Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]

 Convorbirea a doua

LÜKŐ GÁBOR
Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia
extras

(…) Aş vrea să mai vorbim de legătura dumneavoastră cu Golopenţia. Cum aţi făcut cunoştinţă?

– Acolo, la Sociologie, era asistentul lui Gusti.

– Nu era deja la Minister, lângă Gusti?

– La ultima noastră întâlnire era acolo. Când poliţia m-a expulzat, am fugit la Brăiloiu, i-am înapoiat fonograful, în afară de cilindrii, pe care nu i-am putut lua, fiindcă aveam un bagaj prea voluminos. Atunci Brăiloiu mi-a spus să mă duc neapărat la ministru, la Gusti. Eu nici măcar nu ştiam că era atunci ministru. Mergeam doar după nebuniile mele. Deci, mă duc la minister, în biroul secretarului mă primeşte Golopenţia. Îmi reproşează de îndată: „n-ai făcut bine că nu ai ţinut legătura cu noi”. Eu nici nu ştiam, eram aşa un măgar, încât îmi vedeam doar de proiectele mele. Se aflau atunci acolo două persoane, a intrat la Gusti, şi i-a raportat prezenţa mea. Iese Gusti, dar mai întâi îşi ceartă secretarii. Cică „am doi secretari tineri, şi lucrurile totuşi nu merg bine”. Asta mi se adresa mie. Un fel de „îi spun fiicei, să priceapă nora”! Nu cunoşti proverbul ăsta? E de origine turcească, există la turci şi la popoarele balcanice. Că nora e străină, se supără, nu-i pot zice direct. Deci, aşa vorbea cu secretarii. După aceea imediat se întoarce către mine şi mă întreabă: „n-ai păţit nimica?” Evident, el ţinea legătura cu poliţia, dar voia să afle din gura mea dacă într-adevăr poliţia s-a purtat cu indulgenţă faţă de mine. Am discutat foarte prietenos, am fost extrem de surprins. Nu ţi-am povestit? În primul rând chestia cu caporalul de jandarmi din Bogdăneşti, care mă cunoştea din vara precedentă, din ’32, dar despre care în vara lui ’33, când am revenit la Bogdăneşti mi s-a spus că nu e acasă, e plecat la o instrucţie suplimentară la Oradea. Eu mi-am trăit traiul acolo, cu fetele, dar aveam îndoieli mari, ce să fac, în ce sat să mă însor, unde să mă stabilesc, iluzii din acestea, când eram cetăţean străin… Cum hoinăream pe-acolo în sat deodată îl văd venind spre mine pe caporalul de jandarmi. Avea privirea pătrunzătoare, ţigănos la faţă, un fecior bine legat. Se uită la mine şi zice, iar eşti aici!? Zic, păi… Zice, ştii că mie nu-mi place. Zic, văd (râde).

– V-a tutuit?

– Sigur, păi eram încă un puşti, iar el o persoană importantă, autoritatea. Zice, cât vrei să stai pe-aici? Nu i-am spus că pe veci. Doar că stau cât am treabă. Păi, atunci s-o termini cât mai repede, zice. Într-o dispoziţie de asta de nesiguranţă m-am întrebat acolo, ce naiba caut eu aici, ce vreau… Pentru că atunci nu m-am ocupat încă în mod planificat de culegere, mă pregăteam ca toată viaţa să mi-o petrec acolo, şi o să le văd pe toate, şi… umblam fără rost, învăţam cântecele de la fete. Şi atunci mi-am adus aminte că totuşi, trebuie culese şi datele ştiinţifice. Într-un sat secuiesc nu fusesem până atunci decât la Lespezi, timp de o săptămână. La Călugăreni, ştii unde e? Un sat izolat în partea sudică a judeţului Roman. Dar fusesem tocmai într-un moment nepotrivit, a doua zi erau alegerile de deputaţi. Sosisem duminica după amiază, pe jos, la Călugăreni, satul era plin de lume, mi-am căscat gura şi eu pe-acolo. Portul e deosebit, femeile purtau nişte turbane de necrezut. Şi aud la un moment dat că în spatele meu secuii discută în maghiară, dacă n-ar trebui să anunţe jandarmeria, ce caută acolo la o oră atât de suspectă un străin suspect. Şi atunci unul dintre secui îmi zice să intru cu el în casa lui. Acolo mi-a spus confidenţial să mă duc în satul vecin, fiindcă aici oamenii sunt atât de speriaţi, nu ştiu ce caut eu acolo. M-am luat după vorba lui. Şi satul vecin era pe jumătate maghiar, un sat care se româniza, Poiana Iuraşcu, un sat vechi, nu de secui ci de maghiari. Ajuns acolo văd numaidecât o bătrână într-o curte, şi îmi cer voie să intru la ea. Speriată, mi-a zis şi aia imediat să intru în casă, să nu vadă nimeni că-i un străin la ea… Pentru că partidele din Ardeal au fost interzise în Moldova, nu-i aşa, şi se temeau din cauza asta. Am mai întâlnit eu o adunare electorală, veniseră cu maşini de lux oamenii partidelor româneşti, la capătul satului Săbăoani, la marginea satului, acolo s-a adunat poporul, acolo s-au ţinut discursurile. Acolo, în mulţime nu bătea la ochi că particip şi eu. Acolo am observat cu uimire că partidele maghiare din Ardeal nu erau nicăieri. Apoi, nici vorbă să pătrundă acolo, în Moldova un ziar şi nimic altceva maghiar. Era interzis de preoţi. Fusese afurisit tot ce era maghiar. La Luizi-Călugara mi s-a spus că s-a aşezat un cizmar secui în sat. Venea lumea la el, mai mulţi îşi aşteptau rândul, când cizmarul calvinist le-a zis: „de ce toleraţi ca popii să vă terorizeze?” Cineva l-a denunţat însă la preot, care în predica din duminica următoare şi-a avertizat enoriaşii în biserică: cine se mai duce la cizmarul acela să-i dea de lucru va fi afurisit. Nu s-a mai dus nimeni la el, şi omul a trebuit să se mute. Uite ce lume era! Am rămas o zi la bătrână, am stat câteva ore acolo şi am plecat, aşa că n-am apucat să cunosc decât un singur sat secuiesc.

– Şi arestarea?

