Chestionare, ghiduri şi cărţi de instrucţiuni pentru studenţii României interbelice. Studiu de caz: Universitatea din Cluj
Ana-Maria Stan
Acest articol a fost publicat în revista „Historia Universitatis Iassiensis”, Iaşi, no. IV, 2013, pp. 325-359.
Cuvinte cheie: condiţia studentului, ghiduri studențești, Universitatea din Cluj, asociaţii studenţeşti, antisemitism.
Preliminarii
În discursul rostit la ceremonia de inaugurare oficială a Universităţii româneşti din Cluj, Sextil Puşcariu, primul rector al acestei instituţii, afirma:
„aici, în incinta universităţii îşi câştigă cunoştinţele, maturitatea gândirii şi dorul de muncă disciplinată tinerii, care, ca fruntaşi ai neamului, dau întregii societăţi timbrul individualităţii lor şi o duc spre un trai mai bun şi mai frumos. Între universitate şi societate trebuie deci să existe o legătură firească şi organică. Societatea ar trebui să se îngrijească ca studenţimea să fie pusă la adăpostul grijilor materiale, ca să poată să urmeze, fără fărâmiţarea puterilor, cursurile şi să li se dea posibilitatea să-şi câştige toată pregătirea pentru lucrări ştiinţifice independente. Pentru studenţi trebuie clădite acele căminuri igienice şi întocmite cu tot ce e necesar pentru ca în vârsta când sufletul omului se formează şi când se leagă prieteniile pentru toată viaţa, studentul să poată duce o viaţă armonioasă şi frumoasă, iar la Universitate să se creeze acele institute speciale de studii, în care profesorul, în necontenit contact cu elevul său, introducându-l în tainele cercetărilor ştiinţifice, să poată face şcoală. […] Nu există pentru un profesor universitar o satisfacţie mai mare decât a descoperi între elevii săi pe cel ce e capabil să îi continue opera …”[1]
Această pledoarie plină de pasiune privind misiunea primordială a unei instituţii de învăţământ superior conţine şi o serie de principii despre statutul studentului, aşa cum era acesta înţeles de către conducerea universităţii clujene. Pentru obţinerea unor performanţe educative şi ştiinţifice era nevoie ca tinerii veniţi să studieze în oraşul de pe Someş să aibă la dispoziţie atât o infrastructură performantă (cămine, laboratoare), dar şi anumite servicii care să le asigure un nivel de viaţă satisfăcător şi motivant pe durata studenţiei.
Concepţia exprimată de către rectorul Puşcariu la începutul anului 1920 a fost împărtăşită şi de restul comunităţii academice locale, iar ideile sale au fost preluate şi au devenit o preocupare statornică a administraţiei universitare clujene din perioada interbelică.
Articolul de faţă îşi propune să analizeze modul în care tinerii sosiţi la Universitatea Regele Ferdinand I au fost introduşi şi familiarizaţi cu specificul vieţii de student prin intermediul diferitelor tipuri de materiale informative puse la dispoziţia lor. Chestionarele şi ghidurile tipărite între 1920-1940 furnizează cercetătorului informaţii interesante şi relevante referitoare la condiţia studentului din România, şi în principal din Transilvania, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Totodată, aceste materiale dezvăluie dinamica relaţiilor dintre oraşul Cluj – ca mediu gazdă – şi locuitorii săi – temporari ori permanenţi –, mai ales în contextul formării treptate a unei elite urbane româneşti după Unire. Examinarea acestei categorii de publicaţii oferă specialiştilor cu preocupări de istorie universitară şi a intelectualilor o perspectivă inedită asupra prezenţei şi influenţei unei instituţii academice asupra societăţii în cadrul căreia ea îşi desfăşoară activitatea.
Studenţimea clujeană din primii ani ai perioadei interbelice – un portret plin de contraste
Înainte de a lua în discuţie problema îndrumarelor, broşurilor şi a ghidurilor destinate studenţilor clujeni este necesar să schiţăm câteva dintre trăsăturile caracteristice ale acestui grup socio-profesional.
Unul dintre primele lucruri care trebuie subliniate este faptul că numărul celor înscrişi să studieze la Alma Mater românească de la Cluj s-a menţinut pe tot parcursul perioadei interbelice pe un trend constant crescător, cu mici excepţii. Statisticile privind numărul exact al înscrişilor variază în funcţie de sursă[2], dar şi în funcţie de decada la care ne raportăm. Astfel, pentru intervalul 1919-1929, media studenţilor a fost undeva pe la 2400-2500 de persoane[3], în anul inaugural universitatea înregistrând performanţa de a avea 1871 studenţi în semestrul întâi şi 2152 în semestrul al doilea.[4] În schimb, pentru perioada 1930-1939, media studenţilor s-a situat în jurul cifrei de 3500 de persoane, cu un maxim de 4469 studenţi înscrişi în anul academic 1932/1933 şi un minim de 3094 de studenţi pentru 1938/1939.[5]
Obişnuiţi să se reunească pentru a-şi apăra drepturile, pornind de la experienţa lor anterioară ca studenţi minoritari aflaţi în universităţi din Imperiul Austro-Ungar ori Germania[6], tinerii veniţi în centrul universitar clujean şi-au constituit asociaţii speciale încă din primele momente. Organizarea studenţilor clujeni în organisme proprii, care să le indice clar şi în mod public apartenenţa la lumea academică, s-a făcut în mai multe etape.
Astfel, după preluarea oraşului Cluj de către autorităţile româneşti în primăvara lui 1919, aici s-a întemeiat o Societate de lectură a studenţilor români din Cluj. Recunoscută oficial de către Consiliul Dirigent prin rezoluţia nr. 2636/1919, această grupare a început să funcţioneze la finalul lunii martie şi a desfăşurat o activitate fructuoasă până în luna iulie 1919. Cei 129 de membri înscrişi în asociaţie s-au implicat într-o paletă largă de acţiuni culturale: săptămânal aveau loc şedinţe în cadrul cărora erau discutate texte literare, s-a înfiinţat un cor şi o orchestră, etc. De asemenea, studenţii au urmărit cu atenţie şi au reacţionat la evenimentele politice care se derulau în vecinătatea României. După ce o adresă a lui Ioan Groze, preşedintele Societăţii de lectură…, a avertizat asupra „primejdiei bolşevismului care s-a încuibat în Rusia şi de curând în vecina Ungarie” (aluzie la revoluţia condusă de Béla Kún), studenţii au hotărât să deruleze o campanie de propagandă antibolşevică. Constituiţi în echipe, tinerii s-au deplasat în satele transilvănene, răspândind printre ţărani şi muncitori argumente în contra ideologiei bolşevice şi constatând că majoritatea românilor respingeau ideile revoluţionare. [7] O altă temă asupra căreia s-au aplecat membrii Societăţii de lectură… a fost situaţia socială şi economică a studenţilor din România Mare. Astfel, în procesele verbale din 26 aprilie 1919, se ia în discuţie pentru prima dată „chestia semită”, anticipându-se subiectul care va monopoliza atenţia lumii universitare în anii 1922-1923. Totodată, ideea de organizare a unui congres studenţesc general la Cluj (deja anunţată la congresele ţinute la Galaţi, respectiv Bucureşti în 1915 şi 1916) va reveni constant printre preocupările Societăţii de lectură…, însă fără să depăşească, deocamdată, stadiul teoretic.[8]
O a doua fază în procesul de organizare al studenţimii clujene a avut loc în toamna lui 1919, la scurt timp după ce universitatea şi-a deschis porţile ca universitate românească şi au început cursurile în limba română. Astfel, la 13 noiembrie 1919 au luat fiinţă cinci societăţi studenţeşti – câte una pentru fiecare facultate din cadrul universităţii, sau mai precis pentru fiecare mare grup de discipline predate aici: Societatea studenţilor în Medicină[9], cea a studenţilor la Drept, cea a studenţilor în Litere, cea a studenţilor la Ştiinţe şi cea a studenţilor la Farmacie. După cum reiese din statute, acestea urmăreau scopuri asemănătoare, printre care se cuvine să amintim: dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală şi de specialitate ale studenţilor, ameliorarea condiţiilor „de studiu şi de trai”, stabilirea unor legături colegiale strânse între membrii, facilitarea contactelor cu alte centre universitare din ţară şi străinătate.
O a treia etapă semnificativă în viaţa studenţimii clujene interbelice a fost apariţia structurilor centralizate menite să le reprezinte interesele. În vara şi toamna lui 1919 rectorul Sextil Puşcariu şi prorectorul Nicolae Drăganu au purtat numeroase discuţii cu liderii studenţilor (atât cu cei de la Societatea de lectură…, cât şi cu cei de la societăţile pe facultăţi), în vederea creării unui Centru Studenţesc, menit să fie organul coordonator al tuturor organismelor deja existente şi să stabilească norme comune de conduită ale studenţilor faţă de autorităţile universitare şi deopotrivă faţă de societatea locală.
În urma consfătuirilor, s-a decis ca la 18 noiembrie 1919 studenţii să se întrunească în sala de lectură a căminului „Avram Iancu“, pentru a hotărî în privinţa înfiinţării Centrului Studenţesc şi mai ales în privinţa modalităţii de reprezentare a diferitelor facultăţi în cadrul conducerii Centrului. Dezbaterile au fost extrem de animate, unii pronunţându-se în favoarea reprezentării proporţionale după facultăţi: „200 de studenţi trimit 3 membri, iar de fiecare sută încă câte unul, să nu fie însă mai mulţi de cinci”, iar alţii în favoarea unei reprezentări egale a fiecărei facultăţi: „aşa ca fiecare facultate să fie reprezentată prin 3 membri”.[10] Nu s-a putut ajunge la o decizie definitivă, aşa încât s-a adoptat o soluţie de compromis: viitorul congres studenţesc naţional, preconizat a avea loc la Cluj, urma să reglementeze modul în care facultăţile din universitatea clujeană aveau să participe la conducerea Centrului Studenţesc, până atunci acceptându-se o suprareprezentare din partea mediciniştilor.[11]
La 19 noiembrie au loc alegerile primului comitet director al Centrului Studenţesc Cluj. Datorită experienţei anterioare din fruntea Societăţii de lectură a studenţilor români din Cluj ca preşedinte al nou înfiinţatului Centru Studenţesc este votat, în unanimitate, Ioan Groze, student la medicină. Candidatura sa îndeplinea cu prisosinţă condiţiile de bază cerute pentru această funcţie: calităţi de bun organizator şi administrator, ştiinţa de a reprezenta studenţii faţă cu oficialităţile.[12] Imediat după alegere, Ioan Groze propune ca noul Centru să preia numele de „Petru Maior” şi averea societăţii „ce a funcţionat la Budapesta vreo 40 de ani şi în care şi-au făcut educaţia politică şi naţională cei mai mulţi dintre bărbaţii conducători de azi ai poporului nostru”[13], o idee aprobată imediat cu entuziasm. Aşadar, tinerii ardeleni decid să continue tradiţia asociaţionismului studenţesc pe care o creaseră la Budapesta încă din februarie 1862[14], resuscitând în capitala academică a Transilvaniei, într-o formulă perfecţionată şi adaptată noului context, societatea „Petru Maior”. Adoptarea numelui „Petru Maior” atrage atenţia şi asupra altor caracteristici care vor defini studenţimea clujeană interbelică, anume o atitudine de patriotism, adesea cu accente extrem naţionaliste, şi o preocupare constantă de a se forma şi poziţiona ca o elită românească, dinamică şi influentă, în contextul oraşelor transilvănene multiculturale.
