Conditiile de viata ale fiilor de tarani vanzatori ambulanti in Capitala

Condiţiile de viaţă ale fiilor de ţărani
vânzători ambulanţi în Capitală[1]

Nicolae Marin Dunăre

extras din cartea Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

I. Introducere

1. Preliminarii; 2. Exodul şi cauzele care l‑au produs; 3. Regiunile deexod; 4. Distribuţia copiilor şi a tinerilor vânzători ambulanţi după regiunile din care provin; 5. Cauzele exodului: a) cauze de structură; b) cauze complementare; 6. Încercare istorică asupra exodului fiilor de ţărani.

II. Îndeletnicirile

1. Distribuţia pe îndeletniciri; 2. Ocupaţiile în timpul şcolarităţii (copilăriei); 3. Condiţiile de exercitare a îndeletnicirilor actuale; 4. Anii de exercitare; 5. Modul de îndeplinire; 6. Relaţiile cu patronul, vătaful sau angrosistul.

III. Viaţa în mediul urban

1. Peregrinările de la plecarea din sat; 2. Locuinţa; 3. Sănătatea; 4. Alimentaţia; 5. Îmbrăcămintea; 6. Bugetul; 7. Viaţa spirituală; 8. Concluzii.

IV. Traiul celor din sat

1. Structura familiei; 2. Structura proprietăţii agricole; 3. Îndeletniciri; 4. Alimentaţia şi sănătatea; 5. Starea culturală.

V. Încheiere

1. Caracteristicile exodului fiilor de ţărani spre oraş; 2. Consecinţe. Necesitatea unui plan şi a unei acţiuni statale pentru soluţionarea problemei.

I. INTRODUCERE

1. În luna mai 1941, în aplicarea unui plan al Oficiului de Studii din Institutul Central de Statistică am întocmit un chestionar pentru o anchetă sociologică asupra fiilor de ţărani, vânzători ambulanţi în capitală. În vara şi toamna aceluiaşi an, am aplicat acel chestionar asupra a 301 vânzători ambulanţi între 8‑20 de ani, îmbrăţişând categoriile principale de vânzători ambulanţi, iar cu concursul organelor poliţiei şi jandarmeriei bucureştene am aplicat alt chestionar, mult mai simplu, rezultatul fiind înregistrarea a 944 de cazuri similare, din totalul probabil de 2000‑3000, cât se pare că existau la acea dată. Împrejurările au împiedicat însa, până acum, prelucrarea materialului cules atunci.

2. Asemenea exodului fiilor de ţărani, s‑au înregistrat, înaintea acestuia, plecări ale părinţilor din satele de origine în alte regiuni rurale mai fertile şi cu o densitate demografică scăzută, sau în mediul urban, încă de la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX‑lea. Bineînţeles că dimensiunile exodului rural au fost mult mai puţin însemnate şi sesizabile la naşterea procesului, cauzele fiind, dacă numai arareori altele, în orice caz în mod diferit nuanţat.

O primă cauză a plecărilor, care persistă şi azi cu o vigoare tot mai crescândă, a fost procesul de pulverizare a proprietăţii agricole, ca urmare a supra­populării rurale, apărută în regiunile de deal, cu opt‑zece decenii în urmă. Aceasta constituie astăzi o presiune demografică, economică şi socială cu repercusiuni destul de complexe. Pentru o mai largă comprehensiune a procesului de fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti, amintim prezenţa şi acuitatea lui în toate statele sud‑est europene, cu un excedent demografic important şi cu un nivel de industrializare minim sau mijlociu. România, dat fiind caracterul eminamente extensiv al agri­cul­turii sale, se resimte în cel mai înalt grad de pe urma acestui fenomen.

A doua cauză este procesul de urbanizare, manifestat prin dezvoltarea in­dus­trială şi comercială a oraşelor, care a condiţionat înmulţirea posibilităţilor de lucru şi câştig, cât şi prin tendinţa naturală, de ordin psihologic, spre oraş, a sătenilor doritori de a îmbrăţişa profesiuni şi îndeletniciri urbane. Această cauză este deo­potrivă şi autonomă, şi heteronomă (derivată), întrucât sătenii din regiunile de munte şi deal au trecut la îndeletnicirile presupuse de muncă industrială din oraşe şi din cauza puţinătăţii pământurilor în proprietate.

Desigur că problema agrară românească, sub aspectul pulverizării proprie­tăţii, va trebui considerată în funcţie de trei puncte de vedere: după condiţiile naturale ale terenurilor în proprietate (terenuri secetoase, de munte, deal), de ordin social şi după modalitatea în care s‑a aplicat reforma agrară în regiunea respectivă. De aceea, procesul demografic rezultat are o importanţă etnică şi socială deosebită, întrucât determină românizarea evolutivă a oraşelor şi primenirea populaţiei ur­bane în permanent regres demografic, cu elemente dinamice rurale.

3. Chiar de la început, exodul rural s‑a limitat în special la regiunile subcar­patice, la satele de la poalele munţilor şi în zona dealurilor, cuprinzând astfel jude­ţele din regiunea subcarpatică munteană şi olteană: Argeş, Vâlcea, Gorj, Mehe­dinţi, Mus­cel, Dâmboviţa, Buzău; din regiunea subcarpatică moldovenească: Neamţ şi Bacău; din platoul transilvănean: Sibiu, Hunedoara, Maramureş, Năsăud. La acestea s‑a a­dău­gat, de la început, judeţul Dolj, reprezentat în proces prin partea de nord a acestuia.

4.Exodul fiilor de ţărani a urmat aproape întocmai pe cel al părinţilor. Ancheta noastră semnalează un exod însemnat din nordul judeţelor Dolj–Romanaţi–Olt şi sudul judeţelor Vâlcea şi Argeş. De asemenea, un exod infantil remarcabil în judeţele: Gorj, Mehedinţi, Buzău, Dâmboviţa, Muscel şi Râmnicu Sărat. Se cuvin menţionate, în mod special, localităţile care trimit cei mai mulţi copii ca vânzători ambulanţi la Bucureşti: Beneşti–Vâlcea şi Frăţia–Dolj cu 38 de copii plecaţi, Mierea Birnici–Dolj cu 31, Veleşti–Dolj cu 28, Goruneşti–Vâlcea cu 25, Şer­bă­neşti–Argeş cu 26, Vaţa–Olt cu 19 etc. (vezi cartograma I).

Pe plăşi apare structurat şi mai clar procesul. Astfel, ies în evidenţă plăşile: Amaradia–Dolj cu 210 cazuri enumerate, Bălceşti–Vâlcea cu 138, Dâmbovnic–Argeş cu 80, Olteţu–Romanaţi cu 68, Horezu–Vâlcea cu 47, Drăgă­şani–Vâlcea cu 38, Cerna–Vâlcea cu 37, Spineni–Olt cu 32 de cazuri etc. (vezi cartograma II).

Pentru a vedea exodul fiilor de ţărani după îndeletnicirile lor în Bucureşti şi după locul de origine, am întocmit două planşe (cartograma IIIa şi IIIb) pe baza datelor culese în urma numărătorii sub formă de anchetă statistică înregistrând următoarele rezultate: 368 de vânzători de ziare proveniţi mai cu seama din jude­ţele Vâlcea (136), Argeş (60), Gorj şi Dolj (câte 55), Olt (16), Romanaţi (7) etc.; 232 de vânzători de zarzavaturi, proveniţi din Dolj (78), Vâlcea (70), Argeş (26), Ro­manaţi (34), Olt (14) etc.; 60 de vânzători de fructe din Dolj (18), Vâlcea (16), Argeş (8) etc.; 55 de vânzători de covrigi din Argeş (15), Dolj (8), Romanaţi (7), Vâl­cea (6) etc.; 44 de vânzători de păsări, aproape toţi din Dolj (42); 26 de vânză­tori de alviţă şi rahat reprezentând în special Doljul (10), Argeşul (6) şi Vâlcea (6); 19 vânzători de bomboane, seminţe; 18 vânzători de gaz; 7 de mături; 10 de alune, castane şi nuci; 5 de reviste vechi, iar 10 de iaurt şi altele (vezi şi tabelul 1).

Desigur, dacă numărătoarea ar fi fost completă, distribuţia ar fi reprezentat mai hotărâtor realitatea studiată, facilitându‑ne o imagine completă a problemei. Că numărătoarea n‑a fost completă, se poate vedea şi din faptul că aceasta a înregistrat numai 26 de vânzători de alviţă şi rahat, iar în ancheta noastră (vezi tabelul 5) am vorbit cu 68 de copii, de asemenea vânzători ambulanţi de alviţă (44) şi rahat (24). Or, noi, deşi am anchetat un plus de 42 de cazuri – ceea ce ridică cifra fiilor de ţărani vânzători ambulanţi în Bucureşti la 986 –, totuşi n‑am epuizat, cum era şi natural, numărul de alviţari şi rahagii existenţi.

Situaţia este incontestabil similară şi în celelalte categorii, ceea ce îndrep­tăţeşte ipoteza noastră că la data anchetei – vara anului 1942 – erau aproximativ 2000‑3000 de fii de ţărani vânzători ambulanţi în Capitală.

5. Din convorbirile îndelungate cu cei 301 copii şi tineri vânzători ambulanţi, anchetaţi ca proveniţi din mediul rural, au rezultat o seamă de răspun­suri, care cuprind cauzele mai importante ce‑ar fi determinat exodul acestora spre Capitala Ţării. Cauzele aflate se divid în cauze fundamentale şi cauze accesorii, cauze de structură şi cauze complementare.

În prima categorie pot sta: familia numeroasă (suprapopularea rurală), pământ puţin (pulverizarea proprietăţii agricole), exodul părinţilor (exodul rural spre oraşe), înclinări pentru negoţ şi meserii cu mirajul oraşului (procesul de urbanizare). În categoria a doua: decesul părinţilor, îndemn sau angajare de către părinţi, rude sau cunoscuţi; tendinţa de independenţă familială, conflicte familiale (copil de la primul bărbat sau prima soţie, copil nelegitim); diverse alte cauze ca fuga de la şcoală (învăţătură, învăţător) etc.

(a) Vom înfăţişa câteva note referitoare la cauzele de structură

[…]

Cei 944 de fii de ţărani vânzători ambulanţi fac parte din: 52 de familii cu 3 membri, 90 cu 4 membri, 128 cu 5 membri, 156 cu 6 membri, 145 cu 7 membri, 142 cu 8 membri, 106 cu 9 membri, 101 cu 10 membri şi peste; 6 sunt singuri pe lume, constituind fiecare în parte câte o familie cu 1 membru, iar alţii 18, cu câte 2 membri, având numai 1 dintre părinţi. Acestea, după numărătoare.

Datele anchetei dau rezultate analoage. Din 301 cazuri, 36 aparţin unor familii cu 2‑3 membri, 106 unora cu 4‑5 membri, 90 altora cu 6‑7 membri, 55 cu 8‑9 membri, 14 cu 10 membri şi peste. Acestea, în ce priveşte familia numeroasă (suprapopularea rurală), ca factor principal de exod (vezi tabelul 10).

În ceea ce priveşte puţinătatea pământului (pulverizarea proprietăţii agri­cole), a doua sursă de informaţii pe care se întemeiază lucrarea noastră, ancheta, ne fur­ni­zează date la fel de elocvente: 54 de familii sunt complet lipsite de pământ, 32 au până la jumătate de hectar, 45 între 0,5‑1 ha, 46 au 1‑1,5 ha în proprietate, 25 cu 1,5‑2 ha, 21 între 2‑2,5 ha, 28 cu 2,5‑3 ha, 29 de la 3‑5 ha, 4 cu 5‑7 ha, 11 familii cu 7‑9 ha, 2 cu 9‑10 ha şi numai 4 posedând 10 ha şi peste (vezi tabelele 11 şi 12). Este foarte semnificativă oprirea aceasta la limita de 10 ha în proprietate, întrucât confirmă constatarea generală că o gospodărie ţărănească, pentru a‑şi asigura o viabilitate în plin progres, presupune, ca necesitate inexorabilă a unei dezvoltări prospere, cota de 10 ha.

Relativ la exodul părinţilor şi înclinările pentru meşteşuguri şi negoţ, ca pricină a exodului copiilor, declaraţiile celor anchetaţi sunt concludente[2]. Tatăl unuia se îndeletniceşte cu scuturatul coşurilor în Bucureşti (hornar), fiul urmând pe părinte la câţiva ani după „rostuirea” acestuia. Venit cu gândul de a învăţa o meserie, acum năzuieşte ca, după armată, să intre la U.C.B.[3]. Tatăl de 61 de ani, al altuia cu două clase primare – „apoi s‑a dărâmat şcoala” – lucrează în Bucureşti, la U.C.B. Fiul a fost adus pentru împlinirea unei speranţe – „eu am vrut să învăţ carte”. După ce tatăl nu a izbutit să‑l dea, s‑a apucat de negoţ ambulant, „acum aş vrea să mă fac taxator la tramvai sau sergent”[4]. Un al treilea îmi răspunde: „Tata este de 42 de ani, cu 3 clase primare şi se ocupă vara cu negoţul ambulant în Bucureşti, iarna muncind în sat cu ziua la alţii”[5]. Un al patrulea prezintă un caz similar: tatăl de 55 de ani, fără şcoală, este negustor ambulant de zarzavaturi în Bucureşti. Pentru completarea nevoilor materiale, capul familiei a încercat două soluţii concomitente: iarna lucrează cu ziua la alţii în sat ori aiurea, iar pe fiu l‑a făcut vânzător ambulant[6]. Mai înscriem încă un caz. Tatăl de 32 de ani, cu 4 clase de meserii, este lăcătuş în Bucureşti. Natural, şi‑a adus copilul după el. Acesta însă nu‑i deloc fericit. „As dori să mă fac copil de trupă, dar nu ştiu dacă se poate, că eu n‑am şcoală primară. Asta ar fi cea mai aprigă dorinţă a mea. Dacă nu voi putea să intru, voi lucra cu tata”[7].