– Ajung acum şi la asta. Eu am vrut să trec din Bogdăneşti la Chetriş, pe malul celălalt al Siretului. Mă gândisem să cobor la Trunc, pe care-l cunoşteam, fusesem deja la Szabó Ferenc, la care obişnuia să tragă şi Domokos Pál Péter… Şi-mi zisesem că a doua zi îi pun să mă treacă peste Siret şi mă duc să-i văd pe secuii din Chetriş. Dar mi-am adus aminte că Szabó Ferenc avea acolo, la Bogdăneşti o vie unde, într-o zi, împreună cu fetele şi cu băieţii care săpau via intrasem şi eu să sap. Aşa-l cunoscusem pe Szabó Ferenc. Zic, să văd, dacă azi nu cumva e şi el acolo în vie, ca după amiază, spre seara să mă duc împreună cu el în satul său. M-am dus acolo, la poalele muntelui şi mă uitam în sus, spre via care avea deja frunza mare, era în luna mai, să văd dacă-i pe acolo Szabó Ferenc, dacă se mişcă cineva. Dar n-am văzut pe nimeni. Stăteam singur cuc, nu era nici un suflet pe acolo şi voiam tocmai să renunţ, când am auzit un zgomot din spate. Până mă întorc se şi opreşte o brişcă cu caii mânaţi de un jandarm, cu un ofiţer stând la spate. Mă duc la ei, mă legitimează, se uită în paşaport şi tot. Ce fac aici, mă întreabă. Îi spun că-l cunosc pe Szabó Ferenc şi vreau să mă duc la Trunc, îi spun exact, anume la Szabó Ferenc în Trunc, iar de acolo la Chetriş. Totul e în ordine, ofiţerul de jandarmi mi-a dat drumul. Atunci se îndrepta spre Bacău. Nu ştia că între timp sosise mandatul meu de arestare. A aflat abia după ce a ajuns. Evident, el l-a înştiinţat şi pe jandarmul care a venit după mine direct la Trunc, şi m-a găsit acolo, la Szabó Ferenc. Szabó Ferenc l-a poftit în casă pe jandarm, l-a invitat la cină, veniseră un caporal şi doi soldaţi cu baioneta la armă (râde). S-au aşezat, au început să discute, Szabó Ferenc venise şi el atunci acasă de la oraş, din târgul de la Bacău, când deodată jandarmul se întoarce spre mine şi întreabă: „Dar tu ce cauţi aici?” Îi zic că mâine mă duc la Chetriş. Zice, nu te duci nicăieri. Ei, zic, la asta n-am ce răspunde, el ştie mai bine, că el are puşca! Eu nu mă pot împotrivi. Am tăcut. După o scurtă pauză Szabó întreabă, dar de ce, ce se întâmplă? Zice, a, nu ştiţi, voi, maghiarii de aici sunteţi oameni cinstiţi, nu-i ştiţi pe cei de acolo, ce ticăloşi sunt ăia. Acum vin de la Oradea, de la instrucţii suplimentare. Acolo un ungur dacă bea un şpriţ se apucă imediat să cânte imnul naţional maghiar, nu izbutim să-i luăm suficient la palme prin cârciumi. Peste un an exact acelaşi lucru mi l-au spus poliţiştii din Bichişciaba despre slovacii din Ciaba că şi ăia cântă imnul slovac. Asta imediat după sosirea mea, abia mă culcasem la hotelul din Bichişciaba, alergasem toată ziua, tocmai adormisem, când seara la zece mi se bate tare la uşă. Cine e, ce e? Mă duc cu cămaşa pe mine să deschid. Poliţia! Speriaţi, apăruseră şi câţiva din personalul hotelului, să vadă pe ce nemernic mai pune mână poliţia la ei. Să mă legitimez, ce caut aici. Mâine să mă prezint neîntârziat la poliţie. A doua zi funcţionarul de poliţie mi-a relatat că “slovacii ăştia de aici nu sunt chiar atât de nevinovaţi, sunt nişte nemernici care după un şpriţ cântă îndată imnul slovac”. Ei, zic (râde), am venit la Bichişciaba tocmai ca să învăţ limba slovacă. Trăia acolo un preot tare de treabă, desigur era şi ăla şvab, Linder László, preot luteran, slovacii erau şi ei luterani. La el m-a trimis Győrffy. Îl cunoşteam, că se ocupa şi de culegerile etnografice acest Linder. M-a primit foarte amabil, şi m-a recomandat la o familie. Da, dar slovacii aceştia ştiau toţi ungureşte, acolo nu se putea învăţa limba slovacă… Pe urmă, caporalul de jandarmi i-a cerut lui Szabó Ferenc să-i facă rost de o lanternă, că era întuneric beznă în noaptea acea, cerul înnorat, după amiază plouase, poteca de munte ce urca spre Bogdăneşti era lunecoasă. Întors, Szabó Ferenc le-a spus că n-a găsit nici o lanternă. Nici una. Eu ştiam că un jandarm are cel puţin o lanternă de buzunar, nu depinde de o lanternă de asta sătească cu gaz, era vorba de o momeală pentru mine. Îmi trecuse şi mie prin cap, ce ar fi dacă aş fugi… Jandarmul acesta brutal, răuvoitor poate să mă bată, poate s-o facă, dacă vrea. Toate actele, toţi banii mei, îmi ziceam, sunt la el, i-a băgat la buzunar, unde să mă duc din centrul Moldovei? În Uniunea Sovietică? Ce să caut eu acolo? N-am făcut nici un rău, dreptatea e de partea mea, jandarmul ştie totul greşit… De ce a venit aici un maghiar? Păi, ăsta numai din rea-voinţă. Adevărul va ieşi la iveală. M-am dus frumos împreună cu ei. În frunte caporalul, apoi eu, pe urmă cei doi jandarmi, cu baioneta la armă! Am mers aşa agale până la Bogdăneşti. Toată noaptea m-a ţinut în picioare caporalul, m-a acuzat, a folosit cuvinte vulgare, m-a ameninţat. Dar n-a îndrăznit să mă atingă, şi asta se datora de-acum profesorului Gusti… pentru că, evident, Chestura Poliţiei, şeful siguranţei generale îl întrebase în primul rând pe Gusti, ca ministru, de ce i-aţi dat scrisori de recomandare acestui maghiar? Iar ei le-au răspuns: „fiţi atenţi, ăsta nu e un inamic, nu faceţi duşman dintr-un amic”. A treia zi – trei zile a făcut investigaţii legate de mine jandarmul din Bogdăneşti – m-a pus într-o căruţă cu bagaje, cu fonograf cu tot şi m-a dus la comandamentul judeţean al jandarmeriei. Au fost acolo doi ofiţeri de jandarmi uscăţivi, un locotenent, un locotenent major. M-au preluat, în regulă… Cândva trebuie să fi fost o casă veche domnească de la ţară, acum comandamentul jandarmeriei, o curte cu gazon, gard de şipci, nu prea înalt, cu poarta deschisă, totul. Se găseau şi alţi reţinuţi, era şi un fecior de secui, dezertase a treia oară. Mi s-a plâns că nu mai suportă – evident, fusese brutalizat – că a dezertat a treia oară, şi va fi pedepsit îngrozitor, dar va dezerta iar. Aşa a fost. Am zăcut vreo două zile acolo, apoi m-au chemat la birou.

– Asta s-a întâmplat la Roman?

– Nu, la Bacău. Ofiţerul de jandarmi de la Roman s-a purtat foarte brutal cu mine, adus din Iugan fusesem reţinut şi acolo cu un an mai devreme. Acolo, în mod brutal: „Nu răbdăm nici un fel de haimanale pe aici, zilele acestea au vrut să vină şi nişte ţigani şătrari, dar i-am izgonit şi pe aceia!” Evident, el vorbise la telefon cu Bucureştiul. Zice, cât vreau să-mi pierd vremea pe acolo? Să mă car cât mai repede de la ei! Mi-a dat drumul pe urmă, m-am dus înapoi la Săbăoani. Acolo se găseau numai băieţi din trupele de jandarmi, ostaşi încorporaţi să-şi facă stagiul, ei s-au purtat omeneşte cu mine. La Bacău însă, cei doi ofiţeri: m-au poftit să iau loc, m-am aşezat şi am început să discutăm. Nu-mi aduc aminte de nimic despre ce am discutat. Am petrecut o săptămână cât se poate de bine acolo. Am o amintire plăcută…

– Vi se dădea şi micul dejun, prânzul?

– Tot.

– Şi unde dormeaţi?

– Nu-mi amintesc unde stăteam noaptea. Ziua eram ori în curte, la aer liber în curtea aceea cu pajişte, ori discutam cu ofiţerii aceia în birou. Dar pe cât se poate de prietenos.

– În limba română, desigur.