Alături de Centrul studenţesc „Petru Maior” şi societăţile pe facultăţi la Cluj vor mai funcţiona în perioada interbelică şi mai multe societăţi studenţeşti regionale, de importanţă mai redusă, ca de exemplu: Cercul Academic Bănăţean, secţia Cluj; Cercul studenţilor universitari hunedoreni, Societatea studenţească „Moldova întregită”, Cercul studenţilor universitari sibieni, Cercul studenţilor universitari „Valea Arieşului”, Cercul studenţilor Someşeni „Gheorghe Coşbuc” etc. [15]
În primii ani de după constituire, toate organismele create de studenţii înscrişi la universitatea clujeană au lucrat cu însufleţire pentru a reprezenta şi proteja cât mai eficient interesele specifice membrilor săi. O importantă parte a întrunirilor lor a fost dedicată unei organizări statutare adecvate, care să concilieze doleanţele comunităţii studenţeşti cu disciplina necesară bunei funcţionări a comunităţii academice. Astfel, până în 1925, Centrul „Petru Maior” a avut trei statute diferite, care i-au reflectat evoluţia şi eforturile de a se impune ca principala asociaţie a studenţilor transilvăneni şi o prezenţă distinctă în peisajul public al Clujului.[16] Într-adevăr, din 1922 Centrul studenţesc acceptă să primească în rândurile sale nu doar pe tinerii înscrişi la universitate, ci şi pe elevii celorlalte şcoli superioare din Cluj, şi totodată începe publicarea unei reviste, Lumea universitară, care reflecta atmosfera şi activitatea studenţească locală.
În paralel, liderii studenţilor poartă negocieri cu diferite instituţii şi autorităţi, inclusiv cele universitare, pentru a obţine diferite facilităţi pentru colegii lor. Numeroase documente păstrate în arhiva „Petru Maior” stau mărturie în privinţa eforturilor întreprinse în acest sens. Cum era şi firesc, atenţia centrului studenţesc s-a concentrat asupra ameliorării condiţiilor de viaţă şi de studiu ale studenţilor. Una dintre principalele probleme în care Centrul „Petru Maior” s-a implicat cu regularitate a fost cea a cazării celor sosiţi la studii la Universitatea din Cluj, existând uneori chiar şi luări de poziţie legate de cazarea profesorilor universitari. Comitetul Centrului a intervenit pentru preţurile, calitatea şi numărul camerelor din cămine sau de la diferite gazde, urmărind să satisfacă, pe cât posibil, cererile tuturor celor care i-au solicitat ajutorul în găsirea unei locuinţe pe durata studenţiei. De asemenea, reprezentanţii „Petru Maior” au obţinut în repetate rânduri reduceri la biletele de tren destinate studenţilor din partea Căilor Ferate Române. Demersuri cu un scop similar au fost făcute pe lângă instituţiile de cultură şi organizaţiile sportive din Cluj, pentru ca studenţii să se poată bucura de spectacole de teatru, operă, cinema, precum şi de evenimente ori diferite activităţi sportive. Mai mult, Centrul studenţesc a luat, încă din 1920, iniţiativa creării unui fond financiar special, destinat ajutorării tinerilor săraci înscrişi la universitate. Aceştia puteau să împrumute sume de bani, al căror cuantum varia, pentru a-şi rezolva anumite nevoi: plata chiriei, cumpărarea de haine, mâncare ori manuale şi alte cărţi de specialitate.[17]
Deşi Centrul „Petru Maior” a înregistrat destul succes în îmbunătăţirea situaţiei studenţilor clujeni, el nu reuşit o soluţionare categorică a dificultăţilor cu care se confruntau aceştia la începutul anilor 1920. Drept urmare, asistăm la o acumulare treptată de nemulţumiri, iar tinerii îşi vor radicaliza atitudinea, dând naştere unui val de revolte studenţeşti pe tot parcursul anului universitar 1922-1923.[18] Pe lângă anumite revendicări politice (cu binecunoscuta lor coloratură antisemită), protestele care s-au derulat în acea perioadă sunt motivate de nivelul necorespunzător de trai al studenţilor. Un document emis de Centrul „Petru Maior”, care a circulat prin Transilvania începând din iarna lui 1922, confirmă acest lucru. Destinat colectării de bani în favoarea studenţilor, textul detalia greutăţile pe care le întâmpinau tinerii din acea perioadă pentru a putea urma cursurile universităţii clujene:
„Astăzi studentul este mai întâi funcţionar şi muncitor pentru pâinea lui zilnică şi numai pe urmă e student care-şi formează o cultură sufletească şi de specialitate. Astăzi, căminele fiind insuficiente, studenţii locuiesc câte 3-4-5 ba şi 6 într-o cameră, şi-şi neglijează sănătatea … Astăzi, studenţii nu au bani să-şi cumpere cărţile scumpe, nu pot plăti camera şi lemnele scumpe, nu se pot îmbrăca … Dintr-o asemenea viaţă de student nu poate ieşi decât un intelectual anemic şi fără putere de viaţă … Clasa intelectuală de mâine ne va fi şi mai slabă, şi mai şovăitoare, şi mai zdruncinată decât cea de azi şi incapabilă de a-şi împlini rolul ce-o aşteaptă (…) De aceea, apelăm acum cu ultima nădejde la toţi Românii, săraci ori bogaţi, pe care îi rugăm să aline mizeria studenţească!”[19]
Toate aceste probleme socio-economice, aduse în prim plan datorită demersurilor întreprinse de organizaţiile studenţeşti locale şi a mişcărilor publice de protest ale studenţilor nu au rămas fără ecou. Autorităţile universitare clujene au conştientizat forţa şi importanţa comunităţii studenţeşti şi, drept consecinţă, au căutat să îi studieze sistematic nevoile şi să vină în întâmpinarea acestora, printr-o serie întreagă de măsuri.
Una dintre modalităţile prin care se va urmări ameliorarea vieţii studenţilor a fost elaborarea de îndrumare practice care să îi înveţe pe tineri cum să se descurce din momentul în care au devenit „boboci” la Cluj şi până au părăsit băncile şi laboratoarele facultăţilor pentru a intra în viaţa activă.
„Cum să fii student la Cluj”: tipologia chestionarelor şi ghidurilor din perioada interbelică
Cea dintâi iniţiativă referitoare la ceea ce însemna să fii student la Cluj în perioada interbelică este de altfel strâns legată de contextul menţionat anterior. Alertată şi sensibilizată de revoltele studenţeşti din 1922-1923, care au perturbat serios procesul didactic, conducerea universităţii clujene a decis constituirea unei comisii de profesori care să întreprindă cercetări aprofundate privind condiţia studentului.[20] Prezidată de profesorul Ion Popescu-Voiteşti, geolog, din partea Facultăţii de Ştiinţe, comisia a avut ca membri câţiva specialişti: psihologul Florian Ştefănescu-Goangă, sociologul Virgil Bărbat, juristul Emil Haţieganu, alături de alte câteva personalităţi, precum istoricul Silviu Dragomir şi lingvistul Vasile Bogrea. După discuţii, comisia a întocmit un Chestionar privitor la starea materială şi morală a tinerimii academice din Cluj, care a fost tipărit sub forma unei broşuri în toamna lui 1923.
Era vorba de fapt de un sondaj de opinie prin care se încerca să se afle, direct de la tineri, ce chestiuni îi frământau. Broşura, despre al cărei tiraj nu ni s-au păstrat informaţii, a fost răspândită printre studenţi. Aceştia trebuiau să răspundă la întrebări, să se semneze pe ultima pagină şi să depună documentul la chestura Universităţii în momentul înscrierii în noul an universitar 1923-1924.[21] Luând în considerare instrucţiunile, putem estima pe de o parte existenţa cvasi obligativităţii completării chestionarului, dar şi faptul că au fost probabil tipărite câteva mii de exemplare ale acestuia, în strictă legătură cu numărul studenţilor clujeni de la acea dată. Un alt detaliu relevant şi care se cuvine menţionat este faptul că răspunsurile studenţilor nu erau unele anonime, încă de pe coperta chestionarului fiind solicitată menţionarea numelui respondentului, a facultăţii la care studia şi a anului în care era înscris.
Dincolo de aceste aspecte, care ţin de o anumită etică şi metodologie a cercetării sociologice şi pe care nu le vom aprofunda mai mult aici, vom analiza conţinutul broşurii, care este unul foarte interesant. Materialul redactat de profesorii clujeni era unul extrem de detaliat, conţinând un număr total de 112 întrebări, organizate în zece secţiuni distincte, care urmăreau să acopere, deopotrivă sistematic şi aprofundat, cât mai multe aspecte din viaţa celor ajunşi să studieze la Cluj. În multe privinţe, structura chestionarului şi tipurile de întrebări la care se cerea răspuns prefigurează ghidurile clasice destinate studenţilor care aveau să apară în următorii ani.
Astfel, o primă serie de 19 întrebări erau menite să adune date personale asupra studentului, mai precis asupra situaţiei sale familiale (părinţi, soţia/soţul, eventualii copii, fraţi, avere) şi a parcursului său biografic până a se înscrie la universitatea clujeană. În această secţiune trebuie remarcat interesul autorităţilor universitare cu privire la statutul militar şi la participarea tinerilor la primul război mondial. Ca exemplu, întrebarea nr. 11 era formulată după cum urmează: „Ai făcut campania? Unde şi pe care front? Cu ce impresii te-ai înapoiat din război?”[22], ceea ce indică, în subsidiar, dorinţa de a evalua atitudinea social-politică a corpului studenţesc ca urmare a transformărilor aduse de conflictul din 1914-1918.
Următoarele secţiuni ale chestionarului se concentrau asupra bugetului şi „confortului” studenţilor. Informaţiile solicitate tinerilor sunt pentru cercetătorii de azi deopotrivă interesante şi provocatoare, tocmai prin faptul că, în prezent, problemele la care se referă acestea nu se mai regăsesc, în general, printre preocupările ori în responsabilitatea directă a autorităţilor universitare, fiind considerate mai degrabă ca intrând în sfera vieţii extra-academice, dacă nu chiar private. În consecinţă, întrebări precum: „Cât te costă spălatul rufelor pe lună?”, „Cât cheltuieşti pentru distracţii pe lună?”, „Cât te costă îmbrăcămintea pe an?”, „Care este, după părerea dumitale, suma strict necesară, pe o lună, ca student?”, ori „În ce constă de obicei hrana dumitale pe o zi oarecare?” stau mărturie despre viziunea cuprinzătoare a comisiei Popescu-Voiteşti cu privire la statutul studentului interbelic.[23] Aceste întrebări permiteau creionarea unui tablou elocvent asupra situaţiei socio-materiale a majorităţii tinerilor care frecventau universitatea clujeană, dar şi a efortului financiar depus de familii pentru a-şi putea trimite fiii şi fiicele la studii superioare.
Un alt subcapitol important al chestionarului, cu 15 întrebări, era dedicat activităţii şcolare a studenţilor clujeni. Tinerii erau solicitaţi să explice lipsurile pe care le întâmpinau pe parcursul studiilor, mai exact la seminarii, cursuri şi laboratoare, dacă beneficiau sau nu de suficiente manuale. Mai mult, câteva întrebări erau menite să evalueze atitudinea studenţilor faţă de limbile străine, cât şi faţă de necesitatea ori condiţiile însuşirii unor noi abilităţi lingvistice la universitate[24].
