm cã mâine se va întâmpla minunea!

E deja 20.30. Parcã nu am fãcut azi mare lucru, dar mã simt foarte obositã. Pe hol se aude muzicã. Câțiva bãieți în capãtul culoarului și-au scos scaunele lângã ușã și încearcã sã iasã în evidențã agãțând fetele care vin din oraș. Au blocat „traficul“. Ai impresia cã ei sunt stãpânii etajului trei. Mã fac cã nu-i observ și între timp ajung la baie. Spre mirarea mea, nu e nimeni la dușuri. Mã împrospãtez și revin la mult iubita mea camerã. Mai citesc câte ceva, îmi termin tema la englezã. Mai schimb câteva vorbe cu o colegã de camerã. Ramona o cheamã. Este actrița noastrã în devenire. Dacã te intereseazã ceva din lumea teatrului, ea este omul care-ți trebuie.

Visul ei este sã dea la o facultate de teatru. Merge la spectacole de câte ori are ocazia și mereu citește despre teatru. Uneori mã înveselește cu tot felul de cântecele pe care le interpreteazã. Din toate colegele care mai sunt în camerã, ea este cea pe care o simt cel mai aproape de sufletul meu. Simt cã pot sã-i spun orice și o sã mã înțeleagã. Nu e primul an în cãmin, de aceea știe mereu ce trebuie sã-mi spunã sau ce trebuie sã facã ca sã nu fiu tristã sau deprimatã.

23.30. Îmi caut pijamaua. Nu-mi ia prea mult timp, e în același loc în care o lãsasem dimineațã. Sunt fericitã cã mãcar astãzi o sã merg la somn mai devreme. Închid calculatorul și sper cã mâine n-o sã mai ignor alarma. Nu mai am de ce sã fiu obositã. Ar fi bine dacã acum și celelalte douã colege ar vrea sã doarmã. M-am sãturat sã adorm cu lumina care mi se reflectã în ochi. Le spun noapte bunã, îmi rãspund, dar nu sting lumina. Mã resemnez, îmi trag plapuma peste fațã și încerc sã mã „deconectez“. Cred cã a trecut vreo jumãtate de orã. Încã nu dorm. Îmi caut cãștile. Le-am gãsit. Erau pe noptierã. Mi le pun în urechi și încerc sã gãsesc postul de radio preferat. Am dat de el. Acum sigur o sã adorm.

Urmeazã sã-mi închid a doua oarã calculatorul în noaptea asta. Îmi rãmâne în cap gândul cã mâine e o zi importantã. Trebuie sã vinã meșterul sã ne repare țeava. Mi se blocheazã mintea la aceastã secvențã de gând și în sfârșit adorm.

Vineri, 20 octombrie

Astãzi sunt mai harnicã. Am reușit sã mã trezesc la șapte dimineața, chiar dacã nu de bunã voie. M-a trezit o colegã de facultate care stã la 308. Avea nevoie sã scoatã ceva la imprimantã cu noaptea în cap. Nu m-am supãrat, pentru cã oricum trebuia sã mã trezesc. Pânã și-a rezolvat problema, m-am adus în ordine. Am plecat la facultate lãsându-mi colegele dormind în liniște. Uneori mã mirã cã dimineața, orice aș face, nu le trezesc. Diana, una din fetele cu care stau, niciodatã nu se poate trezi dimineața, de aceea îi zic „somnorilã“. Ar putea sã meargã tancurile prin camerã, oricum n-o sã audã. În dimineața asta chiar am rãmas miratã cã nu s-a trezit. Totuși, sunetul imprimantei e destul de puternic. Mã bucur cã nu am deranjat. Am înțeles de ieri cã azi are ore dupã zece. De obicei mã roagã sã o trezesc când are seminarii de la opt, iar pentru mine aceastã acțiune pare a fi mult prea complicatã. Îi tot spun wake up!! La un moment dat mã simt stingheritã sã o tot trag de picior și sã-i spun cã în 20 de minute începe seminarul. Pânã la urmã se trezește, fuge la baie sã-și punã fondul de ten pe fațã și în 15 minute pleacã la facultate. Nu mai știu când mãnâncã.

Despre cea de-a treia colegã, despre care nu am pomenit pânã acum, pot sã spun cã e cea mai sensibilã la somn. De obicei stã cu lumina aprinsã toatã noaptea, iar dimineața la orice zgomot se trezește. Astãzi este la o prietenã de-a ei. Aștept sã aparã dintr-o clipã în alta. Poate o rog pe ea astãzi sã aștepte meșterii. E 7.40, nu mai vine. Îmi iau haina de toamnã și plec. Pe hol sunt doar douã fete. Se îndreaptã somnoroase spre baie. Abia își mișcã membrele. Ai impresia cã încã un pic și o sã adoarmã pe picioare. E foarte amuzant cadrul. Mã face sã râd. Probabil cã și alții la rândul lor râd de mine dimineața, dar asta e.

Mi-am petrecut mai mult de jumãtate de zi la facultate. M-am întors în cãmin moartã de foame. Aș fi trecut pe la cantinã, dar aveam mâinile nespãlate. Am urcat la etajul trei ca sã mã spãl pe mâini și sã vãd ce-au fãcut meșterii. Ghinion, iarãși nu au venit. Când am vãzut haosul din camerã, mi-a trecut pofta de mâncare. Am stat un pic sã mã gândesc ce urmeazã sã fac. Pânã la urmã m-am sfãtuit cu Ramona și am decis sã mãturãm și sã ne așezãm lucrurile cum au fost. Era clar cã nu ne mai face nimeni țeava în viitorul apropiat. Ne-am apucat de treabã. Spre searã camera avea un aspect mai plãcut. Totuși, mirosul de la țeavã mã deranjeazã. Mã rog sã nu iau vreo boalã de plãmâni.

E aproape searã. Am cam terminat cu așezarea lucrurilor. Deschidem larg geamurile ca sã se aeriseascã. Pe hol iarãși se aude muzicã. Aceiași bãieți din capãtul culoarului încearcã sã facã atmosferã. Sunt foarte agitați. Fumeazã întruna și vorbesc foarte tare. Încã nu știu cum îi cheamã, nu știu mai nimic despre lumea de aici. Se apropie sfârșitul lunii și am reușit sã le cunosc doar pe fetele din camerele de alãturi. Cu unele doar mã salut și atât. Mereu suntem contra cronometru. Doar când ajung la baie sã mai spãl câte ceva mai avem timp de discuții. Am cunoscut-o și pe fata de la 306. E studentã la Litere. Pare destul de drãguțã și are o aurã pozitivã. Oricum, discuția a durat pânã am terminat de spãlat vesela, dar sunt sigurã cã o sã ne mai întâlnim. Mi-a plãcut de ea.

A trecut deja de ora 24. Mã gândesc ce-aș mai putea sã fac ca sã treacã timpul mai repede și sã-mi vinã somnul. Astãzi nu avem niciun oaspete în camerã. Olga încearcã sã învețe, iar Diana vorbește la telefon toatã ziua. Acum îi spune cuiva noapte bunã. Hm, ce bine ar fi dacã aș putea și eu sã adorm. Nu mai vreau sã mã trezesc obositã. Mâine mã gândeam sã învãț, iar seara poate ies cu câțiva prieteni într-un club. Demult nu am mai mers undeva. Am impresia cã viața începe sã mi se transforme în rutinã și mã sperie. Îmi povesteau colegi care au mai trãit prin cãmine cã este foarte interesant și cã mereu ai ce face. Pomeneau de chefuri și alte minunãții. Din câte îmi dau seama, în Kogãlniceanu, regulile sunt altele. În ciuda faptului cã pe palier locuiesc atâtea persoane, mã simt ca în centrul unui univers pustiu. Chiar dacã e multã mișcare, e lipsitã de sens și îmi lasã sufletul pustiu.