– Sigur că româneşte. Eu făcusem paşii necesari ceruţi de politeţe, eu învăţasem româneşte. Pe cât se poate de prietenos. La sfârşitul săptămânii mi-au spus că trebuie să mă predea poliţiei şi cei de acolo mă vor duce la Iaşi, la Chestura poliţiei regionale. M-au şi transferat, o zi am dormit la poliţie, într-o cameră separată, pe nişte bănci şcolare. Însoţit de un poliţist am călătorit a doua zi la Iaşi. Acolo n-am fost cazat în clădirea mare a poliţiei orăşeneşti, ci într-un cantonament aparte. Casa unui boier mărunt de la ţară, cu un etaj, parterul era un fel de subsol, la etaj stătea şeful chesturii, din păcate i-am uitat numele. Dar ceilalţi deţinuţi mi-au relatat că fusese transferat aici de la Braşov, şi că probabil ştie ceva ungureşte, iar soţia lui ar fi unguroaică. M-au dus în spate la o clădire anexă, o veche spălătorie transformată între timp. Am găsit acolo o masă cu picioarele în X, două priciuri şi câţiva deţinuţi. Deţinuţii m-au luat repede, făcând zarvă, dacă am ceva bani. Ce-i, zic, am nimerit printre tâlhari?… Nu, zice unul, numai că aici nu ne dau nimic de mâncare! În oraş se găteşte pentru deţinuţi la penitenciarul cel mare, dar aici nu ni se aduce nimic. Zic că li s-au terminat banii şi… au început să facă foame. Poliţaiului de serviciu i se făcuse milă şi îşi împărţea cu noi gustarea, pâinea lui cu unt (râde). Eu mai aveam ceva bani, nu ştiu cum au rămas la mine, mi i-au restituit, şi din ăia am trăit acolo câteva zile. Cine erau deţinuţii? Un tip de o seamă cu mine, numai că ăsta era un fel de funcţionar al universităţii, ajunsese acolo datorită unei delapidări. Celălalt era un fecior de la ţară, căruţaş, nu-mi amintesc de ce era reţinut. Era şi ăsta tânăr. Al treilea era un minor, ăsta era indignat. Mi-au spus despre el că s-a ţinut cu o fetişcană, şi îşi duceau veacul prin peşterile de loess de la marginea oraşului, mai furau din casele de la periferie, din asta trăiau. Până când au fost prinşi. Pe fată au pus-o să facă curat, şi când s-a dus cu găleata după apă la fântână, văzând că nu-i nimeni prin preajmă, a luat-o la sănătoasa. Băiatul de atunci era indignat că fata fugise, iar el era ţinut acolo. A patra era o slujnicuţă rusoaică, lucrase la Iaşi, dar stăpâna îi reţinea în fiecare lună cu tot felul de pretexte bănuţii, ba că spărsese un pahar, una alta, şi nu-i dădea nimic. Degeaba îşi cerea dreptul, degeaba se certa. Observase unde ţinea stăpâna sticla cu tărie, şi când a rămas singură a dat şi ea o duşcă. Şi uite aşa, a prins curaj şi i-a tras o palmă stăpânei. Pe urmă, sigur, a ajuns săraca… De dormit am dormit după următoarea rânduială: eu, că aveam ceva bani, am dormit pe masă. Funcţionarul de la universitate, fiind totuşi soi domnesc a ocupat un prici. Slujnicei rusoaice i-am oferit – cinstind totuşi sexul mai slab – celălalt prici. Eu luasem măsurile. Căruţaşul şi minorul au rămas să doarmă pe podea. Căruţaşul era tot timpul supărat că de sub dulap noaptea iese mereu ceva. Nu i-am reţinut numele, dar într-o noapte  am văzut şi eu ceva, un cobai… era al unuia dintre poliţişti… Zicea că vine la el în somn şi îşi freacă năsucul de nasul lui. Eram şi eu acolo, fiecare şi-a relatat povestea vieţii. Am fost interogat zile în şir, iar şeful chesturii mi-a cercetat toate notiţele. A fost foarte amabil, prietenos, zicea de fiecare dată că… Eu îi explicam, el înţelegea ceva ungureşte, îi explicam ceea ce nu înţelegea. Îmi spunea mereu, să nu-mi fie teamă, n-o să păţesc nimic. Va trebui să mă trimeată la Bucureşti, dar mă va trimite cu raportul cel mai bun, vede că… Aşa a trecut o săptămână când şeful m-a întrebat, unde sunt ţinut de oamenii lui? Păi, i-am spus, printre ceilalţi deţinuţi. Voi ordona imediat – şi a şi ordonat – să fiu trecut în camera detectivilor. După interogatoriu, m-au şi coborât acolo, detectivii m-au aşezat pe un scaun, într-un colţ. Dar oamenii aceştia erau aşa de mohorâţi, aveau freză artistică, haine de piele, umblau cu o mutră serioasă de colo până colo, nici nu stăteau de vorbă cu mine, aşa că mă plictiseam de moarte. Au adus pe urmă o grămadă de copii şi tineri, ucenici şi calfe, toţi maghiari! Şi din buzunarele fiecăruia au apărut apoi ceva hârtii de un roşu aprins, uns pe o faţă cu un fel de lipici, pe cealaltă cu un text tipărit, ceva comunist. Din ’33. Dar habar n-aveam de ceea ce se întâmpla în Bucureşti, despre greva de la Griviţa, despre salva de foc trasă de jandarmi. Peste douăzeci de ani s-a adus o expoziţie comemorativă la muzeul din Giula despre grevele de la Griviţa şi atunci zic, Doamne Dumnezeule, păi asta a fost! Şi când m-au transportat la Bucureşti eram înconjurat de soldaţi cu baioneta la armă. Zic, ce naiba, ăştia vor să mă spânzure?! Nu ştiam că la Bucureşti se declarase starea de asediu. Nu era nici radio la ţară, nu era curent, nu ascultam radio, nici ziare nu veneau. Poate avea învăţătorul. Învăţătorul din Bogdăneşti era un om, un român foarte cinstit, Lazăr, l-am cunoscut în ’32-’33. Prin ’56, când m-am întors pentru o zi prin părţile acelea mi-a trimis vorbă auzind că sunt pe acolo, m-a invitat să trec pe la el. M-am dus, m-a primit foarte amabil. Zice, au fost pe aici învăţători maghiari, dar nu le-a plăcut. Ar fi fost nevoie de un om ca dumneata, care îi cunoşteai… (râde). Ei, aşa am fost la Bacău, la Iaşi. Trecuse săptămâna şi zice şeful, am scris raportul, vă trimitem cu el. Citiţi-l acum, treceţi cu detectivul în camera alăturată să citiţi raportul, Sunt vreo două pagini dactilografiate la un rând. E un raport cât se poate de binevoitor.

– Ar merita să fie căutat.

– Se referea şi la un incident. La Iuga cu chiu cu vai s-a reuşit să fie convinsă o bătrână, soacra celui mai bun om al meu, Suszter Józsi să înveţe şi un cântec popular maghiar. Numai că era un cântec de batjocură la adresa românilor: “uite aşa şi iar aşa, în sat valah nu mă ducea, că-n satul valah e curvă, curvă e şi o găină”. Citind asta şeful zice, văleu! Dar nimic mai mult.

– La Iaşi s-a scris raportul şi ce a urmat? Cum aţi ajuns la Bucureşti?