O atenţie deosebită era acordată şi activităţilor desfăşurate de către studenţi în comunitate şi/sau în spaţiul public. Astfel, o altă serie de întrebări monitoriza rolul şi eficacitatea societăţilor studenţeşti în apărarea intereselor tinerilor. Alături de acestea, reţin atenţia în mod special întrebările care cereau tinerilor să definească atât ceea ce înţelegeau ei prin libertate academică, cât şi legăturile care se stabileau între drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi cele de membru al mediului universitar. Insistenţa asupra rolului studentului în societate reflecta criza de încredere, precum şi conflictul generaţional prin care trecea România în acei ani interbelici, când mişcările studenţeşti declanşate cu începere din toamna lui 1922 monopolizau, prin revendicările lor socio-economice şi naţional(ist)e, întreaga atenţie a autorităţilor, şi totodată a opiniei publice. Pentru exemplificare, redăm aici trei dintre întrebările prin care chestionarul întocmit de comisia Popescu-Voiteşti a urmărit să afle opinia tinerilor faţă de situaţia şi evoluţia de atunci a ţării şi a organizării mediului universitar, şi anume: întrebarea nr. 79 – „În ce raport pui dumneata libertatea academică cu cea cetăţenească? Crezi că cea dintâi o lărgeşte pe cea din urmă sau o ţărmureşte, sau crezi că nu au nici un raport între ele?”; întrebarea nr. 82 – „Dacă crezi că nu există nici un raport între cele două feluri de libertăţi, crezi compatibilă calitatea de student, ca atare, cu exercitarea drepturilor cetăţeneşti?”; întrebarea nr. 84 – „Crezi dumneata că Universitatea reprezintă în stat o idee care îi este proprie şi că are o menire specială? Daca da, care sunt, după dumneata, acea idee şi acea menire, şi ce rol poate juca studentul în realizarea lor?”[25] Se puneau aşadar în discuţie probleme esenţiale, dorindu-se, în mod evident, o dezbatere cât mai sinceră şi, ulterior, identificarea unor soluţii reciproc avantajoase, care să guverneze atitudinea şi modul de funcţionare a societăţii româneşti, în special a relaţiilor studenţi – profesori – autorităţi administrative şi politice.
O altă parte a chestionarului căuta să colecteze date referitoare la modul în care studenţii îşi petreceau timpul liber, a moralei pe care o aveau şi o demonstrau, precum şi a raporturilor dintre sexe. Nu trebuie să uităm că ne aflam la început de secol XX, când prezenţa femeilor în mediul academic era încă destul de redusă, iar procesul emancipării feminine din România se afla în primele sale stadii. De aceea, o întrebare de tipul ,,care este părerea dumitale asupra atitudinii tinerilor noştri faţă de femei, în genere, şi faţă de studente în special?” îşi dezvăluie întreaga relevanţă, dacă o plasăm în contextul antemenţionat.
În ultimele sale secţiuni, secţiunile nouă şi zece, chestionarul din 1923 punea în discuţie locul şi rolul universităţii. Studenţii erau îndemnaţi să îşi exprime opiniile referitor la „îndatoririle pe care le are universitatea faţă de ei”, dar şi la carierele pe care ar fi trebuit să le îmbrăţişeze tinerii „având în vedere starea actuală de dezvoltare” a României. Totodată, câteva întrebări doreau detalii cu privire la „studentul ideal”, „profesorul ideal”, şi cel mai potrivit mod de interacţiune dintre cei doi actori ai lumii academice.
Aceste întrebări finale reluau în fapt, sub o formă sintetică, chestiuni deja atinse prin unele din interogaţiile precedente ale chestionarului. Ele reprezentau nucleul şi motivaţia principală a demersului atât de complex efectuat de către comisia Popescu-Voiteşti, anume acela de a adopta şi aplica în viitor cele mai eficiente măsuri în vederea bunei funcţionări a universităţii clujene.
Din păcate, nu am reuşit încă să depistăm în bibliotecile şi arhivele locale şi răspunsurile pe care studenţii clujeni din anul universitar 1923-1924 le-au furnizat autorităţilor universitare după aplicarea chestionarului. Cu toate acestea, putem estima că impactul cercetării sociologice efectuate de către comisia Popescu-Voiteşti ca urmare a revoltelor studenţeşti ce începuseră din toamna lui 1922 a fost unul semnificativ, deoarece în perioada următoare s-au înregistrat, atât la nivelul universităţii, cât la cel al societăţii civile locale o serie de măsuri menite să amelioreze situaţia tinerilor veniţi să studieze la Cluj.[26] Dintre multitudinea de iniţiative care au fost direct sau indirect legate de rezultatele acestui prim chestionar, ne vom concentra în cele ce urmează pe prezentarea şi analizarea publicaţiilor care au avut menirea de a facilita acomodarea cu statutul de student a celor intraţi pe porţile universităţii din Cluj.
Multe dintre întrebările chestionarului întocmit în 1923 reliefaseră implicit şi nevoia existenţei unor îndrumări pentru cei care frecventau lumea universitară, dincolo de aria restrânsă a regulamentelor de studii şi disciplină ale facultăţilor. Aveau să treacă însă alţi cinci ani până la apariţia primelor ghiduri pentru studenţi cu adevărat demne de acest nume. În 1928 s-au lansat pe piaţă nu unul, ci două volume menite să ofere informaţii pentru numeroasele probleme cu care se confruntau studenţii clujeni. Este vorba despre Călăuza studentului în medicină la Universitatea din Cluj şi despre Călăuza studentului la Cluj. Deşi asemănătoare ca scop general, cele două cărţi erau destul de diferite în alcătuirea lor.
Pornind de la titlurile celor două cărţi, prima întrebare care se ridică este de ce a fost nevoie de ambele, şi nu s-a putut ajunge la redactarea unui singur ghid pentru studenţi, unul unic pentru întreaga universitate clujeană, cu cele patru facultăţi ale sale. Acest lucru se explică prin mai mulţi factori. Pe de o parte, trebuie să ne amintim că cei care porniseră protestele studenţeşti la Cluj fuseseră tocmai studenţii în medicină, nemulţumiţi de condiţiile în care erau nevoiţi să înveţe la seminarii, lucrări practice, de costurile mari ale materialelor lor didactice, precum şi de concurenţa existentă între etnicii evrei şi cei români care doreau să devină medici. Ca urmare, se impunea ca acestei categorii de studenţi să li se acorde o atenţie sporită din partea autorităţilor şi administraţiei universitare din Cluj. Pe de altă parte, studenţii în medicină reprezentau, prin prisma viitoarei lor meserii, un public – ţintă elitist, restrâns şi mult mai specializat decât tinerii care studiau discipline socio-umane, ştiinţe exacte ori ştiinţele vieţii. De aceea, informaţiile dintr-un ghid destinat mediciniştilor nu aveau cum să nu fie diferite de cele furnizate altor categorii de studenţi, mai ales în privinţa normelor şi eticii profesionale, precum şi a perspectivelor de dezvoltare în carieră. Nu în ultimul rând, existenţa unui ghid studenţesc atât de specific are de a face şi cu cei care toţi cei au participat la elaborarea, tipărirea şi distribuirea lui. Călăuza studentului în medicină la Universitatea din Cluj apărută în 1928este rezultatul colaborării dintre profesori ai Facultăţii de Medicină şi o librărie/casă de editură privată din Clujul interbelic, sau, cum am spune în termenii actuali, este rezultatul unui parteneriat public-privat.
Autorul volumului este doctorul V. Cimoca, pe atunci şef de lucrări la clinica dermatovenerologică din cadrul Facultăţii de Medicină clujene, alături de un colaborator maghiar, V. Mártonffy. Finanţarea, publicarea şi distribuirea s-a făcut de către Casa Lepage (librărie, editură şi papetărie), una dintre cele mai renumite şi apreciate instituţii culturale locale. Nivelul de implicare al Casei Lepage în proiectul ghidului studenţilor în medicină este dovedit de însăşi structura acestuia, o structură gândită în aşa fel încât să aducă beneficii cât mai mari editorilor. Mai precis, din totalul celor 156 de pagini ale ghidului, peste jumătate (adică de la pagina 69 la pagina 156) era în fapt un catalog de cărţi şi reviste medicale, de diferite specialităţi şi provenind din ţările europene cu tradiţie în studiul şi practicarea medicinii: Franţa, Germania, Mare Britanie, Italia, chiar şi Ungaria. Toate aceste volume puteau fi achiziţionate de către medicii şi studenţii la medicină din Transilvania prin intermediul Casei Lepage, în condiţii de plată ce putea fi avantajos negociate. Cu alte cuvinte, pentru Casa Lepage, ghidul destinat mediciniştilor reprezenta o ocazie de a-şi face publicitate şi de a-şi spori vânzările de carte şi materiale didactice, aşa încât cheltuielile pricinuite de tipărirea acestuia aveau să se amortizeze rapid.
În cuvântul înainte care explica apariţia Călăuzei studentului în medicină la Universitatea din Cluj, doctorul Cimoca şi V. Mártonffy recunoşteau că acest ghid avea o pronunţată adresabilitate practică:
,,nu numai studentul începător, care pentru întâia oară este îmbrăţişat de Alma Mater, simte lipsa de a fi condus în labirintul vieţii universitare, ci chiar şi cei mai versaţi au nevoie din când în când de informaţiuni referitor la diferitele chestiuni universitare [sublinierea noastră]. Călăuza de faţă introduce studentul în viaţa universitară, urmăreşte scopul de familiarizare şi rămâne un bun prieten al tineretului, luminând drumul celor care se servesc de ea. Intenţia noastră este: economie de timp şi bani, toate atât de preţioase pentru fiii poporului nostru desrobit. Dar această călăuză este de mare folos şi pentru cei avansaţi în studii, pentru medici, care doresc să fie în curent cu achiziţiunile noi ale ştiinţei.”[27]
Pragmatismul care îi ghidase pe autori – „economia de timp şi bani” – se evidenţiază cu uşurinţă în temele pe care le abordează Călăuza… pentru a-i familiariza pe studenţi, dar şi pe absolvenţi, cu viaţa academică şi profesională. Informaţiile ghidului fuseseră selectate şi ordonate astfel încât să acopere, eficient clar şi concis, cele mai importante probleme care îi preocupau pe tineri.
Astfel, o primă secţiune relua fragmente din Regulamentul Facultăţii de Medicină clujene, fiind prezentate doar acele articole care detaliau modul de desfăşurare a procesului didactic şi de practică medicală. Urmau apoi amănunte referitoare la cuantumul taxelor pentru studii şi examene, dar şi modul în care se puteau obţine scutiri de plată ale acestora.[28]
A doua secţiune a Călăuzei…, formată din câteva subcapitole, oferea date despre organizarea vieţii de student. Găsim aici o listă care descria succint toate căminele clujene, publice sau private, în care puteau fi cazaţi studenţii, inclusiv numărul de locuri disponibile şi tarifele practicate la fiecare. De asemenea, în această secţiune erau reproduse pe larg extrase din statutele căminelor patronate direct de către universitate, insistându-se pe obligaţiile şi statutul studenţilor căminişti.[29] Nu lipseau nici informaţiile referitoare la vacanţe şi sărbători legale. Câteva pagini le recomandau tinerilor o serie de societăţi studenţeşti, academice şi/sau culturale, precum şi anumite muzee de specialitate, menite să îi ajute în extinderea cunoştinţelor. Dintre acestea se cuvin evidenţiate Cercle Ronsard, asociaţie înfiinţată de profesorul Emil Racoviţă în 1922 pentru propagarea limbii şi culturii franceze în Transilvania, dar şi Muzeul de parazitologie vegetală a Clinicii dermato-venerice, ori Muzeul şi expoziţia permanentă a Institutului de Igienă şi Igienă Socială.[30] Nu era uitată nici Biblioteca Universitară, căreia i se prezenta detaliat regulamentul de funcţionare.