Joi, 26 octombrie

Am trecut peste câteva zile. Mi se pãrea banal sã vorbesc despre aceleași lucruri în fiecare zi. Mã simțeam prea plictisitã cã sã-mi înșir gândurile pe hârtie. Am decis sã reîncep astãzi jurnalul pentru cã, în sfârșit, au venit meșterii de pe la opt sã ne repare țeava. Îi mulțumesc lui Dumnezeu cã ne-a auzit. Iarãși sunt eu cea care trebuie sã stea în camerã în postura de supraveghetor, pentru cã fetele au ore. Eu însã la zece trebuie sã ajung la Autoritatea pentru Strãini. Încerc sã am rãbdare, dar îmi dau seama cã lucrul va dura, pentru cã meșterii abia de se mișcã. Îi întreb cât va dura toatã procedura. Unul din ei îmi spune cã va trebui sã mai aștept vreo douã ore. Nu am de ales. Aștept, și îmi dau seama cã nu mai ajung sã-mi prelungesc permisul de ședere. Sunt stresatã, dar mã gândesc cã a meritat. Cel puțin n-o sã mã mai trezesc în toatã dimineața cu miros de mucegai în camerã.

Pe la 12.10 au terminat munca cu țeava, dar de perete cine se ocupã? Nu au putut sã-mi dea un rãspuns coerent. Mi-au zis sã merg la administrator. Atunci am înțeles cã o sã mai stãm vreo douã luni cu peretele spart. Am strâns tencuiala de pe jos dupã care am încercat sã acopãr gaura din perete, dar era prea mare pentru o foaie de ziar. Am mers la administrator, a zis cã o sã vinã cineva, dar nu a specificat în ce zi sau… mãcar în ce an.

Am plecat resemnatã. Simțeam cã mi se rupe pãmântul sub picioare. Am obosit sã vãd atâta indiferențã. Chiar am obosit. Mi se face dor de casã. Mi-e dor de mama, mi-e dor de tot ce-mi amintește de fericire. Mi-e dor de timpurile în care eram copil, mi-e dor sã pot sã mai visez. Simt cã mã inund într-o albie tot mai adâncã în care mã înconjoarã rutina. Pro- babil cã sunt într-o perioadã mai proastã în care nu mã pot acomoda foarte repede cu noua formã de viațã. Încerc sã cred cã mâine va fi mai bine. Sper cã într-o sãptãmânã sã mã „reabilitez“ și sã vãd și partea plinã a paharului. Sunt plictisitã. O sã încep sã citesc o carte…

Iarãși e târziu. Fetele au plecat. Mã bucur cã am rãmas mãcar un pic singurã. Uneori mi-e dor de singurãtate. Îmi dã posibilitatea sã mã regãsesc. Pânã a veni în București scriam poezii. Unele chiar au fost premiate. Totuși, le scriam nu pentru a le publica, ci pentru a-mi întreba sufletul ce-l doare, ce-i lipsește. Acum însã sunt într-o continuã alertã. Nu mai am timp sã vorbesc cu mine. Nu mai am timp sã mã joc cu amintirile. Am impresia cã ceva din mine se rupe și un gol enorm mi se strecoarã prin toate venele. Nu mã regãsesc deocam- datã printre ceea ce se întâmplã în cãmin.

De mâine o sã încerc sã mai merg pe la alte etaje sã vãd care e atmosfera și acolo. Am auzit de la o colegã cã la etajul unu cineva cântã în toatã seara la chitarã, pânã vine gardia- nul de serviciu cã sã-i trimitã la culcare. Nu înțeleg de ce nu-i lasã. Sper cã mâine am noroc și o sã-l aud și eu pe acel cineva. Iar acum, pentru cã nu mã mai țin puterile, o sã revin la vechiul meu ritual. O sã-mi pun cãștile în urechi și o sã ascult muzicã pânã mã ia somnul. În același timp admir steluțele luminoase pe care le-am lipit pe tavan. Îmi imaginez cã plu- tesc undeva departe, departe. Îmi pun telefonul sub pernã, ca sã-l aud când mã trezește mâine-dimineațã, dar nu înainte sã merg la baie. Pentru prima datã e o liniște care te sperie. Mã spãl pe dinți și merg la somn, dar scot cheia din ușã. În curând ar trebui sã aparã colegele mele de camerã și eu aș putea sã visez deja.

Spun rugãciunea de searã și în câteva minute nu mai aud nimic, doar muzica din cãști.

Vineri, 27 octombrie

Deschid ochii înainte de a suna ceasul. Nu-mi vine sã cred. E pentru prima datã când mã trezesc nesilitã de nimeni, înainte de a auzi alarma. Încerc sã cred cã este un semn bun. Îmi urmez ritualul de dimineațã, doar cã azi prefer sã beau cafea în loc de ceai. Îmi caut cãrțile. Le gãsesc undeva pe jos. Nu mai am loc pe masã și nu am niciun raft. Le iau atent, le pun în geantã și mã grãbesc la facultate. M-am întâlnit pe hol cu o colegã de grupã. Am mers împreunã astãzi. Pe drum mi-a spus cã a dormit cam rãu în noaptea asta. A scris pânã pe la patru dimineața la calculator, totuși pãrea veselã.

De dimineațã, la parter stãteau câțiva câini mici, se jucau. M-am uitat la ei și mi-a apãrut un zâmbet pe fațã, dar deja eram în întârziere, așa cã ne-am grãbit spre stație. I-am spus colegei mele cã am auzit cã la etajul unu cineva cântã în fiecare searã la chitarã și cã mi-ar plãcea sã merg disearã acolo, dar sã ajungem pânã atunci.

Spre searã am ajuns din nou în cãmin. De-a lungul holului pentru prima datã am observat reșouri. Cineva gãtește ciorbã, cel puțin asta intuiesc dupã miros, alții prãjesc cartofi. Mã gândesc cã ar fi bine sã gãtesc și eu ceva, pentru cã în weekend cantina nu lucreazã. Ca de obicei, îmi alung foamea cu câțiva biscuiți. Mã mai plimb prin camerã, apoi mã apuc sã curãț cartofi, dar când vreau sã conectez reșoul, vãd cã nu se aprinde beculețul care ar arãta cã funcționeazã. La început mã gândesc cã o fi pãțit ceva. Încerc sã conectez calculatorul, dar nici acesta nu merge. Merg la colegele mele de alãturi sã le întreb dacã nici la ele nu merg prizele. Surprizã, a avut loc un scurtcircuit în camera vecinã și astãzi n-o sã ne mai meargã prizele. Îmi pare rãu cã am curãțat cartofii, dar nu mai am ce face. Spre mirarea mea, nu mã mai afecteazã atât de tare incidentul.

