Condiţiile de viaţă ale oamenilor de serviciu de la o instituţie publică din Capitală (1941) – a doua parte

Condiţiile de viaţă ale oamenilor de serviciu de la o instituţie publică din Capitală (1941)

extras din volumul Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

Gheorghe Retegan

vezi prima parte AICI

I. Introducere: Importanţa anchetei pentru determinarea standardului de viaţă

II. Date asupra oamenilor de serviciu.

1. Cauzele emigrării;
2. Regiunea de provenienţă;
3. Vârsta, starea civilă şi ştiinţa de carte;

III. Condiţiile de viaţă

1. Veniturile;
2. Cheltuielile;
3. Repartiţia cheltuielilor pe capitole;
4. Venitul net;
5. Procesul de adaptare la viaţa orăşenească.

Anexă: Date asupra vieţii oamenilor de serviciu

III. CONDIŢIILE DE VIAŢĂ

Ansamblul condiţiilor de viaţă ale unei categorii profesionale este alcătuit din: (1) mediul familial; (2) mediul social înconjurător, perceptibil prin amploarea, natura şi sensul relaţiilor întreţinute; (3) mediul de muncă, concretizat în raporturi cu camarazii lui muncitori şi cu şefii. De asemenea, [este alcătuit şi] din regimul de muncă şi din întregul manifestărilor ca individ sau familie în afară sau în mediile respective. Acestea se structurează pe axa formată din totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor, condiţionându‑se prin limitele fixate de mărimea veniturilor şi posibilitatea de acoperire a trebuinţelor, deci ansamblul condiţiilor de viaţă se prezintă cercetării sub forma stării concrete de nivel sau standard de viaţă. Obişnuit, nivelul de viaţă se consideră format din totalitatea bunurilor sau a servi­ciilor real consumate, iar standardul de viaţă este definit ca totalitatea bunurilor sau serviciilor pe care individul, familia ori grupul social le socoteşte necesare şi convenabile. Diferenţa constă în faptul că întâiul devine măsurabil, iar al doilea conţine partea subiectivă, [adică] ceea ce ar voi. Standardul de viaţă se confundă cu nivelul de viaţă când se confundă şi dorinţa de avere şi consumare a bunurilor cu bunurile real avute şi consumate. Nivelul de viaţă este măsurabil prin determinarea exactă a capitolelor de cheltuieli şi a sumelor destinate fiecărui capitol, ţinând seama de importanţa pe care acestea o au în menţinerea organismului în stare de funcţionare şi a corespondenţei cu dorinţa psihologică de trebuinţă, determinată de formaţia culturală a inşilor. Atât importanţa reală a trebuinţei, cât şi importanţa psihologică a trebuinţei [sunt] limitat[e] de mări­mea volumului veniturilor. [În cazul în care d]epăşesc veniturile şi pe una şi pe cealaltă, standardul de viaţă va fi ridicat sau normal. [Dacă n]u reuşesc veni­turile să acopere decât una dintre cele două importanţe ale trebuinţei, standardul de viaţă va fi scăzut. Standardul scăzut de viaţă se manifestă prin subalimen­taţie, îmbrăcăminte rea sau puţină, locuinţă necorespunzătoare cerinţelor igienei şi comportare în cadrul grupului sub limitele cerute.

Problema mai prezintă şi o a doua faţă. În mijlocul colectivului supus cercetării pentru determinarea standardului de viaţă, procentul de omogenitate nu se apropie de întreg. O bună parte din el are atât importanţa reală, cât şi importanţa psihologică a trebuinţelor deasupra nivelului mijlociu, iar o altă parte, dedesubtul mediei. [În m]ăsura în care mărimea volumului debitelor acoperă amândouă importanţele trebuinţei, cota respectivă a colectivului aparţine categoriei profesio­nale imediat superioare aceleia căreia, de fapt, îi aparţine prin formaţie culturală, prin structură. A doua cotă din colectiv se coboară la nivelul categoriei profesio­nale căreia nu‑i aparţine nici prin ocupaţie şi nici prin cultură. Fenomenul este cunoscut, cu o frecvenţă înaltă de la 1850 încoace, în sociologie sub numele de scăpare din clasa sau categoria profesională aparţinătoare.

În cazul oamenilor de serviciu, consideraţiile asupra standardului de viaţă comportă diferenţe sensibile numai de unde începe judecarea importanţei psiholo­gice a trebuinţei, variabila mai însemnată a colectivului. În general, emigranţii din mediul rural au avut acolo un standard scăzut de viaţă – chiar şi cei 5 inşi cu suprafaţă arabilă de peste 3 hectare –, cauzat de rentabilitatea mică a exploataţiei. Faptul că oamenii de serviciu au rămas in Bucureşti înseamnă, teoretic, că standardul obţinut aici este cu ceva mai ridicat decât cel avut în mediul rural. Cu ceva mai ridicat însă în raport cu însemnătatea pe care o atribuie ins de ins importanţei psihologice. Nu mai constituie pentru nimeni o supărare afirmaţia că regiunile de peste Carpaţi au un standard de viaţă mai ridicat decât provinciile Vechiului Regat. Trebuinţe suficiente pentru judecata inşilor apar­ţină­tori acestor provincii pot apărea insuficiente celorlalţi. Deci, o întâie variaţie a importanţei psihologice a trebuinţei se obţine în raport cu locul de provenienţă. Cea de‑a doua rezultă din formaţia culturală a inşilor. Dorinţa celor cu curs secundar sau a inşilor cititori de literatură nu poate fi adusă la nivelul comun al colectivului. Şi cea din urmă variabilă a importanţei psihologice şi a trebuinţei este dată de mediul social de convieţuire, cu răsfrângeri asupra deprinderilor anterioare. În asemenea cazuri, insul respectiv poate fi la nivelul colectivului din care face parte, dar de dedesubtul mediului social cu care întreţine relaţii. Şi cazul invers. Măsura importanţei psihologice a trebuinţei poate fi dată prin mijloacele obişnuite ale psihologiei experimentale, fără excluderea procentului de relativitate, fiindcă puterea psihologică a inşilor diferă şi cu asta diferă şi judecăţile de valoare atribuite trebuinţei. Satisfacerea trebuinţei psihologice nu se obţine niciodată prin însăşi firea inşilor de a dori alte trebuinţe în momentul îndeplinirii celor vechi. La oamenii de serviciu satisfacerea trebuinţei psihologice este barată şi de veniturile realizate şi de motivul venirii în Bucureşti (săltarea exploataţiei rurale cu privare de cheltuieli numeroase, care impune uneori economii serioase). Trebuinţa reală se satisface cu ajutorul veniturilor sau împrumuturilor, fiindcă nu i se pot sustrage. Schimbând termenii, satisfacerea trebuinţelor se reduce la analiza raportului dintre veniturile şi preţurile articolelor necesare acoperirii necesităţilor, sau la analiza puterii de cumpărare, care creşte în măsura în care cresc veniturile sau scad preţurile şi scade în măsura în care scad veniturile ori cresc preţurile. Puterea de cumpărare nu rămâne constantă din cauza fluctuaţiilor economice, care schimbă raportul dintre preţuri şi salarii. Menţinerea la acelaşi nivel a salariilor se manifestă în epocile de criză prin scăderea standardului de viaţă şi prin tulburări de natură psihologică. Înseamnă că veniturile ridicate vor ridica nivelul de trai şi invers.