Repertoriul de organizaţii propus de către Călăuza studentului în medicină…” reprezintă pentru cercetătorul de azi o sursă valoroasă, din mai multe considerente. Pe de o parte, selecţia din ghid atestă valoarea şi renumele anumitor structuri cu rol formativ, socio-cultural şi ştiinţific, de pe plan local – precum Cercle Ronsard.[31] Pe de altă parte, aici avem o panoramă, destul de selectivă totuşi, a asociaţiilor interbelice clujene care au desfăşurat activităţi cu impact în mediul academic, multe din ele fiind rar sau chiar deloc amintite de către alte documente sau publicaţii, ca de exemplu colecţiile muzeografico-didactice create pe lângă multe din clinicile universitare.
Cea de-a treia secţiune a ghidului din 1928 era însă cea mai interesantă dintre toate. Aceasta conţinea informaţii despre modul în care îşi puteau organiza cariera absolvenţii Facultăţii de Medicină din Cluj. Tinerilor medici le erau explicate procedurile de urmat pentru concursurile de externat, cel de medic-sanitar şi/sau de spital, precum şi pentru obţinerea specializării de stomatologie. În viziunea autorilor Călăuzei studentului în medicină…., noile generaţii de medici nu trebuiau să îşi limiteze aspiraţiile profesionale la spaţiul românesc. Dr. Cimoca şi V. Mártonffy lansau prin intermediul ghidului pe care îl alcătuiseră un apel apăsat la continuarea pregătirii de specialitate pe plan internaţional. Potrivit celor doi, plecarea peste hotare reprezenta o cerinţă aproape sine qua non, fiind singura modalitate care putea duce la progresul medicinii locale şi naţionale.
Iată argumentele lor:
„Scumpe coleg, odată abilitat doctor în medicină, în faţa ta se deschid noi orizonturi, îndatoriri înalte, studiile în străinătate. Numai astfel te vei putea achita de datoria ce te aşteaptă, vei putea contribui la schimbarea mentalităţii «orientale», ce ne duce la dezastru toate străduinţele, eforturile noastre titanice, ce ne împiedică la dezvoltarea noastră intelectuală normală. Izbânda depinde de felul cum ne vom face datoria. […] Liber de orice influenţă, judecă, raţionează; păstrează tot ce-i bun şi alungă tradiţii, concepţii greşite, să ne vedem cât mai repede în România modernă [sublinierea noastră].”[32]
Dar care erau ţările în care se recomanda efectuarea stagiilor de perfecţionare în medicină? În primul rând Franţa, a cărei Facultate de Medicină de la Paris era considerată „cea mai vizitată de către străini, un izvor nesecat al actualităţilor”, dar şi Austria, mai precis Facultatea de Medicină din Viena, unde, pe lângă programul obişnuit de studii medicale, se organizau „cursuri de perfecţionare şi [cursuri] internaţionale”.[33] Nu erau uitate nici Anglia şi America, două ţări care, deşi prezentau doar un „interes excepţional pentru români”, din perspectiva costurilor financiare, se remarcau prin „organizaţia sanitară foarte avansată faţă de Europa; chirurgia şi radiologia.”[34] Celor interesaţi li se ofereau atât detalii despre costurile studiilor în străinătate, cât şi informaţii administrative şi practice privind viaţa în marile capitale europene (bugetul lunar necesar, posibilităţile de cazare, activităţi socio-culturale adecvate, actele de care avea nevoie un cetăţean român plecat în străinătate).
Subcapitolul privind învăţământul medical pe plan internaţional este completat, aşa cum am menţionat deja anterior, de un catalog consistent de cărţi şi reviste medicale publicate de edituri străine de prestigiu în anii ’20. Catalogul constituie a patra şi ultima secţiune a Călăuzei studentului în medicină…, ocupând peste jumătate din cuprinsul întregii lucrări.
Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm faptul că în volum se făcea şi o trecere în revistă a clinicilor şi institutelor medicale ale Universităţii clujene, dar şi a sanatoriilor locale, precum şi a unei părţi din personalul care le deservea. Avem aşadar în faţa ochilor şi o imagine a sistemului de sănătate publică din Clujul interbelic, care confirmă statutul de „capitală a Transilvaniei” pentru acest oraş.
Prin structura aleasă şi datele prezentate, Dr. Cimoca şi V. Mártonffy demonstrau cu prisosinţă viziunea pragmatică şi deopotrivă nuanţată care a stat la baza alcătuirii ghidului pentru mediciniştii clujeni. Cititorilor li se oferea o perspectivă (cvasi)completă asupra profesiei şi statutului de medic, atât în România cât şi în străinătate. În subsidiar, se punea în discuţie poziţionarea universităţii clujene printre instituţiile similare din ţară şi din Europa, cât şi rolul acesteia în pregătirea elitelor naţionale.
Ca o concluzie preliminară, se impune să remarcăm calitatea materialelor şi informaţiilor din Călăuza studentului în medicină la Universitatea din Cluj, tipărită la editura Lepage. Relevanţa şi valoarea acestei lucrări trebuie însă analizată şi prin comparaţie cu alte publicaţii asemănătoare, apărute în aceeaşi perioadă sau în anii imediat următori.
Tot în anul 1928 apare şi ghidul intitulat Călăuza studentului la Cluj de Ioan A. Vătăşescu. În acest caz, este vorba de o iniţiativă oficială, cauţionată în mod direct de către autorităţile universitare locale. Autorul era secretar la Rectoratul universităţii clujene[35], iar editura la care apărea, adică Institutul de Arte grafice Ardealul, tipărise şi alte publicaţii oficiale ale Universităţii, cum ar fi anuarele. Caracterul oficial al demersului lui Ioan Vătăşescu este demonstrat cu prisosinţă de argumentele din prefaţa cărţii, unde se indică faptul că volumul era o necesitate impusă de dezvoltarea vieţii universitare din România:
„a alcătui o călăuză ca cea de faţă […] însemnează a avea drept ţintă ca prin însumarea, sistematizarea şi răspândirea unor date informative de folos, să se înlăture o parte însemnată din dificultăţile ce se pun în calea studenţimei noastre […]. La Universitatea din Cluj, adaptată de curând culturii româneşti, este firesc să se mai simtă încă unele lipsuri în reţeaua administraţiei sale. […] Aşadar, această călăuză are ca scop de a umple un gol. […] La noi, afară de Călăuza studentului alcătuită de Oficiul Universitar Bucureşti, de sub conducerea dlui profesor Gusti, nu avem altă publicaţie, serioasă şi competentă, care să conţină informaţiile necesare mulţimii interesate.”[36]
Se dorea deci ca oraşul Cluj să devină un centru academic modern, ale cărui standarde de funcţionare să se ridice la nivelul celor din capitala României, realizându-se deopotrivă o sincronizare, dar şi o concurenţă, benefică, cu Universitatea Bucureşti.
Dincolo de aceste aspecte instituţionale, trebuie să menţionăm că ghidul Vătăşescu se adresa unui public ţintă extins, încercând să ofere soluţii practice şi răspunsuri punctuale la o multitudine de probleme.
Dăm din nou cuvântul autorului:
„O scurtă anchetă făcută zilele trecute printre studenţii mai multor facultăţi mi-a reliefat şi mai mult lipsurile şi urmările lor, a căror perpetuare nu mai poate dăinui. […] cercul larg al întrebărilor ce-şi pune un student pentru diferite chestiuni, în timpul anilor săi de studiu este redus foarte mult [de acest volum – n.n.]; iar dacă mai rămâne totuşi ceva de întrebat, acestea sunt chestiuni care se rezolvă sau prin contactul primelor săptămâni cu viaţa de student, sau, în mod oficial, de către funcţionarii competenţi ai Decanatelor şi Rectoratului. […] Dar greutatea orientării era simţită, sub multele ei aspecte, nu numai de studentul nou venit în Cluj – oraş cu un mediu poate diferit de cel natal – ci mai mult de părinţii care, locuind departe de sediul aşezământului şcolar, n-au unde şi cui să se adreseze spre a uşura calea pe care odraslele lor pornesc, însetate de cultură, părăsind poate pentru prima oară căminul părintesc [sublinierea noastră]”.[37]
Într-adevăr, prin structura sa, ghidul Vătăşescu reuşea să pună la dispoziţia tuturor celor interesaţi să cunoască Clujul în ceea ce avea el mai specific, informaţii pertinente şi detaliate. Atât tinerii înscrişi la universitate, cât şi familiile lor, precum şi alte categorii socio-profesionale doritoare să se stabilească în oraş găseau în paginile Călăuzei… un portret complet şi complex al acestei localităţi.
Primul capitol era, în mod firesc, dedicat prezentării istorico-geografice şi administrative a Clujului. Sunt descrise cu lux de amănunte instituţiile locale de toate tipurile (autorităţile judecătoreşti şi militare, administraţia, şcolile, spitalele, bisericile, băncile, reprezentanţele diplomatice străine, etc.). Vătăşescu trece apoi în revistă posibilităţile de cazare şi transport în Cluj, precum şi pe cele de loisir (cinematografe, parcuri, muzee, spectacole, librării, arene de sport, teatre). Nu lipseşte nici o listă exhaustivă a publicaţiilor locale (atât presa publicată în româneşte, cât şi cea în maghiară, ori germană, cât şi periodicele cu caracter academic tipărite de către universitate). Regăsim aici şi o evidenţă detaliată a asociaţiilor cultural-ştiinţifice, dar şi a celor caritative care funcţionau în oraş. Reţin atenţia cercetătorului de azi observaţiile referitoare la nivelul de viaţă din Clujul interbelic:
„S-a spus de către mulţi că Clujul ar fi un oraş mai scump decât celelalte oraşe din Transilvania şi mai ales din vechiul Regat. Această afirmaţie îşi are o explicaţie în însăşi trecutul oraşului. Într-adevăr, în vechiul regim, Clujul era oraşul magnaţilor unguri, care, cu timpul i-au dat o înfăţişare particulară. Înzestrându-l cu instituţii create după tipul celor din Occident, şi centralizând aici foarte multe autorităţi, i-au adecvat o viaţă care corespundea mai degrabă spiritului lor prodigalist (adică risipitor – n. n). […]. Pe lângă aceste împrejurări istorice, se mai adaugă şi una naturală, ale cărei consecinţe se mai simt şi azi, când cele dintâi au încetat. Este aceea că Clujul nu are în jurul său o regiune productivă cum de exemplu au alte oraşe ca Bucureştii, Aradul Oradea, Piteştii, etc. ca să nu amintim decât de cele din ţara noastră. Clujul se alimentează mai mult din produsele regiunilor îndepărtate şi aceasta cu destulă greutate, fiindcă nu-l străbate decât o singură linie ferată (linia Oradea-Braşov-Bucureşti). […]. Comparând actualele condiţii de trai se poate spune că suma medie necesară pe o lună variază de la 1200-2500 lei pentru hrană şi 600-1500 lei pentru locuinţă.”[38]
Datorită minuţiozităţii cu care a fost alcătuit, capitolul intitulat „Câteva aspecte ale Clujului” poate fi considerat un mini-ghid turistic de sine stătător, rivalizând, cu succes, cu publicaţii specializate de acelaşi gen. De altfel, autorul s-a documentat temeinic pentru redactarea acestei părţi a lucrării sale, utilizând pe lângă numeroasele date pe care le cunoştea datorită funcţiei sale administrative de la universitate, şi o bibliografie apreciabilă despre Clujul românesc[39].
