„Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi rai, tinere!”

„Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi rãi, tinere!“

extras din  Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu, Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind, Ed. Curtea Veche

Nume: Viola Kiss
Data și locul nașterii: 20 martie 1933, Peștișu-Mare, Hunedoara Studii: liceale
Ocupație: învãțãtoare
Vârstã: 70 de ani (la data interviului) Domiciliu: Peștișu-Mare, Hunedoara

Într-un sat de la poalele Munților Poiana Ruscã, lângã ruinele unei mori de apã, trãiește soția morarului de pe Cerna, Kiss Viola, „doamna învãțãtoare“, cum o știe un sat întreg. O doamnã al cãrei destin a purtat-o pe cele mai neașteptate cãi pe care viața te poate purta. S-a nãscut în vecinãtatea unui castel, iar copilãria și-a trãit-o în sânul unei familii de țãrani avuți. Tinerețea și-a petrecut-o între bãncile școlii și ceaiurile și balurile care se țineau în grãdina castelului. Odatã, la un bal, avea sã cunoascã și un tânãr licean, chipeș și foarte admirat de fete, care avea sã-i devinã soț. „I-am fost prezentatã de trei ori și tot nu-și aducea aminte cum mã cheamã“, își amintește acum bãtrâna.

Urmând sfatul unui mic industriaș, tatãl tinerei Kiss Viola a fãcut toate sacrificiile pentru ca fiica lui sã urmeze școala. Avea sã devinã prima din sat care a urmat un liceu. Fãcuse pedagogia, meseria pe care și-a dorit s-o facã din prima clipa când a pãșit într-o clasã. Comuniștii aveau s-o împiedice sã profeseze, considerând cã o fiicã de chiabur nu poate sã-i învețe carte pe copii. Dupã ani în care nu a pus piciorul într-o clasã avea sã devinã, în sfârșit, învãțãtoare. Ajunsese mândria peștișenilor, o fiicã a satului devenitã învãțãtoare. Timp de treizeci de ani, plinã de har și dragoste pentru copii, avea sã-i învețe pe consãtenii ei tainele scrisului și ale socotitului. Trãind înconjuratã de copii la școalã, destinul nu i-a oferit aceeași satisfacție și acasã. Pe când avea doar 11 ani rãmãsese singurã la pãrinți dupã ce sora ei a murit subit. Douãzeci de ani mai târziu avea sã-și îngroape și fiica, o copilã în vârstã de doar 13 ani. Moartea acesteia avea s-o ducã de mai multe ori pe paturile spitalelor și între firele scaunului de electroșocuri. Pe cale sã-și piardã mințile, s-a luptat cu nebunia și a învins-o, revenind alãturi de cei dragi. Acum, la șaptezeci de ani, „doamna învãțãtoare“ ne spune cum a reușit sã înfrunte durerea pe care destinul i-a hãrãzit s-o îndure: „Optimismul, asta m-a ținut în viațã“.

*

— Doamnã Kiss, ați trãit un destin cum puțini au avut ocazia. Timp de peste șaptezeci de ani ați cunoscut fericirea, dar și suferințã în cele mai crude forme ale sale. Dincolo de toate acestea, iatã-vã trãindu-vã bãtrânețea fericitã. Am auzit multe despre dumneavoastrã. Aici, în aceastã micã comunitatea a peștișenilor, sunteți un personaj. Toatã lumea o cunoaște pe „doamna învãțãtoare“ sau „tanitó néni“, cum vã strigã și acum deopotrivã consãtenii dumneavoastrã români și maghiari, fie cã le-ați fost învãțãtoare, fie cã nu. Aș vrea sã aflu de la dumneavoastrã cum v-ați trãit viața și care este rețeta pe care ați folosit-o pentru a învinge suferința. V-ați nãscut așadar în Peștișu-Mare, o micã localitatea de la poalele Munților Poiana Ruscã. Acum câți ani?

— Acum șaptezeci de ani, dar mai întâi vreau sã-ți spun ceva. Azi cel mai mare dar pe care ai putut sã mi-l faci de ziua împlinirii a cincizeci de ani de când m-am cãsãtorit…

— Este o surprizã și pentru mine. Chiar nu știam cã se împlinesc cincizeci de ani de la cãsãtoria dumneavoastrã. Iatã, așadar o dublã sãrbãtoare…

— Da, o dublã sãrbãtoare. Exact azi se împlinesc 50 de ani de când așteptam cu multe, multe emoții ca soțul meu sã mã conducã la bisericã. Deosebirea era cã atunci eram foarte fericitã, foarte bucuroasã, acum nu sunt supãratã cã au trecut atâția ani, dar totuși multe, multe s-au schimbat în sentimentele mele. Era o zi ca în basme, însoritã, dar și mohorâtã, ceațã, poate, și picuri de ploaie. Exact viața mea este oglinditã în acea zi. Vã mulțumesc din suflet cã tocmai azi ați venit la mine  în  vizitã.

— Și eu vã mulțumesc. Haideți sã vorbim despre începuturile vieții dumneavoastrã. V-ați nãscut așadar acum…

— M-am nãscut acum șaptezeci de ani, în 1933, 20 martie, în Peștișu-Mare, atunci, plasa Hunedoara. Șapte ani am stat acasã alãturi de pãrinții și bunicii mei.

— Cine erau pãrinții dumneavoastrã?

— Pãrinții mei erau simpli țãrani. Lucrau în agriculturã. Aveau destul pãmânt, deci nu erau sãraci, dar erau țãrani. La șapte ani m-au înscris în Școala Elementarã din Peștișu-Mare, secția maghiarã.

— Era o practicã obișnuitã ca la școalã sã fie înscriși copiii de simpli țãrani?

— Opt clase erau obligatorii. Opt clase trebuiau sã facã toți copiii. Era școalã chiar la noi, în Peștiș, secție de maghiarã și secție de românã. Dupã ce am terminat cele patru clase de școalã elementarã, în 1944, pãrinții mei m-au înscris la Cluj, la Liceul Reformat de Fete.

— Sã înțeleg cã pãrinții dumneavoastrã erau etnici maghiari…

— Și pãrinții, și bunicii, toatã familia mea. Sã revin, tatãl meu a fãcut armata în Lugoj, la Unitatea 13 Cãlãrie, dar atunci a stat în gazdã la un mic industriaș, un tâmplar, care i-a dat un sfat. I-a spus: „Sándor, câți copii vei avea, la toți sã le dai școalã. Școala este baza vieții, baza viitorului.“ Știa cã de la țarã nu prea mergeau copii la liceu. Așa a fãcut tatãl meu. Am fost primul copil din Peștiș care a mers la liceu.