1. Veniturile

Problema veniturilor şi, în special, a salariului, forma de venit a majorităţii populaţiei din ţările industriale şi a 21,8% din totalul populaţiei noastre, a evolu­ţiei, legilor şi importanţei lui, se găseşte dezvoltată în orice tratat de economie politică. Definită ca partea cuvenită fiecărui ins ce participă cu munca proprie în procesul de producţie, sfera veniturilor se suprapune pentru unele categorii pro­fesionale cu salariul şi conţine, pentru altele (agricultori sau capitalişti), toate formele cunoscute sub denumire specială (rentă, dobândă etc.).

Veniturile oamenilor de serviciu se confundă, pentru majoritate, cu salariul lor sau al membrilor familiei, iar pentru restul structura veniturilor cuprinde şi pe cele în natură sau în bani rezultate ale proprietăţii urbane sau rurale. Evaluarea veniturilor în natură se face fie după preţul pieţii articolelor respective, fie după preţul pe care ar trebui să‑l plătească în ipoteza cumpărării lor (cazul nostru). Salariile brute lunare ale oamenilor de serviciu din Institutul Central de Statistică au limita inferioară 2500 lei, iar superioară 6000 lei[1]. Majoritatea sunt plătiţi cu 3500 lei pe lună. Abia 13 inşi au un salariu de 4000 lei şi peste, iar un număr egal acestuia, se încadrează salariului mai mic de 3500 lei. În raport cu numărul membrilor familiilor, situaţia salariaţilor se prezintă astfel. Din cele 13 familii compuse din 2 persoane, mai bine de jumătate sunt cu 2 salariaţi. S‑a constatat năzuinţa soţiei acestor menajuri, cele mai multe tinere fără copii, de a ocupa servicii, cu gândul realizării unui venit corespunzător cheltuielilor.

În schimb, din cele 14 familii cu 3 membri, nici 25% nu reuşesc să aibă 2 salariaţi. Cele mai multe gospodine rămân să crească copiii. Soţiile celor 4 fa­mi­lii cu 2 salariaţi sunt îngrijitoare de block‑haus‑uri, bucătărese etc., deci îndepli­nesc slujbe ce nu reclamă întreaga zi şi le îngăduie să aibă sub supraveghere copilul.

Deosebit se prezintă cele 11 familii cu 4 membri şi peste, întrucât cei cu copii sub 12 ani i‑au lăsat în grija părinţilor ori a soţiilor rămase în satul de provenienţă. Cei cu soţia în Bucureşti au căutat să obţină servicii pentru ea. Unii au adus un copil mai dezgheţat, pe care l‑au dat băiat de prăvălie ori liftier. Din aceste ultime 2 categorii, 5 au 2, iar 1 singură familie 3 salariaţi. O parte din veni­tul net îl trimit acasă pentru întreţinerea celor de acolo, plătesc pentru îngrijirea copiilor, trimit articole de îmbrăcăminte şi mai rar alimentare.

După salarii trebuie socotite, printre sursele de venit, orele suplimentare lucrate în sprijinul pregătirii Recensământului General al României din 1941, în perioada dintre 1 ianuarie – 1 mai 1941. Calculul cotei cuvenite unei ore supli­men­tare s‑a făcut potrivit legii contabilităţii publice, iar sumele primite au fost specificate în cuprinsul fişelor individuale. Faptul că s‑au achitat la sfârşitul lui martie 1941 a făcut ca sumele încasate să depăşească pe cele provenite din salariu.

Primelor două surse de venituri se mai adaugă cele provenite din pro­prie­tăţile rurale şi urbane. Evaluarea produselor primite în natură întâmpină dificultăţi din cauza lipsei ţinerii evidenţei de către proprietari. În fişele indivi­duale s‑a specificat cantitatea aproximativă a articolelor primite ori de câte ori s‑au întâlnit asemenea cazuri. Sistemul obişnuit de lucrare a pământului acelora fără familie în sat şi, în genere, a tuturor emigranţilor, este arendarea în schimbul unei sume de bani variabilă de la regiune la regiune. Un număr restrâns dintre ei dau în parte terenul de care dispun. Aceştia primesc produsele în natură. Lipsindu‑le inventarul agricol, le este tăiată putinţa exploatării suprafeţei arabile pe care o stăpânesc şi celor cu mâna de lucru în sat. Soţia unuia singur plăteşte pentru aratul a 2 jugăre cumnatului. Cei care au lăsat copii în sat în seama părinţilor le‑au lăsat acestora în exploatare şi pământul. Majoritatea proprietarilor stăpâni ai unor suprafeţe de teren arabil deasupra a 2 ha sunt originari din partea Transilvaniei atribuită Ungariei, încât primirea articolelor alimentare este exclusă.

