Cercetarea monografică regională interbelică: cazul bănăţean

Carmen Albert*

Publicat în Sociologie românească, vol. X, nr. 2/ 2012

Abstract: In the interwar Romania, Dimitrie Gusti and his collaborators founded The Sociological School of Bucharest, based on monography as research and intervention method. In Banat, the monographical research was institutionalised through Social Institute Banat-Crişana who, due to its performances and its presence in this region’s culture, becomes a true landmark of Banat culture and an institution that gave individuality to this province. Our paper intends to analyse the way in which Sociological School of Bucharest influenced the monographical research in different regions of Romania with a focus on Social Institute Banat-Crişana and its leader, Cornel Grofşorean. We’ll analyze moments like: creation, the option for a research method, its journal, creation of Royal Foundation branches and also the manner in which the professional and personal relationship between Grofşorean and Dimitrie Gusti influenced this institution. Using qualitative content analysis on archive documents, our paper reveals the influence that Sociological School of Bucharest had on Social Institute Banat-Crişana and also the regional specificity of this institute. The monographical method proposed by Gusti receives in Banat some different attributes that makes it different from the original method. Through this paper we intend to offer a better knowledge of Social Institute Banat-Crişana and a better representation of this institution on the map of interwar Romanian sociology.

Keywords:  Monographic Campaigns; Social Institute Banat-Crişana; Cornel Grofşorean; Applied Research; Archive̕ s Documents.

Cuvinte-cheie: campanii monografice; Institutul Social Banat-Crişana; Cornel Grofşorean; cercetare aplicată; documente de arhivă.

Cercetarea monografică interbelică, iniţiată şi dezvoltată de Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi, a reprezentat fără îndoială una dintre cele mai importante contribuţii la dezvoltarea sociologiei aplicate europene atât prin originalitatea sistemului teoretic, a conceptelor şi ideologiei, cât şi prin complexitatea tehnicilor utilizate, a instrumentarului şi, nu în ultimul rând, a perspectivei interdisciplinare prin care această metodologie de teren s-a făcut remarcată. Benefic pentru sociologia românească este nu numai că s-a creat o şcoală cu renume internaţional, dar şi faptul că elita intelectuală din România acelei vremi a înţeles necesitatea propagării sistemului ideologic gustian şi a metodologiei de cercetare în teren, astfel încât Institutul Social Român fondat în 1921 (Bădina şi Neamţu, 1967, 83) a fost urmat de constituirea altora care au practicat aproximativ aceeaşi metodologie de cercetare în Transilvania, Basarabia şi Banat.

În studiul de faţă ne propunem să aprofundăm influenţa pe care Institutul Social Român prin personalitatea lui Dimitrie Gusti a exercitat-o faţă de cercetarea aplicativă din Banat care a început direct cu instituţionalizarea acesteia prin înfiinţarea Institutului Social Banat-Crişana, cea mai importantă şi mai activă instituţie pe care Banatul şi-a creat-o după Unirea din 1918. Influenţa s-a concretizat prin câteva direcţii legate de îndrumarea cercetărilor monografice bănăţene, existenţa unor similarităţi şi complementarităţi în abordarea monografică a comunităţilor săteşti, remarcându-se originalitatea cercetării bănăţene în efortul de a adapta sistemul gustian la realităţile de teren specifice regiunii şi nu în ultimul rând evocarea unor particularităţi ale relaţiei dintre Dimitrie Gusti şi Cornel Grofşorean, care a depăşit cadrul oficial impus de obiectivul comun monografierea, trecând de mai multe ori în planul personal, al unei vieţi agitate în contextul naţional şi internaţional de atunci. Considerăm că această abordare, pe lângă altele, va contribui la înţelegerea corectă a unor evenimente, fapte şi realizări, asupra cărora studiile de istoria sociologiei româneşti s-au concentrat cu atenţie doar în ultimii ani, rămânând însă destul teren de recuperat în acest sens. Se impune astăzi o reevaluare a studiilor cosmetizate ideologic până în 1989, completarea lor cu informaţii inedite în ceea ce priveşte Şcoala sociologică de la Bucureşti atât din perspectiva istoriei sociologiei, cât şi a sociologiei istorice de pe o platformă susţinută documentar. Doar aşa se pot întemeia consideraţii pertinente care să ilustreze contribuţia acesteia la dezvoltarea sociologiei româneşti şi implicit cea europeană. Dacă „centrul” de la Bucureşti a mai fost analizat din acest unghi (Rostás, 2005, 196), în ceea ce priveşte filialele Şcolii din ţară, îndeosebi cea bănăţeană, mai sunt multe de spus.