— Iatã cã sfatul micului industriaș la care a stat în chirie tatãl dumneavoastrã v-a marcat pentru tot restul vieții…

— Da, așa este. Dupã mine au mers la liceu și fetele preotului din sat.

— Ați fost ca o deschizãtoare de drumuri, de mentalitate pentru toți locuitorii acelei mici comunitãți.

— Da, așa a fost și, vã spun, îi datorez acest lucru tâm- plarului respectiv și, mai ales, lui tata care, chiar în timpul rãzboiului, a fãcut toate sacrificiile ca sã mã trimitã la școalã.

— Aveați și frați pe atunci?

— În acea perioadã nu am avut, pentru cã sora mea murise deja. Cu doi ani înainte de a pleca eu la Cluj. Era mai micã, era în clasa I sau a II-a, așa ceva, și, subit, în douã zile, a fost dusã. Am rãmas singurã…

— Câți ani aveați atunci?

— Câți ani aveam? Șapte și cu patru, unsprezece.

— Ați terminat școala și ați ajuns la Cluj.

— La Cluj am stat patru ani la internat. Am schimbat douã internate. În acea perioadã nu se putea în gazdã și nu aveam nici posibilitatea materialã. De aici îmi aduc aminte de un mic eveniment hazliu. Când m-am dus prima datã a tre- buit sã luãm de acasã toate alimentele pentru un an întreg.

— Înțeleg cã era o cantinã acolo unde se fãcea mâncare din cele aduse de acasã de copii?

— Da, duceam toate alimentele de la cartofi, la fãinã, ouã, toate alimentele… Mergând cu încã o colegã și cu fata preotului, pãrinții mei și ai lor au luat un camion cu care ne-am dus la Cluj. Am înnoptat pe Feleac și vedeam cã vin în fața mea mașini care stingeau lumina, o aprindeau, stingeau lumina, o aprindeau. Eu, în gândul meu, îmi ziceam: „Uite ce oameni cumsecade, cum se salutã“. Prima datã când am ieșit din sat și am mers cu mașina, am crezut cã ei se salutã, dar de fapt erau semnale obligatorii, stingeau farurile ca sã nu se orbeascã reciproc. Pe urmã, am auzit cã este vorba despre aceasta. De la Cluj, având o mentalitate de țarã, crescutã de niște pãrinți agricultori, nu am vrut sã continui liceul într-o școalã mixtã și vroiam neapãrat sã continui într-un liceu pedagogic. Vroiam sã mã fac învãțãtoare. Eu vroiam numai un liceu de fete. Și așa am ajuns la Odorheiu Secuiesc, unde atunci era un liceu numai de fete. Aici, când m-am dus sã dau admitere, am trãit iar un episod pe care mi-l amintesc.

—  În ce an se întâmpla aceasta?

— În 1948.

—  Imediat dupã rãzboi.

— Da, imediat dupã rãzboi. Mergând la liceu la admitere cu mãtușa mea, ea era mai umblatã, mai dezghețatã, ea m-a dus la Odorheiu Secuiesc, a stat cu mine, mã rog, ea m-a îngrijit. Mergem la liceu și așteptãm în poartã și deodatã aud pe stradã pe cineva strigând: „Viola, Viola, te Viola!!!“ Eu, miratã, mi-am zis: „Cine Dumnezeu mã cunoaște pe mine aici pentru cã eu niciodatã n-am fost în Odorhei!?“ Ce vã închipuiți. Un car care transporta apã mineralã era tras de niște bivolițe. Și pe una dintre bivolițe o chema ca pe mine, Viola. N-o sã uit niciodatã ce am gândit eu atunci cã pe mine mã cunoaște cineva în Odorheiu Secuiesc. De terminat liceul l-am terminat în ’52. Am trãit multe evenimente în acești patru ani de liceu pedagogic…

— Care au fost cele mai plãcute momente din acest episod al vieții dumneavoastrã?

— În primul rând cel mai plãcut eveniment și cel mai durabil din viața mea, sã zic așa, atunci, în anul acela, l-am cunos- cut pe soțul meu. Înainte de a pleca la liceu, în vara acelui an, la noi în sat se organizau așa-numitele nedei, un soi de baluri, „majális“, li se zicea atunci. Eu m-am dus la bal, bineînțeles, fiind o domnișoarã de 15 ani, numai bunã de mãritiș.

— Unde anume se țineau aceste nedei?

— Se țineau în așa-numitul Parc Barcsay. Barcsay era un soi de conte, un nobil din zonã. Nu era singurul, la patru kilo- metri de satul nostru era domeniul unui alt nobil. Bunica mea îmi povestea despre acest Barcsay cã avea „Cheia de aur“ cu care putea sã meargã pânã la Palatul Regal din Viena…

— Adicã avea toate ușile deschise, liberã trecere pânã la palatul din Viena?

— Da, da, exact. Era un nobil de rang înalt al Transilvaniei… Așa, și m-am dus la bal.

— Înseamnã cã acest nobil avea un castel…

— Da, un castel, cu un parc în jur, ca în povești. Era un castel mare, cu un parc întins, plin de arbori seculari, cu multe flori, cu un ring de dans pentru balurile acestea care se repetau de douã–trei ori pe an. Castelul era înconjurat numai de copaci, arbuști mici. Ce era deosebit pentru mine era cã acest Parc Barcsay era învecinat cu grãdina bunicilor. Și grã- dina lor era tot un parc, o prelungire a Parcului Barcsay. Îmi aduc aminte, avea în grãdinã, în fața casei, șapte brazi bãtrâni, de zeci de ani. Grãdina bunicilor era învecinatã cu Parcul Barcsay, numai un gard și un mic drumeag de țarã ne despãrțea. Puteam trece, practic, direct din grãdina noastrã în grãdina nobilului Barcsay.

— Deci ați copilãrit în vecinãtatea unui castel, a unei familii nobiliare.

— Da, da, despãrțiți de un mic drum de țarã…

— Rãmãsesem la episodul balului.

— M-am dus la bal cu fetele preotului și cu încã o prietenã din școala elementarã. Când am ajuns în curtea balului, prietena mea îmi zice: „Haide sã-ți fac cunoștințã cu cineva!“ Acest cineva era un bãiat de liceu din satul vecin, nu primul din sat, cãci fãcuse școalã și fratele sãu mai mare, dar provenind dintr-o familie mai înstãritã. Eu, ca domnișoarã, auzisem înainte cã este în Cristur un bãiat la liceu, frumos, care danseazã bine. O micã parantezã aș vrea sã fac. Eu eram foarte mare dansatoare. În toatã viața mea am iubit trei lucruri: dansul, muzica și natura. Astea m-au cãlãuzit și în bucurie, și în necaz, și în toatã viața. Chiar și în momentul acesta dacã aud o muzica bunã, un tangou frumos, un vals frumos, parcã aș dansa. Dar nu mã mai ajutã picioarele.