– Cu trenul, însoţit de un jandarm. Am sosit noaptea la două şi am luat o birjă, că aveam bagaje. Am mânat spre Bulevardul Carol, pe care-l cunoşteam. M-au preluat reglementar, m-au aşezat pe un scaun şi mi-au lăsat alături toată noaptea doi soldaţi cu baioneta pusă. Stăteam pe gânduri, ce i-o fi apucat pe ăştia, au înnebunit? Nu ştiam nimic. Am rămas acolo o săptămână în detenţie, ziua într-o cămăruţă strâmtă, dar rezonabilă, încăpea o bancă şcolară, pe care şedeam, pe care dormeam. Era neplăcut că noaptea îmi rămânea aprins un bec deasupra capului. M-au dus seară de seară la interogatoriu, la şeful poliţiei, al siguranţei. De la bun început a apărut şeful secţiei de presă a poliţiei, unul Miu sau aşa ceva, vorbea perfect ungureşte. Zice că a acceptat să-mi fie translator, dar numai ca să-mi facă un serviciu. Zic, păi ştiu eu româneşte. Sigur, mai mult limba aia ţărănească. Nu, zice, ca să nu am obiecţia că am avut greutăţi de limbă, s-a angajat să-mi traducă. A fost acolo până la capăt, în fiecare seară, şi a tradus. Era simpatic, ştia bine ungureşte. Au început întrebându-mă, dacă sunt membru al Ligii Revizioniste. În ’33, pe vremea lui Gömbös. Zic, nu sunt. Zice, păi Györffy ăla, care vă tot scrie. Că ăla v-a ispitit mereu să reveniţi, că i-aţi spus că vreţi să rămâneţi. Zic, nu ştiu, pentru că eu n-am discutat niciodată cu Györffy despre aşa ceva. Dar aşa cum îl cunosc, probabil că el e membru al Ligii Revizioniste. Au rămas ăştia perplecşi că eu vorbesc dezinvolt, cu sânge rece despre asta. Ce mă priveşte pe mine dacă Györffy e sau nu e membru acolo. S-au apucat să vorbească în şoaptă, dar aşa, ca să aud şi eu: „Ce să fie ăsta, comunist?” Nu m-au speriat nici aşa. La Budapesta avuseseră deja loc procese comuniste, cel de la Colegiul Eötvös… Eu nu sunt comunist. Atunci îmi zice mie în limba maghiară acest domn Miu, zice, noi avem legături bune cu Poliţia din Ungaria în problemele comuniste. Iar s-au uitat dacă mă sperie că ei mă vor băga la apă la Budapesta (râde). Păi, nimic. M-a lăsat rece. Atunci au început să întrebe de toate. Nu ţin minte ce m-au tot întrebat, dar la sfârşitul săptămânii Miu îmi spune: „Vi s-a făcut vreun rău de când sunteţi aici?” Zic, nu. Zice: „Ei, vedeţi, am discutat politicos cu dumneavoastră, ne-am comportat la fel. Acum, fiţi şi dumneavoastră politicos şi mărturisiţi!” Zic, dragă domnule, eu am răspuns la tot ce m-aţi întrebat, ce să mărturisesc, nu pot să născocesc ceva. Dacă nu vă interesează adevărul şi vreţi să stoarceţi din mine cu orice preţ o mărturie compromiţătoare, spuneţi-mi. În prealabil a şi recurs la ameninţări domnul Miu: „Nu-mi pasă, zice, dacă sunteţi atât de încăpăţânat, să nu credeţi că nu dispunem de mijloace pentru a scoate o mărturie din dumneavoastră. Eu mă spăl pe mâini, vă las cu toată povestea asta, am vrut doar să vă fac un serviciu.” Continuă apoi: „Doar nu credeţi că am făcut atâta muncă… v-am urmărit trei săptămâni fără să fi avut o bază… uitaţi-vă…” Mi-a arătat un teanc mare de hârtii pe care scria cu creion roşu: Urgent. „Doar nu credeţi că ne pierdem vremea de pomană cu dumneavoastră, că n-avem dovezi împotriva dumneavoastră”. Zic, dragă domnule, eu nu pot să ghicesc ce fel de mărturie vreţi să-mi smulgeţi. Eu nu mă supun cu plăcere torturilor. Spuneţi-mi, dacă nu vă interesează adevărul, ci o mărturie compromiţătoare, o semnez, dar nu pot să ghicesc ce să conţină. Spuneţi-mi, şi semnez. La asta zice el: „Ei, ei, avem dovezi!” Scoate o carte poştală dintr-un sertar. O scrisese un copil maghiar din Kelgyest, Pildeşti în limba română. Mă găzduiseră timp de o săptămână părinţii lui în timpul verii, fusese şi el acasă, atunci l-am cunoscut. Avea 16 ani şi învăţa la şcoala pedagogică din Roman. Carol îl chema. Zice: „Citiţi-l. Ce spuneţi de asta?” Citesc. Rămân perplex de ce scria româneşte în cartea poştală, trimisă pe adresa căminului de studenţi români unde locuiam. Acolo şi sosise, numai că eu plecasem deja în Moldova. Scria printre altele „ce e cu revizia aia?” Aşa! A văzut şi domnul Miu că îmi îngheţase sângele în vine. Mă întreabă: „Cine-i ăsta, un duşman de-al dumneavoastră? De ce vă scrie despre asemenea lucruri” Zic, nu mi-e duşman. Încetişor încep să-mi aduc aminte. La Budapesta în ’32 venise deja la putere Gömbös, în statele succesoare erau în curs manifestările antimaghiare. Brăiloiu îmi spusese: „Nu te du acum la ţară, acum s-ar putea să ai neplăceri, ceva patriotic… Ar fi neplăcut şi pentru noi, să-ţi dăm scrisori de recomandare, şi să ai totuşi necazuri. Să aşteptăm până se sfârşeşte, o să treacă chestia asta politică, şi atunci poţi să te duci liniştit.”  Aşa am rămas în toamna lui ’32 la Bucureşti, înscriindu-mă la universitate. Dar nu mă duceam la universitate, frecventam doar cursurile lui Tache Papahagi şi mai treceam uneori pe la Şcoala Gusti să văd datele cercetărilor etnografice, dar erau destul de lacunare… Între timp la Bucureşti a avut loc răscoala studenţească. Ştii ce a fost asta? În ’32 Iorga era ministru al Culturii sau prim-ministru[2], iar Parlamentul a codificat că studenţii de la medicină vor face de-acum studiile timp de cinci ani. Asta a provocat revolta studenţilor. Mulţimea studenţilor a ieşit pe arterele principale, opreau toate maşinile de lux, şi nu le dădeau voie să plece mai departe până când pasagerii acestora nu înjurau, nu ocărau guvernul (râde). Şi exista revista aia a lui Nechifor Crainic, o publicaţie literară, dar de orientare legionară. Revista se situase de partea studenţilor. Nu-mi amintesc titlul revistei[3], auzisem despre ea doar de la studenţi, locuiam împreună cu ei. Într-o noapte guvernul a trimis la tipografia revistei lui Nechifor Crainic poliţia care a distrus toate maşinile de tipărit. A doua zi a izbucnit apoi răscoala studenţească. Studenţii au ieşit în masă şi au trecut pe Bulevardul Carol până pe unde începe Calea Victoriei, pe acolo se găsea şi tipografia Universul, acum voiau ei să distrugă maşinile de tipărit ale Universului. Desigur, a fost desfăşurată poliţia, pompierii şi tot, şi s-a oprit frontul pe bulevardul Carol, acolo, colţ cu Cişmigiul. Trei zile au durat luptele, stăteau faţă în faţă cele două fronturi. Poliţaii când îi alergau pe studenţi, când nu. Fiindcă fuseseră scoase pietrele de caldarâm, au rupt şipcile din gardul vechilor case boiereşti şi s-au bătut cu ele. Dar şi studenţii aveau braţele bandajate, capetele bandajate şi tot, că poliţaii nu i-au cruţat. Au venit acolo, la căminul din strada Cantacuzino unde locuiam împreună cu ei şi au povestit. Pe urmă m-am dus şi eu împreună cu ei să văd ce se întâmplă, şi am fugit cu ei când am fost goniţi. Trei zile a ţinut povestea asta. După trei zile guvernul s-a plictisit – de la studenţii români am aflat –, a adus soldaţi secui şi i-a pus să spargă cu patul puştii frontul studenţesc. Mie ca maghiar – toţi studenţii români ştiau că sunt maghiar – nu mi-au reproşat asta niciodată, cu un cuvânt măcar. Era notoriu că pe ei îi duceau în Secuime să-i reprime pe secui. Era o altă lume, cu totul deosebită de ceea ce se povestea sau se credea despre ei la Budapesta. Nu. Românii sunt şi ei oameni, au defectele lor ca şi părţile lor bune, dar eu i-am îndrăgit foarte mult.