Dar, socotindu‑se micimea exploataţiilor agricole, lipsa uneltelor agricole precum şi cea a braţelor de lucru, un sprijin temeinic în agricultură nu pot găsi.

De pe urma proprietăţilor urbane numai 2 inşi realizează un venit de 1300 lei, prin închirierea camerelor de prisos.

Tabel 4 – Membrii, salariaţii, totalul veniturilor, al cheltuielilor, excedentelor, deficitelor şi datoriilor pe familii

Totalul veniturilor lunii aprilie 1941, provenite din salarii, din muncile zilnice ale celorlalţi membri ai familiilor oamenilor de serviciu şi din proprietăţile rurale şi urbane, se ridică la suma de 327.543 lei. Împărţit celor 131 de inşi componenţi ai familiilor anchetate, revin fiecăruia 2500 lei lunar. O analiză a sumei revenite unui ins după starea civilă a oamenilor de serviciu, numărul mem­brilor celor cu familie şi după numărul salariaţilor, ne dezvăluie următoarele. Venitul total al celor 15 necăsătoriţi este 71.313 lei, revenind în medie 4754 lei de persoană, deci aproape îndoitul sumei medii generale în cazul considerării globale a membrilor familiilor în raport cu totalul veniturilor. Faptul nu se datoreşte unui salariu mai mare a acestei subîmpărţiri, aproape al tuturora fiind 3500 lei lunar, ci numărului redus de membri în raport cu al celorlalte categorii.

Din totalul de 79.013 lei cât realizează cele 13 familii cu 2 membri, revin de persoană 3029 lei, mai puţin, deci, cu 25% decât categoria întâi. Deşi mai bine de jumătate au soţiile angajate în diverse funcţiuni, cota revenită fiecăruia este mai scăzută din cauza celor 6 membri care nu aduc un venit pecuniar în familie. Efectuarea unui număr de ore suplimentare deasupra celor îngăduite de regulament nefiind posibilă, ei nu pot recupera deficitul de drept în care se găsesc faţă de necăsătoriţi.

Tabel 5 – Veniturile totale şi veniturile pe persoană în raport cu starea civilă şi numărul membrilor

Celor 42 de membri ai familiilor compuse din 3 persoane le revin din totalul veniturilor lunare de 87590 lei câte 2085 lei. Cota scăzută revenită unui membru se datoreşte faptului că majoritatea soţiilor nu sunt angajate în servicii din pricina copiilor minori pe care au să‑i crească.

În sfârşit, menajurile cu 4 şi mai mulţi membri ajung la un venit total lunar de 89.627 lei sau 1867 lei de persoană. Din pricina numărului mare de membri ce alcătuiesc familiile lor, revenirile de persoană sunt de 3 ori, aproape de 2 ori şi aproape o dată mai mici decât ale necăsătoriţilor sau ale căsătoriţilor cu 2 şi 3 membri.

2. Cheltuielile

Deosebirile existente între necăsătoriţi şi căsătoriţi, arătate în capitolul precedent cu prilejul evidenţierii distribuţiei veniturilor, impun o analiză a repartiţiei cheltuielilor în raport cu numărul membrilor familiilor şi repartiţia pe capitole de cheltuieli, cu scopul unei indicări precise a modului de înţelegere a rezolvării greutăţilor întâmpinate. Diferenţele între aceste două categorii încep să se adâncească, dezvăluind starea gravă a familiilor cu copii, prin imposibilitatea în care se găsesc capii de familie de a face faţă cerinţelor alimentare, de îmbră­căminte etc.

Cheltuielile celor 131 de inşi compunând 53 de menajuri anchetate s‑au ridi­cat în cursul lunii aprilie 1941 la suma de 244.460 lei, sau 1866 lei de persoană.

Cheltuielile necăsătoriţilor, totalizând 60.522 lei, adică 24,8% din total, se repartizează asupra fiecăruia cu câte 4041 lei. Se dovedeşte astfel că necăsătoriţii au cheltuieli mai numeroase şi aproape mai ridicate decât cei cu familie. Vom vedea de îndată că suma cheltuită de aceştia reprezintă aproximativ îndoitul disponibilului pentru întreţinerea celor cu 2 membri şi împătritul disponibilului menajurilor cu 3, 4 şi peste 4 persoane.

Familiile cu 2 membri au cheltuit în cursul aceleiaşi luni din 1941 59.368 lei sau 24.2% din totalul cheltuielilor. Împărţit la numărul de persoane componente reiese că putinţa de satisfacere a cerinţelor nu poate depăşi 2283 lei.

În cazul menajurilor cu 3, 4 şi peste 4 membri, cota revenită fiecărei persoane de 1552 lei şi 1235 lei din 65204 lei (26,7%) şi 59266 lei (24.3%) nu reprezintă nici minimul necesar alimentaţiei, necum acoperirii celorlalte necesităţi. Situaţia critică în care se găsesc familiile cu copii a căror sursă de venit formează exclusiv salariul, întotdeauna insuficient, o evidenţiază aceste cifre.

Tabel 6 – Totalul cheltuielilor şi repartiţia cheltuielilor de persoană în raport cu starea civilă şi numărul membrilor

3. Repartiţia cheltuielilor pe capitole

Alimentaţia. Revine alimentaţiei, din cele 244.460 lei, suma de 152.271 lei, reprezentând 62,3%. Procentul ridicat pe care îl deţine hrana în raport cu celelalte capitole de cheltuieli se datoreşte, pe de o parte, preţului mare al articolelor alimentare, iar, pe de altă parte, unei neştiinţe dublate de o neputinţă de gospo­dărire şi echilibrare a capitolelor de necesităţi.

Cheltuielile necăsătoriţilor cu hrana s‑a ridicat la 38.800 lei sau 64,0% din totalul cheltuielilor acestora. Faptul îşi găseşte explicare în luarea mesei la birturi economice ori cantine şi în hrana rece pe care o cumpără în orele dinaintea dejunului.