Influenţa şcolii gustiene în Banat după constituirea Institutului Social Banat-Crişana a contribuit la conturarea identităţii bănăţene în perioada interbelică, astfel că în cele ce urmează considerăm că punctele esenţiale ale acestei influenţe pot fi: evaluarea beneficiilor relaţiei bănăţenilor cu Institutul Social Român şi Dimitrie Gusti ce va fi prezentată respectând ordinea cronologică începând cu anul 1932, anul înfiinţării Institutului Social Banat-Crişana, organizarea campaniilor monografice, publicaţiile, legiferarea Serviciului Social, regionalizarea cercetării monografice, relaţia institutului cu Fundaţiile Regale. Cel care se va evidenţia cu precădere în centrul acestei relaţii a fost primarul de atunci al Timişoarei şi viitor lider al institutului timişorean, Cornel Grofşorean.

Interesul pentru Institutul Social Banat- Crişana nu este de dată recentă, diferitele abordări s-au axat pe aspecte legate de activitatea acestuia (Bejan şi Bejan, 1983, 81-90), a raporturilor juridice cu alte instituţii (Ruja, 1987, 125-155), a cercetărilor de cultură populară (Negru şi Pop, 1987- 1990, 1991, 175-189) sau chiar au constituit abordări monografice. Între acestea se distinge lucrarea lui Andrei Negru (Negru, 1999), care ilustrează o pagină din istoria sociologiei româneşti ce încadrează Institutul Social Banat-Crişana într-o tematică mai largă care priveşte instituţionalizarea cercetării sociale în Transilvania şi Banat. Chiar dacă nu face referire la toate documentele de arhivă care au aparţinut acestui institut, lucrarea este valoroasă, fiind prima abordare de tip monografic, remarcându-se capitolul dedicat Revistei, o excelentă analiză cantitativă a acesteia cu nuanţările de rigoare asupra principalelor teme de cercetare, ştiinţă şi cultură, fără de care o eventuală istorie a presei bănăţene nu se poate scrie.

O altă lucrare dedicată acestui institut bănăţean, din perspectivă sociologică, o reprezintă cea semnată de Carmen Cornelia Bălan (Bălan, 2001) care se remarcă prin anexele documentare importante, din care cel puţin una, cea dedicată lui Cornel Grofşorean, deşi incompletă, are meritul de a constitui un punct de plecare pentru viitoare cercetări.

O altă abordare din perspectivă istorică integrează acest institut în mişcarea mai largă a cercetării monografice în Banat pe o durată de aproape un secol, unde în perioada interbelică se evidenţiază cu claritate activitatea Institutului Social Banat-Crişana (Albert, 2002, 198). Fără să aibă pretenţii de exhaustivitate, volumul bazat pe documente de arhivă inedite este o analiză calitativă în care se etapizează cercetarea monografică pe două direcţii importante: istorică şi socială, în cadrul ultimei distingându-se fireşte Institutul Social Banat-Crişana.

Pe lângă aceste abordări desigur se mai pot aduce completări, lucrările menţionate nu epuizează nici pe departe subiectul istoriei sociologiei româneşti în care o contribuţie remarcabilă a avut-o şi acest institut, raporturile pe care acesta le-a avut cu Institutul Social Român, cu celelalte institute similare, precum şi alte teme de interes care pot face obiectul cercetării istorice şi sociologice deopotrivă.