(b) În ceea ce priveşte cauzele accesorii, vom reda doar câteva fapte documentare, referitoare la decesul părinţilor – al unuia sau al ambilor – ca motiv al exodului. Din totalul de 944 de copii şi tineri vânzători ambulanţi înnumăraţi, 137 au fost înregistraţi cu tatăl mort, 51 cu mama moartă şi 25 cu ambii părinţi decedaţi. Din ultima categorie menţionăm că 6 sunt absolut singuri, fără fraţi sau surori. Trei din cei singuri pe lume au 14 ani, ceilalţi de la 15 până la 20 de ani. Unul de 12 ani n‑are tată, iar 2 sunt fără mamă, 7 de 13 ani n‑au tată. Urmează restul până la 137 fără tată şi până la 51, fără mamă, care sunt între 14‑20 de ani (vezi tabelul 8).

6. Întrucât lipsesc documentele care să prezinte istoric exodul fiilor de ţărani spre oraşe – de altfel, datele nu sunt satisfăcătoare nici în ce priveşte exodul celor maturi spre mediul urban – vom încerca, pe baza declaraţiilor celor 301 anchetaţi, să stabilim un istoric, îndeosebi al exodului acelei categorii a fiilor de ţărani care îmbrăţişează negoţul ambulant (vezi tabelul 13).

Astfel, 5 din judeţul Vâlcea, 4 din plasa Olteţu şi 1 din plasa Cozia, afirmă că vechimea plecărilor acestora pentru satele lor, poate fi împinsă până la jumătate de veac îndărăt. Bineînţeles că nu poate fi vorba, cu decenii în urmă, de un exod similar ca volum cu cel din ultimele două decenii. Cele mai aproape de certitudine pot fi considerate aserţiunile acelora 120, după care plecările din satele lor au data de 30‑40 ani, adică 10‑20 de ani înainte de Războiul Mondial precedent. Apoi, 101 după care vechimea plecărilor ar fi de 20‑25 de ani, 44 de 15‑20 de ani, 25 de 10‑15 ani şi 6 de 5‑10 ani. Dintre cei care ne informează că din satele lor se pleacă între 30‑40 de ani, menţionăm: 19 din plasa Amaradia–Dolj, 10 din plasa Filaşi–Dolj, 12 din plasa Cozia–Vâlcea, 16 din plasa Bălceşti–Vâlcea, 17 din plasa Piteşti, 8 din plasa Argeş şi 5 din plasa Dâmbovnic–Argeş. Plecările ce datează între 20‑25 de ani cuprind în general aceleaşi regiuni, constituind o subliniere a cauzelor obiec­tive, de structură, ce au condiţionat naşterea şi dezvoltarea procesului: plasa Novaci şi Jiu–Gorj, Motru–Mehedinţi, Oltul de Sus–Romanaţi, Oltul şi Topolog–Argeş etc.

Tot din punctul de vedere al distribuţiei geografice, am primit următoarele răspunsuri cu privire la numărul anilor de când au plecat din sat (vezi tabelul 14): 54 de‑abia de câteva luni[8], 40 de un an, 69 de 1‑2 ani, 39 de 2‑3 ani, 43 de 3‑4 ani, 13 de 4‑5 ani şi tot atâţia de 5‑6 ani, 8 de 6‑7 ani, 22 de 7‑10 ani şi peste. Numărul cel mai important îl deţin categoriile până la 4 ani. Ceea ce înseamnă, cel puţin în parte, că după 4‑5 ani o parte din aceşti tineri vânzători ambulanţi încep a se rostui în alt domeniu: în negoţul stabil, diverse slujbe (U.C.B, S.T.B, C.F.R) ori se întorc în sat, unde, după ce‑şi adaugă o suprafaţă de 3‑5‑6 ha de pământ şi unelte sau vite, durează o gospodărie, pe care cu mai multă greutate ar fi realizat‑o (daca n‑ar fi fost chiar imposibil) prin rămânerea la posibilităţile din sat.

În legătură cu posibilităţile – puţine – de emancipare economică în mediul bucureştean, prin prezentarea condiţiilor în care lucrează, în raport cu numărul anilor de când sunt plecaţi, avem posibilitatea de a ne da seama în ce măsură durata exerci­tă­rii condiţionează în mod direct proporţional sau indiferent o mai bună stare şi inde­pendenţă economică şi socială a tânărului. Astfel, din cei cu 10 ani şi peste, în înde­pli­nirea îndeletnicirii de vânzător ambulant, toţi 6 vând pe cont propriu; din cei 8 cu 8‑9 ani de exercitare a îndeletnicirii, 4 lucrează pe cont propriu, toţi cei 8 cu 7‑8 ani ve­chi­me în îndeletnicire, lucrează pe cont propriu etc. (vezi tabelul 15). Din totalul de 301 anchetaţi, 90 exercită îndeletnicirea pe cont propriu, incluzând, într‑un mod mai evident de­cât alte categorii, pe cei cu minimum 3 ani. Amin­tim că din rest, 49 lucreazăla patron, 30 supravegheaţi de tată şi tot atâţia supravegheaţi de o rudă; iar 102 la vătaf.

Istoricul încercat, ne‑a arătat aşadar, pe de o parte, zonele de exod şi în care deceniu începe mai evident exodul copiilor de ţărani (2‑4 decenii în urmă). Deo­potrivă, am aflat şi situaţiile prin care este silit să treacă acelaşi vânzător ambulant, până la încorporarea pentru satisfacerea serviciului militar. De la primele luni unii, alţii după 1‑2‑3 ani de exercitare, ajung să lucreze pe cont propriu, adică cuceresc treapta cea mai înaltă în cadrul îndeletnicirilor categoriei din care fac parte.

II. ÎNDELETNICIRILE

1. Paragraful distribuţiei pe îndeletniciri, ca de altfel aproape toate chestiunile tratate în studiul de faţă, vor fi privite din două puncte de vedere, pe baza a două surse de informaţii: numărătoarea fiilor de ţărani vânzători ambulanţi, anchetă statistică asupra unei mase mai întinse, pe de o parte, iar pe de alta, ancheta sociologică asupra unui număr restrâns, de 301, dar în adâncime.

Numărătoarea ne‑a dat următoarea distribuire pe îndeletniciri: vânzători de ziare 368, de zarzavaturi 232, de fructe 60, de covrigi 55, alviţă şi rahat 26, de bom­boane‑seminţe etc. 19, de gaz 18, de păsări 44, de alune‑castane 10, de mături 7, de reviste vechi 5, iaurt şi alte neguţătorii ambulante 100. În total 944 (vezi tabelul 1).

Ancheta, care a cuprins 301 cazuri cercetate, oferă o distribuire, proporţional, aproape similară. Într‑adevăr, tot vânzătorii de ziare deţin numărul mai mare, 120, fiind urmaţi de vânzătorii de covrigi cu 49, de zarzavaturi 28, de alviţă 44, de rahat 24, de alune‑castane‑nuci 8, de fructe 12, de reviste vechi, de lămâi şi alte înde­letniciri analoage 12. Se constată că numărul cel mai mare îl deţine cate­go­ria vânză­torilor de ziare, care este urmată de cea a vânzătorilor de zarzavaturi, fructe, alviţă şi rahat. Unii dintre vânzătorii de alune, castane, nuci, bomboane, seminţe trec în decursul anului şi prin categoria vânzătorilor de alviţă, rahat şi ziare. Cei de reviste vechi sunt mici, începători, ca şi majoritatea vânzătorilor de bomboane. Distribuţia pe vârste a vânzătorilor ambulanţi reiese din aceleaşi tabele (nr. 4).

[…]

Numărătoarea a înregistrat şi 5 copii sub 12 ani, dar în ancheta noastră nu am studiat nici un asemenea caz. Cei mai mulţi sunt grupaţi în jurul vârstei de 16 ani. De la această vârstă, unii, deşi nu mulţi, încep a‑şi afla şi alte rosturi atât în oraş, cât şi în satele de unde au plecat.

2. Copiii ţăranilor, spre deosebire de majoritatea celor ai citadinilor, îi ajută toţi pe părinţi la diversele lor munci, încă de la înmănuncherea unui mic număr de ani.

O imagine asupra muncilor îndeplinite la casa părintească, în timpul sau în preajma şcolarităţii, ne‑o oferă tabelul 17, din care notăm îndeosebi câteva fapte mai semnificative. În primul rând, depistarea celor 301 fii de ţărani anchetaţi de noi ne‑a dus la confirmarea credinţei generale că toţi copiii de la ţară îi „ajută” pe părinţi în cele gospodăreşti, numai unul singur n‑a lucrat nimic în cadrul gospo­dăriei, un actual vânzător de ziare. La câmp şi cu păscutul vitelor au ajutat 188, foşti argaţi 59 şi auxiliari în cuprinsul gospodăriei 18. Chiar din timpul şcolarităţii, un număr demn de remarcat dintre aceştia, 35, au inaugurat îndeletniciri ca vânză­tori de reviste vechi la cafenea, diferite munci pe piaţă (măcelărie), sau însoţind părinţii la lucru pe la alte gospodării sau în alte sate. Aceşti 35, ca şi cei 59 de foşti argaţi, pot fi consideraţi vestitorii exodului fiilor de ţărani spre oraş, antenele care au pur­ces a încerca viaţa şi munca în afara gospodăriei proprii sau chiar în afara satului şi a regiunii. Rezultatele încercării lor ducând la moduri noi de rezolvare a problemei economice şi sociale care a condiţionat procesul, i‑au determinat pe ei şi megieşii lor la îmbrăţişarea negoţului ambulant.

Trebuie menţionat însă că au plecat spre oraş, într‑un număr însemnat de cazuri, şi pentru învăţarea unei meserii, a unui negoţ stabil sau chiar a unor şcoli. Negoţul ambulant a fost pentru unii o treaptă în ascensiune, în care să‑şi acumu­leze banii necesari, pentru alţii o treaptă în decădere, ca un refugiu de pe urma înfrângerii suferite prin renunţarea la un ideal de care, din cauza vitregiei vre­murilor şi a oamenilor, au fost siliţi să se depărteze.

Sunt, credem, îndeajuns de elocvente declaraţiile câtorva dintre aceştia, pe care le vom spicui în cele ce urmează: „Am plecat, eu singur, acum 3 ani, când aveam 12 ani. Am văzut că nu mai e de trai, că pământ nu aveam. Am plecat cu un băiat mai mare. Am dorit să învăţ cizmăria sau croitoria, dar nu am putut din cauza lipsurilor de acasă. De gândit pentru mai târziu, nu pot, pentru că de‑abia trăiesc de azi pe mâine şi nu pot pune un ban pentru economii, pentru că trimit totul acasă. Numai dacă va face Dumnezeu o minune şi cu mine, să‑mi uşureze traiul”[9].

Nici Ion Olteanu[10] nu este prea fericit cu îndeletnicirea pe care o exercită. Ar fi vrut să se facă croitor, dar tatăl l‑a dat la ziare. N‑a acceptat să lucreze pământul tatălui, care, invalid, a dorit mult aceasta. Acum doreşte să intre lucrător la U.C.B, unde este şi fratele mai mare. Tot croitor a năzuit să ajungă şi altul[11], dar l‑a împiedicat lipsa banilor şi a şcolii. În ultimă instanţă, dacă ar fi avut şcoală, s‑ar fi reangajat în armată, la finele stagiului militar. Tot lucrător la U.C.B se mulţumeşte să ajungă şi vânzătorul de rahat Tomescu Gheorghe[12], pentru că meseriaş calificat nu mai poate, dată fiind insuficienţa celor 2 clase primare ce le posedă. „Am fost în cizmărie, afirma altul[13], dar era stăpânul rău şi am plecat. Acum mă gândesc să fiu brutar pe lângă fratele meu la Ocnele Mari”.

Declaraţii din care să reiasă că îndeletnicirea de vânzător ambulant este numai o treaptă în sus ori în jos şi nicidecum un ideal năzuit în vreun mod deosebit, ne‑au dat majoritatea dintre ei. Este important acest lucru, întrucât respinge teza după care această categorie de tineri, proveniţi din mediul rural, sunt consideraţi ca „vagabonzi”, fiinţe certate cu ordinea socială, cu spiritul stabilităţii creatoare. Bineînţeles că am întâlnit şi unele cazuri după care îndeletnicirea actuală a fost o limită către care au tins. Odată atinsă, având toate motivele să se considere satisfăcuţi atât spiritual, cât şi material. În această, este drept, limitată fracţiune, intră îndeosebi acei a căror situaţie materială în familie atinge un grad de mizerie mai puţin obişnuit. „Am dorit să ajung negustor ambulant şi mi‑am atins ţinta”[14]. Tot ace­laşi adaugă că în satul lui „e lipsă de pământ”.

Declaraţiile similare a făcut, între alţii, şi Vasile Geamănă, vânzător de ziare, 16 ani, 7 clase primare, Cordeşti–Amaradia–Gorj. Amintim şi 2 cazuri reprezentative pentru grupa acelora care exercită îndeletnicirea actuală, în speranţa că economiile pe care le fac să le înlesnească reîntoarcerea în sat, ca buni gospodari, proprietari de pământ. Unul e vânzător de alviţă[15]: „Eu am vrut să mă fac agricultor pe pământul meu propriu, dar cum nu aveam pământ cât putem munci noi (familia), am luat drumul oraşului. Acum vreau să strâng bani, sa‑mi cumpăr pământ şi să mă apuc de agricultură, singur stăpân pe capul meu”.