— Așa, ați ajuns la bal. Ați auzit de tânãrul licean chipeș din satul vecin…

— Și m-au dus sã-mi facã cunoștințã. Din pãcate, era puțin, puțin înfumurat. Am fãcut cunoștințã, am dansat…

— Provenea dintr-o familie mai înstãritã decât a dumneavoastrã?

— Da, tatãl lui era morarul satului Cristur. Era o familie înstãritã. Avea și un frate care terminase liceul pedagogic la Aiud și erau dintr-o familie bunã. Am dansat câteva dansuri și, apoi, a dispãrut Fãt-Frumos și eu am rãmas doar cu gustul lui. Câteva zile mai târziu merg la oraș, în Hunedoara, șase kilometri de satul meu, și pe cine vãd eu în oraș, în vârful unei cãruțe pline de saci care mergea la piațã? Pe „prietenul meu“. Acum eu deja îl consideram o cunoștințã. Era cu mine și fata preotului pe care el o cunoștea dinainte sã mã cunoascã pe mine. Vãzând-o pe fata preotului, a sãrit din cãruțã și a venit la noi. Mi se face cunoștințã a doua oarã cu el, cãci nu-și mai amintea de mine… Nu poate sã rãmânã cu noi cã trebuia sã meargã cu taicã-sãu la târg.

Apoi, a venit toamna, eram admisã la liceul pedagogic și trebuia sã plec la Odorheiu Secuiesc. Se apropia 15 septembrie. Pe timpul acela noi, fetele, când ne spãlam pe cap, aduceam apã din râul Cerna ca sã avem pãrul lucios… Și, într-o sâmbãtã, eu vin cu bidonul de apã de la râu și trec pe lângã bisericã. Acolo era a doua fatã a preotului cãreia Lehel îi fãcea curte foarte serios, iar ea era tare mândrã. Se face treaba cã ea mã cheamã sã merg la ei. Mã duc și-mi face cunoștințã cu Lehel a treia oara. Tot nu-și amintea de mine, atât eram de micã și de neînsemnatã cã nu-și aducea aminte cã i-am mai fost prezentatã de douã ori. Acolo, din discuții, reiese cã mã duc peste câteva zile la Odorheiu Secuiesc și o verișoarã bunã de-a lui mergea tot acolo unde urma sã termine liceul. Discutãm vreo zece minute, apoi eu plec cu bidonul… Dupã aceea un bun amic de-al meu, cu care dansam împreunã, mã vede și fuge dupã mine. „Stai, stai, stai sã-ți spun ceva“, urlã el dupã mine. „Ce s-a întâmplat, Jóska?“, îl întreb. Îmi zice: „Tu, sã știi cã bãiatul ãsta s-a interesat de tine, cã cine ești, de unde ești, cum te cheamã.“ Nici numele nu și l-a mai amintit, deși îi fusesem prezentatã de trei ori… Și mai îmi zice Jóska cã domnișoara, așa i se adresau fetei preotului, era foarte supãratã cã ce te intereseazã și așa mai departe… Din momentul acela a început sã-și aducã aminte de mine și sã mã curteze. Pânã în 1953 eu nu m-am mai scãpat de el. Asta timp de aproape cinci ani.

— El fiind elev sau student?

— Nu a reușit sã facã facultatea pentru cã tatãl sãu era chiabur. A fost dat afarã din clasã și, în anii aceia, copiii de chiaburi nu puteau sã facã facultate.

— Erau prigoniți de regimul comunist.

— Da, așa… A fost pregãtit sã facã medicina la Târgu-Mureș, dar, dupã șase luni, a fost exmatriculat. Dar eu nu am mai scãpat de el. Am rãmas împreunã, ne-am cãsãtorit. Suntem și azi.

— Deci v-ați cãsãtorit cu tânãrul chipeș, admirat de toate fetele din satele din împrejurimi…

— Bineînțeles, în cei patru ani de liceu cât am stat la Odorheiu Secuiesc, m-a vizitat de multe ori. Era foarte simțit și finuț. A fost un adevãrat cavaler care fãcea o adevãratã curte, ca pe timpurile acelea, cu flori, cu plimbãri, cu ciocolatã. Apropo de ciocolatã, mi-am adus aminte cã prima datã când am mâncat o bucatã de ciocolatã a fost în Parcul Barcsay. Aproape sãptãmânal, joia, noi, copiii țãranilor din împrejurimi, eram invitați la castel unde eram serviți cu diferite dulciuri, bomboane, ciocolatã, prãjituri, creme. Doamna Barcsay era de o frumusețe rarã. O admiram întotdeauna când ieșea din parc în sat într-o trãsurã trasã de patru cai. Avea niște cai albi care o sã-mi rãmânã în gând toatã viața mea și cum mergea dumneaei într-o ținutã… Precum o doamnã adevãratã. Ei, și dânsa ne invita joia la castel și ne întrețineam, vorbea cu noi. Ne jucam… Acolo am vãzut pentru prima datã mingi adevãrate, pãpuși adevãrate, nu ca ale noastre pe care le fãceam din zdrențe… Dupã ce i-a murit fiica, dânsa a plecat la Budapesta și s-a recãsãtorit, iar domnul Barcsay a rãmas în Peștiș, în castel, pânã în ’64–’65, nu-mi aduc aminte exact când a murit. El a fost lãsat de comuniști sã locuiascã în castel pentru cã a fost un moșier foarte cumsecade cu țãranii. Nu-și bãtea joc de ei, era tare cumsecade. L-au lãsat în castel pânã când a murit. Chiar atunci când trãia, comuniștii i-au luat din casã niște lucruri, niște mese pe care le-au dus la sediul partidului de la Deva, chiar și la Peștiș. Îmi aduc aminte cã erau scaune sculptate în Peștiș. Totuși el a fost lãsat sã trãiascã la castel, acolo a murit, acolo a fost îngropat. A fost un om foarte cumsecade.

— Așadar, ați terminat liceul, v-ați cãsãtorit și ați început cariera de învãțãtoare.

— Nu imediat, nu în ’52. Eu, fiind tot o fiicã de chiabur, dar nu de rangul lui socru-meu, dar fiicã de chiabur, nu am reușit sã profesez. În ’52, când eu am dat examenul de stat, din Ministerul Învãțãmântului erau repartizate elevele ori direct în învãțãmânt, ori la facultate. Sã zic așa, din ghinion, eu am fost repartizatã la Facultatea de Pedagogie din Cluj. Dupã ce s-au fãcut aceste repartiții a urmat examenul și, în timpul examinãrii, de douã ori era sã fiu datã afarã. Eu am terminat liceul pedagogic datoritã directoarei care m-a iubit pentru cã eram o țãrãncuțã tare modestã.