– Dar pornisem de la scrisoarea aceea…

– Ei, atunci mi-am amintit de ce scrisese puştiul scrisoarea aceea. Pe când eu mă plictiseam în Bucureşti mi-am adus aminte de acest Carol, că e totuşi un copil ştiutor de carte, învaţă. Pe el l-am întrebat într-o scrisoare despre câteva lucruri pe care la vremea respectivă nu le notasem, nu le auzisem. Probleme din acestea de etnografie. Să-mi scrie cum sunt lucrurile acestea la ei. I-am amintit în treacăt că prietenii noştri români nu mă lasă deocamdată să mă duc într-acolo, până când au loc manifestaţiile acestea revizioniste şi antirevizioniste. Dar după ce se vor sfârşi mă duc iar într-acolo. La scrisoarea asta mi-a răspuns copilul, că era totuşi copil, nu-i aşa – fără să-mi scrie despre ceea ce îl întrebasem, ci despre altceva – vreo două rânduri, inclusiv acele vorbe: „ce-i cu revizia aia?” Când mi-am adus aminte şi i-am povestit chestorului şi domnului Miu despre asta, zice, cu ce puteţi dovedi că aţi scris asta? Zic, cu ce aş putea dovedi, doar dacă s-ar mai găsi scrisoarea acolo, la băiat. Cereţi-o, dacă o mai are, numai prin asta aş putea dovedi. Cu nimic altceva. Bine, zice domnul Miu, vom ordona postului de jandarmi de acolo, să-l aresteze pe puşti, să-i adune toate boarfele şi să-l aducă la Bucureşti. Dacă scrisoarea dumneavoastră va fi printre ele, atunci aveţi dreptate, veţi fi liber şi veţi putea pleca. Doriţi asta? mă întreabă la urmă domnul Miu. Zic, domnii mei, i s-ar putea cere poate şi în alt mod scrisoarea aceea copilului! Nu, zice, noi avem metodele noastre. Doriţi deci asta? Păi nu, zic. Vă declar că eu nu doresc acest lucru, pentru că fusesem oaspetele acestor oameni, şi nu pot să trimit jandarmi pe capul lor. E treaba dumneavoastră ce faceţi, dar să nu vă referiţi la mine, că eu aş fi cerut aşa ceva. Am vorbit sincer cu oamenii aceştia, sunt şi ei, poliţiştii, oameni. Bombănea, zice, atunci ce să facem cu dumneavoastră, vom fi nevoiţi să vă expulzăm în 24 de ore. Să mă podidească lacrimile. Au văzut şi ei asta. Au început să mă consoleze: ei, că nu pentru totdeauna, înţelegeţi şi dumneavoastră că în prezent situaţia internaţională este atât de încordată… Închipuieşte-ţi, şeful poliţiei îl consolează pe suspect! Datorită lui Gusti şi ai lui. Mi s-au înscris în paşaport cele 24 de ore. Mai aveam la Sfântu Gheorghe o grămadă de lucruri, cărţi şi tot, la muzeu, trebuia să ajung şi acolo. Am alergat la Brăiloiu, i-am înapoiat fonograful. Îi spun care e situaţia. El, desigur, cunoştea foarte bine  toată povestea. Mi-a spus să mă mai duc la ministru, la Gusti. Mi-a spus exact unde, până atunci nu ştiusem cum să ajung la el. Am găsit drumul, am mai amintit asta, era Golopenţia acolo. M-am mirat: Gusti ministru! I-am mulţumit, dar numai după ani şi ani mi-am dat seama, despre ce era de fapt vorba, ce nu mi se spusese. Fireşte, că poliţia l-a întrebat mai întâi pe Gusti, că de ce mi se dăduse recomandare. .. iar Gusti le spusese, să fie lăsat în pace omul ăsta.

– Acest Miu a fost la Siguranţa Generală sau la Poliţie?

– După cum îmi aduc aminte, la Siguranţă. La şeful Siguranţei Generale, pe Bulevardul Carol. O clădire mare cu trei etaje, cu nişte bolţi la parter, pe unde se putea intra.

– Şi deci atunci l-aţi revăzut pe Golopenţia.

– Doar în treacăt.

– Dar după reîntoarcerea la Budapesta i-aţi scris şi lui, nu?

– M-am liniştit un pic, m-am uitat în jur, să văd ce mai era, şi după aceea i-am scris. Dar nu mai reţin exact, ce anume. Am încercat să mă informez, în Ungaria, la Universitatea din Pesta, la Sociologie. Mi s-a recomandat doar acest Demény. Am căutat în biblioteci, avea o cărţulie despre sociologie, o nimica toată, cuminte, neinformată.

– Nu Dékany?

– Da, desigur, Dékany.

– Şi despre ce scriaţi în corespondenţa dumneavoastră?

– Nu mai ştiu.

– Fiindcă Golopenţia i-a scris din Germania o scrisoare lui Stahl, în care îi povesteşte, că s-a întâlnit acolo cu nişte studenţi unguri, care i-au vorbit despre dumneavoastră. Că despre Şcoala Gusti au auzit de la Lükő Gábor. Şi pe această bază s-au împrietenit, Golopenţia şi studenţii unguri.

– Despre asta nu ştiu nimic.

– Iar dumneavoastră îi scrieţi lui Stahl că i-aţi trimis un studiu Karácsony.

– Cam când se întâmpla asta?

– În ’33.

– În ’33!? În vara aceea m-am întors acasă. Interesant. Măcar dacă ar fi fost în ’34…

– Există patru scrisori din ’33 şi o a cincia din ’35. În aceasta spuneţi, că aţi aflat de apariţia cărţii lui Stahl, Tehnica monografiei sociale, şi aţi şi comandat-o, şi aţi primit-o foarte repede. Dar, spuneţi în scrisoare, că nu o puteţi traduce, fiind foarte ocupat cu doctoratul. Şi că o va traduce un prieten ardelean…

– Asta e scrisoarea mea? Şi cine era prietenul ardelean? Nu-mi aduc aminte…

– Care ştia româneşte, şi ar fi putut s-o traducă.

– Vai, păi era Pócs Feri, nu era ardelean, era din Ungaria, de la Máriapócs, cunoştea dialectul local, foarte îndepărtat de limba literară. Am încercat cu el, dar după aceea am renunţat, fiindcă am văzut, că nu înţelege deloc limba literară, ştiinţifică… El transmitea oarecum sociologia română acestora… Satul scufundat transdanubian… Degeaba, un om faţă în faţă cu întreaga societate, nu merge… Aceştia, încrezuţi cu realizările ungureşti, că ei, nu-i aşa /râde/ nu învaţă de la români! Doar după ce s-a văzut că este un lucru recunoscut pe plan mondial, această şcoală Gusti, atunci au început să spună, că la urma urmei tot asta au lucrat şi ei.

– În ‘31-’32 ce legături aveaţi cu Golopenţia?

– Atunci nu eram în legături prea strânse, doar ne simpatizam reciproc, şi el îmi arăta multă bunăvoinţă.

– Eraţi cam de aceeaşi vârstă.

– Nu, el era mai mare cu un an, doi.

– Dar Stahl era mult mai în vârstă.