Procentul ocupat de alimentaţie faţă de celelalte cheltuieli ale menajurilor cu 2 membri este de 67,8% (40.262 lei). Soţiile multora dintre ei, fiind angajate în instituţii sau întreprinderi, nu pot pregăti masa în gospodărie, încât sunt „doi în două părţi cu farfuria”. La aceasta se mai adaugă faptul că o bună parte din familii sunt venite de curând în Bucureşti, lipsindu‑le timpul necesar înjghebării unui menaj, banii necesari cumpărării vaselor de bucătărie, plită etc.

La menajurile alcătuite din 3, 4 şi peste 4 membri, alimentaţiei îi revine respectiv 60,6% (39.542 lei) şi 56,8% (33.667 lei), deci un procent mai scăzut decât primelor două subîmpărţiri. Explicaţia stă în vechimea gospodăriei care le‑a îngăduit întocmirea unei bucătării, dar, mai ales, în alcătuirea unui buget în care capitolele de cheltuieli precumpănesc, au un echilibru relativ.

Care sunt caracteristicile regimului alimentar faţă de procentul deţinut din totalul cheltuielilor?

Scopul cu care a fost întreprinsă ancheta, precum şi condiţiile de executare, nu ne‑au dat posibilitatea unei analize a alimentelor consumate, pentru stabilirea proporţiei principalilor nutritivi componenţi ai mâncărurilor gătite în casă. Greutatea mai mare s‑ar fi întâmpinat în cazul persoanelor care iau masa în birturi populare şi cantine. Dar tabelele din cuprinsul fişelor familiale anexate ne dau cantităţile brute ale articolelor consumate de membrii menajurilor, îngăduind, în oarecare măsură, aprecieri de natură calitativă asupra regimului alimentar. Cerce­tările întreprinse în vremea din urmă, mai ales în ţările din Apusul Europei şi în America de Nord, au fixat proporţia pe care trebuie s‑o aibă principalii fundamen­tali nutritivi (proteine, grăsimi şi hidraţi de carbon) în hrana indivizilor în raport cu munca prestată. Cu prilejul cercetărilor s‑a constatat că regimul alimentar este condiţionat de împrejurările geografice, economice, culturale etc. De aici cele două tipuri de regimuri alimentare stabilite. Regimul tip industrial, caracterizat prin folosirea în alcătuirea hranei a vegetalelor energetice (albumine şi grăsimi) este dominant în ţările cu industrie dezvoltată (Statele Unite, Anglia, Franţa, Germania, Ţările de Jos etc.). În statele cu un pronunţat caracter agrar (Sud‑estul european, Polonia, Mexic, Argentina etc.), în compoziţia regimului alimentar iau parte într‑o proporţie covârşitoare alimentele vegetale şi într‑o proporţie mai redusă cele protectoare [sic] (lapte, carne). România aparţine tipului din urmă.

Tabel 7 – Cheltuielile pe familii pentru alimentaţie în raport cu veniturile

La noi în ţară sunt deosebiri pronunţate între regimul alimentar al populaţiei rurale şi al celei muncitoreşti, venite de curând în oraşe, fiindcă predomină, şi într‑un caz şi în celălalt, cerealele consumate sub formă de pâine şi vegetalele. Faptul se datoreşte atât urbanizării incomplete a muncitorilor care stau încă sub influenţa practicilor şi obiceiurilor din mediul rural, cât, mai ales, unor resurse materiale insuficiente.

O serie de factori condiţionează starea de nutriţie a persoanelor componente a celor 53 de familii anchetate. Ea depinde, în primul rând, de veniturile inşilor angajaţi. Am văzut mai sus că, din totalul cheltuielilor, este destinat alimentaţiei un procent de 62,3%. Pe familii, procentul variază între 23,2% şi 98% în raport cu toate cheltuielile. Cazurile în care cotele revenite cumpărării de articole alimentare sunt sub 40% (5), se datoresc cumpărării de îmbrăcăminte în cursul aceleiaşi luni, care au întrecut ca preţ produsele alimentare. În al doilea rând, starea de nutriţie este influenţată de locul unde inşii iau masa, urmare a stării lor civile şi a ocupaţiei avute în cadrul Institutului. Necăsătoriţii – cu excepţia persoanelor de sex feminin, care îşi pregătesc masa acasă, seara, pentru a doua zi – vor fi clienţi ai birturilor populare ori ai cantinelor, pe care le vor schimba potrivit preferinţei personale. De multe ori însă necăsătoriţii vor lua hrană rece, compusă din pâine şi mezeluri, ori se vor restrânge la consumarea de pâine şi 2 ciorbe pe zi.

În genere, căsătoriţii vor lua masa în sânul menajului, în afară de cazurile în care ocupaţia unuia dintre soţi împiedică acest lucru. Calitatea mâncărurilor gătite în casă va depinde de simţul de gospodină al femeii, deci de priceperea ei în arta culinară. Acasă iau toate mesele zilei un număr de 25 de inş, dintre oamenii de serviciu; 18 în diverse birturi economice, 3 la cantina Institutului, 2 la cantina refugiaţilor din str. Brezoianu 31, 1 la birt pe cea de prânz şi acasă seara, 3 la cantină prânzul şi seara acasă, iar 1 om se serviciu mănâncă numai hrană rece.

Tabel 8 – Totalul cantităţilor de alimente cumpărate, preţul mediu, familiile care au folosit articolele alimentare şi cantitatea medie pentru familiile consumatoare

La pregătirea felurilor de mâncare a celor 25 de menajuri au fost folosite 32 produse alimentare, din care 19 de origine vegetală, 6 de origine animală (carne de porc, de vacă, miel, slănină etc.) şi 7 diverse. Raportul greutăţilor totalizate de cele dintâi faţă de cele din urmă indică preponderenţa regimului vegetal asupra celui animal, deşi în această lună au căzut sărbătorile Paştelui, când toţi au năzuit să aibă carne. Declaraţiile făcute cu prilejul anchetării arată că familiile duc lipsă, în restul anului, cu deosebire de produse animale. Dintre vegetale, proporţie deosebit de însemnată deţin pâinea (peste 1,5 kg de persoană pe zi), cartofii şi fasolea, mai uşor de găsit pe piaţă şi cu preţ convenabil. Procurarea laptelui, a zahărului, a untdelemnului, a cafelei şi a ceaiului întâmpină dificultăţi din pricina cantităţilor insuficiente puse la dispoziţia publicului consumator. În genere, familiile cu copii mici se zbat să cumpere aceste alimente complementare necesare dezvoltării şi creşterii organismului.