— De ce au vrut sã vã exmatriculeze?

— Pentru cã la școalã au sosit din sat douã scrisori, norocul meu a fost cã anonime, în care scria cã nu este posibil ca o fiicã de chiabur sã devinã învãțãtoare și sã termine liceul și, mã rog, lucruri din acestea care m-au afectat. Am luat examenul greu, pentru cã de douã ori am fost chematã la direcțiune pentru explicații, o datã din timpul unui examen oral și altã datã din timpul unuia scris. Dar am terminat. Ei, toamna trebuia sã merg la facultate. Când m-am prezentat a trebuit sã duc o dovadã de la Consiliul Local Peștișu-Mare, legatã de impozit și, din aceastã dovadã, din pãcate, a reieșit cã nu sunt chiar fiicã de proletar. Și nu m-au primit la examen. Venind acasã, imediat m-am dus la inspectorat ca sã vãd dacã mã angajez undeva pentru cã visul meu era sã fiu învãțãtoare. Nu m-am bucurat tare când mi s-a spus cã merg la facultate. Eu vroiam sã fiu învãțãtoare. M-am dus la inspectorat și m-au respins, spunându-mi-se cã dacã nu sunt de facultate și sunt fiicã de chiabur, atunci nu se poate sã fiu învãțãtoare și sã fac educație celor mici. Am stat acasã șapte ani.

— Așadar, dupã terminarea liceului ați stat șapte ani fãrã a pro- fesa meseria pe care v-ați dorit atât de mult s-o faceți. Ce s-a întâm- plat în acești ani?

— Multe, multe s-au întâmplat. De aceastã perioadã a vieții mele nu vreau sã-mi amintesc prea des și când o fac nu-mi amintesc cu multã plãcere. A fost foarte greu. Pãrinții mei încã lucrau pãmântul. Nu era încã colectiv, dar se lucra deja foarte greu. Dupã un an și jumãtate de la cãsãtorie a venit primul copil, la un an și douã luni, a doua fetițã. Eu am rãmas acasã șapte ani, izolatã de tot ce înseamnã culturã, un teatru — nu, un film — nu. Izolatã de tot. Timp de citit — nu. Deci, bãiatul meu, îți poți da seama cum am trãit. Dar am crescut douã fete și mi-am ajutat pãrinții la muncã, ei plecau dimineața la câmp, veneau seara, eu fãceam mâncare, mã ocupam de animale și de copii. Și-i mai aveam și pe bunicul și pe bunica bolnavi. Dupã șapte ani, în ’59, s-a ivit un post la secția maghiarã în Peștiș, pentru cã eu la secția maghiarã terminasem liceul. Dar eu aveam nevoie de altã diplomã. Noi, învãțãtorii, dacã dupã trei ani nu ne dãm examenul de definitivat, pierdem valoarea diplomei. Eu mi-am pierdut diploma.

— Ați învãțat atâția ani, pãrinții dumneavoastrã s-au chinuit atât de mult sã vã ținã la școalã, iar, din cauza originii lor, ați ajuns sã rãmâneți fãrã diplomã?

— Da, așa este. Am rãmas fãrã diplomã. Dar în luna iulie a venit la noi o cunoștințã care mi-a spus cã mã ajutã sã ocup postul numai sã-mi dau examenul de diplomã. Eu, vã puteți da seama cã nu mai știam mare lucru dupã șapte ani în care nu fãcusem nimic. Mã rog, inspectoarea, fiind o cunoștințã a soțului meu, m-a încurajat, mi-a zis cã sigur nu o sã iau acum examenul, dar sã mã prezint ca sã existe dovada cã m-am prezentat. Îmi trebuia un proces-verbal cã am avut practicã la clasã. Pe timpul acela erau mulți învãțãtori care nu erau titulari pe post și doar cu acel proces-verbal, din care reieșea cã au profesat, puteau sã dea examen de titularizare. Ei, și eu trebuia sã am acel proces-verbal. Eu de unde sã am, cãci nu am fost timp de șapte ani nici mãcar într-o curte de școalã. Îmi aduc aminte cã în ’52, când terminasem liceul și știam cã nu am voie sã profesez, fiind practic datã la o parte, stãteam în fața școlii și plângeam, mi se rupea sufletul privind la elevii care merg la școalã. Mã rog, mã încurajeazã inspectoarea și-mi spune cã discutãm o lecție și-mi face proces-verbal ca sã mã pot prezenta la examen. Bineînțeles, nu era legal. Așa s-a întâmplat. Am avut la dispoziție o sãptãmânã, parcã, pânã la examen. Am fãcut rost de niște manuale. Ce sã pot parcurge eu în câteva zile vreun manual…

— Cu doi copii acasã, un soț, pãrinți…

— Mã credeți, dupã acești șapte ani de sãlbãticie nici sã vorbesc nu mai știam. Dacã se întâmpla sã vinã vreun coleg de-al soțului meu, care lucra la Banca de Investiții, îmi era fricã sã deschid gura. Mi-aduc aminte cã atunci când l-am înmormântat pe domnul Barcsay am cunoscut-o pe prietena mea, care îmi este prietenã și acum și cu care, ulterior, am lucrat împreunã timp de 30 de ani. Ei, când am cunoscut-o îmi era fricã sã vorbesc cu ea. La înmormântare preotul ținea slujba în maghiarã și educatoarea din sat mi-a spus sã-i traduc slujba și doamnei, respectiv celei care avea sã-mi devinã prietenã. Ce sã am eu curaj? I-am tradus eu ceva, dar îmi era fricã sã vorbesc. În fine, merg la Cluj la examen. Îmi aduc aminte, era o zi ploioasã, cã de la Orãștie pânã la Cluj ne-a bãtut încontinuu ploaia pe motocicletã.

— Împreunã cu cine ați mers pe motocicletã la Cluj?

— Cu soțul meu. Am avut o motocicletã frumoasã, un Avo negru, splendid. Nimeni nu avea în sat motocicletã, noi am fost primii.

— Soțul dumneavoastrã lucra între timp, spuneați, la Banca de Investiții?