Aceeaşi minuţiozitate a redactării o regăsim şi în capitolul al doilea. Acesta constituie de fapt nucleul întregii cărţi, unde, în peste 140 de pagini, cititorului îi este înfăţişată o panoramă a învăţământului superior din Cluj. Ioan Vătăşescu nu şi-a limitat demersul la prezentarea universităţii, ci a oferit date despre întreg sistemul de instituţii academice din oraş, fără deosebire de specific. Totuşi, autorul a recurs la o anumită ierarhizare a şcolilor superioare clujene, procedând la descrierea lor în funcţie de importanţa şi ponderea avută de fiecare dintre ele în viaţa urbei.
Ca urmare, cea mai mare parte a capitolului al doilea este dedicat Universităţii „Regele Ferdinand I”. Pentru început, Ioan Vătăşescu a luat în discuţie chestiuni generale referitoare la modul de organizare şi funcţionare al universităţii clujene. După un scurt istoric al universităţii, regăsim în această secţiune de „generalităţi” informaţii clare şi concise despre toate demersurile administrative care însoţeau, de la înscriere şi până la absolvire, viaţa studentului: actele de studii necesare, taxele de diverse tipuri, bursele şi ajutoarele sociale, manualele disponibile. Autorul a făcut loc aici şi regulamentului de „ordinea şi disciplina studenţilor universitari”. Nu lipseau nici informaţii aşa-zis de „interes public”, anume cele referitoare la autorităţile universitare, la bugetul universităţii etc.[40] Tradiţiile şi ceremoniile care defineau viaţa academică de la Cluj, şi care nu se mai întâlneau în alte părţi, sunt şi ele incluse tot în această secţiune a ghidului. Dintre ele, ies în evidenţă amănuntele referitoare la modul de organizare al doctoratului interbelic la Cluj. Iată cum se derula ceremonia:
„Promovarea la rangul de «doctor» se face la această universitate printr-o festivitate deosebită, ce are loc de obicei sâmbăta, în Aula Universităţii. Festivitatea este publică şi este prezidată de dl. rector al Univ., având în stânga şi în dreapta pe dnii. decani ai celor 4 facultăţi, iar ca secretar de promoţie pe dl. secretar general al Univ. Candidaţii al căror număr trebuie să fie de cel puţin 3, iau loc în faţa autorităţilor universitare. După îndeplinirea tradiţionalelor formalităţi, concentrate în câteva fraze, se procedează solemn la depunerea jurământului, în urma căruia dl. rector declară pe candidaţi «proclamaţi doctori». Aceştia trec apoi spre a strânge mâna domnului rector şi d-lor decani, iar în urmă unul dintre doctori rosteşte o mică cuvântare prin care reînnoieşte obligaţiunile luate «de a păstra demnitatea funcţiei» ce o va ocupa, «de a cultiva specialitatea» sa, «de a face să propăşească interesele acestei universităţi şi de a contribui la înflorirea patriei române». Diplomele de doctorat ce se conferă de această Universitate sunt redactate în limba latină. Ele se eliberează de către Rectorat, după aproape o lună de la fiecare promoţie, în afară de cele în Medicină, care se trimit Decanatului spre a le elibera după îndeplinirea stagiului reglementar.[…]” [41]
Mărturia de mai sus exemplifica elocvent gradul de autonomie de care se bucura Universitatea „Regele Ferdinand I” de la Cluj, precum şi diferenţele structurale existente între aceasta şi celelalte universităţi din România Mare, până la adoptarea legii de unificare a învăţământului superior din 1932. Nu vom insista acum asupra tuturor caracteristicilor care au particularizat în perioada 1919-1932 Alma Mater clujeană faţă de restul centrelor academice româneşti, însă trebuie să subliniem faptul că ghidul Vătăşescu, fiind elaborat în 1928, a reuşit să expună marea majoritate a acestora în paginile sale.
Cum era şi firesc, prezentarea generală a universităţii clujene era urmată de o a doua secţiune, mai detaliată, care cuprindea descrierea facultăţilor sale componente, anume: Facultatea de Drept, Facultatea de Medicină, Facultatea de Litere şi Filozofie şi Facultatea de Ştiinţe. Pentru fiecare dintre acestea, Ioan Vătăşescu a făcut o prezentare-tip, foarte bine sistematizată, incluzând date despre personalul didactic, regulamentele de studiu, dar şi unele informaţii despre programul cursurilor. În cazul Facultăţii de Drept, autorul şi-a permis totuşi să depăşească limitele modelului, adăugând şi informaţii amănunţite despre examenele necesare pentru absolvire. Motivul era, din nou, specificul organizării Facultăţii de Drept de la Cluj, care mai păstra anumite elemente venind dinspre tradiţiile învăţământului superior din fostul Imperiu Austro-Ungar, după cum reiese din fragmentul de mai jos:
„Examenele la această Facultate se împart în fundamentale şi rigoroase. Cele dintâi, în număr de 3, se dau în fiecare an, după primii trei ani, în sesiunile reglementare. După ultimul examen fundamental, studentul e declarat absolvent al Facultăţii de Drept, cu care ocazie i se încheie caietul de cursuri, prin completarea ultimei file numite «absolutoriu». Cum însă la această Facultate nu se conferă gradul de licenţiat [sublinierea noastră], studentul urmează să mai depună încă 3 examene pentru obţinerea gradului de «doctor în drept» sau 2 examene pentru gradul de «doctor în ştiinţe politice». Aceste ultime examene pentru obţinerea doctoratului se numesc rigoroase.”[42]
Pentru ca imaginea Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj să fie cu adevărat completă, ghidul Vătăşescu oferea publicului-ţintă şi o a treia secţiune, anume una care cuprindea explicaţii şi amănunte despre infrastructura academică (cămine pentru studente şi pentru studenţi, biblioteci, restaurante), cât şi despre viaţa asociativă (atât cea a personalului universitar, cât şi cea a studenţilor).[43]
Capitolul al doilea al ghidului Vătăşescu continua apoi panorama învăţământului superior din Cluj cu prezentarea celorlalte academii şi institute care funcţionau în oraş. Rând pe rând, cititorii aflau date despre personalul didactic, programa de studii şi regulamentul de funcţionare de la: Academia de Înalte studii comerciale şi industriale, Academia de Agricultură, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, Şcoala de Arte frumoase. Nu era ocolit nici învăţământul superior al minorităţilor, atât de importante în viaţa Transilvaniei, fiind descrisă aici şi Academia de Teologie reformată, unitară.[44]
Raportându-ne la titlul şi la conţinutul Călăuzei studentului la Cluj, observăm că, prin cele două capitole pe care le-am analizat succint anterior, Ioan Vătăşescu îşi îndeplinise deja cu prisosinţă obiectivul de a oferi orientări cât mai exhaustive tineretului doritor să devină membru al comunităţii universitare din acest oraş, indiferent de instituţia aleasă. Cu toate acestea, autorul nu s-a limitat la acest nivel, ci, pornind de la premisa că la nivel naţional existau încă puţine lucrări care puteau să orienteze noile generaţii în alegerea studiilor superioare potrivite, respectiv în alegerea unei meserii ori cariere potrivite, a încercat să acopere acest gol.
Ghidul mai conţine aşadar încă două capitole, la fel de bogate în informaţii, care luau în discuţie învăţământul superior din România (capitolul al treilea) şi universităţile din Europa (capitolul al patrulea).
Dar care erau şcolile superioare, academiile ori universităţile din afara arealului Clujului şi mai ales cum erau prezentate aceste diferite categorii? Aşa cum am menţionat, Ioan Vătăşescu a inventariat succint în capitolul al treilea al ghidului, instituţiile de rang universitar care funcţionau pe atunci în România. Găsim aici câte un scurt istoric al centrelor academice din Bucureşti, Iaşi şi Cernăuţi, alături de o descriere restrânsă a facultăţilor şi/sau specializărilor oferite de către fiecare dintre acestea, dar şi câteva date despre rectorii şi decanii anului universitar 1927-1928. Imediat după cele trei mari universităţi, Ioan Vătăşescu a considerat necesar să adauge informaţii despre „universitatea populară N. Iorga de la Vălenii de munte, înfiinţată de 1 iulie 1908”, reliefând astfel, în mod indirect, influenţa educativă deţinută de această structură privată pe plan naţional.[45]
Capitolul al treilea se închidea cu o listă a şcolilor superioare din România care pregăteau intelectualitatea tehnică şi artistică, sau ofereau posibilitatea unor cariere vocaţionale: şcoli politehnice, de arhitectură, de agricultură, conservatoare de muzică, academii teologice etc.
În capitolul al patrulea, ghidul Vătăşescu evoca sistemul de învăţământ superior din Europa, încercând să răspundă nevoii „tuturor acelora care doresc să continue studiile sau să se perfecţioneze în vreo specialitate, în străinătate”.[46] Era o recunoaştere a importanţei fenomenului de peregrinatio academica, în urma căruia se formase şi continua să se formeze o mare parte a elitei româneşti. În mod firesc, şi Ioan Vătăşescu, la fel cum făcuse şi dr. V. Cimoca în Călăuza studentului în medicină…, a acordat cea mai mare atenţie situaţiei educaţiei universitare oferite de Franţa. Totuşi, Vătăşescu nu s-a limitat doar la oferta academică a Parisului, ci a inclus în secţiunea dedicată Franţei şi informaţii despre universităţile din provincie, ca de exemplu cele din Lyon, Montpellier, Bordeaux, Caen etc., chiar şi Alger. Tot aici erau menţionate diferitele cursuri ori şcoli universitare de vară organizate în Hexagon. În plus, autorul amintea şi existenţa prestigioasei şcoli de la Fontenay-aux-Roses, finanţată de către autorităţile statului român. La fel ca în restul volumului, se remarcă şi în această secţiune acurateţea şi precizia cu care Ioan Vătăşescu s-a documentat pentru a explica care erau avantajele şi/sau problemele pe care le putea întâmpina un tânăr român dornic să studieze în Franţa. Un exemplu elocvent sunt precizările următoare: „la universităţile franceze, şi în special la Paris, studenţii se împart în două categorii: înmatriculaţi, aceia care nu urmăresc decât dezvoltarea culturii printr-o achiziţie ştiinţifică, şi înscrişi, adică acei care urmăresc o diplomă sau un grad de Stat sau Universitate”.[47]
Prezentarea învăţământului superior din Franţa era urmată de prezentări similare ale altor ţări europene: Italia, Anglia, Spania, Elveţia, Austria, Germania şi Olanda. Mai mult chiar, ţinând cont de îndelungatele legături stabilite de-a lungul vremii între spaţiul transilvan şi spaţiul academic din fostul Imperiu Austro-Ungar, în secţiunea dedicată universităţilor austriece, Ioan Vătăşescu semnala pe scurt rolul important jucat de către asociaţia studenţilor români „România Jună” în primirea şi orientarea celor sosiţi la studii la Viena.[48]
Al cincilea şi ultimul capitol al Călăuzei studentului la Cluj cuprindea numeroase anexe deosebit de interesante. Găsim aici nu doar exemple ale formularelor tipizate folosite ori solicitate în cadrul universităţii clujene, dar şi o listă „pe specialităţi a domnilor profesori universitari de la cele patru universităţi [româneşti]”, valoros document pentru studierea intelectualităţii interbelice.[49]
După analiza atât de extinsă pe care am dedicat-o acestui ghid studenţesc elaborat de către Ioan Vătăşescu se impun câteva concluzii. În primul rând, volumul se remarcă prin profesionalismul cu care a fost redactat, fapt care demonstra indirect calitatea membrilor administraţiei universitare clujene din acei ani, şi în special a autorului său, secretar al rectoratului. Toate informaţiile prezentate erau clare, relevante pentru cititori şi scrise într-un stil accesibil. Mai mult, acestea erau verificate atât din punct de vedere practic, cât şi teoretic, reflectând experienţa lui Ioan Vătăşescu în contactul său zilnic cu studenţii şi profesorii, numeroasele legături ştiinţifice şi administrative întreţinute de către Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj cu instituţii similare din ţară şi străinătate, şi, nu în ultimul rând, documentaţia extinsă pe această temă la care putea avea acces autorul, din poziţia pe care o deţinea.