Pentru a surprinde obiectivele de mai sus, cercetarea noastră are la bază o analiză calitativă a informaţiilor oferite de fondurile de arhivă, de instituţii din Caraş-Severin şi Timiş, de Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, conţinând informaţii inedite, periodicele vremii şi desigur sursele publicate care, deşi au apărut mult mai intens în ultimii ani, nu au epuizat informaţia inedită. Documentele Institutului bănăţean oferă o serioasă bază documentară oferită de generaţia interbelică, o informaţie comprimată în statistici şi cercetări sociologice, care ar putea să ofere un răspuns întrebărilor: cercetările monografice bănăţene au fost cu adevărat realizate după metoda monografică gustiană? Cât şi cum a influenţat Şcoala Monografică de la Bucureşti cercetările regionale, în cazul nostru pe cele din Banat? Sunt întrebări prin ale căror răspunsuri sperăm ca Institutul Social Banat-Crişana să fie mai bine reprezentat pe harta sociologiei româneşti interbelice, alături de grupul de la Cernăuţi, sociologia de la Cluj, mereu în atenţia cercetărilor recente.

Particularităţi în cercetarea monografică din Banat

Necesitatea înfiinţării unui Institut de cercetări sociale la Timişoara nu a fost decisă neapărat de aceleaşi motivaţii care au determinat şi crearea Institutului Social Român la Bucureşti. În momentul în care Cornel Grofşorean a hotărât că este necesar acest lucru, existau alte raţiuni decât a avut Gusti în 1921. Însemnările personale ale lui Cornel Grofşorean şi setul consistent de scrisori ale acestuia relatează explicit motivul, acela de a veni în sprijinul minorităţii româneşti din Iugoslavia şi prin extindere a minorităţii româneşti de pretutindeni, într-o Europă în care statutul minorităţilor în general şi situaţia lor putea influenţa uşor geopolitica internaţională, declanşând noi conflicte. Românii din Iugoslavia se aflau în situaţia în care erau singurii fără reprezentare la Congresul Naţionalităţilor de la Geneva (Albert, 2010, 157).

Implicarea singulară a lui Cornel Grofşorean în această problemă, de pe poziţiile unui intelectual fără nicio demnitate publică – la data respectivă nu mai deţinea nicio funcţie –, doar din dorinţa de a veni în ajutorul „unor români năpăstuiţi de guvernul iugoslav”, a avut un rezultat ce putea fi uşor anticipat. Eşecul acţiunii sale a dus însă la constituirea unui institut ale cărui performanţe, evidenţiate de Dimitrie Gusti însuşi, au depăşit cu mult pe cele ale altor institute similare din România. Încă din 1930, deci cu doi ani înainte de fondarea Institutului Social Banat-Crişana, Grofşorean s-a pronunţat într-o scrisoare privind necesitatea înfiinţării unui institut care să aibă şi o secţie pentru studiul minorităţilor sau măcar sub forma unei secţii a Institutului de Sociologie din Bucureşti la Timişoara (Albert, 2009, 51). Faptul că s-a gândit la ultima variantă nu a fost o întâmplare. Dimitrie Gusti era celebru în epocă, marile campanii monografice organizate sub egida Institutului Social Român de la Goicea- Mare – 1925, Ruşeţu – 1926, Nerej – 1927, Fundu-Moldovei – 1928, Drăguş – 1929 şi Runcu – 1930 (Caraioan, 1971, 77-85) erau de notorietate, iar în situaţia dată, a nece- sităţii reformării satului la care se mai adăuga şi contextul politic agitat al perioadei interbelice în care revizionismul maghiar era manifest exprimat, orientarea în altă direcţie ar fi fost o greşeală. Era timpul unor acţiuni hotărâte, care să depăşească simpla luare de atitudine sau critici verbale îndreptate către decidenţii politici. Chiar şi aceştia trebuiau să-şi întemeieze argumentele pe realităţi concrete din teren pe care cineva trebuia să le cerceteze şi să le exprime statistic.