Al doilea[16] nu şi‑a putut îndeplini dorinţa (de a ajunge un bun agricultor) pentru că i‑au murit părinţii şi nu i‑a rămas pământ de pe urma căruia să‑şi poată scoate existenţa. „Pământul pe care îl avem, 1 ¼ ha, trebuie să‑l împart cu surorile mele. Dar acum vreau să pot strânge bani şi să‑mi cumpăr pământ şi unelte şi să mă fac un bun agricultor în sat”.

Amintim şi un caz în care dorinţa iniţială a fost orientată către profesiuni intelectuale: „Eu am vrut să învăţ carte, să mă fac învăţător, dar, din lipsa de bani, tata nu m‑a dat la şcoală. Acum aş fi intrat cel puţin la un atelier să mă fac mecanic, dar nu mă primeşte fără şcoală”. Şi încheie cam înfrânt: „Acum aş vrea să mă fac negustor de galanterie”[17]. Reiese, deci, că fenomenul exodului fiilor de ţărani spre Capitala Ţării, constituie deopotrivă reflexul unor nevoi fundamentale de ordin economic şi social extins, cât şi al unor cauze de ordin psihologic, care, impunându‑se fie separat, fie laolaltă, au condiţionat o anume structurare specifică a procesului, desenându‑i nuanţarea în sensul negoţului ambulant, faţă de celelalte înclinări manifestate sau poteci încercate.

3. Condiţiile în care se exercită îndeletnicirile actuale ne vor înlesni mult o înţelegere a fragmentului de realitate socială şi naţională cercetat.

Utilizăm deopotrivă datele numărătorii ca şi ale anchetei. După prima sursă, din 944, sunt 535 care lucrează pe cont propriu, numărul cel mai important deţinându‑l vânzătorii de ziare, care însumează jumătate din totalul celor cu aceeaşi îndeletnicire, şi vânzătorii de zarzavaturi, care, din acelaşi punct de vedere, depăşesc jumătatea.

Ne‑au fost înregistrate 14 cazuri de muncă în asociaţie a unor vânzători de ziare şi 74 de cazuri de muncă sub supravegherea părinţilor sau a rudelor etc. Dar să ne oprim mai cu deosebire asupra acelora care lucrează la patron, 263, sau la vătafi, 22 (plus cei 36 de vânzători de ziare care procură ziare de la redacţii, tot prin intermediului unui „şef”). Din cei care au patron, cei mai mulţi sunt vânză­tori de ziare (75), vânzători de zarzavat (60), de covrigi (28), de fructe (15); mai puţini fiind înregistraţi în această grupă vânzătorii de alviţă–rahat, alune, cas­tane, gaz etc.

Ancheta noastră – întrunind, faţă de numărătoare, avantajul de a fi fost făcută personal şi nu prin intermediul unor organe oficiale poliţieneşti, care inspiră teamă, neîncredere, oricât de binevoitoare ar fi fost intenţia – ne‑a prilejuit o seamă de completări. Astfel, din 301 anchetaţi, noi am vorbit cu 102 vânzători ambulanţi care‑şi exercită îndeletnicirea sub controlul unor vătafi. Încât cei pe cont propriu şi supravegheaţi de părinţi sau rude, vor fi de data aceasta jumătate faţă de totalul celor anchetaţi, pe când în cazul numărătorii, această ultimă grupă însuma trei sferturi din totalul de 944.

Repartiţia condiţiilor de exercitare după vârstă întrece aşteptarea noastră de a vedea vânzători ambulanţi pe cont propriu, abia de la vârste înaintate. Numărătoarea ne semnalează 11 copii între 8 – 12 ani ca lucrând pe cont propriu. Reţinem că 93 de vânzători ambulanţi, între 18‑20 ani, n‑au izbutit încă a se emancipa de patron. Nu trecem cu vederea însă nici cifra 261 a celor din aceeaşi grupă de vârstă care lucrează pe cont propriu.

O explicaţie a numărului mare de copii la patron şi vătaf, constatată de anchetă, este decesul unuia sau a ambilor părinţi, care, lipsindu‑i de sprijin şi îndrumare, a constituit, pe lângă condiţionările economice, psihologice şi sociale, una dintre cele mai determinante. Astfel, am înregistrat 48 de copii la patron şi 5 la vătaf din categoria celor fără tată; la patron, 19 fără mamă şi 5 fără ambii părinţi. Nu este lipsit de importanţă nici faptul că 178 în situaţii similare au izbutit totuşi să lucreze pe cont propriu, plus 4 în asociere.

4. În legătură cu numărul anilor pe care aceşti negustori ambulanţi i‑au petrecut în Capitala ţării, exercitându‑şi îndeletnicirile lor, suntem în măsură să susţinem două lucruri. Întâi că – în contrazicere cu convingerea generală, conform căreia dintre ei ar fi numai sau aproape numai sezonieri – un număr foarte însemnat lucrează în tot timpul anului. Faptul că 38 activează în acest domeniu de 8‑21 ani, ne îndreptăţeşte să credem că exodul copiilor de ţărani s‑a manifestat ca proces îndeajuns de structurat încă de prin 1935‑1939, coincizând şi cu o perioadă economică şi socială cunoscută prin schimbări şi regres.

O privire atentă asupra tabelelor anchetei şi numărătorii ne facilitează deo­po­trivă formarea imaginii modului cum evoluează desfăşurarea procesului nostru social. Cei mai mulţi abia după 5‑7 ani de străduinţe încep a se îndruma către alte moduri de câştig. În acest interval de timp încearcă toata gama negoţurilor ambu­lante, de la negoţul seminţelor şi ziarelor, până la acela al zarzavaturilor, fructelor şi iaurtului. Oscilaţiile lor ilustrează procesul psihologic, interior, ca şi stările eco­no­mice şi sociale, mediul exterior în atmosfera căruia se dezvoltă, aspru, sutele de tineri proveniţi din mediul rural, părăsit pentru mirajul şi ofertele oraşului mare, pe de o parte, precum şi pentru a încheia, în primul rând, cu nevoile de neînvins de la vatra părintească.

5. Pentru a ne face o idee de modul în care distribuie marfa, îi vom prezenta, din acest punct de vedere, pe cei 301 anchetaţi.

Pe vânzătorii de ziare îi întâlnim cu toţii pe străzile şi în pieţele Bucu­reş­tiu­lui, cu ziarele, fie împachetate, fie nu, la subsuoară. Din cei 49 de vânzători de covrigi, 13 ţineau covrigii pe un băţ şi 36 în coşuri de nuiele. Cutioarele vânză­torilor de alviţă şi rahat pot fi reduse la două categorii-tip: mici, pe un suport de 30‑40 cm, la cei mai mărunţi sau mai nevârstnici; mari, pe un suport de 40‑60 cm, în cazul băieţilor mai mari. Zarzavaturile, în două coşuri mai mici sau mai mari, după vârsta şi constituţia fizică a vânzătorului respectiv, purtate pe umeri, cu ajutorul unei cobiliţe. Vânzătorii de alune, castane, nuci, utilizau un borcan, iar vânzătorii de lămâi sau cei de zarzavaturi de supă etc. o coşniţă purtată pe braţ.

Trebuie să subliniem marea lipsă a regulilor elementare de igienă în care se prezintă alimentele ce se consumă pe loc de cumpărători: covrigi, alviţă, rahat, bom­boane etc. De asemenea, trebuie subliniat şi efectul negativ asupra dezvoltării fizice pe care‑l au greutăţile purtate pe umeri (zarzavaturi, fructe, iaurt).

6. Înainte de a transcrie câteva dintre declaraţiile referitoare la relaţiile lor cu patronul, vătaful sau angrosistul (depozitarul, fabricantul), facem cunoscut că 42 lu­crează cu evrei şi alţi minoritari, iar restul la români şi că în Capitala Ţării sunt un număr de centrale (depozit, piaţă, vătaf), de la care primesc marfa grupe de 10‑20 bă­ieţi, ba chiar până la 100 şi peste. Transcriem unele fragmente din convorbirile cu ei.

Aşa, Baborlete Ion[18], se ocupă cu vânzarea ziarelor Informaţia, Ordinea, Evenimentul. Le procură de la diferitele redacţii, plătind înainte costul. „La început îl administra un vătaf, care plătea neregulat, din acest motiv a şi plecat. Lucrează aproape tot anul în Bucureşti”. Gheorghe Tomescu[19] lucrează „la un patron care are un chioşc cu bomboane şi rahat” şi tot la el locuieşte „cu încă 5 băieţi”. Unul[20] cu aceeaşi îndeletnicire ne informează: „După cum am fost angajat, sunt liber să lipsesc iarna din Bucureşti”. Altul[21], care nu‑şi spune numele, ne indică precis patronul: „Patronul de la care iau alviţa, Gheorghiţă, locuieşte în str. Olimpului Nr. 4. Suntem mai mulţi care primim de la el, eu de 5 luni. Anul trecut de la altul, dar tare mă jecmănea, că n‑am mai dat pe la el”.

Ilie Iliuşa[22], vânzător de fructe, lucrează la patronul unei mari gherete de fructe. Odată primite fructele „tot ce se strică sau se pierde eu plătesc, din câştigul meu”. Ar vrea să se facă, însă, negustor stabil, pentru că aşa cum este, fără autorizaţie, trăieşte tot cu frica de sergenţi şi agenţi. „Acum când sunt tânăr mai pot să fug, dar când voi deveni matur şi, mai ales, când voi îmbătrâni, nu numai că n‑am să mai pot fugi, dar nici să duc cobiliţe în spate. Acuma şi tot primesc 1‑2 amenzi pe lună, când nu zăresc agentul de departe. Lasă, că de multe ori ne ia din curte sau de prin ganguri unde suntem chemaţi de clienţi. Dacă n‑oi putea să mă fac negustor mai mare, cel puţin să am un chioşc cu fructe la un colţ, cu autorizaţie în regulă”.

 

Gheorghe Fotă[23] din Pogoanele‑Buzău îmi spune: „Sunt vânzător de zarzavaturi de 8 luni. M‑am «mărit» (a fi vânzător de zarzavaturi înseamnă a fi pe treapta superioară a negoţului ambulant). Patronul la care lucrez este un român, negustor în piaţă. Sunt angajat cu anul. Nu‑mi dă voie să lipsesc decât o lună pe an, de sărbătorile Crăciunului, când e sezonul mort”. Minoiu Gheorghe Tudor[24] adaugă o notă în plus: „De când am venit sunt negustor de covrigi. Patronul mai are încă 20 de băieţi angajaţi ca şi mine, cu un câştig de 15‑20%”.

Când vom cerceta locuinţa, alimentaţia şi bugetul, relaţiile cu patronii vor fi mult mai conturate. Am rezervat, pentru a nu repeta, o seamă de note caracteristice acelor paragrafe.

III. VIAŢA ÎN MEDIUL URBAN

1.Dacă redăm aici peregrinările şi încercările băieţilor anchetaţi, de la data plecării din satul natal şi până la data cercetărilor noastre (vara şi toamna anului 1941), o facem pentru că acestea constituie o introducere în viaţa lor în mediul urban, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că formează sâmburele unei priviri de ansamblu asupra exodului fiilor de ţărani spre oraşe.

Din cei veniţi vara aceasta[25] în Bucureşti, unul a fost mai întâi la Timişoara, 12 au fost la început argaţi în sat. Tot dintre aceştia este unul care a lucrat într‑o staţie de cale ferată, iar altul care şi‑a încercat norocul în Râmnicu‑Vâlcea. Din cei cu o vechime de 1 an, 34 au lucrat numai la Bucureşti, 2 şi prin Ploieşti şi au stat câtva timp argaţi în satul natal. Cu o vechime de 1 an până la 2, sunt 69. Dintre aceştia, 50 s‑au oprit de la început în Bucureşti, 15 au fost înainte de a veni argaţi, 3 au umblat pe la Râmnicu‑Vâlcea şi 1 prin mai multe oraşe. Din cei 39 plecaţi de 2‑3 ani, 35 au lucrat numai în Capitala, iar 4 sunt foşti argaţi. Plecaţi de 3‑4 ani, am anchetat 43, 4 fiind dintre aceia care au încercat şi îndeletnicirea de argat în sat, 4 care au muncit prin Craiova şi Râmnicu‑Vâlcea, 4 prin Caracal, 31 venind de la început în Bucureşti. Cu o vechime de 4‑5 ani, am întâlnit 13, din care 4 au lucrat întâi pe la Braşov şi Sibiu, unul plecat din sat întrucât nu‑i convenea starea de argat, iar 8, cum au terminat şcoala, au venit în Capitală. Cei 13 plecaţi de 5‑6 ani, toţi au lucrat numai în Bucureşti. Ca ei şi cei 16 de 6‑8 ani. Alţi 8, cu 8‑9 ani vechime, au colindat 4 prin Slatina şi Iaşi, iar 4 prin Drăgăşani, Braşov şi Sibiu. În sfârşit, 6, de 10 ani şi peste, flăcăi în toată puterea cuvântului, 2 veniţi de la început în Bucureşti, 4 după ce şi‑au încercat norocul mai întâi prin Ardeal (Braşov şi Sibiu).