Întâietatea pe care o are alimentaţia, prin cheltuielile reclamate din totalul disponibilităţilor, face ca celelalte capitole de trebuinţă să fie slab reprezentate. Alimentaţia este aproape de 5 ori mai mare decât capitolul revenit locuinţei, aproape de 6 ori mai mare decât cel al îmbrăcămintei, pe când celelalte nu reuşesc să întrunească decât 13,8%.

Îmbrăcămintea. Locul al 2‑lea revine articolelor de îmbrăcăminte cumpărate şi reparate în ajunul sărbătorilor Paştelui, care, împreună cu cele ale Crăciunului, cer sforţări de economisire în restul anului. Suma de 26.744 lei reprezentând 10,9% din totalul cheltuielilor se repartizează asupra câtorva capi de familie care au cumpărat stofă, stambă, pantofi, ciorapi, ori îmbrăcăminte completă mai mult copiilor sau membrilor rămaşi în mediul rural decât lor[. Î]ntr‑adevăr, o cotă mai ridicată o deţin familiile cu 4 membri (12.500 lei) şi cele cu 3 membri (7529 lei), pe când celorlalte le revin 5115 lei pentru menajurile cu 2 persoane şi abia 1600 lei pentru necăsătoriţi. Întreaga sumă cheltuită cu îmbrăcămintea se repartizează numai la 5 familii, în bugetul cărora alimentaţia este depăşită în procent de articolele manufacturiere.

Repartizarea către alimentaţie a majorităţii veniturilor nu dă posibilitate inşilor să‑și satisfacă cerinţele de îmbrăcăminte. Confecţionarea hainelor impune economii crâncene ori împrumuturi care, neputându‑se realiza, lipsesc membrii familiilor de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie etc. Oamenii de serviciu care au familia în mediul rural îşi aduc haine de acasă făcute din dimie. Cei mai mulţi, însă, încearcă să economisească bani, uneori câte doi ani în şir pentru a putea cum­păra un costum de haine. Majoritatea posedă un singur rând de îmbrăcăminte, pe care îl poarta până la completă uzare, când şi peticele puse au nevoie de noi petice. Tot aşa de rău stau membrii familiilor şi în privinţa lenjeriei. Existenţa a câtorva cămăşi şi indispensabili, lipsa aproape completă la câţiva a ciorapilor, folosindu‑se şi acum de obiele de bumbac ori de cânepă, este agravată de greutatea spălării lor, atât din cauza costului, cât şi a lipsei de săpun. Câţiva dintre necăsă­toriţi îşi spală singuri lenjeria. Rufele de pat, de asemenea, sunt insuficiente. Cei mai mulţi au un singur cearşaf gros de cânepă, nespălat luni întregi, şi o pătură adusă de acasă. Unii, foşti în serviciul altor instituţii, au primit de acolo lenjeria de pat împreună cu o pătură. Foarte des sunt folosite cuverturile din lână, scoarţele satelor din Câmpia Română şi din regiunile subcarpatice. La acestea se adaugă lipsa încălţă­mintei, pe care nu o pot procura cu tot tipul standard impus de lege, fiindcă, de cele mai multe ori, comerciantul n‑are măsura cerută de cumpărător. Aceeaşi lipsă se remarcă şi în privinţa batistelor şi a cravatelor, cele dintâi fiind folosite numai de 50% dintre oamenii de serviciu. Iată de ce avea dreptate unul dintre ei să scrie ceea ce a scris pe formularul de anchetă: „Am un singur costum de haine care e aproape rupt. Îl port atât în zilele de sărbătoare, cât şi în zilele de lucru. Mai am 2 perechi de indispensabili, 3 cămăşi, 5 batiste şi o pălărie (vasă­zică, cu mult peste numărul obişnuit, n.a.). Spălatul rufelor (albiturilor) mă costă 345 lei lunar. Faţă de scumpetea de astăzi, în 2 ani, dacă aş face economii suprao­meneşti, poate aş putea cumpăra două costume de haine bune, un palton şi 7 cămăşi. Cred că (atunci) când aş avea această sumă – adică 2 ani – mai sigur sunt că tre­buie să dau banii la doctor pentru îngrijirea sănătăţii sau să‑i iau cu mine în mormânt.”

În legătură directă cu îngrijirea lenjeriei, dar şi cu obişnuinţa, stă igiena corporală. Săpunul de faţă, uneltele de bărbierit, tunderea părului şi folosirea briantinei sunt destul de răspândite printre oamenii de serviciu, cu deosebire la căsătoriţi. Dar numai 2 inşi ne‑au declarat că fac baie, şi aceştia destul de rar, cel mult o dată pe lună.

