CONFEDERAŢIA BALCANICĂ. Câteva date istorice
Vlădescu-Răcoasa
Adevărul, Anul 43, No. 14338, marţi 23 septembrie 1930, p. 3
Peninsula balcanică a fost în tot decursul istoriei frământată de cele mai înverşunate şi pătimaşe lupte. Până de curând chiar ea a fost câmpul competiţiilor şi ambiţiilor tuturor marilor puteri. Aici s-au ciocnit puternic de la început încă două civilizaţii de natură deosebită: cea asiatică şi cea europeană. Nu vom căuta însă originile ideii de federare a popoarelor balcanice prea departe în istorie, ci ne vom mulţumi să notăm aici manifestările cele mai însemnate în acest sens de sub imperiul otoman.
Pe la începutul secolului al 19-lea, marele poet şi revoluţionar grec Rhigas Pheraios chema popoarele balcanice oprimate şi creştine să se ridice toate într-o acţiune comună spre a arunca jugul otoman, înlocuind monarhia turcească printr-o confederaţie a popoarelor Imperiului. Ideea aceasta a însufleţit întreaga generaţie a luptătorilor pentru renaşterea elină, precum şi toate celelalte popoare din Balcani de sub dominaţia turcească.
Marele cneaz Mihail Obrenovici al Serbiei şi primul său ministru Garaşanin, continuu în legătură cu cercurile greceşti şi bulgare revoluţionare, se angajează mult în opera de federalizare balcanică, proclamând cu destul curaj acest principiu, ca o normă cardinală a politicii lor la început.
Dar viclenia celor puternici a fost mai tare decât entuziasmul şi ideologia lor nedisciplinată şi neorganizată, şi de aceea vedem că urmaşul lui Garaşanin imprimă o nouă orientare politicii externe a Serbiei.
În 1867, tratatul secret dintre Serbia şi România preconiza, în articolul 8 al său, odată cu lupta comună pentru liberarea de sub dominaţia otomană şi modalitatea de împărţire a teritoriului, fără să ţină de loc seamă de principiul federativ. (Ivan Stoyanov, L,idee federative dans les relations serbo-bulgares, pendant le XIX-e siecle).Faptul acesta însă n-a distrus şi ideea de apropiere a statelor balcanice, după cum o dovedeşte acţiunea comitetului revoluţionar cu sediul la Bucureşti Îndeosebi trebuie să însemnăm aici acţiunea hotărâtă a trei revoluţionari: Rakovsky, Karavelov şi Botev.
Luben Karavelov scria în ziarul „Independenţa” în anul 1873, Nr. 25: „Singură o federaţie balcanică este capabilă să facă fericiţi pe bulgari, sârbi, greci şi români. Şi oricine este vrăjmaş acestei federaţii este astfel din cauza poporului său”. El era ca şi Racovsky partizanul unei egalităţi absolute a popoarelor balcanice, plecând de la principiul naţional susţinut de drepturile etnografice seculare ale acestor popoare.
La rândul său, Hristo Botev, un mare vizionar, poate cel mai de seamă apărător şi luptător pentru ideea federativă, pe care o considera drept „felul cel mai conştiincios şi mai acceptabil de rezolvare a chestiei orientale” şi drept principiul „cel mai solid şi mai raţional care este la dispoziţia noastră pentru a crea libertatea viitoare a Peninsulei balcanice”, spunea între altele că Europa, Europa marilor puteri autocrate de atunci, ar trebui să îngăduie popoarelor balcanice „să formeze între ele o uniune federativă solidă, în care puterea politică şi legislativă ca şi interesele internaţionale comune să fie în mâinile unui consiliu compus dintr-un număr egal de membri, trimişi de toate părţile acestei uniuni, părţi independente în ele însele”.
Coalizarea popoarelor balcanice pentru anumite scopuri a fost totuşi totdeauna de scurtă durată din cauza ambiţiilor naţionale instinctive şi exagerate de politicianismul demagog din fiecare stat. Să nu uităm, de asemenea, că discordiile dintre aceste state au fost alimentate, nu numai semănate, veacuri de-a rândul de marile puteri europene în folosul lor, dejucând astfel cele mai vii dorinţe reciproce de înţelegere şi colaborare şi căutând să se amestece cu toată îndrăzneala şi cinismul chiar în treburile interioare ale lor. Şi popoarele se lăsau siluite, ceea ce a dat naştere la deprinderi care mai persistă şi astăzi la unele dintre ele.