Enumerarea îndeletnicirilor avute până la acea dată încă se va dovedi utilă:

–  118 băieţi, în afară de îndeletnicirile din cuprinsul gospodăriei părinteşti – munca la câmp, păscutul vitelor –, n‑au mai încercat nimic;

–  40 au fost întâi argaţi în sat;

–  43 au aceeaşi îndeletnicire pe care au început‑o de la plecarea din sat şi au exercitat‑o exclusiv în Bucureşti;

–  4 au aceeaşi îndeletnicire, dar au practicat‑o mai întâi prin Braşov şi Sibiu;

–  15 au fost servitori în oraş;

–  4 au fost întâi vânzători de ziare la Bucureşti, dar s‑au lăsat;

–  23 au fost întâi vânzători de covrigi sau bomboane şi seminţe în Bucureşti, iar 1 vânzător de covrigi prin Braşov şi Sibiu;

–  3 au fost mai întâi vânzători de alviţă şi rahat la Râmnicu‑Vâlcea şi Craiova, 1 în Timişoara, 6 în alte oraşe, iar 10 de la început în Bucureşti;

–  9 au fost de la început vânzători de zarzavaturi sau fructe în Bucureşti;

–  2 au fost întâi vânzători ambulanţi în Ploieşti;

–  1 ucenic la un atelier în Ploieşti;

–  4 au fost întâi vânzători la prăvălie (băcănie, cârciumă) în Braşov şi Sibiu, 8 în Bucureşti şi 4 în alte oraşe;

–  16 au încercat mai multe îndeletniciri, prin mai multe oraşe, după cum urmează: 2 în Caracal şi 2 în Slatina, 4 în Iaşi, 4 în Drăgăşani‑Vâlcea, 3 în Timişoara şi 1 în Sibiu şi Braşov.

2. În ceea ce priveşte locuinţa, mai în fiecare an o schimbă o dată, de două ori sau chiar de trei ori. Astfel, din cei 54 veniţi chiar în vara anchetei, deja 14 erau în a doua lor locuinţă. Din cei 40 cu un an vechime, 16 au a doua locuinţă şi 8 pe a treia. Lucrurile tot astfel decurg până la cei cu o vechime de 10 ani, între care găsim doi cu a noua locuinţă. Observatorul superficial ar pune această instabilitate pe seama „vagabondajului”, în care ar vrea să‑i înglobeze pe aceşti mizeri truditori. Dar cauza trebuie căutată în altă parte. Cel puţin în numărul mare care locuiesc într‑o cameră şi în distanţa dintre casă şi patronul sau centrul de aprovizionare cu marfă. Datele noastre cu privire la prima origine a instabilităţii constatate sunt după cum urmează: în 8 cazuri locuiesc 12 şi peste într‑o cameră; în 8 cazuri 10‑11 într‑o cameră, în 3 cazuri 8‑9 într‑o cameră; în 64 de cazuri câte 6‑7; în 131 câte 4‑5; în 82 de cazuri câte 2‑3 şi numai 5 singuri într‑o cameră. De aceea şi faptul că numai 56 stau de 10‑12 luni în ultima locuinţă, 40 de 1‑2 ani şi 30 de 2‑4 ani, restul de 175 stând de mai puţin de 10 luni.

Cercetând distanţele dintre casă şi patron sau locul de unde ridică marfa, am primit aceste răspunsuri: numai 56 stau chiar la locul de primire al mărfii sau în imediata vecinătate a acestuia; 27 locuind la o distanţă ce variază între 0,5‑1 km; 74 la 1‑2 km şi numai 4 folosesc câte o dată pe zi tramvaiul ca mijloc de transport; 81 la 2‑3 km, 19 mergând dimineaţa cu tramvaiul; 50 la 3‑5 km, dintre care 36 pornesc dimineaţa cu tramvaiul sau autobuzul, urmează 9 cazuri care merg exclusiv pe jos, deşi locuiesc la 5‑6 km distanţă şi 4 peste 8 km, dar care folosesc, în schimb, şi la dus, şi la întors, tramvaiul şi autobuzul.

Deopotrivă trebuie considerată şi chiria plătită, un imbold al schimbării locuinţei, scontând avantaje mai multe şi cheltuieli mai mici. De aceea, în afară de cei 47 care, fiind angajaţi la patron şi cu dormitul, nu ne preocupă din acest punct de vedere, credem necesară o înfăţişare a capitolului chirie. De asemenea, vom scădea încă 7 care stau la rude. Restul de 247 plătesc: 49 câte 100 lei pe lună, 67 câte 100‑120 lei pe lună, 68 câte 120‑150 lei, 48 câte 150‑200 lei, 15 câte 200‑400 lei pe lună. Cotele acestea raportate la veniturile de la data anchetei, pe care le vom vedea într‑un paragraf ulterior, reprezintă sume care, alături de alte cheltuieli strict inexorabile, fac să consume mare parte din resursele lor. Că acest lucru este adevărat o dovedeşte însuşi numărul mare în care stau împreună pentru a plăti chiria cât mai mică: 49 câte 4‑8 pentru a plăti numai 100 lei lunar; 52 câte 4‑9 pentru a plăti 100‑120 lei şi aşa mai departe.

3. În ceea ce priveşte sănătatea, este suficientă numai cunoaşterea mizeriei din interiorul locuinţelor acestor fii de ţărani, vânzători ambulanţi şi a modului în care dorm – un număr demn de luat în seamă, jos pe pământul camerei şi alţi 2‑3‑4 într‑un pat. Câţi dintre noi nu i‑am văzut rezemaţi de un zid, cu pachetul de ziare la subsuoară, cu coşul ori cu cutia lângă ei şi adormiţi ca frânţi de oboseală în orele când marfa lor are mai puţină căutare, convingându‑ne asupra condiţiilor sanitare în care trăiesc.

Din cei 301, de la data venirii în Bucureşti sunt 195 care nu s‑au îmbolnăvit până în prezent. Bolnavi de plămâni – 50, friguri – 10, cap şi inimă – 31, plămâni şi cap – 2 , stomac – 13. Dintre aceştia, 8 sunt îngrijiţi, în caz de boală, de părinţi, 5 de patron şi 4 de Asigurările sociale unde cotizează. Încolo, singuri, aşa cum e natural să poată şi să se priceapă. Cauzele care duc la starea aceasta sanitară a lor, în afară de calitatea inferioară a locuinţei – despre care am vorbit – şi alimentaţia şi îmbrăcămintea – de care vom vorbi îndată – sunt: numărul insuficient al orelor de odihnă, igiena corporală, fumatul şi băutură, pe care le redăm în acest paragraf.

În ceea ce priveşte orele de odihnă, le‑am analizat după anotimpuri. Astfel, iarna, numai 14 inşi dorm câte 7 ore, niciunul neavând sub 14 ani, 101 câte 8 ore, 121 câte 9 ore şi 65 câte 10 ore. Dar cum cercetăm odihna din timpul anotim­pu­rilor medii, constatăm o împuţinare a orelor dormite şi anume: primăvara şi toam­na fiind 4 care dorm numai 6 ore, 72 câte 7 ore, 173 câte 8 ore, 52 câte 9 ore; dar mai ales vara, când activitatea lor atinge maximul, odihna scade pentru 40 la 6 ore, pentru 101 la 7 ore, pentru 126 la 8 ore şi numai pentru 34 păstrându‑se numărul de 9 ore, necesar pentru o dezvoltare normală nu numai fizică, dar şi psihică pe care vârsta lor o reclamă.

Igiena corporală suferă şi ea. Aşa am întâlnit 147 care fac baie numai de 1‑2 ori pe lună. Aceia care susţin că fac mai des, de 3‑4 ori pe lună, fie că fac în Dâmboviţa, la marginea Bucureştilor, fie că fac doar câte o baie sumară (la cap şi trunchi, mai rar în restul corpului) pe săptămână. După înfăţişarea lor, vedem că puţini sunt aceia care merg regulat la o baie caldă, publică. Săpunul consumat este încă un indicator. Am găsit chiar 5 care nici nu consumă săpun şi alţii – 22 – doar o bucată pe lună. Ceilalţi, 115, câte 2 bucăţi lunar şi nu numai 159 câte 3‑4 bucăţi.

Fumatul şi băutura, în afară de faptul că le consumă între 50 şi până la peste 600 lei lunar, le afectează, de asemenea, sănătatea. Ceea ce este însă îmbucurător, este faptul că numai 13 fumează şi beau deopotrivă, apoi 21 beau, 39 fumează, iar marea majoritate de 228 fiind, cel puţin până în prezent, în afară sferei fumatului şi a băuturii.

4. Din datele culese asupra alimentaţiei fiilor de ţărani, vânzători ambulanţi în capitală, prezentăm acum câteva, în conformitate cu cele 15 tabele ce însoţesc acest paragraf.

Pentru ca ancheta să prezinte o situaţie mai apropiată de normal, am cercetat alimentaţia pe 7 zile, adică pe o săptămână pentru fiecare dintre cei chestionaţi.

Rezultatele sunt următoarele:

Din cele 2107 mese de dimineaţă pe care trebuie să le ia cei 301 vânzători ambulanţi în 7 zile consecutive, 901 cazuri sunt în care nu s‑a mâncat nimic, 280 pâine goală, 66 numai 2‑3 covrigi, 69 pâine cu boabe de struguri, 238 ceai cu pâine, 210 un pahar cu lapte, 52 iaurt cu pâine, 42 salam (50‑125 gr.) cu pâine, 191 roşii cu pâine, 58 ceapă sau ardei cu pâine (tabel 21). Din cele 2107 prânzuri, numai 9 cazuri în care nu s‑a mâncat nimic şi 43 pâine goală (tabelul 21). În schimb, în cazul cinelor, avem 93 de cazuri în care nu s‑a mâncat nimic şi 73 pâine goală (tabelul 22).

Atragem luare‑aminte să nu se confunde mâncărurile enumerate în tabelele amintite cu acelea de la masa cititorilor. Numai observarea îndeaproape a birturilor şi a porţiilor (calitate, cantitate) [consumate], poate sugera o imagine justă a proastei nutriţii a acestor tineri. Proasta calitate a meselor servite de subiecţii noştri începe să iasă în evidenţă după ce se cunoaşte raportul preţului plătit pentru întreaga masă într‑o săptămână şi totalul pâinii consumate în acelaşi interval (vezi tabelul 23). Într‑adevăr, ce mâncare mai poate fi aceea care, scăzând preţul pâinii, costa în vara şi toamna anului 1941 suma infimă (nu pentru cei anchetaţi, ci pentru cititorul nostru) de 180‑400 lei săptămânal? Pentru a acoperi insuficienţa mâncării, cei mai mulţi recurg la pâine într‑o cantitate ce variază între 5‑9 pâini pe săptămână.

Pentru o cunoaştere a situaţiei din punctul de vedere al vârstei băieţilor, ne‑am gândit că ar fi util să cunoaştem de câte ori s‑a întâmplat ca aceştia să nu mănânce insuficient în mod absolut (tabelul 24). Rezultatele, şi de data aceasta, au fost sub aşteptările celor mai mulţi. Din cei 301 s‑a întâmplat să nu mănânce toată ziua: 5 o dată pe lună, 6 de două ori, 10 de 3‑4 ori. De asemenea, 90 au mâncat pâine goală de 1‑2 ori pe lună, 69 de 3‑4 ori şi 20 chiar de 5‑6 ori. De subliniat este şi faptul că nu sunt scutiţi de asemenea încercări nici cei mai mici. Astfel: 14 de 12‑13 ani n‑au mâncat nimic o dată pe lună şi 14 de 1‑2 ori pâine goală; 16 de 3‑4 ori pâine goală ş.a.m.d.

5. Îmbrăcămintea lasă iarăşi foarte mult de dorit. Este, credem, suficient pentru aceasta să descriem îmbrăcămintea câtorva, aşa cum este consemnată în cuprinsul formularelor completate în decursul anchetei.

Unul[26] are două „costume”, într‑o stare, din toate punctele de vedere, foarte proastă. Haina de pe el este roşiatică şi tocită, din cauza îndelungatei vremi în care a fost purtată. Pantalonii n‑au nici genunchi şi nici margini regulate. Acestea sunt poate ultimele haine ce le mai avea de acasă. Toată vara s‑a îmbrăcat numai cu o cămaşă şi un chilot. Drept încălţăminte are la „cameră” o pereche de opinci confecţionate din piele de porc. Sunt însă şi acestea rupte, cu toate că 8 luni pe an umblă în picioarele goale. Are două cămăşi, una din cânepă toarsă şi trasă la război de maică‑sa şi una de aţă cumpărată de tatăl său când l‑a adus. Are 2 perechi indispensabili, din cânepă, care aşteaptă, dat fiind stagiul de un an, să fie înlocuite cu altele care să merite pe drept denumirea ce li se acordă.

Barborlete Ion, de care am mai amintit în studiul de faţă, are 2 „costume”, 2 perechi indispensabili, 1 prosop, 1 pereche de ghete cu ciorapii respectivi. Altul[27] are un costum ţărănesc uzat, de la maică‑sa, 2 cămăşi, 2 perechi indispensabili, 1 prosop, 2 batiste, 1 pereche ciorapi de lână, 1 pereche bocanci. Minoiu Gh. Tudor[28] ne spune, în această privinţă, că şi‑a cumpărat de când a venit, 1 cămaşă pe care a dat 300 lei şi 2 perechi indispensabili cu câte 200 lei. Preţul indică valoarea. Mai are 2 cămăşi de acasă, 1 costum de haine de lână, făcute de maică‑sa acum un an şi jumătate, 1 căciulă şi 1 batistă. Vara umblă cu o cămaşă lungă brodată cu flori, cu indispensabili şi în picioarele goale. Încălţăminte nu are şi nici ciorapi.