De asemenea, Călăuza studentului la Cluj oferea o perspectivă comparativă şi în acelaşi timp unitară asupra învăţământului superior din România, permiţând evidenţierea caracteristicilor regionale, a diferenţelor şi/sau a similarităţilor dintre centrele şi instituţiile academice. În plus, prin introducerea capitolului al patrulea, care discutase nivelul şi structura sistemului universitar din majoritatea statelor europene, era posibilă şi examinarea rolului şi locului universităţilor româneşti într-un context mai larg şi mai competitiv. Pentru tinerii interesaţi de alegerea celor mai potrivite variante educative şi de pregătire profesională, ghidul aşadar reprezenta un instrument valoros şi eficient, oferind o multitudine de date şi, în final posibilitatea unei decizii bine argumentate în favoarea unei anumite universităţi sau a alteia.
Valoarea ghidului Vătăşescu publicat în 1928 a fost demonstrată, dincolo de orice alte argumente, de durata în care acesta a rămas valabil. El a fost atât de temeinic alcătuit încât nici măcar nu a fost nevoie de reeditarea sa, sub forma clasicelor ediţii revăzute şi adăugite, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În schimb, universitatea clujeană a tipărit, în cursul anilor universitari care au urmat, scurte fascicole (mai precis mici broşuri de circa 20 de pagini) intitulate Adaos la Călăuza studentului la Cluj (informaţii pentru înscrieri), care aveau ca subtitlu precizarea: acest adaos întregeşte cu date noi cele publicate în ediţia Călăuzei studentului la Cluj din 1928. Restul datelor rămân în majoritate valabile [sublinierea noastră].[50] În fondul Bibliotecii Centrale Universitare clujene am identificat până în prezent doar două astfel de fascicole de completare, unul pentru anul universitar 1930-1931, iar celălalt pentru 1933-1934. Aceste broşuri actualizau de fapt procedurile şi tarifele de admitere, de studii şi cazare de la universitatea clujeană, reflectând prin urmare dinamica vieţii academice locale.
Cu toate că standardul stabilit de către ghidul Vătăşescu nu a fost depăşit pe tot parcursul perioadei interbelice, problematica condiţiei studentului la Cluj cuprindea aspecte atât de variate încât a continuat să suscite interes şi în anii’ 30. Dacă pentru prima generaţie de lucrări destinate orientării tinerilor veniţi la studii la Universitatea „Regele Ferdinand I”, iniţiativa redactării şi publicării a aparţinut, cum era şi firesc, corpului profesoral şi autorităţilor universitare, ulterior înşişi studenţii se vor implica direct în apariţia acestora.
În seria călăuzelor… pe care ne-am propus să le analizăm în articolul de faţă, următorul volum demn de menţionat a fost tipărit în cursul anului universitar 1930-1931. Intitulat, sugestiv, Călăuza studentului român la Cluj, acest ghid a fost elaborat de către Centrul studenţesc „Petru Maior”, care, aşa cum am amintit anterior, îşi asumase încă din 1919, de la înfiinţarea sa, sarcina de coordonare a studenţimii universitare clujene şi avea un rol deosebit de complex în comunitatea academică locală.
După mişcările studenţeşti antisemite declanşate în 1922, centrul „Petru Maior” trecuse printr-o perioadă destul de dificilă, intrând în conflict cu autorităţile universitare, deoarece liderii studenţilor au insistat pe păstrarea unei atitudini accentuat naţionaliste. Ca urmare, din 1925 centrului „Petru Maior” nu i-au mai fost recunoscute şi aprobate statutele de către Rectorat, el pierzându-şi astfel calitatea oficială de reprezentant al studenţilor în raport cu administraţia universităţii clujene. Deşi eliminată din interiorul Almei Mater, asociaţia a continuat să funcţioneze, sub o denumire uşor modificată, anume aceea de Societatea academică „Petru Maior”. Asociaţia generală a studenţilor creştini din Cluj, ea fiind recunoscută ca persoană juridică de către o hotărâre a Tribunalului Cluj, membrii ei putând fi „toţi studenţii creştini, care urmează la universitate sau la una din Academiile din Cluj”.[51]
În 1930, raporturile dintre organizaţia „Petru Maior” şi universitatea clujeană era destul de echivoce, am putea spune chiar semioficiale: astfel, societatea era menţionată în paginile Anuarului Universităţii, alături de celelalte organizaţii care îi grupau pe studenţi, însă prezenţa ei era însoţită de următoarele precizări (cu rol de avertisment): „Această societate, deşi este continuarea celei înfiinţată în anul 1862 în Budapesta, unde a jucat un rol important, nu mai este, în formaţia actuală la Cluj, recunoscută de autorităţile universitare. Ea continuă însă a funcţiona, ca reprezentanta studenţimii clujene, şi în ultimii doi ani se remarcă printr-o lăudabilă activitate culturală (conferinţe, etc.) şi de armonizare a vieţii studenţeşti”[52].
Tocmai de aceea, iniţiativa Societăţii „Petru Maior” de a publica amintitul ghid este una extrem de interesantă, meritând o cercetare aprofundată. Având în vedere contextul antemenţionat, tipărirea ghidului are multiple semnificaţii: pe de o parte, acest demers se înscrie în seria de acţiuni socio-culturale care menţineau „Petru Maior” în atenţia profesorilor şi studenţilor clujeni, asigurând implicit atragerea de noi membri. Pe de altă parte, volumul dovedeşte atât continuarea liniei naţionaliste a societăţii „Petru Maior”, cât şi atractivitatea crescândă pe care această orientare o avea în rândul tinerilor. Nu trebuie să uităm nici faptul că doar cu puţină vreme înainte de Călăuza studentului român… fusese publicat un almanah al tuturor organizaţiilor studenţeşti din Cluj, în frunte cu „Petru Maior”, almanah care aniversa zece ani de viaţă studenţească în Cluj, după unirea Transilvaniei cu România.
Ideea statului naţional, a elitelor naţionale forma de altfel motivaţia principală a editării noului ghid, după cum reiese din fragmentul următor:
„cu drept cuvânt universitarii noştri şi-au zis: ţara de mâine nouă ne aparţine. Avem datoria să pregătim ziua când va stăpâni generaţia noastră. Stăpânirea ne va fi nediscutată dacă puterea noastră se va întemeia pe bunăstarea fiecărui român. […] Deci, în concurenţa cu minoritarii şi în special cu jidanii, să dăm fratelui român tot ajutorul ce este în drept să-l aştepte de la noi: fie ca negustor, fie ca meseriaş, fie ca muncitor, ca industriaş. De la el, şi numai de la el, să cumpărăm; lui şi numai lui să-i dăm de lucru, spre a întări o clasă de mijloc românească, pe care se va sprijini prosperitate României de mâine, a acestei ţări pe care, mâine, numai noi studenţii români de astăzi suntem chemaţi a o conduce. Stăpâniţi de acest gând, care nu este decât prelungirea firească a purtării înaintaşilor jertfiţi pentru unitatea politică a neamului, studenţimea clujeană, prin comitetul centrului „Petru Maior”, la şedinţele din 12 martie 1929 şi 26 martie 1930, hotărăşte la propunerea preşedintelui Artur Anderco, tipărirea listei tuturor comercianţilor, meseriaşilor şi industriaşilor români din Cluj, spre a servi drept «călăuză» tânărului care îşi întregeşte cultura în universitatea noastră.”[53]
Tendinţele naţionaliste şi accentuat antisemite nu-i caracterizau însă exclusiv pe studenţii din societatea „Petru Maior” ci ele erau împărtăşite şi chiar încurajate şi de către o parte din personalul didactic universitar. Printre cei mai vehemenţi susţinători ai antisemitismului de la Universitatea clujeană îl găsim pe Ioan C Cătuneanu, profesor la Facultatea de Drept, unul dintre fondatorii mişcării Acţiunea Românească.[54] Profesorul Cătuneanu a acordat girul său ghidului de la 1930-1931, scriind în expunerea de motive a acestei publicaţii:
„o simplă socoteală evidenţiază importanţa broşurii. În Cluj, oraş cultural, cei 4000 de studenţi români cheltuiesc zeci de milioane dintre care cea mai mare parte merg în mâini străine. Or, este inadmisibilă perseverarea în situaţia actuală, ca studenţii, având ideologia naţionalistă cu nota antisemită preponderentă cristalizată, să îmbogăţească pe negustorii jidani. E cazul, spre exemplu, al lăptăriei din faţa Universităţii; sau al unui negustor de stofe şi în acelaşi timp proprietar de croitorie din Piaţa Unirii, care îşi recrutează clientela mai ales dintre studenţi. Editarea broşurii ar însemna inaugurarea unei campanii pe terenul economic, desigur cel mai important, şi ar succede afirmării electorale a elementului românesc din Cluj, constituit în bloc”[55]
Dincolo de argumentele extremiste ale discursului lui Ioan Cătuneanu, trebuie remarcat că profesorul evidenţia un aspect deseori neglijat atunci când se lua în discuţie condiţia studenţilor, anume puterea şi influenţa lor socio-economică. Din această perspectivă, Călăuza studentului român la Cluj reprezintă un exemplu atipic de ghid destinat studenţilor, el fiind mai degrabă un îndrumar de conduită publică sau politică pentru tineret, pe principiul „cumpăraţi numai de la români”, şi mai puţin un manual menit să familiarizeze cu toate regulile comunităţii academice.
Într-adevăr, conţinutul ghidului nu era altceva decât o listă atotcuprinzătoare a micilor întreprinzători şi meseriaşi, etnici români, care îşi desfăşurau activitatea în Cluj. Cititorul avea în faţă un inventar de agenţii comerciale, băcănii, bănci, restaurante, bărbieri şi coafori, ateliere de croitorie, mecanici, fotografi, librării şi tipografii, etc., cu capital şi personal românesc, un inventar cu o deosebită valoare documentară, deoarece oglindea nivelul la care ajunsese clasa de mijloc românească în Cluj, după aproape 10 ani de administraţie românească a acestui oraş. Deşi nu se poate estima care a fost impactul practic al lucrării, mai exact câţi din tinerii cărora le-a fost distribuită au acţionat în conformitate cu aceasta, adică au sprijinit „cu banul lor numai pe fratele român din comerţ, meserie sau orice altă ramură de activitate”[56], broşura merită luată în discuţie deopotrivă în cercetările privind condiţiile de viaţă şi activitatea studenţilor interbelici din Cluj, cât şi în cele privind istoria locală.