— Da, la Banca de Investiții, era inspector. Și, mã rog, pânã la Cluj ne-a plouat, ne-am oprit și la Aiud, ne-am uscat, apoi am pornit-o și tot cu ploaie am ajuns. Mergem la o verișoarã unde am stat. Când am ajuns la Institutul Pedagogic, am dat actele necesare și mã înscriu în examen. Atunci era, printre alte obiecte, românã, maghiarã, literaturã, matematicã, pedagogie parcã, dar era și marxism. Noi, pânã în ’52, la școalã n-am fãcut marxism. Nici nu știam ce-i marxismul. Mã rog, idei așa aveam, dar… Zice soțul meu cã are un bun prieten, profesor de marxism la nu știu ce liceu: „Hai sã facem cunoștințã cu el, sã te duc la el și sã-ți dea câteva idei.“ Asta era cu vreo patru zile înainte de a intra la examen. Mã duce la familia respectivã. Un profesor foarte amabil, drãguț, așa. Începe lecția cu câteva idei. Cu groazã îmi aduc aminte și acum și plinã de  rușine cum, în timpul  explicațiilor, cum n-am înțeles nimic, pur și simplu am ațipit la masã. Obositã, vai de capul meu, neînțelegând nimic, am ațipit. Sigur cã am tresãrit, mi-am cerut mii de scuze, dar asta a fost. M-am dus la profesor de douã ori. Degeaba, cã n-am înțeles nimic.

Merg la examen. Dacã vreodatã în viața mea am avut noroc, am avut când m-am cãsãtorit și atunci, la examen. Se zice cã dacã-ți taie drumul o pisicã neagrã, ești cu ghinion. Ei, la mine a fost cu noroc. Pentru cã înainte de a intra în Orãștie, în drum spre examen, prin fața mea a trecut o pisicã. Am vrut și sã mã întorc, dar, datoritã soțului, m-am dus mai departe cã nu m-a lãsat. Așa, mergem la examen, intrãm la scris, la matematicã, parcã, nu mai știu exact. La românã a fost mai târziu, pentru cã știu cã lângã mine a stat un învãțãtor mai în vârstã, care n-a avut titularizare și nu prea știa românește și sigur cã l-am ajutat, pentru cã și el m-a ajutat la limba maghiarã. Vã dați seama ce-am știut noi sã scriem. Noroc cã învãțasem bine în liceu. Am avut niște subiecte la care mi-am mai amintit de atunci. În fine, ies din salã dupã proba scrisã și mã așez în coridor lângã un geam. Stãteam. Nu mai rețin exact de ce a trebuit sã aștept. Știu cã a trebuit s-o fac. Sin- gurã-singuricã, n-am cunoscut pe nimeni. La un moment dat, se apropie de mine o domnițã cam de vârsta mea, blondițã, drãguțã, frumoasã, vorbãreațã. „Da’ ce-i cu tine cã stai aicea așa tristã?“, m-a întrebat. Și încep eu sã-i povestesc care-i situația mea, cã la românã, maghiarã, matematicã mai mã descurc eu cumva și-i povestesc pãțania mea cu profesorul de marxism și-i spun cã nu știu nicio boabã. „No, nu-ți face probleme, lasã cã trece și asta. Da’ cine ești, de unde vii“, mã întreabã. Și-i spun de unde vin, cine sunt. „Kiss, Kiss, Kiss“, zice. „Eu am o cunoștințã bunã acolo prin Hunedoara“, mai zice. „Da’ cine?“, o întreb. La care-mi spune cã Kiss Lehel. „Îi soțul meu“, îi spun. Și mã îmbrãțișeazã bucuroasã. Între timp, îl vedem apropiindu-se pe soțul meu cu motocicleta. Ea mã lasã acolo în plata Domnului pe coridor și fuge drept la Kiss Lehel de gât. Apoi au început sã vorbeascã. Ce-or fi discutat ei acolo nu știu, dar ideea este cã aceastã învãțãtoare, sã-i dea Dumnezeu sãnãtate dacã mai trãiește, era soția profesorului de marxism.

— Care v-a examinat pe dumneavoastrã?

— Da, cel care m-a examinat pe mine. Dar mie nu mi-au spus nimic. Înainte de examen ne-a invitat la ea. Foarte curios, când am mers la pregãtire n-am vãzut-o pe ea, iar acum, când ne-a chemat în vizitã, nu l-am întâlnit pe profesor. La examene, scriu ceva și din românã, și din maghiarã, mã rog, din toate. Intrãm la examenul de marxism. Examen oral. Înainte de a intra îmi spune doamna respectivã pe care nici nu am mai întâlnit-o de atunci: „Orice sã spui, dar sã nu taci. Indiferent. Numai spune ceva. Examinatorul este soțul meu.“ Vai, domnul meu, dacã dumneata ai ști ce-am simțit atunci… și fricã, și teamã, și rușine cã nu știu materia… În fine, merg la examen. Iau subiectul. Poate nu mã credeți, dar primul subiect a trebuit sã învãț sã-l citesc. Nu sã-i știu conținutul. Erau niște expresii de care nu auzisem în viața mea. Al doilea subiect a fost ceva mai accesibil pentru mine. Spunea așa: „Ce fel de relații pot sã aibã o țarã capitalistã și o țarã comunistã?“ Acum chiar tâmpitã sã fii, trebuie sã știi cã relații de prietenie chiar nu pot sã aibã. În fine, îmi vine rândul. Începe domnul sã mã întrebe primul subiect. Il citesc. Apoi al doilea. Îi spun care e. „Vã rog sã vorbiți despre al doilea subiect“, îmi zice profesorul. Și atât am spus cã nu pot sã aibã legãturi prietenești, ci numai economice. Dau eu vreo douã exemple de țãri. „Mul- țumesc, ajunge“, îmi spune profesorul.

— Într-adevãr o întâmplare fericitã care avea sã vã marcheze tot cursul vieții.

— Da. Am luat examenul chiar bine. Am venit acasã și toamna am început prima zi de meserie ca învãțãtoare. Când am intrat în clasã dupã serbare, mi-aduc aminte, am stat în fața catedrei și am început sã plâng. Nu știam cu ce sã încep, de ce sã mã apuc. Deși, în cei patru ani de liceu, la toate lecțiile de practicã am luat zece pentru cã știam foarte bine limba românã. Și-mi aduc aminte cã a venit domnul director, tot un învãțãtor, mai în vârstã, și m-a încurajat. Încet, încet, m-am obișnuit. Ghinion am avut cã în anul ’59–’60 au fost trei inspecții mari în școalã și toate colegele mele învãțãtoare, patru la numãr, îmi ziceau cã de când am venit eu la școalã le-am adus ghinion. Am avut în acel an inspecție și de la minister, ceea ce se întâmpla foarte rar. Prima a fost fãcutã de inspectoarea care m-a ajutat, a doua de cineva de la județ, sau, mã rog, regiune, cum îi spunea atunci, iar a treia inspecție era de la Ministerul Învãțãmântului. Îmi aduc aminte cã stãteam în fața catedrei, a intrat domnul inspector de la minister și inspectoarea pe care o cunoșteam, care m-a prins de mânã și mi-a spus: „Numai așa sã lucrezi, cum ai lucrat la primele douã inspecții“. Greu a fost. Cum puteam sã lucrez eu în fața inspectorului din București, dupã ce abia în urmã cu câteva luni intrasem din nou într-o clasã de elevi dupã șapte ani de sãlbãticie. Dar am trecut cu bine.