Dumitru Matache[29], în ziua când l‑am chestionat, era îmbrăcat cu cămaşă cusută cu flori, o jiletcă de lână pe deasupra, în cap o pălărie de‑a tatălui său, pantaloni groşi de iarnă şi cu picioarele goale. Nu umblă încălţat decât 4‑5 luni pe an, când e frig. De îndată ce timpul se încălzeşte, umblă, după chiar expresia lui, „cu ghetele de la botez”. Are o pereche de bocanci din piele groasă cumpăraţi de la ve­chituri de tatăl său, 2 cămăşi şi 1 pereche de indispensabili, făcute de maică‑sa din tort, 1 pereche ciorapi de lână şi un prosop. Altul[30] are un rând de haine groase, dar rupte, primite acum 3 ani de acasă. Anul acesta şi‑a cumpărat unul de vară, compus dintr‑o bluză şi pantaloni subţiri pe care a dat 600 lei. Mai are 2 cămăşi şi un prosop.

Omolgeanu Niculae[31]: nici el nu‑şi procură haine în fiecare an. Acum are un costum necomplet (pantaloni şi vestă) pentru vară din stofă de oraş („materie”), procurat de la un magazin de haine vechi pentru 200 lei. Întrucât îl are de 2 ani, acum este într‑o stare proastă. Altădată purta costum naţional. Vara şi, în general, în timpul călduros se îmbracă numai cu pantaloni şi cămaşă. Despre încălţămintea lui nu pot vorbi, întrucât este complet lipsit. Umblă 8‑9 luni pe an cu picioarele goale. Rufăria se prezintă ceva mai bine: 3 cămăşi „din pânză de oraş”, pe care le‑a cumpărat acum 2 ani, cu 650 lei. De asemenea, 2 perechi indispensabili din „americă” primite în dar cu un an în urmă.

În general aceasta este situaţia celor 301 fii de ţărani vânzători ambulanţi cercetaţi din punctul de vedere al îmbrăcămintei. Sumar şi rupt, costumul lor nu arareori este doar un pretext, la adăpostul căruia să‑şi asigure câştigul necesar, traiul propriu şi al familiei din sat. Dacă vara este suportabilă această situaţie, în celelalte anotimpuri impune uneori grade de neînchipuită suferinţă.

6. Bugetul. Pentru a informa asupra situaţiei lor bugetare, vom înfăţişa câteva cazuri care să ilustreze fiecare categorie în parte.

În primul rând câteva exemple care să înglobeze o săptămână din viaţa celor anchetaţi. Astfel, un vânzător de zarzavaturi[32], în săptămâna 3‑10 octombrie 1941, a făcut o vânzare totală de 9400 lei, din care sumă i‑a revenit un câştig total de 950 lei. Dacă notăm faptul că a lucrat 95 ore în acea săptămână, reiese că pentru 1 oră de alergare, a câştigat 10 lei. Şi acesta este unul din cei mai în vârstă (20 de ani) şi în cea mai avansată îndeletnicire din categoria negoţurilor ambulante. Altul[33], între 15‑22 septembrie 1941, în urma unei activităţi de 83 ore, realizează o vânzare de 2500 lei şi un câştig de 635. Mosora Constantin[34] în săptămâna 12‑17 septembrie 1941, după 94 ore de lucru, face o vânzare de 2524 lei, câştigând 615 lei. Un vânzător de covrigi[35], după 108 ore de activitate, în săptămână 12‑19 septembrie 1941, ajunge la o vânzare de 5730 lei şi un câştig de 740 lei. Ilie Iliuşa[36], vânzător de fructe, a câştigat în săptămâna 17‑24 septembrie suma de 840 lei, cu o vânzare totală de 11600 lei şi în urma unei activităţi extrem de istovitoare, de 113 ore. Un vânzător de rahat[37] ne informează că în cuprinsul săptămânii 17‑24 septembrie 1941 a lucrat 88 ore, vânzând marfă de 2010 lei, câştigul revenit fiind de 548 lei.

Dacă vom considera acum bugetul lor din punct de vedere global, anual, răspunsul primit va fi deopotrivă de neplăcut ca şi analiza făcută asupra veniturilor săptămânale în comparaţie cu efortul şi produsul săptămânal datorat acestuia. Fără a face o prezentare cu pretenţie de sistem, ci tocmai cultivând descrierea întâmplătoare a câtorva bugete, credem totuşi că imaginea va fi aceeaşi. Primul caz[38], un vân­zător de alviţă, de 14 ani, câştigă aproximativ 3200 lei lunar, din care de la început trebuie să scădem masa de 1200‑1400 lei lunar. Din cumpărăturile efectuate în decursul anului menţionăm: 1400 lei un costum cumpărat de la „haine vechi”; 1 pereche bocanci, 500 lei; reparaţii la încălţăminte, 430 lei; 1 rând de rufe, 250 lei; băutură, 400 lei etc. Întrucât dacă se strică marfa – în caz de ploaie, accidente diferite ori confiscări – pierderea îl priveşte pe el, trebuie să adăugăm şi suma de 2000‑3000 lei la capitolul cheltuielilor anuale. Acum, dacă scădem din venitul anual (aproximativ) de 21.000 lei, cheltuielile anuale sunt după cum urmează:

Masa	8400
Îmbrăcămintea	1400
Încălţămintea	900
Chiria	2500
Rufele	250
Diverse	500
Pierderi	3000

Înseamnă că el mai poate trimite părinţilor ori să facă economii în jurul sumei de 6000 lei anual.

Referitor la pierderi, redăm unul dintre nenumăratele pasaje de acest gen, pe care le‑am cules cu prilejul anchetei, în cazul de faţă provenit de la acelaşi anchetat: „Da’ de câte ori nu vine sergentul ăla de colo şi nu ne aleargă până scăpăm jos taraba, sau cu ajutorul şomerilor şi atunci ne ia tot şi mănâncă cu şomerii în hală”.

Gheorghe Vasilescu[39] izbuteşte încă, în urma negoţului său cu fructele, să trimită celor de acasă o sumă şi mai importantă: 14.000‑15.000 de lei pe an. Gheorghe Tomescu[40], tocmit la un fabricant de rahat în vederea distribuţiei cu 4000 lei pe 8 luni, plus „casă, masă, spălat şi rufe, iar acum în urmă şi o pereche de opinci de cauciuc”, mai cheltuieşte încă 1000 de lei pentru trebuinţe neprevă­zute de patron, trimiţând părinţilor 3000 lei la finele anului. Un vânzător de ziare[41] cu un câştig aproximativ anual de 33.000 lei cheltuieşte anual după cum urmează:

Masa	15.600
Încălţămintea	1800
Îmbrăcămintea	1800
Rufele	800
Spălatul rufelor	960
Chiria	2000
Cinematograf	2000
TOTAL	24.960

Cu restul de 8040 lei îşi ajută mama şi surorile.

Afirmaţiile lui Gheorghe Fotă, vânzător de zarzavaturi[42], relevă situaţia mizeră a celor angajaţi la patron. El este tocmit cu casă şi 1000 lei pe lună. Mân­care pe cont propriu. „Aş fi dorit sa‑mi dea măcar 2 rânduri de rufe de corp pe an, dar nu ne‑am înţeles. Dacă găsesc undeva mai convenabil, mă angajez în altă parte când împlinesc anul aici, dacă nu, am să lucrez pe cont propriu, de la primăvară”. Nu‑i lipseşte întru nimic dorul de lucru şi câştig, ca şi al atâtora, care, încercând din „pâinea patronului”, au recurs, până la urmă, la înfruntarea pe cont propriu, atât a condiţiilor aspre cu care îi întâmpina oraşul, cât şi a rigorilor îndeletnicirii.

Minoiu Gheorghe Tudor[43], vânzător de covrigi, trimite o sumă mult mai mică părinţilor săi, 3500 de lei la sfârşitul unui an. În schimb, Petraşcu Petre, vânzător de alviţă[44], deşi duminica nu lucrează niciodată, întrucât, după cum ţine să a­firme, înţelege să se odihnească, câştigă numai într‑un interval de 6 luni pe an 19.000 lei, cheltuind cu mâncarea 7600 lei, cu îmbrăcămintea 3200 lei, cu încălţămintea 2000 lei, cu chiria 600 lei şi încă pe atâta cu alte diverse cheltuieli, rămâ­nându‑i economia totală de 5000 lei, cu care îşi bucură părinţii, înlesnindu‑le să cumpere porumbul necesar pentru iarnă şi primăvară. Ne oprim cu exemplele aici, întrucât ele degajă deopotrivă şi variabilitatea câştigurilor acumulate de această categorie a fiilor de ţărani ajunşi vânzători ambulanţi în Capitala Ţării, cât şi drumul pe care îl apucă prisosurile, după satisfacerea, mizeră adeseori, a strictelor necesităţi pe care le comportă viaţa lor în mediul urban. Organizată şi îndrumată în alt mod, viaţa lor în acest mediu bucureştean credem că ar duce la câştiguri mai mari, urmate de tot mai mari prisosuri plecate spre familiile în nevoie ce i‑au trimis aici, ori depuse în vederea înjghebării altor rosturi, mai omeneşti şi cu repercusiuni ma­teriale mai satisfăcătoare. De asemenea, altele fiind condiţiile sanitare şi alimentare, întreaga lor fiinţă psihofizică s‑ar simţi într‑un mod pozitiv, scutindu‑ne de acele imagini ofilite ce ne întâmpină la fiecare colţ de stradă.

7. Viaţa spirituală a tinerilor vânzători ambulanţi prezintă un caracter deosebit de bogat în semnificaţii. Avem în faţă o categorie socială care ia contact cu un mediu social diferit de cel în care vieţuise până la acea dată.

Procesul exodului fiilor de ţărani spre oraşe – ce va primi o tratare mai completă într‑un alt studiu al nostru, de apropiată apariţie – este deosebit ca structură şi manifestare, angajând categoria socială prinsă în apele curentului creat, într‑un angrenaj psihosocial caracterizat în principiu printr‑o acţiune evident transformatoare. Dacă adăugăm şi faptul că mulţi sunt proveniţi din sate, al căror contact cu centrele urbane datează cu decenii în urmă, adică acelea care sunt intrate în sfera procesului de urbanizare, rezultă că un număr însemnat din subiecţii noştri sunt iniţial tipuri sociale în curs de dezintegrare, faţă de viaţa rurală tradiţională, cu toate consecinţele inerente în cazul unor asemenea fenomene.

În consecinţă, vom întâlni puţini care mai posedă costum naţional, mai degrabă rudimente ale acestuia, puţini care să mai aibă Visul Maicii Domnului în buzunar ori sub pernă, sau care să frecventeze biserica. Aceasta, pentru că avem de la început de‑a face cu întrepătrunderea unor structuri de mentalitate diferită, rurală şi citadină, proletară şi capitalistă, tradiţionalistă şi evoluţionistă, psihică şi socială. Referinţele ce urmează vor lămuri această coexistenţă, această interferenţă a sferelor diferite de mentalitate enumerate.

Din totalul celor anchetaţi, am ales 3‑4‑5 cazuri reprezentative pentru fiecare dintre cele 3 poziţii spirituale, tipuri ori stiluri de viaţă principale, considerate aici: tradiţionalistă, evoluţionistă şi mixtă. Bineînţeles că nu poate fi vorba de poziţii despărţite în mod absolut. Pentru prima situaţie prezentăm 5 cazuri:

(a) Merge aproape regulat la biserică, cunoaşte 2 rugăciuni: „Tatăl Nostru” şi „Înger, Îngeraşul Meu”. Citeşte foarte rar, silabisind cărţi de rugăciuni. La cine­matograf merge o data pe lună: „Merg la cinema «Mexic», unde mi‑au plăcut mult filmele «Vrăjitoarea», «Vulturul Negru»”. Nu a purtat niciodată costum naţional. [45]

(b) Nu merge niciodată la biserică, dar ştie „Tatăl Nostru”. Nu merge la cinematograf. Poartă aproape tot timpul costum naţional, îmbrăcându‑se numai arareori cu haine „de oraş”. Timp liber nu prea are. Când sunt liberi se adună mai mulţi laolaltă şi joacă „rişca”, ori se plimbă pe la „Moşi”. [46]

(c) Nu merge la biserică, dar ştie „Tatăl Nostru” şi citeşte cărţi de rugăciuni. Nu merge la cinematograf. În Bucureşti umblă cum poate, dar acasă se îmbracă la fiecare sărbătoare cu costumul naţional. Aici se joacă, în orele libere, cu mingea, la trânta dreaptă, de‑a ciomăgeala etc. Câteodată merge cu ceilalţi şi se scaldă în Dâmboviţa, în afara Bucureştilor. [47]

(d) Este foarte religios. Ştie „Tatăl Nostru” şi alte rugăciuni. Rosteşte aproape în fiecare seară „Crezul” şi se roagă în fiecare dimineaţă. Nu citeşte nimic, nici ziare. Nu cunoaşte niciun fel de petrecere sau modalitate de utilizare a timpului liber. Decât rişca şi ţintarul. Se joacă foarte rar. [48]

(e) Merge la biserică numai când este la ţară, şi anume de Sărbătorile Crăciunului şi ale Paştilor. Ştie rugăciunile învăţate la şcoală. Citeşte şi cărţi de poveşti. Poartă tot timpul costumul naţional. Nu cunoaşte niciun fel de petrecere sau distracţie care să‑l coste bani. [49]

Acestea sunt cele 5 cazuri, care, fie că prezintă ca notă dominantă aspectul naţional (costumul), fie cel religios, formează tipul tradiţional ori poziţia spirituală tradiţionalistă. Deja la aceasta mediul urban a adăugat câte o notă alogenă.