Locuinţa. Costul camerelor, al încălzitului, al gazului de luminat folosit de­seori şi la gătitul mesei, se ridică lunar la suma de 31.651 lei sau 12,9% din totalul cheltuielilor. De remarcat că asupra bugetului necăsătoriţilor chiria apasă mai sim­ţitor decât asupra căsătoriţilor, cu tot numărul redus de persoane. Chiria lunară a primilor este de 9028 lei, pe când a celor cu doi membri este de numai 7225 lei, de 8707 lei pentru familiile cu 3 membri şi de 6691 lei a menajurilor cu 4 sau mai mulţi membri. Cei mai mulţi dintre necăsătoriţi locuiesc în apropierea Institutului, unde preţul de închiriere al camerelor este mai mare. Ceilalţi, cu soţiile angajate ca îngrijitoare de block‑haus‑uri, bucătărese etc., au locuinţă proprie ori locuiesc în comunele suburbane, unde găsesc camere cu preţ con­venabil. Pentru satisfacerea cerinţelor de prim ordin, alimentaţie şi îmbrăcăminte, oamenii de serviciu vor fi siliţi să locuiască în camere pline de igrasie, să reducă la minimum consumul lem­ne­lor de foc, al gazului şi al apei. O problemă grea pentru ei o constituie atât încăl­zitul, cât şi prepararea mesei. În lunile de vară, mâncărurile le fac ori la primus ori cu gaz. Cubajul camerelor locuite în raport cu numărul membrilor familiei este departe de a fi conform prevederilor igienei. Stau de‑a valma, copii şi părinţi în aceeaşi cameră ori într‑un antreu mic şi lipsit de foc. Potrivit obiceiului din sat, gospodinele caută să spoiască locuinţa măcar cu prilejul sărbătorilor însemnate. Vechimea casei, materialul de construcţie, precum şi cartierul fac ca locuinţa lor să nu poată scăpa niciodată de insecte. Cele mai multe sunt adevărate pepiniere de ploşniţe şi purici. Pe când cei cu familii stau împreună, iar de curăţenia locu­inţei se îngrijesc soţiile, necăsătoriţii sunt nevoiţi să se întovărăşească pentru a putea su­por­ta preţul de închiriere al camerei. Întovărăşirile se fac la întâmplare, cu oameni pe care nu i‑au cunoscut niciodată, locuind câte 5‑10 într‑o cameră de proporţii diferite, printre ei fiind adesea şi persoane de sex feminin, despărţite de un simplu paravan. Aceştia se plâng de odihna puţină pe care o au din pricina orelor diferite de întoarcere din oraş a celorlalţi ocupanţi, precum şi de caracterul lor puţin cinstit.

Cercetându‑se numărul de locuinţe schimbate de la venirea în Bucureşti, s‑a constatat că schimbarea se petrece o dată cu intrarea în slujbă nouă. În general, termenul folosit de ei pentru caracterizarea aspectului exterior şi interior al locuinţelor – „hrubă, cocioabă, magherniţă” – se potriveşte întrutotul şi indică starea rea a camerelor închiriate de oamenii de serviciu în comunele suburbane şi în cartierele vechi ale oraşului. Situaţii mai bune au familiile care primesc locuinţă în schimbul serviciului prestat: bucătărese, îngrijitoare de block‑haus‑uri etc. Acestea au calorifer, lumină electrică, apă la îndemână şi pot îngriji mai bine lenjeria membrilor familiei.

Tabel 10 – Repartiţia cheltuielilor pe capitole

Tutunul şi chibriturile deţin 11.590 lei, adică 4,7%, un procent mult ridicat faţă de celelalte capitole. În raport cu numărul membrilor familiilor, cota prevăzută tutunului se distribuie aproape egal, procent mai scăzut având cei cu 4 şi mai mulţi membri.

Transport. Distanţa de acasă la Institut, o bună parte dintre oamenii de ser­viciu o fac cu tramvaiul. Doar 2 inşi (portari de noapte) îşi îngăduie să parcurgă distanţa pe jos: „pe şinele tramvaiului”. Însemnătatea prezentată de costul abonamen­tului pentru veniturile globale atât de scăzute ale oamenilor de serviciu îi face pe cei mai mulţi să renunţe la scoaterea lui, observându‑se regula generală de a nu avansa în întregime sume pentru cheltuieli ce se pot susţine vreme mai lungă, prin plătirea unor preţuri ce trec neobservate. Revine transportului suma de 5351 lei sau 2,2%.

Sănătate – igienă. Articolele de toaletă cumpărate: periuţă de dinţi, pastă, săpun, pudră, ruj de buze, cremă, etc., precum şi medicamentele necesare îngrijirii sănătăţii ori intervenţiilor chirurgicale au atins suma de 4211 sau 1,7%.

Acelaşi procent îl ocupă şi necesităţile de ordin intelectual şi moral: cum­pă­ra­rea de ziare, cărţi, danii cu prilejul Duminicilor şi sărbătorilor, preţul lumânărilor etc.

Cinematograf – distracţii. S‑a constatat un capitol de cheltuieli aparte din suma revenită cinematografului, teatrelor şi balurilor, prin faptul că întâlnirea lor în cu­prinsul bugetelor relevă în oarecare măsură procesul de adaptare la viaţa orăşe­nească. În luna aprilie, acestui capitol i‑au fost repartizaţi 1730 lei reprezentând 0,7%.

Diverse. Întrucât, cu prilejul sărbătorilor de Paşti, s‑au consumat în sânul familiilor sau în reuniuni prieteneşti cantităţi de băuturi alcoolice şi spirtoase peste limita obişnuită, pentru a nu încărca capitolele de cheltuieli cu sume care în celelalte luni sunt destinate satisfacerii cerinţelor mai frecvente, costul lor s‑a trecut aparte. Tot la diverse au fost socotite şi alte cheltuieli cu obiect personal – „sau vreo chestie cu bucluc”. Totalul lor s‑a ridicat la 6623 lei sau 2,7%.

Tabel 9 – Cheltuielile familiilor oamenilor de serviciu pe capitole

Necăsătoriţi

Căsătoriţi – cu 2 membri

Căsătoriţi – cu 3 membri

Căsătoriţi – cu 4 membri şi peste:

4. Venitul net

Corelând tabelele 4 şi 9 cuprinzătoare a veniturilor brute şi a cheltuielilor efectuate în cursul lunii aprilie 1941, se va obţine venitul net al membrilor fami­liilor oamenilor de serviciu. Teoretic, aceasta este distribuţia venitului net asupra menajurilor în raport cu persoanele componente. Diferenţa dintre venitul brut lunar şi cheltuielile lunare este 83.083 lei. Din aceasta revin celor 131 inşi compo­nenţi ai familiilor câte 634 lei. Faţă de venitul net global, venitul în raport cu numărul membrilor variază: este mai mare pentru membrii familiilor cu 1 şi 2 persoane, respectiv 713 lei şi 756 lei, mai mic pentru familiile cu 3 membri (521 lei) şi aproape egal cu venitul net global pentru restul persoanelor aparţinând menajurilor cu 4 şi mai mulţi membri (633 lei). În realitate, însă, despre un venit net al acestei categorii de săteni veniţi din mediul rural nu poate fi vorba, cel puţin în actuala conjunctură. Şi iată de ce. Cu bugetele individuale se întâmplă ceea ce se întâmplă şi cu bugetele naţiunilor. O naţiune bogată şi bine organizată, cu dome­nii de manifestare publică variate, va avea un buget cuprinzător al tuturor activităţilor statului, în care prevederile bugetare se vor distribui potrivit însemnă­tăţii pe care o deţin capitolele respective, într‑un echilibru organic. Dimpotrivă, naţiunile sărace, cu resurse materiale limitate, nu vor putea întocmi un buget care să acopere în întregime cheltuielile reclamate de existenţa statului. Unele tărâmuri de activitate vor fi neglijate, altele nu se vor bucura de importanţa pe care ar trebui să o aibă tocmai fiindcă sumele acordate sunt insuficiente. Conducătorii vor re­curge la împrumuturi externe, devenind creditori unor naţiuni mai favorizate de soartă. Ele sunt naţiuni cu bugete deficitare, în slujba altora mai sus puse pe scara civilizaţiei şi de care atârnă existenţa lor ca state şi care se orientează după cum cer naţiunile tutelare. Tot aşa şi cu indivizii. Gradul de gospodărire personală este condi­ţionat într‑o măsură şi mai mare de starea culturală şi materială a insului, decât în cazul statelor. Curmarea unora ori nesatisfacerea în întregime a celor de prim ordin aparţine indivizilor fără putinţa realizării unui buget conform cerinţelor vieţii, fie prin lipsa unor norme de conducere, fie prin lipsa unor resurse materiale suficiente.

Oamenii de serviciu, provenind din mediul rural, în care viaţa era susţinută de produsele agricole, deci nu reclama întocmirea unui buget de care să se ţină strâns, n‑au deprins obişnuinţa manipulării veniturilor lichide şi nici cunoaşterea legilor lor de circulaţie. Sau ceea ce spunea unul dintre ei pe limba lor din sat: „Nouă banii ne alunecă printre degete”. Acoperirea necesităţilor se face, în cazul lor, tot pe baza legii recuperării‑înlocuirii, urgenţa uneia atrăgând suspendarea parţială ori întreagă a alteia. Excepţie de la obiceiul vechi din sat nu fac inşii urba­ni­zaţi. Satisfac întâi trebuinţa arzătoare de alimentaţie şi împing îmbrăcămintea, chiria, încălzitul, spălatul etc. până la limita posibilă. În timpul acesta, resursele se epuizează cu încetul, pe nesimţite. Devenite scadente celelalte trebuinţe, recurg la împrumuturi, se subalimentează, locuiesc în camere nesănătoase şi câte altele. Numai acumularea unei experienţe bogate le va îngădui putinţa alcătuirii unui buget în care să fie reprezentate toate trebuinţele vieţii orăşeneşti, în ordinea importanţei, cu satisfacerea lor la vreme, iar nu potrivit capriciului momentan al individului. Adică, formarea spiritului economic, spiritului de gospodărire ţine tot atât de mediul în care trăieşte insul, cât şi de cultura lui. Aşadar, veniturile nete arătate mai sus nu pot constitui, pentru oamenii de serviciu, resurse la care să recurgă în cazuri de extremă urgenţă, atât din pricina micimii lor, cât şi din faptul că se consumă pe nesimţite. Relativa mărime a veniturilor nete familiale din cursul lunii aprilie 1941 se datorează încasării cotei revenite orelor suplimentare din ianuarie, februarie şi martie 1941, care au adus pentru menajuri un ajutor însem­nat. Totuşi, numărul bugetelor deficitare este destul de ridicat. Ceea ce înseamnă că, într‑o lună obişnuită, suma veniturilor membrilor salariaţi ai familiilor anchetate nu reuşeşte să acopere cheltuielile tuturor persoanelor componente ale menajurilor oamenilor de serviciu.

Dintre cele 53 de bugete, un număr de 13, reprezentând 24,5%, sunt defi­citare. Dintre acestea, 4 aparţin necăsătoriţilor, 2 familiilor cu 2 membri, 5 celor cu 3 membri, şi numai 2 familiilor cu 4 şi mai mulţi membri. În genere, bugetele deficitare aparţin familiilor cu un singur salariat. Excedentul realizat de cele 40 (75,5%) de bugete variază între 24 de lei şi 6862 de lei. În ultima rubrică a tabe­lului 4 sunt cuprinse datoriile familiilor oamenilor de serviciu. Datoriile unui număr de 22 de menajuri totalizează suma de 186.650 lei, efectuate din diverse cauze: întreţinere, cumpărare de îmbrăcăminte, loturi de casă, pământ arabil, medi­camente etc., toate specificate în cuprinsul fişelor familiilor datoare. Unii au datorii faţă de fisc, puţini faţă de bănci şi de Casele Speciale de pe lângă Minis­terul Afacerilor Interne, cei mai mulţi faţă de cunoscuţi şi rude, încât modalitatea de plătire a lor diferă de la rate lunare până la îngăduinţa debitorului. Dintre bugetele deficitare numai 8 au datorii, restul de 14 având bugetul lunii aprilie 1941 excedentar, cu toată rata din datorii plătită. Socotind la cele 13 bugete deficitare prin diferenţa în minus a veniturilor faţă de cheltuieli, pe cele 22 încărcate de datorii, obţinem un număr de 35 bugete sau 66,0% bugete soldate cu deficit.