Nu a fost doar punctul de vedere a lui Grofşorean. La şedinţa din 7 februarie 1932 (Biblioteca Judeţeană Timiş– BJT, 1932-1946), unde Grofşorean a invitat elita timişoreană în frunte cu binecunoscutul medic Iosif Nemoianu, ordinea de zi consemnează la primul punct: Expunere de motive pentru înfiinţarea Institutului Social la Timişoara pentru Banat şi jud. Arad. Procesul-verbal în cauză arăta că intervenţiile participanţilor la discuţie s-au concentrat pe noua denumire a instituţiei şi nu pe specificul ei, existând astfel mai multe variante: Institut Social-Cultural, Cerc de studii al Banatului şi Crişanei, Institut Cultural, Cerc de studii, Institut Cultural de Vest, Institut Social Bănăţean. Era limpede pentru toţi că se vor cerceta realităţile din teren, că modelul îl va reprezenta Institutul de la Bucureşti, iar metoda de cercetare nu poate fi decât cea monografică, singura în măsură să colecteze informaţii viabile pe baza cărora apoi să se poată interveni în teren. Statutele de asemenea au fost gândite după modelul Institutului Social Român, ca şi structura secţiilor, precum şi necesitatea unei reviste după modelul revistei „Viaţa Românească” de la Iaşi, în lipsa „Sociologiei Româneşti” care încă nu exista. Dimitrie Gusti a fost informat de acest demers, mai mult decât atât în cadrul unei şedinţe la Bucureşti la sediul Institutului Social Român trebuia să acorde recunoaşterea Institutului Social timişorean. Starea sănătăţii sale nu i-a permis acest lucru, după cum rezultă într-o scrisoare trimisă de Anton Golopenţia (BJT, 1932-1946), nici atunci, nici mai târziu când a fost invitat să studieze statutele viitorului institut social.

Cu toate acestea, la festivitatea de inaugurare a noului Institut la 21 mai 1932, Dimitrie Gusti însoţit de Alexandru Costin, secretarul general, a ajuns la Timişoara unde într-o atmosferă de sărbătoare a rostit un discurs publicat în întregime în primul număr al Revistei Institutului Social  Banat-Crişana în care încuraja  şi îndemna spre consec- venţă  în  atingerea  obiectivului,  acela  al: „documentării metodice asupra tuturor problemelor vieţii sociale şi politice din acest colţ de ţară care va oferi un vast câmp de documentare ştiinţifică” (Grofşorean, 1933, 30).

Se enunţă aşadar viitorul program de cercetare care va avea susţinerea cuvenită de la Bucureşti. Crearea acestui institut la Timişoara a fost gândită sub auspiciile Politehnicii din localitate în lipsa unei Universităţi, astfel că multă vreme rectorul acestei instituţii de învăţământ superior era preşedintele de drept al Institutului. Acesta a fost la început Victor Blaşian. Exista astfel o autonomie în organizare lui de la început precizându-se că raporturile cu Institutul Social Român vor fi doar de colaborare. Institutul Social Banat-Crişana nu va funcţiona ca o filială! Ceea ce s-a şi întâmplat. Câteva luni mai târziu, lui H.H. Stahl care conducea campania monografică de la Drăguş i se trimite de la Timişoara o adresă prin care se cere permisiunea ca doi-trei membri să asiste la lucrări pentru a se familiariza cu metoda de cercetare (BJT, 1932-1946). Nu a fost singura dată că se apela la specialiştii de la Bucureşti. În 1934, Ilie Ghenadie de la Institutul bănăţean a fost detaşat la Institutul de Demografie şi Recensământ condus de Sabin Manuilă pentru a se iniţia în cercetarea statistică (Albert, 2009, 358), iar pentru alte detalii ce ţineau de formulare, bibliografie de specialitate sau delegaţi specialişti în campania monografică s-au contactat membri marcanţi ai Şcolii de la Bucureşti: Traian Herseni, Octavian Neamţu, H. H. Stahl, Anton Golopenţia.

Independenţa Institutului bănăţean faţă de Bucureşti se impunea datorită particularităţilor regiunii unde metoda monografică preconizată de Gusti şi colaboratorii săi trebuia modificată. La împlinirea a 11 ani de activitate a acestui institut, Grofşorean a mai precizat încă o dată foarte clar:

„…Scopul permanent al Institutului dela început până în zilele noastre a fost şi va rămâne şi pentru viitor: cercetarea realităţii sociale la teren, folosindu-ne întotdeauna de metodologia d-lui prof. Gusti, cu mici abateri dela principiile Şcoalei de Sociologie dela Bucureşti” (Grofşorean, 1943, 2).