Ca o dovadă destul de concludentă n-aş aminti decât eşecul uniunii vamale sârbo-bulgare, stabilită în iulie 1905. Imperiul austro-ungar, văzându-şi ameninţate prin această înţelegere cuminte, interesele economice şi veleităţile politice, şi-a băgat codiţa pentru a strica aranjamentul.
Ideea federaţiei balcanice şi-a avut adepţii ei şi în România. Pentru a pomeni numai pe cei mai recenţi, vom însemna aici numele lui Take Ionescu şi apoi pe acela al profesorului Iorga, care în încheierea valoroasei sale lucrări „Histoire des Etats balcaniques a l,epoque moderne”, spune cu aceeaşi mare putere de vizionar pe care i-o cunoaştem toţi cei care l-am urmărit cu dragoste şi admiraţie în toată activitatea lui ştiinţifică şi idealistă:
„Oricum şi oricare ar fi soarta luptelor ce se dau sub ochii noştri, nu putem încheia această carte fără să manifestăm încă o dată convingerea noastră profundă şi nezdruncinabilă că popoarele dunărene şi ale Balcanilor, pentru a se apăra contra poftelor politice şi infiltraţia economică a celor mai puternici decât ele, n-au decât o cale: aceea care va duce în mod necesar, mai curând sau mai târziu, chiar contra voinţei lor, rătăcită de prejudecăţi şi orbită de pasiunile urii, la o asociaţie politică respectuoasă de toate drepturile naţionale care va da lumii o nouă putere mare, esenţialmente pacifică, datorită însăşi străduinţelor pe care ea trebuie să şi le impună”.
Am citat tot acest pasagiu, scris de d. Iorga chiar în momentul când se întorcea din campania făcută ca voluntar în războiul bulgaro-român din 1913, fiindcă n-am întâlnit altundeva o pagină mai frumoasă şi mai caldă, sugestivă şi mai înălţătoare cu privire la necesitatea şi utilitatea confederaţiei balcanice.
Ca şi confederaţia helvetică, care nu s-a închegat decât la capătul unor îndelungate lupte date între cantoane, tot aşa şi Confederaţia balcanică nu va putea lua fiinţă decât acum, când popoarele conlocuitoare ale peninsulei îşi dau seama tot mai mult şi mai profund de interesele lor reale generale. Căci, fie îngăduit, să reamintim un vechi adevăr sociologic, este mult mai uşor să faci sacrificiul într-un moment de primejdie, decât să supui continuu şi fără zgomot interesul individual binelui general şi colectiv.
După războiul mondial, popoarele balcanice s-au apucat serios şi cu îngrijorare să-şi reorganizeze viaţa şi să soluţioneze diferitele probleme urgente ce li se puneau şi care priveau însăşi existenţa şi progresul lor economic şi social. Această muncă de refacere le-a dus la convingerea tot mai răspândită şi mai profundă că fără o înţelegere sistematică, hotărâtă şi precisă a tuturor locuitorilor peninsulei balcanice nu se va putea face nimic pozitiv, bun şi statornic. De aici negocierile din ultimul timp şi răspândirea ideii unei Confederaţii balcanice, îndreptăţind un optimism raţional din cele mai justificate, pe deasupra tuturor ezitărilor, pasiunilor, neînţelegerilor momentane, egoismelor naţionale şi, s-o spunem sincer, mai ales a îngustimii de vederi a unora dintre conducătorii politici ai acestor popoare.
Schimbarea pe care o putem înregistra astăzi în privinţa dispoziţiei şi oportunităţii pregătirii acestei Confederaţii nu este o simplă întâmplare, ceva artificial, o manifestare trecătoare, ci urmarea unei necesităţi ineluctabile a faptelor.
Aceasta vom căuta s-o dovedim într-un articol viitor.
Alte articole semnate de Vlădescu Răcoasa pe temă:
Lasă un răspuns