5. Procesul de adaptare la viaţa orăşenească

Când spunea cu toată gravitatea că poartă „dungă la pantaloni, fiindcă aşa se cere tinerilor” sau că fumează un pachet de Dorobanţi pe zi „ca omul ce se respectă”, Ion B. era cel dintâi convins că aşa se cuvine şi că dunga pantalonilor şi ţigările formează elementele respectului ce şi‑l datorează. De unde vine obiceiul lui Ion B., născut în cine ştie ce sat al Târnavelor de a purta dungă la pantaloni şi a fuma Dorobanţi? Dar mai ales, de unde vine convingerea că trebuie să se respecte, mergând până la forma exterioară a respectului? La fel cu Ion B. sunt şi alţii. Iată unul care poartă cravată la gât, chiar dacă o poartă strâmb ori chiar dacă nodul stă să plesnească de strâns ce e şi e roasă de vechime. Omul ştie ce înseamnă cravata, ştie că hainele pe care le poartă reclamă cravată, a văzut‑o la ceilalţi cu care a venit în contact şi o poartă şi el. Din vedere la alţii, din frecventarea birturilor populare şi economice a învăţat jocul de table, deşi prin Sălajul lui nici pasărea măiastră nu le‑a văzut. Sigur că pe bani. Dar sălăjeanul mai vorbeşte la telefon, obiect faţă de care avea o frică la început. Umbla uşurel la început cu telefonul. Apoi s‑a deprins cu el. Acum formează singur numerele cele mai încâlcite, se recomandă, ştie întreba de omul pe care‑l vrea, ba şi trânteşte telefonul la necaz, fără să mai aibă frică de fragilitatea lui. De unde umbla cu pas rar şi încet, privind cu grijă în jur la mulţimea „otomobilelor”, acum sălăjeanul calcă apăsat şi traversează strada fără reţineri, fiindcă oraşul i‑a impus alt ritm în mişcări, fiindcă munca la Institut îi coordonează altfel mişcările. Nu numai atât. Sălăjeanul venit cu 5 copii din satul lui unde toată viaţa numai agricultură a făcut şi n‑a fost în oraş decât la târguri, vorbeşte ca în oraşe, ca domnii. L‑au cam zăpăcit mulţimea cuvintelor neînţelese din limbajul funcţionarilor, dar în cei 4 ani le‑a învăţat şi le pronunţă acum cu uşu­rinţă, deşi pe alocuri greşit. Peste puţin timp, sălăjeanul o să meargă la cinema­tograf, fiindcă toată lumea vorbeşte de filme, de artişti şi sălăjeanul vrea şi el să ştie şi să vorbească. Altul foloseşte briantină. Şi nu poartă pălărie fiindcă nu s‑ar mai vedea părul lucios şi lins, dat pe spate. Dimineaţa se spală pe dinţi cu pastă şi periuţă, iar de două ori pe lună face baie. Frecventează cinematograful şi citeşte romane poliţiste. Îi place muzica şi cârciuma din colţ are un taraf de lăutari din Vlaşca, care îi cântă de inima albastră. De ce să nu asculte?

Nu numai sălăjeanul vorbeşte la telefon, joacă table, poartă cravată şi pantalonii călcaţi şi nu numai vlăsceanul îşi unge părul cu briantină şi face baie de două ori pe lună, ci cea mai mare parte a sălăjenilor, clujenilor şi muntenilor face aceleaşi fapte. Tuturora oraşul le impune anumite deprinderi. Cu singura deosebire că asupra tinerilor influenţa este mai apăsătoare şi deprinderile se învaţă mai repede. Traiul în oraş mai învaţă pe inşii veniţi din mediul rural şi alte deprinderi. În oraşe se întâmplă multe şi oraşul vorbeşte iarăşi despre multe. Războiul a cuprins întreaga planetă. De armele pe care le folosesc războinicii n‑au mai auzit. Funcţionarii vorbesc de fronturi, de oraşe cucerite, de armate şi de generali. Oamenii de stat se întâlnesc, discută, ţin discursuri, iau măsuri şi decretează legi. Simt şi ei nevoia de a fi informaţi de la sursă. Nu din auzite. Aşa au deprins ascultarea radioului, dar, mai ales, cititul ziarelor, 75% din oamenii de serviciu citesc sau cumpără unul sau două ziare pe zi. Alţii îl împrumută de la funcţionari. Ziarul formează gustul cititului şi‑l face pe omul de serviciu să simtă necesitatea cititului. Cer, cam puţini e drept, înfiinţarea de biblioteci de împrumut cu cotizaţie. Dar ilustrarea necesităţii cititului se evidenţiază prin numele unui Rebreanu, Sado­veanu sau Tolstoi, indicaţi ca autori ai cărţilor citite. Până la teatru şi cinematograf mai este un singur pas de făcut. Mulţi l‑au şi făcut. Funcţionarii fac şi vorbesc despre sport. Strada întreagă e preocupată în sărbători de sport. Aud şi ei de fotbal, curse, sărituri etc. Citesc pentru informare Universul Sport, Gazeta Sporturilor, sau, pentru înveselire, după o muncă aridă, Timpul Familiei.

Nu sunt toate acestea deprinderi pe care le‑au câştigat din contactul avut cu oraşul? Şi nu sunt aceste deprinderi de natură a modifica structura psihică şi mentalitatea rurală cu care au venit în oraş? Incontestabil că da. În anumite limite însă. Limitată de volumul veniturilor care comprimă sau lasă libere la satisfacerea deprinderilor formate de pe urma vieţuirii în Bucureşti, adaptarea la viaţa oraşului se întâmplă cu încetul, pe nesimţite, dar sigur. Ceva mai repede la inşii veniţi din regiuni de ţară aflate sub influenţa oraşelor, deci din regiuni ce manifestă tendinţe de urbanizare sau sunt în proces de urbanizare vădit prin port, obiceiuri, folclor şi mod de organizare a exploataţiei agricole şi la cei cu stagiul militar satisfăcut şi mai lent la inşii depărtaţi de aceşti factori, de vârsta propice schimbării stilului de viaţă şi de larga răspândire a ştiinţei de carte. Şi la unii, şi la alţii, începutul se face ca orice început, ca, odată făcut, orăşenizarea să treacă de la cafea, ceai şi macaroane prin cravată, dungă la pantaloni, briantină, telefon, table, ziare, teatru, cinematograf şi să ajungă la o serioasă modificare a judecăţii şi chipului de înţelegere a vieţii.

[1] La data anchetei, mai 1941 (n.a.).

[2] În original 29 (n. ed.).

[3] Vezi anexa la familia respectivă.

[4] Vezi anexa la familia respectivă.