Pentru aceia care se cuprind în stilul de viaţă evoluţionist, transcriem, de asemenea, câteva situaţii:

(a) Merge rar la biserică. Numai la ţară, la sărbători, se duce regulat ca să‑şi arate hainele orăşeneşti. Ştie „Tatăl Nostru” şi alte rugăciuni. Citeşte ziare. Nu merge la cinema şi nu cunoaşte alte petreceri. Poate şi pentru că urmăreşte cu o perseverenţă de nezdruncinat să strângă capitalul necesar pentru negoţ. [50]

(b) Nu merge la biserică. Ştie „Tatăl Nostru” de la şcoală şi de acasă. Citeşte ziare şi romane în fascicole. Merge la cinema o dată pe lună. A văzut, între altele, şi filmele: „Stan şi Bran”, „Copii în luptă cu viaţa”, „Vulturul Negru”. Nu mai poartă costum naţional. Rareori, joacă rişca, bile şi se duce la „Moşi”. [51]

(c) Nu merge la biserică, dar ştie „Tatăl Nostru” şi alte rugăciuni. Citeşte ziarele şi revistele pe care le cumpără tatăl său. Îi place să discute cu tatăl mersul războiului. Nu merge la cinema, dar îi plac mult meciurile de fotbal, pe care le priveşte numai printre crăpăturile gardului de la stadion. [52]

(d) Unul dintretinerii cu cea mai bogată viaţă spirituală. Este drept însă că merge foarte rar la biserică, fiind într‑o măsură însemnată lipsit de preocupări reli­gioase. Dar citeşte toate ziarele pe care le vinde, precum şi cărţile: „Tarzan”, „Avio­nul fantomă”, „Regele boxeurilor” etc., precum şi revistele „Cinema” şi „Signal”. A văzut cele mai multe filme dintre cei anchetaţi de noi. Îşi aminteşte de filmele cu Boris Karloff, „Copii în luptă cu viaţa”, „Paradisul vagabonzilor”, „Tarzan în exil”, „Bel‑Ami”, „Omul cu mască”, „Vulturul Negru”, „Robin Hood”, „Biruitorii Aerului”, „Atlantis”, „Zoe Toe”, „La răscruce de vânturi”, „Când femeia zice nu” etc. Când ne‑a enumerat filmele s‑a oprit la „Copii în luptă cu viaţa” şi a spus: „Asta e viaţa noastră, domnule!”. Timpul liber îl cheltuieşte în general cu filmele, dar merge şi la „moşi”, circ, Teatrul Caragiale şi prin „bâlci”. Mai obişnuieşte o serie de sporturi şi jocuri ca: fotbalul, boxul, diverse jocuri atletice, precum şi biliard, table, ţintar şi rişca. „Dacă aş juca eu biliard pe cât ştiu de bine, ar trebui să nu‑mi mai ajungă pentru mâncare. Ştiu acest joc pentru că am fost şi la o cafenea, în viaţa mea. Acolo am învăţat să joc şi cărţi, dar acum m‑am lăsat”. [53]

(e) La altul se disting chiar preocupări cu caracter social, prin gânduri referitoare la justiţia socială. „De distracţii nu prea am avut eu parte, pentru că sunt sărac şi nici mama nu a avut cu ce se întreţine. Aşa că a trebuit tot banul să i‑l trimit ei, că ea m‑a făcut. Când trec pe lângă un restaurant şi văd boierii graşi mâncând fripturi şi alte mâncăruri scumpe, mă gândesc dacă am să pot intra şi eu vreodată în aceste restaurante şi să comand mâncare multă şi bună, să mă satur şi eu o dată bine, dar – încheie copilul deznădăjduit şi cu un sentiment de ciudă sugrumat abia în colţul gurii – Dumnezeu nu i‑a făcut pe toţi să poată mânca la fel. Într‑o zi, cum stam lângă taraba mea cu alviţă, a trecut un câine cu o bucată de carne. Aş fi alergat câteva sute de metri după el. Ştiam că până de Crăciun nu voi mai gusta nicio bucată de carne friptă”. [54]

Afirmaţii de genul acesta – şi nu au fost puţine – constituie un motiv în plus, poate chiar deosebit de important prin consecinţele ce ar decurge din omiterea prelungită a situaţiei, pentru ca factorii responsabili să treacă la rezolvarea într‑un sens complet şi profund a problemei ce o prezentăm.

Altă grupare pe care am fixat‑o este cea mixtă, adică a acelora care, din punct de vedere spiritual, prezintă un caracter eminamente amorf, nestructurat suficient spre a‑i sesiza direcţia viitoare. Oricum, drumul acestora este mai sigur spre mentalitatea citadină, de întoarcere la spiritualitatea rurală nu credem că mai poate fi vorba:

(a) Are o viaţă spirituală foarte săracă. Merge foarte rar la biserică, dar se roagă uneori seara. Ştie „Tatăl Nostru”. Nu citeşte nimic. Nu merge la cinema. Nu cunoaşte niciun fel de distracţie care să reclame bani. [55]

(b) Nu ştie nicio rugăciune şi nu obişnuieşte să meargă la biserică. Nu citeşte nicio carte, dar se opreşte asupra ziarelor pe care le are asupra lui spre vânzare. Merge rar la cinema: o dată pe lună, la filmele cu cowboy. Altădată purta costum naţional, acum însă l‑a părăsit. În ceea ce priveşte utilizarea timpului liber, afară de filme, mai obişnuieşte o seamă de jocuri ca: fotbal, volei, ţintar, table, cărţi, rişcă. [56]

(c) Nu merge la biserică. Ştie „Tatăl Nostru”, dar nu prea îl rosteşte nici la culcare, nici dimineaţa. Nu citeşte cărţi şi reviste. Citeşte seara Universul. Nu merge la cinema. Nu mai poartă costum naţional.

(d) Merge rar la biserică. Ştie „Tatăl Nostru”. Nu citeşte nimic. Nu merge la cinematograf. Nu cunoaşte nici o distracţie. De când a venit la Bucureşti nu mai poartă costum naţional. [57]

Un alt punct de vedere din care vom prezenta viaţa spirituală a tinerilor vânzători ambulanţi proveniţi din mediul rural este instrucţia şcolară. Din totalul de 301, sunt 15 analfabeţi şi 57 cu şcoală primară necompletă, adică, dată fiind nedeprinderea de a citi, aproape în aceeaşi situaţie. Atât analfabeţii, cât şi cei cu şcoală primară necompletă, sunt distribuiţi pe vârstă fără să denote ceva în funcţie de această coordonată. Cu 4 clase primare avem 78, cu 5‑7 clase 146 şi cu gimnaziul industrial ori şcoli de meserii începute, dar neterminate, 5.

Înseamnă că aceia care pornesc a‑şi încerca norocul în mediul urban în general şi în Capitală, în special, se recrutează pe trei sferturi dintre copiii care şi‑au terminat şcoala primară, faptul plecării fiind în majoritatea cazurilor un act de maturitate în gândire, o hotărâre fermă de a înfăptui un rost în mediul în care avea să înceapă o nouă viaţă. Vrem să susţinem, prin aceasta, că aceşti fii de ţărani, care în număr aşa de mare îmbrăţişează negoţul ambulant, nu sunt dintre cei mai puţin întreprinzători în sat, ba din contră. Aceştia fac parte din categoria celor mai dinamici, cu voinţa cea mai fermă de a depăşi situaţia mizeră a familiilor din care provin şi în care altfel ar fi fost sortiţi a rămâne la rându‑le. Ne‑am fi îndoit numai dacă viaţa în Capitala Ţării am fi aflat‑o pentru aceştia ca o viaţă de vagabond, facilă mult prin complacerea în ea, a acelora care o trăiesc.

Dacă vom afla şi motivele care i‑au determinat pe cei care alcătuiesc ultima pătrime să nu înveţe ori să nu termine şcoala primară, suntem siguri că nu ne vom mai îndoi de caracterul sever, structural al exodului copiilor de ţărani spre oraşe. Într‑adevăr, încercând să aflăm cauzele care au contribuit la nefrecventarea ori neterminarea şcolii primare, în satul natal, în care mai mult ca oriunde era mai uşor acest lucru, tinerii au expus 7 motive.

Primii 12 afirmă că au fost luaţi la muncă de tatăl lor, 12 pentru că le‑a murit tatăl, 14 din cauza decesului ambilor părinţi, 12 în urma plecării părinţilor după muncă, 9 pentru că a trebuit să muncească pentru familie, iar 9 fiind utilizaţi în gospodărie. Întrucât convorbirile noastre cu aceşti copii şi tineri au fost deosebit de amiabile şi în situaţii care îndeplineau maximumul condiţiilor unei anchete sociologice obiective, ne permitem să scoatem concluzia că: fiii de ţărani vânzători ambulanţi în Bucureşti formează o categorie deosebit de utilă şi întrutotul potrivită, pentru o acţiune economică şi socială româneascăşi în niciun caz nu pot fi consideraţi ca elemente de periferie morală (vagabonzi) cu toată ruperea lor din sfera vieţii rurale, cu toată sănătatea, adeseori zdruncinată, şi cu toate condiţiile fizice şi morale mizere în care trăiesc aici.

Nota dominantă ce trebuie luată în considerare, în cazul acestor tineri vânzători ambulanţi, este că, deşi proveniţi dintr‑un mediu încă în mare măsură diferit ca atmosferă morală şi materială de mediul urban, au izbutit să treacă, cel puţin în punctele mai importante, examenul de admitere în societatea urbană mercantilă, posedând astăzi deopotrivă spirit întreprinzător, o inteligenţă vie şi poftă de câştig necesare vieţii comerciale, cu care, concurând alături de elementele urbane, să‑şi poată asigura, după cum am văzut, prin efort propriu, o poziţie bază de plecare într‑un viitor apropiat, când, drumul fiind suficient trasat şi condiţiile generale altele, să poată păşi pe un făgaş normal.

8. Încercând o privire sintetică asupra traiului fiilor de ţărani vânzători ambulanţi în mediul bucureştean, constatăm următoarele caracteristici:

(a) înainte de stabilire, unii au încercat îndeletniciri similare şi în alte oraşe;

(b) odată hotărâţi a rămâne în Bucureşti, sunt permanent în căutarea unei situaţii mai bune, atât în ceea ce priveşte locuinţa, cât şi referitor la câştig, pentru care motiv schimbă locuinţele, vătafii şi patronii, încearcă asociaţii şi chiar activitatea pe cont propriu;

(c) un număr însemnat începe a se resimţi de pe urma condiţiilor igienice şi alimentare în care sunt siliţi să‑şi exercite îndeletnicirile deosebit de istovitoare;

(d) toţi dovedesc un spirit de economie accentuat, fapt care‑i face utili familiilor care i‑au trimis, ori din care s‑au desprins din proprie iniţiativă: spirit de economie ce îi privează de o alimentaţie mai bună şi o îmbrăcăminte (şi încălţăminte) mai convenabilă, întrucât câştigul net (după ce se scad pierderile şi confiscările) nu trece niciodată peste 15‑20%;

(e) în majoritatea cazurilor sunt antrenaţi de un proces social deosebit de transformator, căruia, deşi lipsiţi de orice îndrumare din afară, legală şi sistematică, îi fac faţă în aceeaşi măsură, integrându‑se lent şi organic în noua societate, ale cărei temelii viitoare chiar ei le vor forma

IV. TRAIUL CELOR DIN SAT

Întrucât procesul studiat a apărut şi s‑a dezvoltat datorită unor condiţii cu caracter general şi în cadrul larg al mediului rural, considerăm util, pentru o mai adecvată comprehensiune a lui, o cât de succintă analizare a situaţiei şi a traiului celor din sat, adică a familiilor din care provin tinerii vânzători ambulanţi din capitală.

1. Referitor la structura familiilor părinteşti, în care am considerat deopotrivă părinţii, fraţii, surorile sau rudele conlocuitoare (bunici, nepoţi orfani etc.), numărătoarea efectuată în condiţiile amintite ne‑a dat următoarele rezultate: 101 familii cu 10 membri şi peste, 248 cu 8‑9 membrii, 301 cu 6‑7 membri, 218 cu 4‑5 membri, 70 cu 2‑3 membri şi 6 cazuri în care anchetatul este „singur pe lume” (vezi tabelul 3). Din acelaşi punct de vedere, ancheta noastră (care a privit 301 ca­zuri), ne‑a dat: 14 familii cu 10 membri şi peste, 55 cu 8‑9 membri, 90 cu 6‑7 membri, 106 cu 4‑5 membri, iar 36 cu 2‑3 membri (vezi tabelul 12).

Întrucât majoritatea familiilor din care provin fiii de ţărani vânzători ambulanţi în Capitală are de la 5‑6 membri şi până la peste 10 membri, rezultă că un prim caracter structural al familiilor rurale care alimentează exodul cercetat este numărul mare al membrilor, fenomen ce condiţionează cunoscutul proces al suprapopulării rurale. Însemnătatea acestui fenomen pentru evoluţia demografică a centrelor urbane, în sensul unei treptate, dar certe primeniri şi românizări, dictează şi intensitatea gradului de atenţie ce trebuie să se acorde acestei categorii sociale.

Dat fiind primul caracter, referitor la structura procesului şi ca o consecinţă a acestuia, s‑a născut caracterul voluntar şi intrepid al acestor familii, care, alături de nevoia materială propriu‑zisă, a contribuit la apariţia şi întreţinerea tot mai accentuată a exodului rural spre diversele centre urbane, ori spre alte regiuni rurale cu o capacitate de absorbţie superioară (colonizări, emigrări temporare şi sezoniere, emigrări definitive).

