Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala Gustiană după 23 august 1944

După 23 august 1944

prefața volumului Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala Gustiană după 23 august 1944, Editura Cartier, 2021

Într-o logică a maniheismului anticomunist, tema acestui volum ar fi desființarea brutală a Școlii Sociologice de la București de către regimul comunist românesc. Nu este, însă, în natura istoriei sociale, să opereze cu cadre tari și cu categorii binare, așa cum nu este intrinsecă acesteia nici abordarea relativizantă sau revizuirea care operează cu maniheism în sens opus. Abordarea noastră își propune să înțeleagă procesul istoric al destrămării unei Școli științifice – și al unui domeniu, prin aprofundarea condițiilor socio-culturale relevante și strategiile prin care actorii istorici analizați au căutat să dea sens precarității ivite în viața lor.

Astfel, dacă analizăm mai îndeaproape evoluțiile postbelice românești, desființarea despre care vorbim a fost mai degrabă un deznodământ. Anii 1944, 1946, 1948, înregistrează momente politice importante care au influențat viața grupurilor sociale, dar viața unei școli științifice nu se judecă numai prin asemene evenimente exterioare ei.  Schimbările de regim au un efect mediat, nu doar imediat. Ca fenomene suprastructurale, ele nu se produc asupra unor realități altfel fixe, stabile, ci asupra unor realități în transformare, unor structuri intermediare cu care se află în raport de comunicare și influențare reciprocă. Ca atare, se desfășoară înaintea noastră o întreagă panoplie de  rezistențe, ajustări, adaptări, conformări, reprimări, anihilări, ca posibile reacții și răspunsuri care se concretizează la joncțiunea dintre contexte semnificative și strategie personală și de grup.

Dintr-o astfel de perspectivă „internalistă”, destinul sociologiei interbelice se prezintă în felul următor: după 1918,  în cele patru universități românești existente se preda sociologie, iar în jurul catedrei lui Gusti de la București s-a format și o „școală” . Predarea disciplinei sociologie era reglementată prin lege, dar a dispărut prin neincluderea ei la reforma învățământului din 1948. Însă o școală sociologică are altă dinamică. Aceasta apare când un profesor vine cu o paradigma nouă, care atrage adepți și se dezvoltă până când apar contestări din interiorul taberei adepților, care atrag după sine involuția școlii. Această curbă descendentă a apărut când Anton Golopenția a venit cu critica monografiei complete și a propus monografia sumară, adică în 1938. Desigur, după suspendarea Serviciului Social din octombrie 1939, când sistemul instituțional extrauniversitar a fost distrus, a dispărut și una din pârghiile esențiale ale școlii, cercetarea de teren. Războiul a restrâns Școala și a îngustat posibilitățile sale de exprimare științifică. Dar, faptul că au apărut volumele și revistele coordonate încă de Gusti menținea aparența școlii. După 1944 spațiul de manevră se restrânge și mai mult din cauza epurărilor, arestărilor, punerilor la index, dar, până în 1947, nu sunt amenințări directe față de sociologie și școală. Dar din vara anului 1948, prin reforma învățământului și a academiei, toată școala a fost marginalizată și sociologia  considerată o știință burgheză, menită să facă apologia capitalismului.

După 1944, cu toate eforturile lui, Gusti nu mai putea asigura funcționarea școlii în aceiași parametri ca înainte de 1939. În război a murit un tânăr sociolog talentat, Filip Pașcanu, dar ceilalți membri a fost feriți de front. Dar după 1944 mai devreme sau mai târziu, aproape toți monografiștii au avut de suferit. Cu excepția militanților comuniști  G. Vlădescu Răcoasa și Miron Constantinescu, oricum marginali din punct de vedere al randamentului profesional, nimeni din Școala Gusti nu și-a păstrat un statut public important în următoarele două decenii postbelice. E mult să spunem că monografiștii au avut de suferit din cauza apartenenței la Școala Sociologică de la București, dar trebuie remarcat că, după 1948, fie și reamintirea profesiunii de sociolog putea să aducă neplăceri.