După unele discuţii între Cornel Grofşorean şi Dimitrie Gusti lucrurile s-au clarificat. La Bucureşti, admite Grofşorean, se face şi ştiinţă, prestigiul internaţional al Institutului Social Român era binecunoscut, la Timişoara unde nu exista nicio universitate şi monografiştii erau reprezentaţi de specialişti angajaţi în diferite profesii, nu se putea decât cercetarea empirică şi intervenţia acolo unde se impunea (Grofşorean, 1938, 10). Din fericire metoda de cercetare pe „cadre” şi „manifestări”, concepută de Gusti, îngăduia cu multă supleţe redimensionarea pe asperităţile terenului, dovedind o adaptabilitate remarcabilă.

Tot o particularitate în activitatea monografiştilor bănăţeni a reprezentat şi unitatea socială ce trebuia investigată, optându-se pentru monografierea problemelor întâlnite, acestea  luând  locul  „satului”, „familiei” etc. Problemele tipice Banatului au atras atenţia cu mult timp înainte de înfiinţarea Institutului bănăţean, producându-se în timp o deviere a problematicii ce trebuia studiată dinspre situaţia  minorităţilor spre realităţile sociale. Problematica minorităţii româneşti din Iugoslavia şi Ungaria nu a fost abandonată, D. Gusti a fost contactat în această chestiune, însă nu avem nicio dovadă dacă a manifestat inte- res (Serviciul Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale – SJCSAN, 1930).

Această particularitate în cercetarea bănăţeană i-a aparţinut se pare lui Anton Golopenţia care după câţiva ani a evidenţiat virtuţile acesteia conectându-le la necesitatea unei administraţii diferenţiate:

„Avem nevoie de o administraţie mai maleabilă nu numai în cazul Banatului ci şi a tuturor celorlalte ţinuturi mărginaşe şi la fel şi în cazul ţinuturilor din  mijlocul ţării. De o administraţie care să nu mai treacă cu vederea neajunsuri proprii unui singur ţinut (…) sau să impună dispoziţiile dictate de împrejurările unei părţi a ţării şi celorlalte” (Golopenţia, 1937, 530).

Această nouă paradigmă de cercetare îl va face celebru în cadrul Şcolii Sociologice, dar va marca şi o ruptură în relaţiile cu Dimitrie Gusti care a înţeles în cele din urmă raţionalitatea noului principiu de investigare (Rostás, 2000, 77) ce se va materializa curând cu proiectul organizării cercetării în 60 de sate româneşti (Stahl, 1971, 88). Astfel de „probleme” specifice Banatului admise a se investiga erau: sporul demografic redus, relaţiile românilor cu minorităţile, pierderea sentimentului de apartenenţă naţională, care vor constitui teme de cercetare pe întreaga existenţă. Posibil că Institutul Social Banat-Crişana a aplicat înaintea Institutului Social Român cercetarea „problemelor”, dată fiind relaţia extrem de apropiată dintre cei doi bănăţeni Grofşorean şi Anton Golopenţia, pe care de altfel i-a şi dat drept exemplu (Golopenţia, 1937, 531).

În general corespondenţa dintre Cornel Grofşorean şi Dimitrie Gusti, intensă pe parcursul existenţei Institutului Social Banat-Crişana, în intervalul  1932-1936, este axată pe probleme concrete legate de tehnica de monografiere, fie că era vorba de imprimate (foi de familie, chestionare) sau primirea de sume de bani, fie din necesitatea consultanţei în probleme de strategie şi metodologia cercetării. Din fericire, unele scrisori trimise de la Timişoara echivalează cu adevărate rapoarte sau memorii bogate în informaţii, ceea ce ne permite acum o analiză concretă.

Cornel Grofşorean l-a consultat şi în alte probleme pe Gusti decât cercetarea monografică, cum ar fi: contopirea Facultăţii de drept de la Oradea cu cea de la Cluj, aparent un fapt banal, dar care a marcat opinia publică din Banat considerând gestul o adevărată sinucidere politică. În accepţiunea lui Grofşorean, graniţa de vest, care trebuia apărată de iredentismul maghiar, ar fi rămas vulnerabilă prin schimbarea compoziţiei etnice a populaţiei, chiar rugându-l pe Gusti să intervină în acest sens pentru ca la eventualele tratative de pace absenţa românilor să nu influenţeze eventualele cedări teritoriale (Albert, 2009, 129).