Călăuza studentului român la Cluj editată de asociaţia „Petru Maior” reprezintă nu doar o excepţie în cadrul tipologiei ghidurilor destinate studenţilor, ea semnalează totodată o importantă schimbare de paradigmă care va apărea treptat în privinţa statutului şi condiţiei studentului din România. Adoptarea în 1932 a noii legi a învăţământului superior din România Mare a impus o altfel de atitudine a autorităţilor universitare faţă de comunitatea studenţească. Legea educaţiei din 1932 şi regulamentul de aplicare al acesteia, adoptat în 1933 au instituit, pentru toate universităţile româneşti, obligativitatea creării unui aşa-numit Oficiu Universitar. Această structură, aflată în subordinea directă a rectoratului, avea drept scop: „informarea şi orientarea studentelor şi studenţilor în universitate; organizarea asistenţei medicale, psihologice şi sociale a studentelor şi studenţilor universitari şi realizarea orientării profesionale academice”.[57] Mai concret, prin atribuţiile sale de informare şi orientare Oficiul prelua o mare parte din rolul îndeplinit anterior exclusiv de publicaţii de felul ghidurilor şi/sau „călăuzelor” studenţeşti, iar prin cele referitoare la problemele medicale şi sociale, Oficiul îşi asuma responsabilităţi suplimentare, puţin dezvoltate până în acel moment, cu privire la situaţia tinerilor, pe perioada cât aceştia frecventau universitatea. Luând în considerare şi caracterul naţional, adică generalizat în toate universităţile din ţară, pe care avea să îl aibă Oficiul Universitar, era vorba atât despre o uniformizare a raporturilor dintre studenţi şi profesori, mai exact a drepturilor şi obligaţiilor reciproce, cât şi de o profesionalizare a acestora.
La Universitatea din Cluj, Oficiul Universitar a fost înfiinţat în octombrie 1934, iar după doi ani de zile, în iunie 1936, s-a aprobat de către Senatul Universitar regulamentul lui de funcţionare.[58] Autorităţile academice clujene au luat hotărârea de a organiza mai multe servicii specializate în cadrul Oficiului, tocmai pentru a răspunde în mod eficient cerinţelor impuse de lege, precum şi nevoilor unei populaţii crescânde de studenţi. Câteva dintre aceste servicii ne reţin atenţia, deoarece exemplifică felul în care s-a modificat activitatea de îndrumare a studenţilor. Astfel, fusese creat un Serviciu de informaţiuni şi documentare, destinat să dea
„informaţiuni şi îndrumări despre şi în viaţa universitară din ţară şi străinătate, precum şi informaţiuni cu caracter economic şi social studentelor şi studenţilor universitari . Biroul de informaţiuni va sta la dispoziţia studenţimii fie zilnic, fie de 2-3 ori pe săptămână, – după cum se va simţi nevoia – , în ore anume destinate acestui scop. În vederea bunei funcţionări a serviciului de informaţiuni şi documentare, Oficiul Universitar va avea o bibliotecă proprie de specialitate, care va cuprinde studiile şi cercetările de seamă despre organizarea învăţământului universitar şi a vieţii studenţeşti din ţară şi străinătate”.[59]
Un alt serviciu la fel de interesant şi de important era Serviciul de studii al vieţii universitare şi studenţeşti. Acesta îşi fixase ca misiune:
„să strângă date privitoare la organizare vieţii universitare şi studenţeşti. Seva studia îndeosebi: organizarea şi evoluţia învăţământului universitar din ţară şi străinătate, raporturile culturale interuniversitare, şomajul în profesiunile superioare, etc. Viaţa studenţească va fi studiată în variatele sale aspecte şi sub unghiu istoric. În vederea cunoaşterii obiective a vieţii studenţeşti, Oficiul Universitar va avea relaţii directe cu toate asociaţiile studenţeşti ale Universităţii (recunoscute de Senatul Universitar). Aceste asociaţii sunt obligate să dea orice informaţii li se vor cere din partea Oficiului Universitar”.[60]
Nu putem omite din enumerarea noastră nici Serviciul Orientării profesionale academice, care urma să se ocupe de îndrumarea studenţilor pentru „alegerea potrivită a facultăţii şi specialităţii înăuntrul Universităţii, în vederea unei pregătiri optime pentru viaţa profesională”.[61] Asistăm aşadar la o diversificare şi multiplicare a surselor şi modalităţilor prin care studenţii se familiarizau cu normele pe care trebuiau să le îndeplinească cât timp erau membri ai comunităţii academice. Mai mult, introducerea unui dialog regulat între organizaţiile studenţilor şi administraţia universitară avea în vedere o rezolvare mai rapidă a eventualelor probleme întâmpinate de către tineri, precum şi o responsabilizare mai accentuată a acestora din urmă faţă de statutul de student.
În concluzie, prin structura, atribuţiile şi personalul său, Oficiul Universitar a înlocuit şi a transformat profund, în a doua jumătate a anilor 1930, munca efectuată până în acel moment de către autorii sau editorii ghidurilor studenţeşti. Un exemplu semnificativ în acest sens îl reprezintă o publicație de specialitate apărută sub egida editurii Oficiului Universitar al Universităţii din Cluj în 1936, chiar anul începerii funcţionării efective a acestui organism. Lucrarea se intitula, sugestiv, Îndrumări universitare şi era prefaţată de rectorul de atunci al Universităţii clujene, profesorul de psihologie Florian-Ştefănescu Goangă. În termeni fără echivoc, rectorul Goangă explica în ce fel noul volum se diferenţia de iniţiativele anterioare, anume:
„[cartea] de faţă se încadrează în opera de asistenţă şi îndrumare a studenţilor. Ea tinde să dea – mai ales studentului începător – sugestii şi indicaţii ştiinţifice asupra modului cum trebuie să-şi conducă activitatea personală înăuntrul realităţilor universitare [sublinierea noastră]. […] Numai o persoană cu deplină sănătate şi echilibru psihic şi organic poate satisface multiplele şi variatele cerinţe ale mediului universitar. […] Iată de ce Oficiul Universitar a căutat să pună în «Îndrumările» de faţă problemele principale de rezolvarea cărora depinde reuşita în viaţa academică a tuturor celor ce intră în cetatea universitară”.[62]
Afirmaţiile profesorului Goangă erau confirmate de temele capitolelor care alcătuiau conţinutul Îndrumărilor universitare. Semnate de autori cu pregătire în medicină şi/sau psihologie, ca de exemplu profesorul Iuliu Haţieganu sau dr. Dimitrie Todoranu, aceste articole discutau despre „igiena vieţii studenţeşti”, „educaţia fizică în universitate” sau „tehnica muncii intelectuale”. Astfel, cititorii erau avertizaţi asupra pericolelor create în mediul universitar de sedentarism, de maladii precum tuberculoza sau bolile venerice şi, drept urmare, erau sfătuiţi asupra alimentaţiei sănătoase, a necesităţii de a echilibra studiul cu mişcarea fizică, etc.[63] De asemenea, în paginile acestei cărţi, studenţilor li se prezentau metode şi tehnici de lucru intelectual, fiindu-le explicat modul corect în care se elabora o fişă bibliografică, etapele necesare pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice sau felul în care se realiza corectura unui articol sau a unei cărţi care ajungea să fie publicată.[64]
Iată deci că studentul, în calitate de beneficiar al procesului educativ, şi mai ales eforturile lui de învăţare, au devenit la rândul lor subiect de investigaţie ştiinţifică, de cercetări sistematice, deopotrivă teoretice şi practice, din partea specialiştilor. Acest lucru dovedeşte nivelul şi ritmul rapid de dezvoltare atins în România interbelică de ştiinţe precum psihologia, pedagogia, sociologia, dar şi fiziologia, biologia sau medicina, cât şi dialogul interdisciplinar care începea să se stabilească între ele.
Concluzii
Ghidurile, Călăuzele, îndrumarele ori manualele de instrucţiuni destinate studenţilor din România interbelică oferă istoricilor un teren vast şi încă insuficient investigat. Pentru specialiştii în istoria universităţilor şi a intelectualilor, aceste tipuri de publicaţii reprezintă materiale valoroase şi relevante în creionarea unui portret cât mai complet şi mai nuanţat al lumii academice autohtone şi, în mod special, a unei categorii sociale specifice – cea a studenţilor -.
Studiul de caz realizat în articolul de faţă şi-a propus să definească şi să aducă elemente noi, inedite privind condiţia studentului clujean din perioada 1919-1940, iar lucrările analizate ne-au furnizat multe detalii care nu se regăsesc şi în alte surse arhivistice ori bibliografice.
Examinarea sistematică şi cronologică a diferitelor ghiduri elaborate la universitatea clujeană a evidenţiat de asemenea raporturile stabilite de-a lungul timpului între autorităţile universitare, studenţi şi profesori, dezvăluind dintr-o altă perspectivă dinamica şi fluctuaţiile lor. Mai mult, paginile diferitelor Călăuze… şi îndrumare reflectă rolul şi locul deţinut de universitate şi de membrii comunităţii universitare în cadrul oraşului Cluj, adăugând informaţii semnificative la istoria culturală, socio-economică şi chiar demografică a acestei localităţi.
Analizând atât numărul, cât şi caracteristicile tuturor broşurilor, ghidurilor şi îndrumarelor pentru studenţi tipărite la Cluj în anii interbelici, putem ajunge la câteva concluzii. În primul rând, constatăm că tema familiarizării tineretului cu specificul vieţii academice a reprezentat o preocupare constantă la universitatea românească întemeiată în capitala culturală a Transilvaniei în 1919. În al doilea rând, se pot identifica mai multe stadii în cadrul acestei activităţi. Anii 1928, când debutează publicarea de astfel de ghiduri studenţeşti, marchează etapa în care universitatea clujeană se afla într-un proces de (re)organizare a activităţii sale, trecerea de la modelul academic austro-ungar spre cel de tip francez fiind în plină desfăşurare. Pragmatismul, minuţiozitatea şi viziunea atotcuprinzătoare întâlnite atât în cadrul chestionarului elaborat de comisia Popescu-Voiteşti, a Călăuzei… scrise de dr. V. Cimoca, cât şi a Călăuzei… lui Ioan Vătăşescu constituie o mărturie elocventă asupra profesionalizării gradate a corpului academic şi administrativ universitar de la Cluj, precum şi a transformărilor instituţionale care au dus la impunerea Universităţii „Regele Ferdinand I” ca un actor important în sistemul de învăţământ românesc. După o scurtă perioadă de tranziţie, pe care o putem asocia cu ghidul studenţesc publicat de către Societatea academică „Petru Maior”, ajungem, în a doua jumătate a anilor 1930 în etapa deplinei maturităţi a universităţii clujene, a profesionalizării sale complete. Acum, studentul nu mai însemna doar publicul-ţintă, un simplu cititor al diferitelor îndrumare, ci ajunsese un partener activ în elaborarea acestora, devenind atât cel care dicta conţinutul lor, ca urmare a studierii şi analizării cu metode ştiinţifice a nevoilor sale, cât şi cel căruia îi erau destinate aceste lucrări.
Evoluţia ascendentă a lumii academice româneşti, şi implicit clujene, începută în anii interbelici, o evoluţie probată şi prin tipologiile atât de variate ale ghidurilor şi cărţilor de instrucţiuni destinate studenţilor, nu va fi însă una de durată. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi apoi instaurarea comunismului au stopat brutal acest proces, mărind decalajele faţă de mediul universitar european şi fragilizând condiţia studentului din ţara noastră. Rămâne ca noi cercetări ale specialiştilor să stabilească în ce măsură standardele şi tradiţiile impuse în şi pentru comunitatea studenţească din România de perioada 1919-1940 s-au perpetuat de-a lungul timpului şi i-au modelat pe tinerii de azi.