Loviturile pe care le-a încasat Școala Gustiană au fost cauzate, în primul rând, de strategia stalinistă de disciplinare a țării intrate sub sfera de influență a URSS. O a doua cauză importantă este reprezentată de represiunile interne pe care grupările comuniste locale și le administrau, fie inspirate de același model stalinist, fie ca rezultate ale unor competiții interne pentru dobândirea monopolului puterii. Operațional, școala gustiană a suferit cel mai mult din cauza justiției sovietizate, atât ca modus operandi, cât și ca instrument politic de represiune. Sistemul stalinist de exterminare a dușmanului de casă, aplicarea principiului „luptei care se ascute în procesul consolidării regimului” a decimat școala. Dar nu ne aflăm aici pe un teren mitologic, în care anticomuniști idealiști au fost martirizați de unelte oarbe instrumentate de Moscova. Mulți dintre membrii Școlii Gustiene erau departe de a fi adversari ideologici horărâți ai ideilor socialiste, ci dimpotrivă, ca să nu ne referim la cei care erau cunoscuți pentru orientarea lor de stânga, cum ar fi Henri H. Stahl. O parte din ei „colaborau” deja cu regimul, din pozițiile lor instituționale de profesioniști încă deținute. Astfel că poate fi sesizată, cel puțin la nivel incipient, un fel de poziție comună, neplanificată ca atare, de compromis[1] cu accente de evitare a noii puteri, cu scopul de a păstra o autonomie funcțională în noul context politic și ideologic. Nu era vorba, de asemenea, nici de o lipsă de conștientizare cu privire la riscurile reprezentate de noul regim. Cei mai importanți membri ai Școlii știau despre ce fel de comunism este vorba în URSS-ul condus de Stalin. Dacă unele opțiuni ale acestora par a fi naive sau inutile privind retrospectiv și știind evoluția regimului comunist, ele sunt alegeri raționale dacă ne plasăm sincronic și înțelegem contextul din perspectiva omului care, în ciuda indiciilor, continuă să spere, să-și caute un loc, să supraviețuiască sau să-și păstreze câte ceva din fosta carieră și poziție socială. În orice caz, semnatarii acestor rânduri nu vor să se erijeze în postura de judecători ai oamenilor trecutului. Considerăm că nu este nici moral, nici eficient pentru sporul cunoașterii istorice, transformarea cercetării în tribunal și ocazie pentru emiterea de verdicte. Faptele trebuie numite ca ceea ce sunt. Oamenii, însă, nu pot fi reduși la fapte. Oamenii sunt precum istoria: un proces în devenire.

Volumul este structurat în trei părți. În prima parte sunt prezentate destinele unor membri ai Școlii Gustiene, începând cu liderul său, Dimitrie Gusti. Sunt studii despre unii dintre principalii membrii ai Școlii, precum Mircea Vulcănescu, într-o contribuție care se distinge și prin încercarea de a oferi un context mai larg pentru prima perioadă a comunismului de tranziție din România, Henri H. Stahl și tentativele sale de a recupera pe o linie social-democrată clasică sociologia gustiană, Anton Golopenția care, în ciuda retragerii sale discrete și a activității profesionale, a avut parte de un tragic sfârșit, dar și Traian Herseni, prezenat (și judecat) mai degrabă dintr-o perspectivă moralistă pentru opțiunile sale politice conjucturale și activitatea din timpul comunismului, de după eliberare. Dintre membrii din eșaloanele secundare, un studiu complex este dedicat lui Gheorghe Retegan, care, după eliberare, a reușit o reconversie din sociolog în demograf; un alt studiu urmărește sinuosul traseu al lui Ernest Bernea.

O a doua parte lărgește perspectiva, conținând studii care, pe de o parte, prezintă soarta sociologiei în țările din Europa de Est și Centrală, precum Cehia și Slovacia, Ungaria, Bulgaria și, pe de altă parte, prezintă și legăturile și impactul sociologiei lui Gusti în unele din aceste țări. Încorporarea, atât în conferință, cât și în volum, a unor istorii învecinate pleacă de la credința noastră că destinul sociologei românești sub comunism poate fi înțeles adecvat dacă e comparat cu cel al sociologiilor din celelalte țări intrate în zona de influență a URSS. Rămâne o sarcină a viitorului prezentarea evoluțiilor diferite din perioada interbelică și explicarea diferențelor de comportament a regimurilor comuniste față de sociologie în anii postbelici.

În fine, volumului îi este adăugat și un studiu despre legătura dintre recuperarea sociologiei monografiste din anii 1960-1970 în comunismul românesc în contextul mai larg al recuperării sociologiei ca disciplină și încercării de afirmare a ramurii sociologiei sportului.

*

Volumul de față este rezultatul Conferinței ”Școala Gustiană după 23 august 1944. Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist”, organizată de grupul nostru informal Cooperativa Gusti în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului din România (IICCMER), ce a avut loc între 27 și 28 octombrie 2017. Echipa care a câștigat grantul IICCMER a fost alcătuită din Zoltán Rostás, Ionuț Butoi și Andrei Sora. Co-organizator din partea IICCMER a fost Alin Mureșan, directorul general al instituției. Proiectul conferinței și al volumului este opera colectivă a Cooperativei Gusti.

Desigur că acest demers, fiind o primă încercare de acest fel acoperind această perioadă, este departe să fie complet. Dat fiind că Școala Gusti este o formațiune relativ deschisă, este greu de spus ce aspect intră sub incidența supraviețuirii postbelice și ce nu. Apoi, nici etapizarea perioadei de eliminare a sociologiei până la reabilitarea sa incompletă nu este mulțumitor stabilită. Până la alte dezvoltări, oferim însă această contribuție la complicata istorie a sociologiei sub regimurile comuniste aflate sub dominația URSS-ului.

Zoltán Rostás

Ionuț Butoi

[1] Folosim sensul în termenul său tehnic sociologic, de posibilă opțiune printre altele în fața unui oponent: acomodare, compromis, confruntare sau evitare.