— Aveați sã profesați ca învãțãtoare timp de câți ani?

— Din ’59 pânã în ’70 am lucrat la secția maghiarã la clasele simultane. În ’70 s-a desființat un post la secția maghiarã și a mai rãmas unul singur pe care l-a ocupat colegul meu, un învãțãtor mai în vârstã, care urma sã se pensioneze. Eu am rãmas pe dinafarã. Am avut în școalã și prieteni și dușmani. Aceștia din urmã au fãcut în așa fel încât m-au repartizat din Peștiș la Cristur, la trei kilometri distanțã.

—  Locul de unde era soțul dumneavoastrã?

—  Da, exact. Mã rog, cu puține cunoștințe, eu având și ceva funcții în partid, eram secretarã de partid, am primit detașare la aceeași școalã din Peștiș, dar pe un post de profesor de educație fizicã. Profesorul de educație fizicã era și director, avea el câteva ore, dar nu putea face cu toate clasele, așa cã era nevoie de încã un profesor. Astfel am ajuns eu sã am o catedrã întreagã de educație fizicã. Mã rog, mie îmi plãcea și sportul, cum eram eu o dansatoare înfocatã. Unele colege au vãzut cu ochi rãi detașarea mea și-mi spuneau cã nu sunt în stare sã fac educație fizicã. Dar am fost. Un an mai târziu, în ’71, a plecat o învãțãtoare de la noi din școalã și i-am preluat clasa. Din ’71 am lucrat acolo pânã în ’88, înainte de revoluție, când am ieșit la pensie. Acolo am lucrat timp de treizeci de ani. Acolo a fost și bine, și rãu, și multe greutãți, cã am fãcut colectivizarea. Am umblat prin noroaie ca sã lãmuresc țãranii sã intre la colectiv. Tatãl meu nu a vrut, bietul. Dar, la insistențele mele, cã ce mã fac eu, cã o sã mã dea afarã din învãțãmânt, s-a înscris și tata.

—  Iatã cã tatãl dumneavoastrã a fãcut un nou sacrificiu pentru fiica lui, la fel cum fãcuse și înainte pentru a vã întreține la școalã…

— Numai sacrificii a fãcut. Îmi aduc aminte cã atunci când am terminat liceu a trebuit sã vândã o sutã de oi ca sã pot eu termina și tot pentru mine la colectiv și-a dat toți caii, toți boii, vacile, pãmântul. Din pãcate, dupã ce a renunțat la ele, tatãl meu s-a schimbat, nu a mai fost acel om de viațã, acel om drãguț. A murit în ’86 și, o spun cu mulțumire sufleteascã, pentru tot ce a fãcut pentru mine, l-am îngrijit pânã la ultima suflare. Poate mi-am fãcut și un pãcat cã prea multe medicamente i-am dat dânsului, cã am tras de viața lui și, poate, a fost un pãcat…

— Între timp, pe parcursul celor treizeci de ani cât ați stat la catedrã, v-ați continuat viața alãturi de soțul și de cele douã fiice ale dumneavoastrã?

— Din pãcate nu alãturi de amândouã… Pe când avea doar 13 ani, fata mea cea micã s-a prãpãdit. A murit dintr-odatã. A leșinat pe stradã și, la câteva ore de la internarea în spital, și-a dat duhul. Nici în ziua de astãzi nu știm de ce. Nu am vrut sã-i facem autopsia. Nu mai conta de ce a murit. Nu suferea de nimic. A murit și nu mai conta de ce, așa cã nu i-am lãsat s-o taie. Nu vreau sã-mi aduc aminte de anul acela și de urmãtorii doi-trei. Nu am suportat șocul, am stat luni întregi în aziluri, mi-au fost administrate electroșocuri. De șapte ori. Îmi reveneam, timp de câteva luni mergeam normal la școalã, apoi începeau din nou crizele. Dupã vreo doi ani și ceva, ca prin miracol, au încetat crizele și am început din nou sã trãiesc. A fost un moment greu pentru familia mea, pentru soțul meu, pentru cealaltã fiicã a mea, dar am trecut cu toții peste. Cu greutate, cu mare greutate, dar am trecut.

— Cum ați fost ca învãțãtoare?

— În primul rând, de fiecare datã când intram în clasã, mã gândeam cã fac ceea ce-mi place. În clasã nu mai contau greutãțile de acasã, tragedia familiei mele. Eram alta. Mã coboram la nivelul copiilor. Încercam sã le fiu și tatã, și mamã, și prieten, ca sã-i pot atrage. A fost mai ușor când lucram la secția maghiarã, pentru cã erau copii mai puțini în clasã. Lucram simultan cu 21, 22 de copii, dar când am trecut la secția românã am avut clase numeroase, de la 26 pânã la 33, 34 de elevi. Dar cu multã plãcere lucram. Eram și foarte severã în unele situații, chiar foarte severã și poate nu trebuia sã fiu atât de severã, dar am avut și mulțumiri. Mi-aduc aminte cã odatã am primit o scrisoare de la Cluj, nu-mi mai amintesc numele elevei, care-mi mulțumea, dupã ce a terminat facultatea, cã am fost așa de severã cu ea și cã datoritã mie a reușit sã facã ceva în viațã. Aveam o mare satisfacție atunci când elevul care termina ciclul primar la mine cu o notã, pânã termina liceul se situa în jurul aceluiași calificativ. Asta era o mare mulțumire pentru mine. Și tot o mare mulțumire este și atunci când vine acasã din Timișoara, sau mai știu eu de unde, un mare patron care-mi mulțumește cã l-am îndrumat cum l-am îndrumat. Sau când trec prin sat și lumea mã salutã, „Doamna învãțãtoare, tanitó néni“. Spre surpriza mea. Eu nu-i mai recunosc, dar ei mã recunosc și mã salutã. Fiind mai în vârstã acum nu prea mai pot sã mã plimb prin sat, dar când o fac trãiesc o mare bucurie. Foștii mei elevi mã abordeazã și mã întreabã dacã-mi aduc aminte de excursiile pe care le fãceam.

— Da, am auzit și noi cã sunt legendare excursiile pe care le fãceați cu elevii mai mereu. Am aflat cã, practic, jumãtate, dacã nu mai bine, din locuitorii din Peștișu-Mare au vãzut țara datoritã dumneavoastrã, care ați organizat atâtea și atâtea excursii și tabere.