Încep sã mã acomodez cu viața de cãmin. Dobândesc imunitate. O sã ies totuși în oraș sã mãnânc. Zis și fãcut. Ajung târziu în cãmin, iar la primul etaj deja se aude cineva cântând foarte frumos. Mã grãbesc sã urc scãrile. Pe hol stau vreo zece bãieți și printre ei câteva colege de la jurnalism. Mã bucur cã mai vãd fețe cunoscute. Rãmân și eu acolo. Bãieții încep sã-și care tot mai multe beri de la magazinul din blocul A. Deja sunt un pic amețiți și încep sã vorbeascã toți odatã. Începe sã devinã obositor. Bãiatul care cânta la chitarã își cere scuze și ne spune cã ar trebui sã plece. Ceilalți continuã însã distracția. Scot pe hol un laptop și dau muzica la maxim. Mã dor urechile. Inventez și eu o scuzã, doar ca sã plec. Nu apuc sã ajung la scãri și gardianul urcã la unu. Le cere tuturor legiti- mațiile. Le oprește muzica, astfel se terminã cheful.

La etajul trei e liniște și pace. Patru scaune goale stau pe hol lângã ușile bãieților care de obicei își respectã ritualul de a sta seara pe ele. Nu am chef sã învãț la ora asta. Aș fi vrut sã ies în oraș, dar deja e prea târziu. Îmi iau câteva reviste și le rãsfoiesc ca sã nu mã plictisesc.

Sunã telefonul. E Diana, mã anunțã cã o sã vinã cu prietenul ei. Mã întreabã dacã nu mã deranjeazã. Ce-aș putea sã-i rãspund acum, dacã tot sunt pe drum? Peste vreo jumãtate de orã ajung. Au fost la un concert. Prietenul ei mã roagã sã-i pun muzicã ruseascã. Recent am aflat cã este din Chișinãu, de aceea nu mã mirã rugãmintea lui. Începe sã mã întrebe ce se mai întâmplã acasã, cã n-a mai fost de vreo trei ani în Basarabia. Îi spun cã nimic nu s-a schimbat în mod special. S-au mai construit palate în unele cartiere, în rest, aceeași nostalgie.

Mã apucã un dor de casã… N-am mai vorbit cu mama de vreo sãptãmânã. De obicei mã sunã sâmbãta. Abia aștept ziua de mâine. Acum nu mai știu cu ce sã-mi pierd timpul. Ies pe hol sã mai vãd dacã e cineva treaz. La camera 312 patru fete și-au așternut un covoraș pe podea. Beau cafea și fumeazã. Ai impresia cã sunt pe covorașul lui Alladin. E prima datã când le vãd. Peste câteva minute, mai ies douã fete la țigarã. Nu vãd pe nimeni cunoscut, așa cã mã întorc în camerã. Diana deja e în pat. Ramona încã nu a venit, dar n-o mai aștept.

Probabil cã în noaptea asta o sã rãmânã la vreo prietenã. Ca de obicei, îmi spun rugãciunea și sunt în așteptarea somnu- lui. Îmi dau seama cã mâine e sâmbãtã și o sã pot sã dorm cât vreau, pentru cã în cãmin o sã fie liniște. Am vãzut azi foarte multã lume coborând cu gențile. Au plecat acasã. Au rãmas doar cei care s-au angajat și nu au liber, sau persoane ca mine, care fac 12 ore pânã acasã.

Sâmbãtã, 28 octombrie

Astãzi este primul weekend pe care-l petrec în cãmin. De obicei mergeam la o colegã de-a mea, pentru cã în Kogãlniceanu mi se pãrea prea urât sã stau și în weekend. Dupã cum bãnuiam ieri, am dormit foarte bine. M-am trezit azi pe la 11 dimineața. Acum mã gândesc ce-aș putea sã fac. Îmi amintesc cã am o mulțime de haine care ar trebui spãlate. Trebuie totuși sã fac o alegere, ce spãl astãzi și ce las pentru alte zile, pentru cã nu avem balcon, iar pe geam pot înșira maximum trei haine, care tot se scurg în mâncare. Aș mai amâna, dar nu pot, pentru cã n-o sã mai am cu ce sã mã îmbrac sãptãmâna viitoare. Merg și la vecinele mele sã le întreb dacã au de gând sã spele azi. Dacã nu, aș înșira și la ele câte ceva. În 307 a rãmas doar colega mea de grupã. Îmi spune cã n-o sã spele, așa cã pot sã vin sã înșir și la ele.

Merg la baie cu ligheanul. Mai sunt douã fete. Încep sã spãl în rând cu ele. Una terminã și pleacã. Rãmânem doar douã, dar nu vorbim. Mã gândesc ce-aș putea sã o întreb. Nu-mi vine nimic pentru moment. Terminã și ea sã spele, ast- fel rãmân doar eu, dar nu pentru mult timp.

Dupã ce termin așa-numitele treburi casnice, mã sunã prietenul meu. Vrea sã mergem la plimbare. Nici astãzi nu mai rãmân în cãmin. Îmi iau câteva foi cu mine pentru seminarele de sãptãmâna viitoare. Dupã plimbare o sã merg din nou la prietena mea. Poate gãtim ceva. Mi s-a fãcut dor de ceva gãtit. Nu mai suport semifabricatele. Nu mai suport sendvișurile. Nu mai vreau sã mãnânc de trei ori pe zi biscuiți. Ne-au fãcut astãzi prizele, dar nu mai am brânzã pentru pireu, iar pasta de tomate am uitat-o la prietena mea. Așa cã nu prea am din ce face mâncare. Pe la 14 pãrãsesc cãminul. Realizez cã astãzi este o zi frumoasã și chiar îmi era dor de o plimbare. Pe drum mã gândesc cât de bine ar fi dacã am ieși mai mulți. Îmi propun sã cunosc mai multã lume în cãmin. Deocamdatã însã las viața de cãmin în spate. Mã gândesc cã în câteva ore tre- buie sã mã sune mama și deja mã simt mai bine. Mã uit pe ecranul telefonului. Îmi aratã 27 octombrie.

Peste o sãptãmânã e ziua de naștere a celei mai bune amice. O va sãrbãtori pentru prima datã în cãmin. Sunt curioasã cum va fi. Trebuie sã mã gândesc ce cadou sã-i iau, dar asta o fac mâine. Abia aștept sã ajung în parc. Azi vreau sã fac și poze. E o zi foarte frumoasã de toamnã. Chiar dacã în aer plutește o undã de tristețe. Îmi arunc agenda în geantã și îmi spun cã o sã revin sã-mi notez fiecare pas de sãptãmâna viitoare. Începe sã mã oboseascã aceastã destãinuire. Mã face și mai tristã uneori. De obicei sunt optimistã, acum însã e toamnã și sunt departe de toți care îmi sunt dragi. Încerc sã nu dau pe fațã ceea ce simt, însã am impresia cã sunt oarecum forțatã sã scriu unele lucruri pe care nu aș avea plãcerea sã le spun.

Vineri, 3 noiembrie

Uneori mã întreb de ce zilele în cãmin seamãnã atât de mult între ele? Parcã ar urmãri o anumitã ordine de la care le este fricã sã se abatã. E vineri, m-am trezit ca de obicei. Mi-am urmat ritualul specific fiecãrei dimineți și am plecat la facultate. Unicul lucru care s-a schimbat este vederea din curtea cãminului. Se simte foarte tare spiritul toamnei plutind în aer. Acum de pe fereastra mea se vãd copaci aproape goi și multe mașini parcate în fața Operei. Sunt iarãși singurã, probabil de asta am timp sã privesc pe fereastrã. Fac o panoramare de pe peisajul tomnatic spre interiorul camerei. Îmi vine și a râde și a plânge. O pereche de blugi stau aruncați pe patul Ramonei și alte haine mototolite, pe scaune iarãși gãsești tot felul de lucruri: caiete, cãrți, haine, ștergarul meu și tot felul de nimicuri. Pe patul meu, sunt aruncate câteva cãrți, radioul (acesta nu are niciodatã un loc al lui), în colț stã geanta mea și un stilou.