Un alt caracter referitor la structura familiilor mai sus amintite, care priveşte însă numai 213 familii (1/4) este absenţa unuia sau a ambilor părinţi. Din acestea, 137 de cazuri în care tatăl este decedat, 51 în care mama, iar 25 în care ambii părinţi lipsesc. Adăugăm cei 4 copii nelegitimi (ei zic „din flori”).

Iată, deci, trei caractere privind structura acestor familii care, în proporţii diferite, au contribuit la ivirea şi creşterea până la dimensiunile de astăzi a exodului fiilor de ţărani spre oraş.

2.Un alt aspect de aceeaşi importanţă, care priveşte caracterul gospodăriilor reprezentate de anchetaţii noştri, este structura proprietăţii agricole. Într‑adevăr, prin cercetarea pământului propriu al familiilor părinteşti, din totalul de 301, am găsit 54 fără pământ, 32 de familii cu până la 0,5 ha în proprietate, 45 cu 0,5‑1 ha, 46 cu 1‑1,5 ha, 74 cu 1,5‑3 ha, 29 cu 3‑5 ha, 4 cu 5‑7 ha, 13 cu 7‑10 ha şi numai 4 familii cu 10 ha şi peste; întindere care, după toate cercetările sociale de la noi, întreprinse în ultimele două decenii, poate constitui baza de plecare strict necesară pentru o gospodărie agricolă ce vrea să fie prosperă. Şi aceasta nu privind din punctul de vedere exclusiv al gospodăriei respective, cât deopotrivă pentru un scop mult mai larg, al economiei generale, al comunităţii sociale, a cărei parte integrantă este fiecare gospodărie.

Raportată această situaţie la numărul membrilor, structura proprietăţii agricole a familiilor din care provin cei anchetaţi primeşte un fascicul de lumină nebănuit. Într‑adevăr, întâlnim 4 familii care n‑au nici un petic de pământ, dar care cuprind în schimb pe toate cele cu 12 membri, din totalul de 301. Cele 2 familii cu 11 membri au numai 1‑1,5 ha pământ în proprietate; din cele 8 cu 10 membrii, 4 au numai 0,5‑1 ha; din cele 36 cu 9 membrii, 28 de familii au sub 3 ha; din cele 19 cu câte 8 membrii, 15 familii au sub 3 ha etc. (tabelul 12).

3.Dată fiind structura familiei şi structura proprietăţii agricole, prezentate mai sus, au apărut, ca o necesitate strict vitală, în primul rând o seamă de munci sau îndeletniciri auxiliare. Mai apoi, dezvoltarea acestora s‑a datorat şi deprinderii răspândite pe întreg satul.

Întrebaţi asupra ocupaţiei tatălui, în afară de cei 84 fără tată şi 4 cu tatăl necunoscut (nelegitim), 69 au răspuns că mai lucrează în dijmă sau cu ziua la alţii în sat; 4 lucrează exclusiv în dijmă şi cu ziua la alţii; 24 se mai ocupă cu cărăuşia (lemne, ţuică, vin, fructe etc.); 8 cu lucrul de pădure; 14 argaţi în sat ori în satele învecinate; 16 meseriaşi în împrejurimi; iar 9 în oraşe, vânzători ambulanţi, servitori şi muncitori cu ziua. Numai 40 lucrează exclusiv pe pământul propriu. Fenomenul acesta este primul simptom al insuficienţei pământului în cazul gospodăriilor respective şi formează un capitol însemnat al economiei noastre rurale.

Articole apărute în revista Sociologie Românească şi în altele de acest gen, precum şi volumul al V‑lea referitor la 60 de sate româneşti studiate din iniţiativa Institutului de Ştiinţe Sociale al României, contribuie deopotrivă la comprehensiunea problemei satelor cu ocupaţii anexe şi la rolul acestor încercări de rezolvare a crizei în economia rurală românească.

4.Referitor la alimentaţia şi starea sanitară a familiilor din care provin fiii de ţărani vânzători ambulanţi, credem că va fi suficient dacă‑i vom lăsa pe câţiva din cei anchetaţi să‑şi spună nestingheriţi cuvântul lor:

„Acasă mâncăm toţi dintr‑o strachină, câte 1‑2 feluri la o masă, consumând în afară de zilele de post: carne, varză, fasole, ouă, păsări, lapte, iar în timpul postu­rilor: fasole, varză murată, ceapă, lobodă, ştir, cartofi, roşii, oţet”; „Un singur frate a suferit un accident când muncea. Încolo, atât părinţii, cât şi ceilalţi, au fost sănătoşi”[58]; „Nu avem niciun caz de infirmitate sau de boală în familie. Doar eu, pe când să­pam la o fântână, acasă, mi‑am strivit 2 degete”; „Când eram acasă mâncam cu toţii dintr‑o farfurie şi posteam miercurea şi vinerea în mod obişnuit, iar din posturi, câte o săptămână, a de lângă sărbători. Hrana de post cuprindea: murături, varză şi ceapă”[59]; „Amândoi părinţii mi‑au murit de tuberculoză. Nu s‑au tratat cu doctor, ci acasă cum au putut”; „Când eram la părinţi, mâncam toţi la un loc, câte două feluri de mâncare la o masă. Iată ce mâncam: lapte, ouă, păsări, zarzavaturi. În timpul posturilor posteam în toate şi ne hrăneam cu fructe, fasole, zarzavaturi”[60]; „Tata are piciorul drept fracturat, în urma unui accident. Încolo toţi ai casei sunt sănătoşi”; „Când eram acasă, mâncam cu tata şi cu mama la un loc şi cu fraţii, că n‑aveam de ce să ne fie scârbă că tot un sânge eram. Mâncam: lapte, brânză, ouă, carne şi zar­zavaturi. Posteam toate posturile, în care timp ne hrăneam cu fasole, zarzavaturi şi murături”[61]; „Nu avem nicio boală în familie”; „Când eram acasă, mâncam câte un fel de mâncare la masă, rareori două, toţi dintr‑o strachină, când lapte, păsări şi zarzavaturi, când murături, ceapă şi usturoi. Posteam toate posturile, hrănindu‑ne în acest timp cu cartofi, varză, fasole, ceapă, fructe, dovleci, roşii”[62].

Se poate constata lesne caracterul primitiv al alimentaţiei ţăranului român, semnalat în atâtea rânduri de cercetătorii vieţii rurale româneşti[63]. În asemenea condiţii nu mai miră pe nimeni înfăţişarea fizică a fiilor de ţărani vânzători ambulanţi în capitală, cât şi a unui număr însemnat din sătenii noştri.

5.Starea culturală a familiilor reprezentate de anchetaţii noştri este, în general, mediocră. Majoritatea mamelor sunt analfabete, un număr însemnat din părinţi au şcoala primară necompletă sau chiar deloc. De asemenea, nu toţi fraţii şi surorile ştiu carte.

Faptul că mulţi dintre părinţii acestora au colindat prin diverse regiuni ori centre urbane pentru agonisirea unui câştig îi face să apară mai îndemânatici şi mai energici: „Păi tata, când s‑a întors în sat, nu mai era cum a plecat. Vorba lui era alta. Mai judecată. Şi vecinii îl chemau altfel la sfatul lor. Că era de‑acum om umblat prin lume”[64].

V. ÎNCHEIERE

1. Caracteristicele exodului fiilor de ţărani spre Capitala ţării sunt, pe de‑o parte, cauzele ce l‑au determinat şi împrejurările în care au părăsit fiii de ţărani satele, apoi durata exercitării îndeletnicirilor în noul mediu şi condiţiile de trai în acest mediu.

Cauzele plecării şi împrejurările în care au părăsit satul sunt îndeajuns de clar prezentate în tabelul 29. Asupra elocvenţei faptului că din cei 301 anchetaţi, 89 au plecat pentru că aparţineau unor familii numeroase, nu mai este cazul să stăruim. De asemenea, se impune numărul de 115 al celor care au plecat, fie pentru că au simţit o înclinare specială pentru negoţ, fie pur şi simplu pentru a‑şi afla un rost propriu.

Pentru repercusiunile spirituale ale vieţii urbane în satul românesc, amintim că 46 de fii de ţărani au venit atraşi de mirajul oraşului ce se răsfrânge în sufletul lor ca urmare a celor povestite de părinţii lor plecaţi pe meleagurile urbane, sau de alţi feciori premergători lor în negoţul ambulant.

Întrucât şcoala şi slujitorul ei n‑au izbutit să atragă întotdeauna, avem 7 mărturisiri după care temeiul părăsirii satului este asprimea învăţătorului şi 23 care au dorit să scape de şcoală întrucât nu le plăcea învăţătura.

Din perspectiva împrejurărilor în care au plecat, exodul fiilor de ţărani spre oraşe capătă încă o confirmare a forţei procesului ce‑l determină. Într‑adevăr, am întâlnit 41 care au plecat din propria iniţiativă şi absolut pe cont propriu şi încă 38 la îndemnul altora. Dacă mai bine de un sfert pornesc singuri la drum este o dovadă incontestabilă despre deplina structurare a fenomenului special studiat, în cuprinsul exodului general dinspre mediul rural spre cel urban.

O altă caracteristică este aceea că, în contra tezei susţinute până acum de unii cercetători ai sociologiei rurale‑urbane româneşti, nu avem de‑a face cu un fenomen sezonier. Ci capătă tot mai mult caracterul de permanenţă pentru un număr însemnat de subiecte, îndeletnicirile devenind în acest caz, pentru mulţi, principale şi nicidecum anexe. Faptul reiese din aceea că aproape jumătate din cei anchetaţi lucrează în toate cele 12 luni ale anului în Bucureşti – scurtele vacanţe, de 3‑15 zile, cu prilejul sărbătorilor, necontând –, 32 îşi exercită îndeletnicirea 11 luni pe an şi alţi 81 câte 9‑10 luni pe an (vezi tabelul 19).

O prelucrare pe anotimpuri a activităţii acestora ne‑a dat ca rezultat că mai mult de jumătate lucrează în toate anotimpurile la Bucureşti şi încă mai bine de o treime în trei anotimpuri (vezi tabelul 31). Aşadar, numai o mică parte îşi exercită îndeletnicirile citadine doar în anotimpurile când muncile agricole au slăbit din intensitate, adică pentru care aceste îndeletniciri sunt un complement, un auxiliar la strădania generală a familiei respective pentru agonisirea celor trebuitoare vieţii gospodăreşti.

Caracteristica semnalată mai sus îşi are susţinerea în aceea că fiii de ţărani pleacă, în primul rând, îndemnaţi de nevoi materiale ce se cer satisfăcute neîntrerupt în tot cuprinsul anului şi în scopul făuririi unui rost în viaţa orăşenească, întrucât satele nu mai pot satisface exigenţele numărului de locuitori în plină creştere. Un ultim fapt ce caracterizează acest fenomen constă în viaţa mizeră pe care o duc fiii aceştia de ţărani în mediul urban, lipsa unei atitudini şi a unei legiuiri patronale, deopotrivă de utilă statului, [cât şi celor] către care s‑ar îndrepta.

2. Consecinţele sunt deopotrivă economice, demografice şi sociale.

Economice – pentru că în locul unei utilizări raţionale, în conformitate cu interesele economice naţionale, mai multe mii de tineri îmbrăţişează nu numai în cuprinsul capitalei, dar în toate oraşele ţării, îndeletniciri ce nu le vor asigura un viitor stabil, o dezvoltare temeinică atât pentru satisfacerea nevoilor proprii, cât şi pentru propăşirea economiei obşteşti.

Demografice – pentru că oferă o contribuţie tinerească în plus la mortalitatea generală, totodată pentru că înmulţesc numărul celor cu sănătatea şubredă, oricând dispuşi la contractarea maladiilor celor mai periculoase.

Sociale – pentru că masa tinerească provenind din mediul rural în contact direct cu atmosfera periferiilor urbane, care musteşte de preocupări şi năzuinţe sociale, va împânzi după aceea mediul rural, cu toate consecinţele inerente unor asemenea infiltrări ideologice.

3. De unde se impune deci şi necesitatea unui plan sistematic în vederea unei acţiuni îndeajuns de susţinute, pentru soluţionarea problemei. Acest plan va fi mult mai uşor de întocmit acum, când se cunoaşte sectorul realităţii sociale, în cuprinsul căruia urmează a se acţiona. Nu‑l vom întocmi noi aici şi acum, dar, pentru că vorbim despre necesitatea lui, vom încerca să înfăţişăm o schemă care să‑i cuprindă elementele strict esenţiale. Un asemenea plan va cuprinde două mari subdiviziuni: una care va privi ocrotirea şi alta îndrumarea.

În partea referitoare la ocrotire se vor cuprinde: ocrotirea sanitară (cazare, alimentaţie şi îmbrăcăminte; vizite şi îngrijiri sanitare etc.); ocrotirea morală şi ocrotirea prin cămin (organizare şi conducere; criterii de recrutare a copiilor: îndeletniciri, vârstă, regiuni de exod etc.).

Domeniul îndrumării va cuprinde două sectoare: al îndrumării culturale (câte un mănunchi de cunoştinţe generale, matematice, comerciale, industriale, biblioteci) şi al îndrumării profesionale (despre profesii: condiţii, posibilităţi etc.). În ceea ce priveşte îndrumarea profesională, considerăm necesare câteva sublinieri în legătură cu aspectul psihotehnic al problemei.