– Din Drăguş nu voi uita niciodată o scenă încântătoare. Mergeam pe stradă cu vreo doi asistenţi români – era campania de completare de vară. Curţi cu pajişti, garduri de lemn… Într-una dintre curţi un băieţel, în costum popular românesc complet, cămaşa albă lungă,  pantaloni negri strâmţi, brâu roşu, pălărioară neagră, cu o fundă roşie, cum purtau fetele la Drăguş. Fetele purtau asemenea pălării. Dar ăsta era un băieţel. Iar lângă el un bivolaş negru, frumos. Era o scenă atât de dulce, cum nicăieri în altă parte n-am mai apucat… M-aş fi apucat de îndată să fac o poză, dar aveam un aparat de fotografiat vechi, prost, cu plăci de sticlă. Încerc să-l reglez, nu merge, sunt neîndemânatic. Între timp românii, cu un aparat excelent, au fotografiat întreaga scenă. Cu mine împreună, scena întreagă. Mi-au arătat mai târziu poza. Dar, din păcate, nu le-am cerut-o. Pe români i-a emoţionat că eu ţineam atât de mult să imortalizez scena. Nu voi uita niciodată scena aceea din Drăguş… Cu Ana m-am cunoscut doar în ultima seară, la sfârşit. Aştepta în poarta de la stradă întoarcerea cirezii de bivoli, să dea drumul vitei lor în curte. Dar, vai… Am găsit mai târziu într-un volum al sociologilor harta judeţului Făgăraş, hotarul diferitelor sate. De la Olt urca pe munţii Făgăraş  fâşia de hotar al fiecărui sat. Şi-n ultima noapte am dormit acolo la casa Anei, că pe întuneric nu nimeream drumul spre casă şi nu-i ştiam nici numele gazdei. Aşa că m-au reţinut la ei peste noapte. A doua zi dimineaţa fetele încărcau gunoiul de grajd în căruţe şi au scos bivolii din grajd. Bivolul se uita la mine aşa, speriat, eram un străin. Şi atunci a pornit Ana, singurică, în urma căruţei spre câmp, să împrăştie baliga pe pământul lor. Nu puteam să mă rup de ea. Am însoţit-o. Mergeam în doi, lângă căruţă. Bivolii cunoşteau drumul, mergeau frumos. Dar drumul nu se mai sfârşea. Mergeam, urcam într-una spre munţi. Ştiam totuşi că românii pleacă la Bucureşti încă în acea zi, înainte de masă, că şi eu trebuie să merg cu ei, că n-am bani. Mergeam fără vorbă, nu ştiam ce să-i spun fetei. Mă mustra conştiinţa. Tot satul era la câmp – se lucra, era începutul lui mai – vede toată lumea că un străin o însoţeşte pe fetişcana asta. O să i se ducă vestea, săraca de ea. Ce să zic? Şi ar trebui să alerg deja la gară. M-am hotărât în cele din urmă să-mi iau rămas bun de la ea. Abia am îndrăznit să-i iau mâna. Ca o sfântă, aşa era fetiţa asta pentru mine. Ana lui Popa Rad (oftează). “Frunză verde, iarba neagră, / Trec pe drum, lumea mă-ntreabă, / De ce-s galbenă şi slabă, / Şi de ce m-am înnegrit, / Căci prea am ţinut la iubit.” Aş fi jurat că e virgină, o fetişcană tânără. Of, of. De aşa ceva nu scapă niciodată sufletul omului. O mai spun pe asta. În ’56, vara, când atmosfera era deja revoluţionară. Şi-atunci, comuniştii etnografi, care până atunci mă băteau la cap voiau să mă împace, şi mi-au trimis vorbă la Giula să-mi înaintez cererea de paşaport, că mi se acordă o călătorie de studii de o lună în România. Îl întreb pe trimis, au vreun scop, vor să-mi încredinţeze vreo sarcină… Nu, păi ştii tu… Fusesem singurul care s-a ocupat de România. Muzeul Satului fusese construit. M-au dus şi acolo. Am fost primit la Institutul de Folclor ca oaspete, şi mi s-a agăţat de gât o secretară, o unguroaică tânără, dar care vorbea perfect româna, mi-au dat bani, tot, m-au dus cu taxiul şi în provincie. Dar, cred că însoţitoarea era şi un fel de controlor. Ea m-a dus şi la Muzeul Satului. Ei, acolo era ridicată şi casa din Drăguş! Şi vine să mă întâmpine o nevestică îmbrăcată în portul de la Drăguş. Era tuciurie la faţă, tuciurie sadea. Nu m-am putut abţine, m-am dus le ea şi am întrebat-o dacă o ştie pe Ana Popa Rad. Zice, păi eu sunt! Era să cad jos! A crescut, s-a făcut înaltă, zveltă, faţa i s-a subţiat. Avea faţa atât de copilăroasă, plinuţă când am… şi tuciurie, tuciurie de-a binelea, pe atunci însă, de copilă era mai degrabă bruneţică, juca în culoarea cafelei. Gata să cad jos! Chiar de atunci am rămas cu îndoiala că mă aşteptase. Pentru că eu i-am scris şi din Huşi. După ce m-am despărţit de ea, a doua zi am fost la Huşi, şi de acolo i-am scris o scrisoare de dragoste, în satul ei, una nebună. Pe urmă însă, cu unguroaicele din Moldova am uitat-o pe biata Ana. Şi acum m-aştepta acolo, la Muzeul Satului. Putea să ştie că ajungând la Bucureşti mă voi duce negreşit acolo. Am salutat-o repede şi am fugit. N-am întrebat-o nimic, ce face, cum o duce (oftează).

– Dar la Drăguş nu v-aţi dus.

– În vara lui ’56 am rămas o săptămână la Bucureşti, sau două, prin muzee, şi am plecat apoi în Moldova. I-am căutat pe oamenii mei dragi, de demult.

– La Bucureşti cu cine v-aţi întâlnit? Cu Mihai Pop, presupun.

– Mihai Pop, da, el m-a primit, el era directorul Institutului de Folclor. Mi s-a oferit o masă festivă. Întregul Institut de Folclor era aşezat în jurul unei mese lungi, acolo m-au primit când am sosit. Şi m-au trimis la Bacău cu avionul, că Bacăul avea aeroport. La Consiliul Judeţean am fost primit cu un buchet imens de flori. Mă simţeam atât de jenat! (râde). Spre norocul meu era acolo însoţitoarea mea, fata aceea, i-am pus imediat în braţe buchetul mare de flori. Vicepreşedintele Consiliului Judeţean era maghiar. Dar era un biet proletar. Era un maghiar de la Kelgyest. A venit cu mine la Călugare, unde ne-am dus cu taxiul. Nu fusese acolo până atunci, vicepreşedintele maghiar al Consiliului Judeţean, nu fusese în Călugare, deşi se afla la doar vreo cinci minute. Să cadă jos de uimire văzând noua biserică ridicată deja. Pe vremea mea abia se ridicau schelele. Lumea cea multă tocmai ieşea de la vecernia de după amiază… (…)

– Cât aţi stat în Moldova în ’56?

– Am stat în România o lună, din care două săptămâni am hoinărit prin Moldova, la vechile cunoştinţe. N-am cules nici un fel de date, am vrut să văd, dacă mai trăiesc, ce mai fac oamenii mei. Unul dintre cei mai apropiaţi dintre ei nu ştia ungureşte. Era dascălul Gyerka din Iugan, unde am petrecut patru luni. Alde Gherca… La Răchiţeni au fost mai mulţi Gyerka. În Iugani a fost singurul. Ianuş Ghercă. Aşa îşi scria numele româneşte, Ianuş, în maghiară János. În toată familia lui nu ştia nimeni ungureşte. Era un om de treabă, cinstit. Când după arestarea mea de către jandarmi m-am întors pentru prima oară acolo – am îndrăznit să mă întorc abia peste un an – nu cuteza nimeni să mă primească. Gyerka János m-a primit. Era omul bisericii, cu un anumit…

– Un anumit statut.

– Da, el era apărat de biserica lui. Am stat două săptămâni la ei. Într-o cameră, iarna, toată familia. Fata cea mare, Elisabeta era bună de măritat, cea mică de vreo 13 ani, Maria şi un frăţior al lor mai mic. Avea dascălul şi un fecior mare, dar acela era dascăl şi el la Cotnari. Elisabeta era o fată foarte vrednică, am îndrăgit-o într-adevăr foarte mult. Îi zic, nu ştie ungureşte, dacă rămân… Când a trebuit să mă duc la notarul din plasa Mirceşti pentru prelungirea valabilităţii paşaportului, am ajuns după amiază, notarul nu era acasă. Soţia lui m-a aşezat pe un scaun lângă uşă, în casa lor, ea cosea ceva la fereastră. Nici n-am discutat, c-o să vină notarul… Ei, cum stăm acolo, dintr-odată zice femeia, aud că vrei s-o iei pe fata dascălului. (râde). Să mă bag sub pământ de ruşine! N-aveam cum să dispar, aşa că i-am răspuns în doi peri: „Nu chiar…” S-a făcut călugăriţă fata. A aflat din ziare că eu am fost împuşcat de jandarmul din Bogdăneşti. A apărut în ziare. M-au îngropat. Peste un an s-a aflat că mai trăiesc. S-a făcut călugăriţă fata. Tatăl ei mi-a arătat în ’56 poza ei, o fotografie frumoasă color. Ordinul călugăriţelor a trimis-o în Franţa. Îmbrăcată în pantaloni la dungă, Elisabeta juca hora împreună cu franţuzoaicele de o seamă cu ea. Imaginează-ţi! O unguroaică prezentată drept româncă, la francezi…

– De ce nu, se putea întâmpla…

– Numai că pe mine m-a durut inima. Of, of, of, şi ce fericit a fost tatăl ei, pensionar de-acum, dar pe mai nimic. Nevastă-sa avea ceva pământ în satul vecin, la Merceni. Se mutaseră acolo într-o cocioabă ţărănească prăpădită, acolo dădeau cu sapa bătrânii, l-au chemat atunci acasă pentru mine de la sapă… A pus să-mi aducă numaidecât nişte bere, o bere proastă, caldă. Se înecase şi o muscă în ea, dar el continua să-noate în fericire, bietul nea János Gyerka, pentru că l-am căutat. În ciuda faptului că el nu ştia ungureşte. Şi am fost şi eu atât de fericit să-l revăd pe acest om şi să-i fac o bucurie. Nu plecasem la drum pentru culegere de date. Căutam oameni, maghiari şi români. De aceea sunt acum foarte fericit că eşti un maghiar din Bucureşti. (…)