Trec la urmãtoarele douã paturi, priveliștea nu e mai frumoasã. Pe masã, farfurii puse una peste alta, bine cã mãcar astea sunt spãlate, iar pe cuptorul cu microunde gãsești tot felul de cutiuțe, cu zahãr, cu sare, cu piper și alte condimente. Un mãr de ieri a rãmas în farfurie. Mã gândesc, oare a fost gustat în noaptea asta de gândaci? Am vãzut câțiva plimbându-se pe masã sãptãmâna trecutã. Ajung cu privirea la podea. Ar trebui și ea spãlatã. Mai stau un pic și mã apuc de curãțenie. Mâine e sâmbãtã și iarãși n-o sã rãmân în cãmin. E prea plictisitor, sau prea gãlãgie, în cazul în care vrei sã înveți.

În douã ore camera aratã mult mai bine. Toate sunt la locul lor, mã simt și eu mai bine.
Mâine e ziua de naștere a celei mai bune prietene, acum însã am de terminat un referat. O sã stau pânã târziu, altfel nu mã mai încadrez în timp. Mã concentrez foarte greu cu încã trei persoane în camerã, uneori chiar mai multe. Unica scãpare sunt cãștile. Dau muzica la maximum ca sã nu aud voci și doar așa pot sã învãț. Asta am de gând sã fac acum, orice s-ar întâmpla.

Nu mai aud nici muzica de pe hol, nici țipetele de la etajul patru, nici geamurile trântite, nici foșnetul frunzelor, chiar dacã fereastra e deschisã, nici mãcar inima nu mi-o mai aud. Așa cum am mai spus, rutina își face drum încet, încet în viețile noastre, a celor din cãmin, chiar dacã pentru moment nu realizãm. Și totuși, este un lucru anormal, pentru cã ne aflãm în centrul unei societãți în miniaturã în care ar trebui sã funcționeze aceleași legi ca și în tot Universul. Oare sã ne fi înstrãinat atât de mult de valorile primordiale? Oare plictiseala asta continuã și lipsa de comunicare reprezintã devianța întregului sistem, ai cãrui autori suntem chiar noi?

Luni, 13 noiembrie

Iarãși am avut o pauzã în relatarea evenimentelor petrecute în ultima sãptãmânã. Așteptam ceva nou, reacții noi, schimbãri de comportament, o altã viziune, poate mai opti- mistã asupra realitãții care mã înconjoarã. Am avut o zi foarte grea și încãrcatã. Ca sã mã mai relaxez, am invitat o prietenã sã vinã în seara asta la mine. Mi-a zis cã ajunge pe la ora 20. Acum gãtesc ceva. Mi-au trimis pãrinții pachet de acasã și sunt fericitã. În sfârșit, o sã mãnânc ceva sãnãtos. Am servit și fetele. Sunt toate în camerã. Diana traduce ceva pentru serviciu, Olga vorbește cu o amicã de la etajul 1. Și pe ea o cheamã Diana. Nu am nimic împotriva ei, dar nu-mi place cã niciodatã nu ne salutã când intrã în camerã. În rest, încerc sã nu ascult ce vorbesc. Tot cãștile mã salveazã. Astãzi e de-a dreptul enervantã. Vorbește foarte tare și e cam greu sã n-o aud și sã mã concentrez la ceea ce fac. Decid sã nu mai învãț nimic. Fac doar știrile pentru TV și o aștept pe prietena mea. Pe ea tot Diana o cheamã.

Pe la ora 21 apare și ea. Mã bucur sã o revãd. E din Republica Moldova și ne înțelegem foarte bine, doar cã nu ne-am mai vãzut de mult. Îi fac un ceai, deși îmi spune cã nu vrea nimic. Între timp vine și prietenul colegei mele de camerã. Acum se vorbește în grupuri. Ai impresia cã ești într-un microcosmos. Pe hol, vecinele și-au scos pentru prima datã combina pe hol. Ascultã muzicã, fumeazã și beau bere. Fiecare cu lumea sa.

Noi continuãm sã ne povestim ce-am mai fãcut, cum e viața la ea în cãmin. Îmi spune cã e mai vesel. Cã în fiecare searã majoritatea celor de pe etaj ies pe culoar și discutã, joacã cãrți, spun glume, își fac noi prieteni. Mi se pare interesant ce-mi spune. Mã invitã la ea în zilele urmãtoare, așa cã aștept, mai ales dupã ce am aflat cã au mașinã de spãlat la baie. De când sunt în cãmin am probleme cu spãlatul hainelor groase. Îmi dau seama cã ziua totuși nu a fost atât de rea pe cât pãrea la început.

Pe la ora 23 îmi amintesc cã nu mi-am fãcut știrile la Televiziune. Se oferã sã mã ajute Diana, dar îi propun sã meargã la culcare. E târziu și pânã termin eu o sã mai dureze. Acceptã. În noaptea asta o sã dormim în același pat, dar nu cred cã e vreo problemã. Suntem slãbuțe. Îi spun noapte bunã, în jumãtate de orã poposesc și eu în pat. Mi-e foarte somn. Azi nu-mi mai trebuie nici cãști ca sã adorm. Nu mai aud nimic în jurul meu, chiar dacã fetele mai rãsfoiesc cãrțile.

Sâmbãtã, 25 noiembrie

Mã trezesc ca și sâmbãta trecutã. Urmez aceleași ritualuri ca în fiecare zi. Sunt singurã în camerã, am toatã libertatea din lume. Pot sã fac absolut orice, dar… ca de obicei, n-o sã fac nimic ieșit din comun. E ora zece, iar pe hol nu e nimeni. O fi dormind lumea. Doar câteva minute mai târziu se deschide ușa de la camera vecinã și fetele merg la baie. Ieri nu aveau luminã din cauza siguranțelor și de scârbã au dat un party pânã spre dimineațã.

Asearã, pe la 24 urla muzica pe hol, de parcã n-ar mai fi existat nimeni pe lumea asta. Fumau și beau bere. Acum vãd cã au cam exagerat. Vreo 15 sticle stau așezate în rânduri lângã lada de gunoi. Mã uit la fața lor. Nu aratã prea bine. Mã întreb oare cum se simt dupã o beție de amploarea celei de ieri? Pânã la urmã, e viața lor. Fac ce vor cu ea, deci nu ar tre- bui sã mã intereseze. De data aceasta nu m-a mai deranjat atât de mult nici gãlãgia, nici faptul cã se așezaserã lângã ușa mea și când voiam sã ies trebuia sã fiu atentã sã nu le lovesc. Pe la unu noaptea, vãzând cã nu au de gând sã dea muzica mai încet, am dat-o eu la maximum. Au înțeles mesajul. Câteva minute mai târziu a venit și Ramona. Am stins lumina, am lãsat doar o veiozã și am început a sãri în sus. Pentru prima datã ne-am permis sã facem zgomot mai târziu de 23. Am avut așa o stare de „euforie“. Mi-am amintit de anii de liceu și mi s-a fãcut dor de casã. Pe la douã am adormit, iar astãzi sunt singurã…

De marți intrãm în presesiune. Mã gândesc de ce ar trebui sã mã apuc mai întâi. Într-un final, iau cartea, mã așez frumos pe pat și citesc. Îmi sunã telefonul. În sfârșit cineva a spart liniștea asta din jurul meu. Dacã mai stãteam un pic așa, aveam impresia cã sunt într-o lume pãrãsitã. Cine sã fie la telefon? E o colegã de grupã. Mã întreabã dacã am toate foile pentru testul de luni. Mã roagã sã i le dau. Îi spun sã treacã pe la mine, pentru cã azi toatã ziua mi-am propus sã învãț și nu mai ies în oraș.