Cercetările psihologice de până în prezent dovedesc, pe de o parte, diversitatea indivizilor şi, pe de alta, îngrădirea până la singularitate a capacităţii de îndeplinire cu succes a unui gen de lucru (profesiune). Omul îndeplineşte cu succes numai un anumit fel de lucrări, reuşind aproape exclusiv în acea ocupaţie care corespunde aptitudinilor şi posibilităţilor psihofizice personale. De altfel, chiar cerinţa de căpetenie a timpului nostru este să descoperim omul potrivit şi să‑l punem la locul potrivit. Iar pe măsură ce această nevoie se face tot mai simţită, se impune şi necesitatea de a studia în mod ştiinţific forţele şi aptitudinile fiecăruia în parte, precum şi modalităţile lui de manifestare, pentru a le folosi în dublu scop: de a ajunge la o producţie superioară în orice domeniu de activitate, pe de o parte, iar pe de alta, la o cât mai bună stare materială şi mai deplină mulţumire sufletească a omului care munceşte şi a societăţii în care trăieşte. Pentru ca intervenţia statală ori particulară în rezolvarea problemei dezbătute până aici să dea toate rezultate scontate va trebui, aşadar, ca atât planul de acţiune, cât şi acţiunea însăşi să pornească şi de la cercetarea psihotehnică a tinerilor vânzători ambulanţi.

Acţiunea ce se va iniţia va trebui să aibă în vedere interesul şi scopul statului, cu privire la problemă şi să se urmărească angajarea opiniei publice (prin presă, conferinţe) pentru susţinerea modurilor de îndeplinire a scopului propus.

[1] Nicolae Marin Dunăre (Referent în Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică), „Condiţiile de viaţă ale fiilor de ţărani vânzători ambulanţi în Capitală”, Analele Institutului Statistic al României, vol. II/ 1945, pp. 175‑231 (n. ed.).

[2] Amintim aici şi rezultatele a două cercetări anterioare în cuprinsul satelor.

(a) În satul Bogaţi–Dâmboviţa, cercetat de d. Miron Constantinescu (V.A. Golopenţia şi dr. D.C. Geor­gescu în 60 sate româneşti vol. 5, pp. 184‑205), au fost înregistrate 73 de emigrări spre oraşe (69 la Bucureşti şi 4 în alte oraşe), dintre care 5 băieţi de prăvălie. Semnificativ pentru seriozitatea procesului este şi faptul că, din 73 de emigranţi, 63 sunt permanenţi şi numai 10 cu caracter sezonier. Reies clar două feţe ale exodului rural spre mediul urban: intensitatea procesului de transformare a unui număr însemnat de ţărani în lucrători urbani (în majoritatea cazurilor necalificaţi), care, aşa cum se petrece, constituie latura inferioară a procesului de urbanizare a maselor rurale; semnalarea exodului fiilor de ţărani spre oraşe.

(b) În Sociologie Românească (anul II, nr. 5‑6/ mai‑iunie 1937, pag. 251‑255; republicat în acest volum). Domnişoara Magdalena Livezeanu publică o seamă de fişe referitoare la „«Oltenii» de la Bălceşti – Vâlcea”. Redăm câteva documente cu scopul de a ilustra alte trei feţe ale procesului: vechi­­mea plecărilor din sat, situaţia în care se găsesc între 25‑40 ani şi condiţiile economice, sanitare şi morale sub semnul cărora vieţuiesc în mediul urban.

„Savu Cinchiţă (20 ani). Pleacă la Bucureşti ca precupeţ de peşte, în Piaţa Banu Manta. Porneşte singur, cu un capital de 2.000‑2.500 lei. La Bucureşti trăieşte şi mai bine şi mai rău, după cum e timpul; se cul­că mai mulţi într‑o cameră. E sănătos. Ştie carte, dar citeşte numai când are nevoie. A plecat din motive economice, îi trebuiau bani de casă. Pleacă regulat primăvara şi toamna. Când a plecat primăvara, avea 11 ani. Atunci l‑a dat mama lui cu contract. Se va duce la oraş până la 40 de ani. I‑ar plăcea mai mult la ţară, dar sapa nu‑i mai place…” Mai are 2 fraţi: Niculae, de 19 ani, care stă tot anul în Bucureşti şi Du­mitru, de 30 de ani, însurat în Bucureşti cu o orăşeancă, care lucrează la C.F.R. şi nu mai dă pe la ţară.

„Mariţa lui Dorobanţu (60 de ani). A avut 3 copii, toţi s‑au dus la Bucureşti. Cel mai mare, Ilie, de la etatea de 12 ani până la 28 de ani, în toate verile, afară de timpul cât a făcut armata. Când era mai mic se ducea cu contract; de la 18 ani pe socoteala lui. Şi‑a făcut casă, s‑a însurat, acum stă la ţară. Ionel a plecat la Bucureşti la 11 ani, după ce a făcut trei clase primare. L‑a dat cu contract; de la 18 ani în sus, pe socoteala lui. Acum are 24 de ani; şi‑a făcut casă, s‑a însurat, dar tot se duce la Bucureşti; pleacă după Paşte şi vine la Sfântul Dumitru. Când vine, aduce nevestei rochie, basma, ulei şi peşte. Gheorghe a plecat la Bucureşti tot la 11 ani, cu contract. S‑a dus vreo 3. Într‑o iarnă a murit de tifos în spital la Bălceşti. Toţi 3 au plecat la oraş de sărăcie. Când vin înapoi, nu le mai e drag de sapă. Toţi au vândut la Bucureşti zarzavat”.

„Dumitru Preda (40 ani). Pleacă la Bucureşti de când era de 14 ani. Aşa s‑a obişnuit. În afară de timpul războiului şi armata din 1916‑1921, când n‑a fost la Bucureşti, tot restul vremii a fost precupeţ ambulant de cărbuni. Prima oară a lucrat cu fratele lui, care e stabilit la Bucureşti.”
„Ilie Stănculescu (26 de ani). Pleacă la Brăila unde vinde iaurt. Stă acolo tot anul. Pleacă cu alţi băieţi la acelaşi stăpân. Acolo trăiesc mai mulţi într‑o cameră, mănâncă şi în oraş, şi la odaie. Are 4 clase primare, îi plac romanele ce se vând cu fascicula…”

După observaţiile autoarei menţionăm că erau chiar şi în timpul iernii plecaţi (100) la Brăila (aproape toţi) şi la Galaţi. La Bucureşti vin de obicei vara. În sat, pe timpul iernii, erau încă 91. De asemenea, că mulţi pleacă de mici, de la 11 ani, aflându‑se în sat, veniţi pentru iarnă, 8 copii precupeţi ambulanţi, dintre care 2 tuberculoşi. Au fost mai multe cazuri similare în sat.

[3] Gheorghe Tomescu, vânzător de rahat, 14 ani, 2 clase primare, Bălceşti–Cuca, judeţul Argeş.

[4] Radu C. Bancei, 19 ani, 5 clase primare, Dâmbovnic–Argeş.

[5] Dumitru Matache, vânzător de rahat, 12 ani, 4 clase primare, Stoeneşti–Argeş.

[6] Petrescu Petre, 16 ani, analfabet, com. Stoeneşti–Dolj.

[7]R. V., vânzător de reviste vechi (n‑a vrut să‑şi spună numele), com. Mierea–Birnici, Jud. Dolj.

[8] Reamintim că ancheta a fost făcută în vara şi toamna anului 1941.

[9] V. A., vânzător de alviţă, 15 ani, 7 clase primare, com. Geamăna–Băloiu, plasa Topolog, Jud. Argeş.

[10] Vânzător de ziare, 16 ani, 5 clase primare, Albeşti–Olt.

[11] A.E., vânzător de ziare, 14 ani, fără şcoală, Slăvuţa–Dolj.

[12] 14 ani, Bălceşti–Cuca–Argeş.

[13] 15 ani, 5 clase primare, Buneşti–Govora–Vâlcea.

[14] G. R., vânzător ambulant de zarzavaturi, 20 de ani, 4 clase primare, Văleni–Olteţu–Vâlcea.

[15] 14 ani, 7 clase primare, Băloiu–Topolog–Argeş.

[16] Petre Melcescu, vânzător de alviţă, 16 ani, 6 clase primare, Stoeneşti–Cuca–Argeş.

[17] Petraşcu Petre, vânzător de alviţă, 16 ani, analfabet, Stoeneşti–Argeş.

[18] Vânzător de ziare, 14 ani, 5 clase primare, comuna Hurezani–Gilort–Gorj.

[19] Vânzător de rahat, 14 ani, 2 clase primare, Bălceşti–Cuca–Argeş.

[20] Vânzător de rahat, 14 ani, 6 clase primare, Geamăna–Băloiu–Topolog–Argeş.

[21] Vânzător de alviţă, 14 ani, 5 clase primare, comuna Cuca–Mâcăi–Argeş.

[22] Vânzător de fructe, 18 ani, 6 clase primare (n‑a vrut să‑mi spună comuna şi, în interesul cercetării, nu am pretins), Cuca, judeţul Argeş.

[23] Vânzător de zarzavaturi, 15 ani, 4 clase primare.

[24] Vânzător de covrigi, 15 ani, 5 clase primare, Ciureni–Romanaţi.

[25] Adică vara anului 1941.

[26] Vânzător de rahat, 14 ani, 6 clase primare, Geamăna–Băloiu.

[27] Vânzător de alviţă, 15 ani, 7 clase primare, Geamăna–Băloiu–Topolog–Argeş.

[28]Vânzător de covrigi, 15 ani, 5 clase primare, Ciureni–Romanaţi.

[29] Vânzător de rahat, 15 ani, 4 clase primare, Stoeneşti–Argeş.

[30] Vânzător de alviţă, 14 ani, 5 clase primare, Bălceştii–Cuca–Argeş.

[31]Vânzător de ziare, 20 de ani, 5 clase primare, Poiana de Sus–Filipeşti–Dolj.

[32] 20 de ani, 4 clase primare, Văleni–Olteţu–Vâlcea.

[33] Vânzător de alviţă, 15 ani, 7 clase primare, Geamăna–Băloiu–Topolog–Argeş.

[34] Vânzător de ziare, 17 ani, 3 clase industriale, Sălişte–Sibiu.

[35] 14 ani, 5 clase primare, Carja–Dâmbovnic–Argeş.

[36] 18 ani, 6 clase primare, Cuca–Argeş.

[37] Alexandru Diaconescu, 16 ani, 7 clase primare, Cuca–Argeş.

[38] 5 clase primare, Măcăi–Cuca–Argeş.

[39] 20 ani, 7 clase primare, Dănicei–Argeş.

[40] 14 ani, 2 clase primare, Bălceşti–Cuca–Argeş.

[41] Borlete Ion, 14 ani, 5 clase primare, Hurezani–Gilort–Gorj.

[42] 15 ani, 4 clase primare, Pogoanele–Buzău.

[43] 15 ani, 5 clase primare, Ciureni–Romanaţi.

[44] 16 ani, analfabet, Stoeneşti–Argeş.

[45] Vânzător de reviste vechi, fără şcoală, 12 ani, Mierea–Birnici–Amaradia–Dolj.

[46] Vânzător de alviţă, 14 ani, 5 clase primare, Măcăi–Cuca–Argeş.

[47] Vânzător de alviţă, 14 ani, 5 clase primare, Măcăi–Cuca–Argeş.

[48] Alexandru Diaconescu, 16 ani, 7 clase primare, vânzător de rahat, Cuca–Argeş.

[49] Vânzător alviţă, 14 ani, 7 clase primare, Băloiu–Topolog–Argeş.

[50] Vânzător de covrigi, 14 ani, 5 clase primare, Oarja–Dâmbovnic–Argeş.

[51] Dumitru Matache, vânzător de rahat, 15 ani, 4 clase primare, Stoeneşti–Argeş.

[52]Mosora Constantin, 17 ani, 5 clase industriale, Sălişte–Sibiu.

[53] Vânzător de alviţă, 15 ani, 7 clase primare, Geamăna–Băloiu–Topolog, judeţul Argeş.

[54] Petre Mielcescu, vânzător de alviţă, 16 ani, 6 clase primare, Stoeneşti–Cuca–Argeş.

[55] Omologeanu Nicolae, 20 ani, 5 clase primare, Poiana‑de‑Sus–Filiaşi–Dolj.

[56] Vânzător de alviţă, 14 ani, 5 clase primare, Bălceşti–Cuca–Argeş.

[57] Oţeleanu Ion, vânzător de ziare, 16 ani, 5 clase primare, Albeşti–Olt.

[58] Gheorghe Vasilescu, vânzător de fructe, 20 ani, 7 clase primare, comuna Dănicei–Argeş.

[59]Omologeanu Nicolae, vânzător de ziare, 20 ani, 5 clase primare, comuna Poiana‑de‑Sus–Dolj.

[60]Petre Mielcescu, vânzător de alviţă, 16 ani, 6 clase primare, Stoeneşti–Cuca–Argeş.

[61] Vânzător de ziare, 13 ani, fără şcoală, Slăvuţa–Dolj.

[62] Vânzător de alviţă, 14 ani, 7 clase primare, Topolog–Argeş.

[63] A se vedea Dr. Ion Claudian, Alimentaţia poporului român, Editura Fundaţiei Culturale Regale, 1939; Grigore Benetato, Anchetă asupra alimentaţiei ţăranului din Munţii Apuseni, 1936; Dr. Gh. Banu, Sănătatea poporului român, Bucureşti, 1935 etc.

[64] Niţu Gheorghe, vânzător de covrigi, 13 ani, 6 clase primare, Buneşti–Vâlcea.

***

Pentru harti si anexe, a se consulta materialul din carte. 

Din acelasi volum:

• Other interwar Bucharest
• Alti Bucuresti interbelici. STUDII SI CRONICI GUSTIENE