NOTE:
[1] Serbările pentru inaugurarea universităţii din Cluj, 31 ianuarie-2 februarie 1920, Bucureşti, Atelierele Cartea Românească S.A., 1920, p. 27-28. (Fragment din discursul rostit de rectorul Sextil Puşcariu la ceremonia din 31 ianuarie 1920).
[2] Printre cei care au studiat problema şi au oferit date statistice despre numărul total al studenţilor înscrişi la Universitatea clujeană se numără: Onisifor Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, Bucureşti, Atelierele Grafice Cultura Naţională, 1929, p. 102-110; Lucian Năstasă, „Ghetouri în amfiteatre” în A. Ghiţă, Dragoş Zdrobiş, Andrei Zador (ed.), File din istoria evreimii clujene, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011, p. 37-38; Marcela Sălăgean, „Universitatea din Cluj între 1919 şi 1944”, în O. Ghitta (coord.), Istoria Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2012, p. 174. Trebuie de asemenea consultată şi colecţia anuarelor universitare clujene din anii 1919-1940.
[3] O. Ghibu, op. cit., p. 109. Ghibu a calculat media pe anii 1919-1929 ca fiind de 2461,5 studenţi.
[4] Anuarul Universităţii din Cluj, anul I (1919-1920), Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1921, p. 15.
[5] Lucian Năstasă, op. cit., p. 37-38.
[6] Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică (1860-1918), Bibliotheca Musei Napocensis, XVII, Cluj-Napoca, 1998, p. 33-74; Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 269-320.
[7] Adrian Ivan, „Societatea de lectură literar-socială a studenţilor români din Cluj şi tendinţe de organizare naţională a studenţimii române”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Historia, vol. XXXVII, nr. 1-2, 1992, p. 135-136.
[8] Vezi în acest sens: Octavian F. Popa, „Carmen Saeculare”, în Almanahul Societăţii academice «Petru Maior», al Societăţilor pe facultăţi şi academii şi al cercurilor studenţeşti regionale din Cluj, Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1929, p. 116-118; Emil Dandea, „Mişcările studenţeşti din anul 1918” , în op. cit., p. 96-97.
[9] Statutele Societăţii Studenţilor în Medicină de la Cluj înfiinţată la 13 noiembrie 1919, Cluj, Tipografia Alexandru Anca, 1919, p. 1-17. Decanatul Facultăţii de Medicină şi Senatul Universităţii clujene au recunoscut oficial această societate studenţească la sfârşitul lunii decembrie 1919.
[10] Fondul arhivistic al Societăţii „Petru Maior”, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj – Napoca, (de acum înainte BCU Cluj-Napoca), dosar procese verbale 1919, procesul verbal din 18 XI 1919, nenumerotat.
[11] Ibidem.
[12] Ceilalţi membri desemnaţi cu această ocazie vor fi: Silviu Cărpinişanu (Litere) – secretar general (înlocuit la 17 februarie 1920 cu Ioan Muşlea); Octavian Buzea (Drept), Mereţ (Medicină) şi Simion Prelipceanu (Ştiinţe) – notari; I. Roxin (Farmacie) – casier; Trifu Baba (Ştiinţe) şi Adam Popa (Drept) – bibliotecari; Nic. Bela (Medicină) – controlor; Neguş (Drept) – vicepreşedinte, ales doar în 3 decembrie 1919. Vezi Fondul arhivistic al Societăţii „Petru Maior”, BCU Cluj-Napoca, dosar procese verbale 1919, procesul verbal din 19 XI 1919, nenumerotat.
[13] Fondul arhivistic al Societăţii „Petru Maior”, BCU Cluj-Napoca, dosar procese verbale 1919, procesul verbal din 19 XI 1919, nenumerotat.
[14] Eugenia Glodariu, op.cit., p. 51-64; idem, „Înfiinţarea, organizarea şi activitatea desfăşurată de Societatea «Petru Maior» a studenţilor români din Budapesta”, în Acta Musei Napocensis, vol. XIII, 1976, p. 505-522.
[15] O descriere a înfiinţării şi activităţii acestor asociaţii studenţeşti în: „Almanahul Societăţii academice «Petru Maior», al Societăţilor pe facultăţi…”, 1929, p. 185-298.
[16] Ana-Maria Stan, „Forme de organizare ale centrului studenţesc «Petru Maior» de la Universitatea din Cluj între 1919-1925”în Societate şi civilizaţie, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2002, p. 598-620.
[17] Fondul arhivistic al Societăţii „Petru Maior”, BCU Cluj-Napoca; Dosar 1919-1920 – procese verbale, proces verbal din 9 XI 1920, şedinţa plenară a centrului “Petru Maior”; Fond cit., Statutele centrului studenţesc, 27 decembrie 1921, titlul VI, art. 13-16 şi titlul VIII, art. 69; Fond cit., Dosar 1923-1924 – acte justificative pentru sumele ieşite, citaţie tip pentru debitorii centrului “Petru Maior”, semnată de preş Ion I. Moţa, Cluj, 14 VII 1923.
[18] Detalii la Valentin Orga, Moţa. Pagini de viaţă, file de istorie, Editura Argonaut, 1999, p. 169-197; Maria Someşan, Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade şi documente, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 84-98; Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 206-214.
[19] Fondul arhivistic al Societăţii „Petru Maior”, BCU Cluj-Napoca, dosar 1923 – Colecţia afişelor intrate, afiş intitulat Apel către toţi românii!, nedatat.
[20] Proces verbal al Senatului Universitar al Universităţii din Cluj, 7 decembrie 1922, în Lucian Năstasă, (ed.), Antisemitismul universitar în România (1919-1939). Mărturii documentare, Editurile ISPMN/Kriterion, Cluj-Napoca, 2011, p. 211-212. În acest document se spunea, la punctul nr. 7: „Comisiunea instituită de Senat în şedinţa de la 10 noiembrie, cu scopul de a studia starea studenţimii din toate punctele de vedere, va începe lucrările. […] D-nii studenţi sunt rugaţi să comunice direct şi prin societăţile lor toate lămuririle şi trebuinţele pentru a putea înfăptui o muncă paşnică şi rodnică.”
[21] Chestionar privitor la starea materială şi morală a tinerimii academice din Cluj, Cluj, Tipografia Ardealul, 1923, p. 32.
[22] Ibidem,p. 6.
[23] Ibidem, p. 8 şi p. 10.
[24] Ibidem, p. 12-14.
[25] Ibidem, p. 20-22.
[26] După revoltele studenţeşti antisemite din 1922-1923, conducerea universităţii clujene a acordat pe parcursul anului universitar 1923-1924 un număr de 180 de burse băneşti studenţilor, iar pentru 570 de studenţi s-au acoperit, prin diferite forme de ajutor financiar, costurile cazării în cămine. Mai mult, în ianuarie 1925 s-a cumpărat o clădire, unde urmau să fie create încă 50 de locuri noi de cazare pentru studente. Vezi în acest sens: Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1923-1924, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1925, p. 37; Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1924-1925, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, p. 9. De asemenea, în Cluj s-au înfiinţat mai multe societăţi de binefacere care aveau ca scop ajutorarea studenţilor săraci, în special a celor creştini. Dintre acestea, s-a remarcat „Reuniunea Femeilor Creştine”. Date despre activitatea ei la Ana-Maria Stan, „Asociaţionism cultural şi academic în perioada interbelică: «Reuniunea Femeilor Creştine din Cluj», 1925-1931”, înHistoria Universitatis Iassiensis, Iaşi, nr. I, 2010, p. 131-150.
[27] V. Cimoca, V. Mártonffy, Călăuza studentului în medicină la Universitatea din Cluj, Editura Librăriei Lepage, Cluj, 1928, p. 4-5.
[28] Ibidem, p. 6-25.
[29] Ibidem, p. 26-36.
[30] Ibidem, p. 40 şi p. 42.
[31] Date privind circumstanţele înfiinţării şi activitatea Cercului Ronsard la Ana-Maria Stan, „Aspecte din activitatea francofonă şi francofilă a «Cercului Ronsard» în Clujul interbelic”, Ţara Bârsei, nr. 8, Braşov, 2009, pp. 195-199.
[32] V. Cimoca, V. Mártonffy, op. cit., p. 56.
[33] Ibidem, p. 57 şi p. 60.
[34] Ibidem, p. 63.
[35] Ioan A. Vătăşescu, licenţiat în litere la Sorbona, a lucrat la Rectoratul universităţii clujene între anii 1924 şi 1947. Arhivar, apoi secretar, Vătăşescu a devenit secretar general al Rectoratului la 1 aprilie 1937 şi a fost epurat din universitate în 1947, în urma unui conflict cu profesorul Emil Petrovici, primul rector comunist al Universităţii.
[36] Ioan A. Vătăşescu, Călăuza studentului la Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1928, p. 3-5.
[37] Ibidem, p. 4-5.
[38] Ibidem, p. 16-17.
[39] Potrivit bibliografiei de la finalul „Călăuzei studentului la Cluj”, Ioan A Vătăşescu a consultat două lucrări dedicate special oraşului Cluj, apărute după unirea Transilvaniei cu România, şi anume: V. Lazăr, Clujul, Editura Cultura Naţională, 1923 şi P. Borteş, Călăuza oraşului Cluj, Cluj, Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1923.
[40] Ioan A. Vătăşescu, op. cit., p. 39-73.
[41] Ibidem, p. 51.
[42] Ibidem, p. 75-76.
[43] Ibidem, p. 132-159.
[44] Ibidem, p. 159-183.
[45] Ibidem, p. 184-190.
[46] Ibidem, p. 5.
[47] Ibidem, p. 193.
[48] Ibidem, p. 216.
[49] Ibidem, p. 235-255.
[50] Adaos la Călăuza studentului la Cluj (informaţii pentru înscrierile pe anul şcolar 1930-1931), p. 1.
[51] Vezi în acest sens: „Almanahul Societăţii academice «Petru Maior», al Societăţilor pe facultăţi…”, 1929, p. 127-128; Ana-Maria Stan, „Forme de organizare ale centrului studenţesc «Petru Maior» de la Universitatea din Cluj între 1919-1925”în Societate şi civilizaţie, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2002, p. 612-620.
[52] Anuarul Universităţii „Regele Ferdinand I” Cluj pe anul şcolar 1930-1931, Institutul de Arte grafice Ardealul, Cluj, 1931,p. 342.
[53] Călăuza studentului român la Cluj, Tipografia Cartea Românească, f. a., p. 4-5.
[54] Date despre biografia profesională şi politică a lui Ioan Cătuneanu la Maria Ghitta, „Interwar Anti-Semitic Ideologists in Transylvania: A Professor and a Student”, Transylvanian Review, vol. XV, nr. 3, 2006, p. 89-109.
[55] Călăuza studentului român…, p. 6-7.
[56] Ibidem, p. 7.
[57] Regulamentul de organizare şi funcţionare al Oficiului Universitar al Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1936, p. 3.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem, p. 3-4.
[60] Ibidem, p. 7.
[61] Ibidem, p. 6.
[62] Îndrumări universitare, Editura Oficiului Universitar al Universităţii din Cluj, Cluj, 1936, p. V-VI.
[63] Dr. M. Zolog. Dr. O. Comşia, „Igiena vieţii studenţeşti”, în Îndrumări…, p. 6-22.
[64] D. Todoranu, „Tehnica muncii intelectuale”, în op. cit., p. 77-132.
Lasă un răspuns