Revin la foile mele. Citesc Aristotel. Mã pierd în liniștea asta asurzitoare, pânã nu sunã din nou telefonul. E prietenul meu. Mã întreabã ce fac și dacã nu ieșim în oraș. Îi spun cã am de învãțat foarte mult. Totuși, el rãmâne cu speranța cã o sã ieșim mai târziu. Îi spun cã mã mai gândesc. În final se face searã și-mi dau seama cã nu mai vreau sã ies. Sunt prea obositã. A venit și Diana. Își face repede bagajele. Peste jumãtate de orã are tren acasã. Își ia repede geanta și fuge. Rãmân doar eu și gândurile mele. Citesc în continuare. Simt cã ochii mã dor din ce în ce mai tare. Mai am câteva pagini. Vreau sã le termin. Se face târziu. Mã uit la ceas. E 23 și un sfert. Simt obosealã în tot corpul, dar nu mi-e somn. Ies un pic pe hol, dar nu e nimeni. Nici bãieții din capãtul culoarului nu se vãd. Azi chiar e liniște pe aici. Mã reîntorc în camerã. De învãțat nu mai sunt în stare. Ce-aș putea sã fac? Îmi caut notebookul și mã uit peste el. Ascult CD-ul preferat. Mã simt tot mai tristã. Simt un gol enorm pe care nu pot sã-l acopãr cu nimic.

În sfârșit, se reîntoarce Ramona de la serviciu. Îmi dã o carte de Horațiu Mãlãele. O deschid, citesc prima frazã și încep sã plâng. El spune: „A muri înseamnã a pleca un pic, dar și a pleca înseamnã a muri un pic.“ Îmi reamintește de foarte multe lucruri din viața mea, începând cu prietenii care au plecat departe de România. Mi se face dor de ei, în special de cineva cu o valoare foarte mare pentru mine. Mã gândesc cã aș putea sã nu-l mai vãd niciodatã. Cred cã de asta am început sã plâng. Citatul îmi reamintește și de moartea spionului rus care tocmai a plecat în Lumea celor Drepți. Citisem mult despre el, am scris și un articol despre viața lui și m-a afectat oarecum moartea lui. Speram totuși cã va supraviețui, dar a murit acum douã zile. Ramona mã vede în ce hal sunt și-mi ia cartea din mânã. Nu știu ce sã-i spun, nu știe ce sã-mi spunã… Privesc în jos și aștept sã-mi fugã lacrimile de pe obraz. Mã simt atât de rãu cum nu m-am mai simțit de ani. Zic sã merg la culcare cã e târziu și poate așa mã și calmez.

Privesc pe geam. E deja ora trei și eu încã nu am somn. Mi-aș lua lumea în cap și aș pleca în momentul ãsta unde vãd cu ochii. Am o presimțire urâtã și nu-mi dau seama despre ce e vorba. Începe sã-mi fie fricã de ceva anume, dar nu știu de ce. Aud niște sunete. Mã apropii de cuptorul cu microunde. Ce credeți cã aud? Gândacii ronțãie ceva înãuntru. Nu mai adorm astãzi, cu siguranțã. Am atâtea gânduri în cap. Sper sã nu-mi explodeze pânã dimineațã.

Totuși, de ce sunt tristã? Ce se întâmplã? Aș vrea sã mã plimb mult timp pe undeva, pe unde nu am mai fost niciodatã, dar nu am cu cine. Pânã la urmã merg la culcare. Mâine trebuie sã ajung și la serviciu. Deci ar trebui sã dorm un pic.

Nu-mi pot da seama de ce mã simt atât de rãu, de ce tocmai azi? Pânã la urmã m-am acomodat cu viața de cãmin, chiar dacã nu e așa cum îmi imaginam. Speram sã fie mai multã comunicare. Sã fim ca o familie, dar nu e chiar așa. Unii mai dau câte un chef în doi, trei, maximum patru, iar restul își trãiește viața de rutinã. Aceleași ritualuri au loc în fiecare zi.

Nu mã mai gândesc la nimic. Încerc sã adorm. Mã rog ca mâine sã mã simt mai bine. Sã nu mai am senzația pe care o am acum, sã nu mai simt pustietate și goluri enorme în mine, sã nu mai plâng, sã nu mai privesc pereții goi jumãtate de noapte și sã ascult muzicã amintindu-mi de lucruri triste. Auzisem de singurãtatea în doi. Nu m-am gândit însã cã s-ar putea întâmpla la fel într-un cãmin, în care sunt doar studenți. Nu mi-am imaginat sentimentul ãsta pânã nu am ajuns aici. Acum îmi dau seama cã orice e posibil și cã lumea a suferit o gravã metamorfozã. Oamenii s-au dezvãțat sã comunice. Nu se mai înțeleg, pur și simplu. Mã întreb oare unde va duce izolarea aceasta? Hm, e prea târziu. Nu mai vreau sã mã gândesc la nimic. Mâine e o nouã zi…

Duminicã, 26 noiembrie

Chiar dacã soarele a rãsãrit din nou și am reușit sã dorm câteva ore, încã mã urmãresc întrebãrile de asearã… mai ales cã azi e duminicã și e atâta tristețe în aer… love is not in the air… holurile sunt pustii, nimeni nu mișcã. Aceste camere parcã ar fi niște cavouri, din care mai iese cineva câteodatã, vreo rudã care a venit cu flori… Nu cred cã oamenii nu mai pot sã se înțeleagã la vârsta noastrã, când trãim cu atâta intensitate aceleași lucruri. Deși fiecare miracol pare a fi al nostru. Dar nu mai VOR sã se înțeleagã. Nu îi mai intereseazã nimeni și nimic din ceea ce îi înconjoarã. E o lume plinã de egoism, acaparatã nu de instinctul firesc de a se proteja, de a-și conserva propria persoanã, ci o junglã în care toate bestiile se luptã pentru a ajunge cât mai sus, pentru a-și face o „viațã“, așa ele cred ei cã trebuie sã fie — post de șef, nu conteazã cum, unde etc., vilã în Pipera, BMW în curte și vacanțã în Dubai… Nu reușesc însã sã înțeleg de ce se poartã așa și fetele astea din cãmin. Se uitã unele la altele de parcã ar vrea sã se sfâșie. Poate se cred mai interesante și mai „misterioase“ dacã nu schimbã douã cuvinte în timp ce spalã vasele alãturi, la baie (cu o excepție, o fatã, zilele trecute m-a rugat sã mã duc și eu la administratorã sã mã plâng de femeia de serviciu, care cicã nu spalã holurile ca lumea. Ca sã nu fie numai ea cea care comenteazã, cã nu va fi bãgatã în seamã.). Sau poate cã pur și simplu nu au ce sã-și zicã.