— Multe au fost. Cu zecile. Organizam excursii cu toatã școala și câte trei, patru pe an. Am vãzut toate mânãstirile. Îmi aduc aminte cã am fost în Deltã cu elevii. Nu uit momentul acela când mi-am vãzut patruzeci de elevi în bãrci pe un canal din Deltã. Erau ca niște flori, ca niște nuferi. Când ne-am întors dupã douã ore de plimbare cu barca, toate bãrcile erau pline de nuferi, de ghirlande, fetele aveau coronițe pe cap. A fost un moment de neuitat. Pot sã fac chiar un album din pozele pe care le am din atâtea excursii. Și Dumnezeu așa m-a ajutat cã n-am avut în excursii nicio problemã mai serioasã cu copii. O singurã datã, la București, un elev a avut probleme cu stomacul. Am stat douã zile în București și apoi am continuat nu mai știu în care direcție și nu m-au lãsat medicii sã-l iau și pe el. Am fãcut greșeala cã eu l-am dus seara la urgențã și, când am plecat, nu m-au lãsat sã-l iau cu mine. Am rezolvat sã-l ținã șapte zile, cãci atât a durat excursia. Am aranjat sã-l ținã șapte zile în spital ca sã nu ajungã acasã înaintea noastrã și sã creeze panicã în rândul pãrinților. Și așa de bine am reușit, cã noi am ajuns în gara din Deva cu jumãtate de orã înainte de a ajunge copilul bolnav. Multe excursii, multe amintiri, zeci de poze și cea mai mare satisfacție când un copil de pe timpuri, acum de treizeci, de patruzeci de ani, chiar și de mai mult, îmi spune: „Vã aduceți aminte, tanitó néni, cum am intrat pe geam în camera fetelor?“

— Dacã ar fi sã rezumați în douã fraze, în zece cuvinte, toatã viața pe care ați trãit-o, care ar fi acelea?

— Toatã viața mea a fost plinã și de bucurii, dar și de multe, multe greutãți. Norocul meu a fost cã în toate prin care am trecut, greutãți, bucurii, în toate am vãzut ceva bun, am vãzut partea bunã a lucrurilor. Toatã viața mea m-am îndrumat și m-am condus dupã un optimism nespus de mare. Dacã nu aveam acest optimism în mine, nu rãzbãteam în viațã și cred cã astãzi nici nu aș mai fi în viațã. Și numai, și numai înainte am vãzut chiar și atunci când i-am pierdut pe cei dragi, chiar și atunci când am fost foarte bolnavã. Opti- mismul, repet, asta m-a ținut în viațã.

Completare:

— Ce însemna acum șaizeci, șaptezeci de ani pentru un etnic maghiar sã trãiascã într-un sat din Transilvania?

— Sã știți cã la noi în sat, în Peștiș, nu au existat niciodatã disensiuni între români și maghiari. Ne-am avut mereu ca frații, am muncit împreunã, ne-am distrat împreunã, am suferit împreunã. Știu români care au trãit la noi în sat și care au învãțat sã vorbeascã maghiara din plãcere, întocmai cum nu știu niciun maghiar, dar niciunul, care sã nu știe sã vorbeascã românã, așa cum rãuvoitorii susțin cã ar exista acum cu miile la noi în țarã. Faptul cã eram etnici maghiari nu a fost o problemã nici chiar în perioada comunismului. Sã știți asta.

— Ce puteți sã ne spuneți despre colegii dumneavoastrã de liceu? Proveneau toți din familii de oameni înstãriți?

— Majoritatea colegilor erau din Cluj, deci nu erau copii de țãrani, ci de orãșeni. Asta însemna deja cã au un avantaj fațã de ceilalți și era o șansã în plus pentru ei. Aveau școala mai aproape de casã și cheltuielile erau mai mici. Majoritatea colegilor mei aveau într-adevãr pãrinți înstãriți, preoți sau profesori, dar eram și câteva fete sãrãcuțe. Puține, foarte puține, ce-i drept.

— Ce se înțelegea atunci prin oameni înstãriți?

— Oamenii înstãriți erau cei care dețineau peste patru–cinci hectare de pãmânt și care aveau oameni care sã le lucreze pãmântul, adicã slugi. La țarã, oameni înstãriți erau cei care nu munceau ca zilieri. Iar la oraș, înstãriți erau cei care aveau câte un magazin, sau erau preoți, pedagogi ori lucrau pentru administrație.

— Descrieți-ne puțin cãminul în care ați stat…

— Pãi, am stat la cãmin și la Odorhei, în gimnaziu, și la Cluj, când eram la liceu. La Odorhei a fost foarte greu. Pânã în ’48 internatul nu asigura mâncarea, așa cã trebuia sã aducem noi toate alimentele de acasã. Era tare greu și tare scump pentru pãrinți, sã știți. Veneau, cam o datã la douã luni, cu cãruța plinã de merinde. De la cartofi și morcovi și pânã la slãninã și brânzã, tot aduceam de acasã. În plus, la Odorhei eram în camerã cam 25 de fete. Vã imaginați ce nebunie era acolo. Și era și frig. Și trebuia sã ne spãlãm singure, cãci la spãlãtorie nu primeau decât lenjeria de pat. Doamne, cât mai spãlam zi de zi la gulerele acelea albe, cãci profesorii ne cereau sã avem gulerele impecabile… Dar sã știți cã la Cluj nu a mai fost așa greu. În ’47 sau ’48 s-a dat o nouã reformã a învãțãmântului care spunea cã acesta este gratuit pentru toți. Atunci au trebuit sã ne asigure și mâncarea la internat. Apoi, la Cluj, nu eram în camerã decât vreo 10–15 fete. Singura problemã aici era cãldura, am suferit în unele ierni de frig cãci nu prea ne dãdeau cãldurã.

— Ce însemna sã fii chiabur?

— Chiabur? Noi, țãranii muncitori, eram numiți așa. Știți, de fapt, când ni se spunea în așa fel ne simțeam parcã blestemați. Atunci am înțeles ce simt evreii. Oficial, chiaburii erau persoanele care exploatau munca altora, proprietarii de animale, de mijloace de producție, mori, cum avea socrul meu, sau tractoare. Tot chiaburi erau și proprietarii de pãmânturi, cei care aveau peste douãzeci de hectare pânã la cincizeci de hectare. Cei cu peste cincizeci de hectare erau deja moșierii. Barcsay, de exemplu, era un moșier, dar tatãl meu nu. El era chiabur cã n-avea decât vreo treizeci și ceva de hectare de pãmânt. Asta însemna oficial sã fii chiabur. Pentru proletari însã noi, chiaburii, nu eram numai atât. Eram niște exploatatori. Nu știu cum își explicau ei, dar dupã mintea lor noi, țãranii înstãriți, parcã nu meritam sã stãm în rând cu oamenii, sã facem facultate, școalã. Pentru consãtenii noștri, peștișenii, însã nu eram deloc inferiori. Ei ne apreciau. Deoarece, dacã tatãl meu avea mai mult pãmânt și animale, avea pentru cã el și pãrinții lui au muncit, și nu pentru cã au furat, iar peștișenii știau asta. Și știți cã moșierii au fost desființați dupã ’45, cãci Groza a vrut sã împartã pãmântul lor celor nevoiași. Și așa a fãcut. Au rãmas moșierii fãrã pãmânturi și averi. Iar apoi urmele chiaburilor au început sã fie șterse tot mai mult. De prin ’51 au apãrut primele întovãrãșiri, adicã mai multe familii împroprietãrite își puneau pãmântul la un loc și-l munceau împreunã. Apoi, prin ’59 s-a terminat și cu colectivizarea și odatã cu ea și cu chiaburii.