– Revenind la Bucureşti…

– Nu, n-am avut un cerc larg de cunoştinţe… nişte oameni care se împrieteneau mai greu, nu îndrăzneam să mă adresez lor de teama că mă vor respinge. Oameni care fac cunoştinţă foarte greu. Mă aveam bine cu Brauner, pentru că îl găseam în fiecare săptămână în biroul lui Brăiloiu. Dacă nu era Brăiloiu acolo – Brauner era. Pe atunci Brauner mă lua şi la concerte şi tot. Dar înainte mă îmbăta. Îmi amintesc, a apărut odată un folclorist ardelean, Ilarion Cocişiu. Ei, atunci ne-a dus Brauner pe amândoi la un bar unde trebuia să stăm pe scaune înalte lângă tejghea, şi se serveau tării. M-am pilit destul de bine, şi m-a dus atunci la un concert la Ateneul Român. Avea şi Brăiloiu ceva în program. Am intrat într-un mod scandalos, doi ne ţineam de mână, şi al treilea se apleca peste mâinile noastre prinse, ca un unul beat. Şi aşa ne-am făcut întrarea în Ateneul Român. La parter era multă lume, nu mai reţin ce piese au figurat în program. Va să zică, uneori era aşa cu Brauner… Alteori zicea că mă duce la o cârciumioară unde cântă un foarte bun taraf de ţigani din provincie, să mergem să-i ascultăm.

– Şi aţi fost?

– Da, nu mai ştiu în care, dar am fost. Sunt excelente tarafurile acestea ţigăneşti din provincie. În Poeziile populare ale lui Teodorescu există textele acelea splendide, tot… Primi-lăutari ai tarafurilor de ţigani din provincie. Dar în acelaşi timp, tatăl lui Teodorescu era un om sărac, trăia în Bucureşti şi acolo zicea textele acelea minunate de colind.

– Aveaţi legături cu Stahl şi în afara universităţii, în societate?

– Nu, n-am avut în afara universităţii nimic. Mă luau doar cu ei. El a venit atunci cu iniţiativa, să-l luăm la Cornova, la Drăguş. Brauner a vrut să organizeze participarea mea, văzuse că aş fi vrut să rămân. Dar de ce mă interesau numai fetele de la ţară, de ce visam doar ţărăncuţe, era şi nepoata lui Brăiloiu acolo. O fată de treabă, cultă, studentă. Ceilalţi studenţi cu care mă şi vedeam ziceau, de ce nu mă împrietenesc cu aia, că îi şi place stilul ăsta ţărănesc, s-o tăvălesc în pat. Chestii din astea. Altă dată m-a luat că vede, am haina destul de ponosită, probabil din cauza asta nu mă împrietenesc cu fetele din lumea bună. Să mă duc, au un bar de ăsta, la pielea goală, acolo n-am nevoie de haine. Pot să mă duc, îl găsesc acolo şi pe Stahl, şi pe alţii… (râde) Voia să mă introducă şi pe mine! Nu m-am încumetat la asta. Că e şi nepoata lui Brăiloiu acolo şi tot. Existau tentaţii din acestea în Bucureşti. Desigur, studenţii cu care locuiam împreună vizitau cu regularitate bordelul. Săptămânal. Mă vedeau uneori aşa, mâhnit singurel, li se făcea milă de mine, veneau şi îmi spuneau: „Domnule Gavrilă, hai la curve!” Nu m-am dus. Le-am zis, nu vă supăraţi… Dintr-o altă cameră a colegiului vine odată la mine un băiat inteligent, că tocmai descoperise volumul de poezii Funia călăului, de Petőfi, publicată în traducere în colecţia Biblioteca pentru toţi. Dar eu n-am înţeles ce e în limba română funia călăului, nu cunoşteam nici cuvântul funie, nici cuvântul călău. Se mira că nu cunosc volumul, se înflăcăra. Apoi tot băiatul acesta a venit odată la mine să-mi spună: „Domnule Gábor, hai la curve!” I se făcuse milă văzându-mă stând mâhnit. Am fost adeseori foarte amărât. Într-o seară întunecoasă m-am dus la plimbare pe unde obişnuiam să iau masa de prânz, pe la Hala de carne. Am dat peste un grup de oameni interesanţi, îmbrăcaţi în haine albe ca zăpada, dar nu în port românesc. Mi-am dat seama repede că erau bulgari, în postav brodat frumos, bărbaţi, femei, tot. Îi contemplam de departe gândindu-mă, ce bine ar fi să fac cunoştinţă cu ei, dar n-am îndrăznit să mă apropii. La un moment dat au început să se împrăştie şi din grup s-a desprins o fată care mergea singură. Nebunul de mine m-am luat după ea, urmărind-o de departe. S-a dus fata asta, singură departe, spre periferie, iar eu am urmărit-o de departe. Biata fată, a observat probabil că cineva-i în urma ei, şi acum i-era frică. Păi de ce o sperii eu pe fata asta, biata? Ce vreau de la ea. Am rămas atunci în urmă. Nu aveam idee unde mă aflam. Mi-am zis, o iau drept înainte, trebuie să ajung undeva, într-un loc cunoscut. Aşa am ieşit până la urmă pe Bulevardul Brătianu. Traversând Bulevardul Brătianu, unde cunoşteam deja zona, am întâlnit peste drum un afiş pe panoul de afişaj despre o piesă de teatru sau un film sau nu ştiu ce altceva. Sub forma unei blanchete mărite de telegramă, cu următorul text: „Sosesc deseară”. Ei, zic, ăsta e aşteptat undeva, ăsta e aşteptat, pe mine nu mă aşteaptă şi nu mă cunoaşte nimeni nicăieri! M-am supărat foc! M-am plâns atunci într-o scrisoare lui Karácsony Sándor. Până atunci nu îndrăznisem să-i scriu. M-am plâns de singurătatea în care mă aflam. Şi atunci Karácsony mi-a răspuns doar atât că cine-l are pe Isus Hristos ca prieten acela nu e singur! Dintr-odată mi-am revenit. Bine, fie ce o fi! Nu eu îmi diriguiesc soarta!

– Pentru mine e cu atât mai interesant acest lucru, cu cât crezusem că un om cu o fire atât de prietenoasă îşi găseşte repede locul şi stabileşte o sumedenie de legături.

– Eu mă împrieteneam foarte greu. Când am fost pentru limba germană… în două veri am fost câte o lună în Germania, printre studenţi. Şi acolo mă adresam atât de greu unui necunoscut. Aş fi putut învăţa mult mai mult dacă nu eram atât de timid, atât de fricos. Tata îmi spunea mereu că sunt un fricos. Şi la Trenčin urcam versantele munţilor cu teamă, privind mereu îndărăt, să nu cad. Sora mea? Ea urca curajoasă. Tata îşi bătea joc de mine zicându-mi că sunt un coiot fricos. Coioţii erau lupii preriilor din romanele cu indienii. Că sunt un coiot fricos. Păi, aşa sunt eu.

– Aşa deci, chestia asta cu Golopenţia, cu Stahl… Cu alţi sociologi nu aţi făcut cunoştinţă?

– Doar în treacăt, de departe. Dar erau oameni simpatici, şi m-au primit cu simpatie. Gheorghe Focşa…

– L-aţi cunoscut şi pe Focşa? Şi nu l-aţi mai revăzut?

– Ba da. Era directorul Muzeului Satului. Pe el mi-l amintesc personal, îi reţin chiar şi faţa. De Neamţu nu-mi amintesc personal, că ne-am fi întâlnit. Le-au apărut concomitent două volume când eu mă aflam deja în Ungaria, şi le-am primit. Unul era a lui Neamţu, volumul întitulat Teoria sociologiei şi avea aceeaşi dimensiune cu volumul lui Stahl.

– Atunci nu e vorba de Neamţu ci de Herseni.