Nici nu știu de ce caut atât de insistent rãspunsuri la niște întrebãri care poate nici nu meritã osteneala de a fi puse. M-am cam obișnuit cu atmosfera asta lugubrã, chiar dacã nu am sã o înțeleg vreodatã. O sã fac ce pot ca sã o schimb, mãcar în imediata mea apropiere, sau mãcar o sã le arãt celorlalți cã nu îmi place, cã nu sunt de acord cu deprimarea asta colectivã. Cine știe, poate și alții simt ca mine dar, ca și mine, nu au curajul sã o spunã.

E aproape searã și n-am fãcut nimic azi. Duminica trece mereu mai repede decât ar fi frumos din partea unei zile libere. Se scurg ceasurile încet, dar cum niciodatã nu ai chef de nimic, te trezești cã trebuie sã aprinzi becul înainte de a savura pe deplin bucuria unei dupã-amiezi de lenevie… Parcã și orașul a murit pentru câteva ore. Pe bulevardul ãsta atât de aglomerat de obicei abia dacã mai trece câte o mașinã sau troleu, din când în când. Azi aș fi vrut mai mult ca oricând sã fiu acasã, sã-i vãd pe cei dragi, sã mâncãm la bunica, la fel ca în toate duminicile, sã mã joc cu pisicuții mei. Dar toate îmi par atât de departe, parcã visez altã lume, copilãria îmi pare o viațã anterioarã, trãitã cu mii de ani înainte de aceastã imensã tristețe. O sã-mi gãsesc vreodatã locul aici?

Luni, 27 noiembrie

Se zice cã ziua de luni dã tonul sãptãmânii… ei bine, o sã am o sãptãmânã excelentã… Toate mi-au mers cum nu se poate mai bine azi, o zi frumoasa ca un 1 martie plin de ghio- cei, din care am primit un buchețel gingaș, ca sã nu mai fiu supãratã pentru ziua de ieri. De dimineațã mi-a zâmbit soarele în ochi și de aceea i-am zâmbit și eu. Am glumit cu fetele și am plecat plinã de energie la școalã, atât de plinã, încât am hotãrât sã merg pe jos pânã la Universitate, unde aveam cursuri. Verde la semafor, dansul molcom al frunzelor gãlbui cãzând din copaci în lumina palidã… nici orașul nu mai miroase a benzinã ca în zilele cu lacrimi, ci a toamnã. Colegii erau foarte veseli și la serviciu. Ei mi-au dat cea mai bunã veste pe care am primit-o de 20 de ani — ieri mi-a apãrut un articol în EVZ, de data asta cu numele meu!

Primul pas e cel mai important pe drumul ãsta anevoios pe care îmi doresc atât de mult sã merg. Parcã și cãminul era mai zâmbitor, sau poate strãlucea de la lumina pe care o rãspândeam eu în jur. Încã o datã sunt nevoitã sã îmi amintesc o vorbã veche, dar vie în fiecare clipã — frumusețea stã în ochiul privitorului. Uite cum mi se pare mie acum camera caldã și primitoare, fetele de treabã și chiar baia parcã nu mai e atât de murdarã! Vreau acum sã învãț puțin, am mâine un test, dar nu mã pot concentra, zâmbesc mereu și nu îmi pot explica de ce. Parcã e prea mult, ca de obicei duc o stare de spirit pânã la extrem, nu mã mai satur de ea, mai ales când e vorba de veselie. Cred cã am prea mare nevoie sã fiu veselã.

Ceva mai târziu. A fost o searã foarte aglomeratã, cu mulți musafiri. Lumea a venit și a plecat într-una din camera asta. Diana a stat de vorbã vreo douã ore cu… Diana, dupã care a venit Ana la Olga și, nu mult mai târziu, Mirela la Ramona, care era liberã. Și a devenit ceva mai primitoare camera, deși cam gãlãgioasã. Și ce pot sã fac eu în zarva asta? Hmm, destul de greu… Pânã la urmã am încercat sã scriu un referat, dar nu prea am încredere în rezultate. O sã verific mâine, cã acum sunt cam obositã. Mã simt epuizatã dupã o zi destul de aglomeratã. Mâine trebuie sã mã duc sã-mi iau bursa și apoi sã-mi cumpãr ceva de mâncare, cã nu prea mai am nimic.

Ei, la naiba!! E douã noaptea și eu încã nu dorm! E mai greu cu somnul în cãmin, au avut fetele un chef de vorbã chiar stresant, iar perna îndesatã peste urechi nu m-a ajutat cu nimic… Se mai întâmplã (destul de des, dacã mã gândesc mai bine)…

Marți, 28 noiembrie

Am avut o zi destul de plictisitoare, o rutinã de care mi-e fricã și pe care nu o vreau în viața mea. Dar mã urmãrește. Totuși, nu e atât de rãu pe cât ar putea sã fie. Pe la patru am ajuns deja în camerã, n-am avut decât un seminar azi, și la serviciu nu s-a întâmplat nimic interesant. Am mâncat, reușind cu greu sã-mi fac puțin loc pe masã, ca sã am unde sã îmi pun farfuria printre veșnicele vase nespãlate, pâini și conserve desfãcute. Nu cã ar fi fetele prea dezordonate, dar nu stã nimeni sã-și spele vasele dupã ce mãnâncã dimineața și o jumãtate de masã e mult prea puțin pentru patru persoane, care au vase și mâncare… Astea sunt condițiile din camera noastrã înghesuitã. În niciun caz nu am mai avea loc pentru încã o masã.

Dupã plictiseala de care vorbeam, am învãțat, am mai scris ceva. Pe la șapte a venit Olga, am stat puțin de vorbã, am fãcut un duș, nimic ieșit din comun, în afarã de mizeria inimaginabilã din cabinele de duș. De multe ori mã întreb ce fel de gospodine o sã fie fetele astea, cãrora le lipsește bunul-simț elementar de a pãstra curãțenia într-o baie folositã de atâtea persoane, ce sã mai zic de alte lucruri… bine cã au grijã sã comenteze cã nu spalã femeia de serviciu ca lumea, cã eu în locul ei mi-aș lua lumea în cap la cum aratã uneori baia…

Existã aici o camerã de fete cel puțin dubioase, fetele „heineken“, cum le numesc eu. Am mai vorbit de ele la început. Ele foarte des beau bere, multã bere, câte zece sticle odatã. Iar eu mã întreb, de ce sã bea douã fete atâta bere la fiecare douã–trei zile? E poate un alt fel de manifestare a aceluiași handicap — singurãtatea, cursa în care singuri am cãzut din cauza egoismului, care împreunã cu frica de viațã și cu o oarecare timiditate provincialã, cã doar e un cãmin al non-bucureștenilor, le-a adus în starea asta. Poate își îneacã acest amar în alcool, cã doar nu se pot obosi sã gãseascã soluții ale problemei. Așa sunt oamenii, suferã de plângere- de-milã cronicã și abia așteaptã un motiv de autocompãtimire. Și bineînțeles cã e mai simplu sã renunți la viața conștientã, decât sã lupți cu ea, sã o iei de piept și sã o faci sã stea cum vrei tu. Adicã sper cã asta este explicația, nu vreau sã cred cã sunt pur și simplu niște alcooliste. Sunt cam ciudate, în sensul cã se uitã cam straniu la oamenii care trec în timp ce ele stau și fumeazã. Parcã mai dau puținã culoare acestui etaj prea trist.