— Spuneați cã nu v-au primit la examen la facultate și cã v-au refuzat. Care a fost motivația oficialã?

— Pãi, știți cã atunci, pentru a putea da la facultate, aveai nevoie de un fel de certificat de avere. Pentru a te putea înscrie trebuia sã fii copil de proletar, sã nu ai avere. Or, noi aveam. Și nu puteam sã ascundem asta. Când m-am dus sã mã înscriu, am prezentat certificatul și mi s-a zis cã nu sunt recomandatã.

— Cine v-a zis?

— Femeile care erau la secretariat. Era acolo un birou unde depuneai dosarul pentru facultate, iar secretarele care verificau fiecare dosar puteau sã te respingã dacã nu aveai actele în regulã și dacã erai copil de chiabur. E, dar n-am fost singura. Am colege care, sãracele, nu și-au luat nici bacalaureatul pentru cã pãrinții lor erau chiaburi. Eu am avut noroc cu directoarea de la liceu cã nu a luat în seamã scrisoarea aceea care vroia sã mã compromitã.

— Spuneați cã unele colege vã urau. De ce credeți cã stârneați invidii printre colege?

— Era o chestie personalã. Știți, eram fatã muncitoare, deși terminasem școala maghiarã, m-am strãduit sã obțin și o clasã de românã la care sã predau și am reușit. Apoi eram secretar de partid, funcție destul de vânatã la noi în școalã. Iar toate acestea pe forțele mele. Deși la școalã eram ca o mare familie, în unele momente s-au nimerit printre noi și oameni rãi care au încercat sã ne facã probleme. Dar, mulțumitã lui Dumnezeu, nu au reușit.

— Ce fãceați ca secretarã de partid?

— Multe, multe fãceam. Pãi, conduceam biroul executiv și trebuia sã organizez toatã activitatea de acolo, ședințele lunare, programul de sarcini, munca patrioticã, munca agricolã. Toate. Mã ocupam și de rapoarte. Trebuia sã fac rapoarte pentru fiecare coleg în parte. Erau foarte importante dosarele acestea pentru cã în funcție de ele un profesor putea fi dat afarã din partid și chiar din învãțãmânt. Iar cei care fãceau rapoartele deveneau astfel persoane foarte influente. Bineînțeles cã nu am fãcut niciodatã un raport care sã aibã consecințe negative asupra colegilor cãci, v-am mai spus, eram ca într-o mare familie, dar mici abateri mai trebuia sã consemnez pentru cã erau printre noi și „ciripitori“ care raportau la partid și riscam sã avem probleme.

— În ce constau abaterile care trebuiau trecute în raport?

— Pãi, erau chestiuni de tot soiul. De exemplu, dacã vedeam un profesor cã merge duminicã la bisericã, trebuia sã-i fac raport. Sau dacã nu-și fãcea catedra așa cum trebuie, lipsea de la școalã sau spunea ce nu trebuie, iarãși trebuia sã scriu în raport. Vã repet, nu am trecut niciodatã în dosar chestiuni care sã atragã pedepse grave, ci doar chestii minore cât sã nu atragem atenția și care se soldau cel mult cu avertismente.

— Ce însemna cã erați severã cu copiii?

— /Zâmbește/ Știți, pe atunci era mare disciplinã la școalã. Se fãcea carte și trebuia sã existe respect. Eu pretindeam foarte multã carte. Era regulã de bazã la mine. Nu învãțai de bunãvoie, te obligam sã înveți. Nu ieșea un copil din mâinile mele sã nu fie tobã de aritmeticã, și românã, și biologie. De toate știau, deși erau niște țânci de 10–11 ani când terminau a patra. Apoi, era disciplinã. Nu aveau voie sã miște în bancã, iar uniforma trebuia sã fie impecabilã. Cravata cãlcatã frumos cu nod la mijloc. Nu intra în clasã dacã nu avea cravata de pionier, iar dacã era sã nu intre în clasã, vai de capul lui… Îi dãdeam la palmã, de a doua oarã venea cu cravata de rezervã. Așa era pe atunci. Dar, sã știți cã era bine, mai bine. Noi, deși eram școalã de sat, concuram cu cele mai bune școli de la oraș. Erau ani când aveam rezultate mai bune la olimpiadele județene decât ei. Și tare mândri mai eram.

— Ce a reprezentat comunismul pentru dumneavoastrã?

— Comunismul a fost un regim politic cu bune și rele. Desigur, veți spune cã am fost membru de partid cu funcție si cã de aceea spun cã comunismul a fost și bun. Acum, lumea spune mai degrabã de rãu când vorbește despre comunism. Dar sã știți cã au fost și lucruri bune. Era o disciplinã, o conduitã și un respect pe care nu-l mai întâlnești acum. Copiii știau de rușine și nu-și înjurau profesorii, cum fac acum. Îi respectau și-i ascultau, cãci le erau mentori în viațã. Și se fãcea carte. Îmi aduc aminte de elevii care ieșeau din mâinile mele dupã patru ani de școalã. Erau tobã de carte. Și nu numai ai mei. Am avut elevi care lucreazã acum ca profesori în America și la Sorbona, sau care sunt cercetãtori în Canada. E o fatã care lucreazã la NASA. Și toți aceștia provenind de la o școalã de sat, cum era școala noastrã. Acum, cu noul sistem de învãțãmânt, tare mi-e teamã cã nu vor mai fi tineri care sã ajungã atât de departe. Îmi place sã cred cã nu sunt o per- soanã cu mintea închisã și cã vãd lucrurile așa cum sunt. De aceea zic cã erau și lucruri rele. Nu era libertate deloc și ți se puneau multe piedici dacã nu erai supus partidului. Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi rãi, tinere.

Autorul interviului: BOGDAN OPREA

Vezi si:

• „Omu’ pe toate le trece, nici nu stii cat poa’ sa duca!“ [extras din volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]