Bine, mai sunt și bãieții veseli, studenții la teologie, care fac niște beții de pominã, silind portãreasa sã urce trei etaje, ca sã-i amenințe cu o razie care pe ei oricum nu îi intereseazã. Dar sunt inofensivi, își vãd de poveștile lor și, în afarã de gãlãgia pe care o fac, nu deranjeazã pe nimeni. Mi-am adus aminte de ei cã tocmai strigau ca nebunii pe hol ceva mai devreme „DINAMO!!!!“ Cred cã a fost vreun meci în seara asta. Habar n-am. Sunt deplin ignorantã în domeniul ãsta. Aș mai avea destule de povestit despre oamenii pe care îi vãd uneori pe coridoare, dar nu vreau sã mã aventurez în judecãți superficiale, în mod sigur false, pentru cã sunt doar imagini, chipuri cãrora eu le-am asociat povești, fãrã ca ele sã fie mãcar probabile. Antipatii și simpatii, gânduri care îmi scurteazã drumul pânã la baie.

Acum e aproape ora 20 și o sã mã apuc sã învãț la Eticã. Mâine avem test și cursurile sunt destul de mari. În camera de alãturi cineva chiuie, țipã, probabil iar vor sã dea un chef, la noi însã toatã lumea e cu cãrțile în mânã. A venit și prietenul Dianei, vrea și el sã învețe. Sã vedem dacã o sã reziste… Sunt foarte obositã, în jumãtate de orã abia am terminat primul curs și mai am încã șapte. Nu mai pomenesc de Kant și Aristotel, pe care trebuie sã-i citesc. Încerc sã mã concentrez. Olga și-a luat foile și s-a așezat lângã geam. Diana a rãmas în pat. Citește și ea, doar Nicu pierde timpul. Zice cã l-a deocheat cineva și se simte rãu. Se pune în pat și adoarme. Noi citim în continuare…

Peste trei ore am mai citit patru cursuri. Mi-au rãmas ultimele, care dupã mine sunt și cele mai grele. Mai beau apã și mã gândesc cã trebuie sã termin azi, cãci mâine nu știu dacã mã pot trezi dimineața. Pe hol se aud glasuri. Mã fac sã pierd firul ideilor. Reiau. Pe la 23.00 se trezește și Nicu. Mã întreabã ce ar trebui sã citeascã. Îi recomand sã citeascã cursurile, dar îmi spune cã nu înțelege scrisul Dianei. Începe sã învețe teoria mãsurii a lui Aristotel. Se plânge cã nu înțelege nimic, cã sunt aberații. Se enerveazã, dar continuã. În vreo douã ore terminã și încearcã sã citeascã cursurile Olgãi, cicã ar avea un scris mai caligrafic.

Pe la ora douã simt cã nu mai am puteri, dar mai am un curs de învãțat. Mã gândesc cã o sã-l citesc mâine. Îmi pun alarma la șase dimineața. Acum încerc sã adorm, dar se vorbește tare și lumina încã e aprinsã. Mã tot chinui sã adorm. Mã întorc pe o parte, pe urmã pe alta. Nicu comenteazã ceva. Într-un final Diana observã cã nu pot sã adorm și-i zice sã vorbeascã mai încet. Pe la trei au stins lumina și am adormit și eu.

Miercuri, 29 noiembrie

Cum spuneam, asearã am pus alarma sã sune la șase, dar de dimineațã eram prea distrusã ca sã mã trezesc. Dormisem doar trei ore. Am închis telefonul, am zis cã mã trezesc pe la șapte și într-o orã reușesc sã citesc ultimul curs. Așa am și fãcut. Apoi repede am fugit la baie, m-am spãlat pe dinți, nu am mai apucat sã mã machiez și am plecat la facultate. Am dat testul. Fericitã cã am mai scãpat de unul, m-am întors la cãmin sã mãnânc ceva înainte de a pleca la serviciu. În camerã nu era nimeni. Pe hol era pustiu, liniștea din jur mã ademenea sã trag un pui de somn, dar mi-am reamintit cã trebuie sã ajung în jumãtate de orã la serviciu. Mi-am lãsat cãrțile și am pãrãsit cãminul.
M-am întors seara târziu. Iarãși am o stare stranie, mã copleșesc tot felul de gânduri. Cred cã e de la obosealã. Mã duc la baie. Mã sperie mizeria. Mai cã nu aș face duș, cabinele sunt prea murdare. Mai schimb câteva cuvinte cu fetele. Mã întreabã ce-am fãcut la test. Le spun cã m-am descurcat și acum cea mai mare dorințã a mea este sã închid ochii și sã adorm. Mâine iarãși trebuie sã mã trezesc cu noaptea în cap, pentru cã am un seminar de dimineațã. Mi-am pus plapuma pe cap, ca sã nu mai aud nimic în jurul meu, dar e prea cald. Îmi spun rugãciunea și alunec în lumea viselor.

Joi, 30 noiembrie

Wow, azi este ultima zi de toamnã. M-am trezit și mi-am dat seama cã de mâine nu voi mai simți în suflet gustul toamnei. Este un anotimp trist. Nici iarna nu e mai veselã, dar îmi place ninsoarea, îmi place Crãciunul, îmi place atmosfera din oraș. Am fost la curs de dimineațã, apoi la serviciu și abia acum am ajuns în cãmin. Nici nu știu cât e ceasul.
E ora 18.00. Mã întreb ce-aș mai avea azi de fãcut. Mâine e 1 decembrie, deci nu învãțãm. E bine, dar eu trebuie sã merg la serviciu și luni iarãși am un test. Mã uit cât am de învãțat. Cam mult… Decid sã dorm vreo orã și dupã asta sã mã apuc de învãțat. Cred cã în cinci minute am adormit. Nici nu am auzit când au venit fetele. M-am trezit pe la 21.

E și Sfântul Andrei azi. Pe hol plutește miros de mâncãruri. La capãtul culoarului o fi vreun Andrei sau vreo Andree. Țin ușa deschisã și au masa plinã de mâncare. Îmi dau seama cã în seara asta o sã fie distracție în cãmin.

Nu m-am înșelat… Veselia în cãmin a început pe la 22. Cineva de la etajul doi a scos combina pe hol. Cânta Maria Tãnase de se auzea la noi. Și la etajul patru e agitație, doar la noi pe etaj toți sunt cuminți. Dacã n-ar fi mirosul de mâncare atât de puternic și fetele cu berea de vizavi, nici nu ți-ai da seama cã e sãrbãtoare. Nici nu mai știu ce sã zic, cã suntem fericiți pentru cã avem un etaj relativ liniștit, sau nefericiți, pentru cã nu simțim cu adevãrat viața de student și n-o sã mai avem ocazia peste un an?

Îmi iau foile, o citesc pe prima, dar nu înțeleg prea multe. Nu știu de ce, dar chiar nu am chef de învãțat azi, așa cã renunț. E și Olga în camerã. Încep sã vorbesc cu ea. Îi spun cã îmi pare rãu cã nu știu mai multe despre Sfântul Andrei, deși pe bunelul meu tot Andrei îl cheamã. Pe la 23.00 a venit și Diana acasã. Am mai vorbit și cu ea tot felul de nimicuri și mi-am dat seama cã nu mai învãț azi. Peste vreo jumãtate de orã fetele își fac patul. Nu-mi vine sã cred cã merg la culcare atât de devreme. Eu stau și mã gândesc… A mai trecut o zi, mã uit pe geam și vãd orașul mustind de viațã și mã bucur cu el, fãrã sã știu de ce… aș avea din nou chef sã umblu pe strãzi, așa, aiurea. Dar mã sperii pe mine când fac chestia asta, pentru cã simt într-un fel cã fug de mine, cã merg repede și caut un rãspuns în jurul meu, chiar dacã știu cã nu o sã-l gãsesc… în fond, nici întrebarea nu mi-e prea clarã. Cunosc doar acea neliniște care uneori mã întristeazã prea mult și inutil, iar alteori, când pentru scurt timp mi se pare cã am potolit-o, mã face sã radiez… Sper sã rezolv și aceastã poveste odatã și odatã.

A venit Ramona. O sã mã uit la un film cu ea, cã s-a fãcut unu noaptea și nu mã mai simt în stare de nimic. M-am hotãrât la The eternal sunshine of the spotless mind, cu Jim Carrey într-un rol dramatic. Asta chiar meritã atenția mea… Noapte bunã!!!

Vineri, 1 decembrie

Bineînțeles cã nu am reușit sã vãd filmul pânã la capãt… am adormit foarte repede, eram prea obositã. O sã vãd partea a doua, disearã… sper. Nimic semnificativ nu s-a întâmplat azi, în afarã de faptul cã de dimineațã m-am bãgat în fața unui autobuz, care era gata-gata sã mã și loveascã. Norocul meu cã am fost bunã la sport în liceu, iar sãritura în lungime era chiar preferata mea… și când mã gândesc cã asta mi s-a întâmplat tocmai de Ziua Naționalã a României… Mã gândeam cã o sã merg la paradã, dar a trebuit sã merg la serviciu. M-am învoit însã pe la 15 ca sã învãț pentru testul de luni. Pe la ora 17 încã este liniște în cãmin… Lumea este în oraș. Azi cântã Phoenix. Tocmai m-a sunat o amicã și m-a invitat s-o însoțesc. Accept, pentru cã o datã în an e Ziua României. O sã învãț la noapte.

Pe la 19.00 am plecat din cãmin. Mașinile erau pline pânã la refuz. Am mers o stație pe jos. Am ajuns la timp în Piața Universitãții, dar era atâta lume, încât nu te vedeai. Era prea stresant ca sã rãmânem, așa cã am hotãrât sã mergem în Spring Time. Nu mai erau locuri libere la mese. Ne-am luat un hamburger ca sã nu murim pe drum. Azi nu prea am mâncat, nici eu, nici prietena mea. Ne-am potolit foamea și apoi ne-am pornit înapoi spre cãmin. Ea a plecat în Panduri, iar eu, în același Kogãlniceanu…

Pe scãri am întâlnit-o pe Ramona. Iradia de fericire. Venise de la teatru. Era foarte încântatã. Mi-a ridicat și mie moralul. Luase o carte, zicea cã o va citi, dar nu a mai apucat. Era atât de fericitã… Mi-a povestit câteva secvențe din spectacol, apoi eu am început sã învãț. Mergea bine, pânã nu m-a sunat colega mea de grupã de la camera vecinã. Mã întreabã dacã sunt în camerã, cã ar vrea sã treacã pe la mine.

Pe la 23.10 a venit Cristina pe la noi și a început sã povesteascã cât în lunã și în stele. Ne-a spus câte filme a vãzut în ultimele douã zile. Era mulțumitã cã au plecat fetele de la sora ei din camerã și e singurã acolo. A zis cã nu prea a învãțat, dar mai are timp. N-a uitat sã povesteascã despre fetele care stau alãturi de camera surorii ei. Cicã trei au plecat, iar cea care a rãmas, de fericire, cântã toatã ziua și face niște vocalize excepționale. Apoi ne-a povestit despre un bãiat care e anul trei la Drept și stã la etajul doi. Încerca sã ne explice cât este de deștept. Îi pãrea rãu cã nu l-a vãzut azi. Spre sfârșit ne-a spus cã la etajul doi se face chef și iarãși cântã Maria Tãnase, de aceea a venit la noi. Dupã ce a plecat, am pus și noi muzicã, sã redãm mãcar un pic atmosfera de sãrbãtoare. Nu mai înțelegeam nimic din ce citesc și mi-am amintit cã nu vãzusem filmul la care am început sã mã uit ieri. Acum am reușit sã-l vãd pânã la capãt. Ce sã zic? Chiar m-a impresionat, doar cã am rãmas cu un gust amar dupã ce s-a sfârșit. M-am culcat, dar de la etajul patru se mai auzea o piesã de Aerosmith, iar câțiva bãieți cântau și ei. Am devenit iarãși tristã. Mã întrebam de ce la noi nu e așa?

Aveam prea multe nelãmuriri, așa cã am decis pur și simplu sã închid ochii și sã mã deconectez de la lumea realã…

Sâmbãtã, 2 decembrie

Azi e ultima zi când mai scriu la acest jurnal. Într-un fel sunt bucuroasã, pentru cã nu mai vreau sã scriu despre viața mea, cel puțin acum. Am prea multe gânduri, prea multe lucruri noi pe care încã nu am reușit sã le așez la locul lor. Nu știu de ce, dar simt cã cineva îmi invadeazã spațiul intim citind jurnalul acesta.

Dupã atâtea zile petrecute în cãmin, mai exact, dupã douã luni, aș putea sã spun cã nu e ceea ce mi-am imaginat. Asta afirmasem de la început. Speram ca viața sã fie mai coloratã. Deși sute de suflete se plimbã pe holurile cãminului, în aer plutește o aromã de indiferențã, de rãcealã, de egoism. Doar când cineva are nevoie de sare, sau de mop, sau vrea sã știe dacã nu merg nici la tine prizele, mai bate în ușã, în rest — oaspeți nedoriți din afarã, la ore nu tocmai potrivite.

Un lucru de asemenea caracteristic cãminului acesta este mizeria de la bãi care nu se mai terminã, holurile urât mirositoare și multe, multe sticle de alcool aruncate lângã coș. Uneori se dã câte-un chef, iar noi participãm doar cu urechea. Totuși, existã și unele avantaje. Avem cantinã jos și nu e foarte scump. Nu plãtim mult, pentru cã stãm aici, astfel ne consolãm și mergem înainte.

E sâmbãtã și sunt iarãși singurã în camerã. Mã uit pe geam. Câțiva copii joacã fotbal în parcul care se vede de aici. Azi a fost o zi atât de frumoasã, nici n-ai fi spus cã e decem- brie. Am ieșit de dimineațã un pic, acum îmi termin jurnalul, iar dupã asta o sã respir ușuratã și-o sã ascult toatã seara muzicã. Poate o sã ies în oraș la o prãjiturã și o sã încerc sã nu mai fiu tristã. Cine știe, poate pânã la urmã ceva se va schimba și atmosfera va fi alta. Nu vreau sã mã gândesc însã cã se apropie Crãciunul și eu n-o sã pot sã merg acasã pentru cã sunt la serviciu. Am înțeles cã și cãminul se închide. Va trebui sã fac o cerere ca sã rãmân. Cred cã atunci o sã cunosc liniștea desãvârșitã, care sigur o sã mã sperie.

Acum însã încerc sã pun punct. Privesc apusul în liniște. Nu se aude niciun sunet prin vecinãtate. Am impresia cã sunt acasã, doar pãrinții lipsesc, în rest e liniște și pace, iar amur- gul se oglindește atât de frumos în fereastrã. Nu-mi vine sã cred cã iarna poate fi atât de frumoasã… Peste câțiva ani poate o sã-mi amintesc tocmai de momentul ãsta și o sã spun și despre viața de student cã e foarte frumoasã.