– A, da, fusese scris de Herseni. Iar Stahl era cu Tehnica monografiei…

– Şi v-aţi întâlnit cu Herseni, aţi discutat cu el?

– Nu, de întâlnit nu l-am întâlnit.

– Vorbea şi el maghiara.

– Da?

– Cum să nu. Era şi el ardelean. Dintre cei de acolo vorbeau maghiara Neamţu, Golopenţia, Herseni şi Pop. În publicaţii şi în “Sociologia Românească” au şi scris despre cărţi publicate în limba maghiară.

– Golopenţia mi-a spus în ’56, pe atunci era parcă şeful Institutului Statistic…

– În ’46.

– În ’46. Atunci mi-a spus că se supăraseră pe mine, poate pentru cartea mea despre ceangăii din Moldova, se supăraseră pe mine atunci când au citit-o, dar că au înţeles-o când ei au intrat cu armata română împotriva ruşilor. Şi s-au întâlnit cu românii din Ucraina. Au înţeles atunci ce puteam să simt eu când i-am întâlnit pe maghiarii din Moldova. Aşa mi-a spus.

– Şi aţi discutat atunci, în ’46?

– Am discutat. Mi-a spus că îmi arată cu plăcere datele statistice despre maghiarii din Moldova. Le-am cerut numai pe cele referitoare la Iugani. M-a primit împreună cu mai mulţi colegi de ai săi, stăteam acolo, în biroul lui. Îmi arată datele din Iugani. Întâi au scris cu toţii că-s maghiari, apoi au şters că-s maghiari şi au scris că sunt români, până atunci se românizaseră complet… Maghiar sau român! Spune-mi, eu ce sunt? Şvab? După tatăl meu?

– Stahl n-a spus nicăieri nimic incriminator despre dumneavoastră, a vorbit despre toate manifestările dumneavoastră în mod pozitiv. Ce-i drept, n-a pomenit nici o dată cercetările pe care le-aţi făcut legat de ceangăii din Moldova. Cred că simţea şi el că asta e o temă care nu e pe placul autorităţilor. Eu am crezut totdeauna că afacerea aceea cu cartea poştală a fost o provocare. Iar dumneavoastră spuneţi că nu

– Domnul Miu mi-a explicat: imaginaţi-vă că la căminul studenţilor români soseşte cartea asta poştală. Studenţii români o primesc şi o reţin ca să mi-o înmâneze când mă întorc. Dar trec săptămâni, luni de zile… Asta era la începutul anului ’33, că de Crăciunul lui ’33 i-am spus lui Brăiloiu, să nu se supere, dar indiferent dacă îmi dau o scrisoare de recomandare sau nu, eu ce să fac în vacanţa de Crăciun aici în Bucureşti…

– Asta a fost de Crăciunul lui’32.

– De Crăciunul lui ’32. Am şi plecat, direct la Iazul Porcului. M-a dezamăgit cumplit capătul acela dezolant al lumii. Apoi m-am întors la Iugani şi am rămas acolo aproape patru luni. Aşa am plecat, deci, din Bucureşti, din cauza asta nu mi-am lăsat lucrurile la căminul studenţilor români, şi le-am dus la căminul studenţilor maghiari, aveam acolo câţiva studenţi cunoscuţi pe care i-am rugat să aibă grijă de ele până când mă întorc. Cărţile, hainele mele…

– Vă amintiţi numele vreunuia dintre ei?

– Nu-mi amintesc numele nici unuia. Până şi de ofiţerul acela care venea pe acolo, ţi-am pomenit de un ofiţer care ţinea la mine, mă însoţea…

– Vă amintiţi de Bakk Péter.

– Evident, Bakk Péter locuia la fratele lui, dar nu l-am întrebat unde-i stă fratele în Bucureşti.

– N-aţi fost la el?

– Numai acolo, la căminul studenţilor maghiari, când dădeam uneori pe acolo, să văd ce mai e şi să mă întâlnesc cu doi-trei oameni. Poate că acolo l-am întâlnit de fiecare dată, nu ştiu… Eram aşa, un băiat prostuţ care umblam fără rost, student prostuţ, băiat prostuţ. Aşa eram din mila lui Dumnezeu, poate el mă ducea într-acolo. Abia pe urmă am început să mă dezmeticesc. Acolo m-am făcut om, acolo, în România. Poliţia şi jandarmeria, ăia au vorbit cu mine tratându-mă ca om. Şi-acolo, în mod naiv, la rândul meu am vorbit cu ei ca şi când ar fi fost oameni obişnuiţi. Au fost nişte oameni foarte de treabă la jandarmeria din Bacău şi chestorul poliţiei din Iaşi. Am aflat mai târziu că la români poliţia şi siguranţa erau separate.

– Şi jandarmeria era separat.

– Era.

– Cu prilejul vizitei din ’46 la Golopenţia, de care aţi amintit, cu cine v-aţi mai întâlnit? Fiindcă pe atunci exista încă o lume relativ liberă.

– Am avut doar trei zile în Bucureşti. Am fost cazaţi într-un hotel, acolo eram singur, nu cunoşteam pe nimeni, nu cunoşteam pe nici unul nici dintre maghiari, din delegaţie.

– Cu ce prilej a avut loc vizita?

– Groza a organizat o festivitate de 15 martie, pentru care a trimis un tren special în Ungaria, pentru că Ungaria fusese jefuită de vagoane, nu avea vagoane de persoane. Groza a trimis un tren de lux. Comandamentul rusesc a trebuit să aprobe nominal cine putea să fie… Şi eu nu eram pe listă. Era un sentiment tare neplăcut să călătoresc cu un pseudonim printre maghiari, când mulţi dintre maghiari erau evrei bogaţi, cineaşti care discutau despre planurile lor cinematografice şi mai ştiu eu ce…

– Şi în afară de Golopenţia cu cine aţi mai vorbit? Cu cine v-aţi întâlnit?

– Exista un singur loc cunoscut, Societatea Compozitorilor Români. M-am dus direct acolo. Păi, Brăiloiu nu era în România, se găsea la Geneva. Dar Brauner era acolo. Brauner m-a primit. Vorbea cam răutăcios despre Brăiloiu care nu-l scotea din jidan, fusese luat şi el, dar a supravieţuit. De atunci am avut sentimentul că Brăiloiu nu se va întoarce. I-am scris apoi la Geneva şi mi-a răspuns că se află legal la Geneva, nu e suspectat în România. Dar n-a mai venit acasă de la Geneva. De acolo s-a dus mai departe la Paris, unde a şi murit.

– Dar cu Brauner şi cu Golopenţia v-aţi întâlnit… Aţi discutat despre Stahl, despre Gusti?

– Eu, cap sec, nu m-am interesat de ei, îl ţineam minte numai pe Golopenţia, numai despre el ştiam că vorbeşte maghiara. Şi i-am oferit atunci în dar mai multe lucrări ale lui Karácsony Sándor şi lucrarea mea Formele spiritului maghiar, ca unuia care cunoştea limba maghiară. Din cauza asta îl căutasem eu pe Golopenţia.

– Şi, de la Institut aţi plecat undeva împreună?

– Da. A fost o masă comună, dar nu mi-o mai amintesc detaliat. A oferit pe urmă Groza o recepţie la clubul miliardarilor, scria cu litere mari de aur: Clubul Miliardarilor. Trebuia avansat spre interior, la parterul luxos al unei clădiri cu etaje. A prezidat, desigur, Groza.

– Şi cine a mai fost acolo, personalităţi?

– Nu-mi amintesc de altcineva. Dar pe Groza îl ştiam mai de aproape de când a făcut aici, la Budapesta, într-o splendidă limbă maghiară o expunere la întâlnirea foştilor săi colegi de şcoală, în sala de gimnastică a liceului reformat. Am venit de la Debreţin să-l ascult. A exercitat o puternică influenţă asupra mea. Atunci, în ’46, la Bucureşti l-am căutat acasă la el pe nenea Opreanu, fostul coleg al tatălui meu. Nu m-a poftit în casă, a discutat cu mine doar din fereastră. Îi zic, de-acum va fi o lume bună, Groza e preşedinte, şi tot… A, da, zice, Groza ne vinde ruşilor. A închis fereastra… Fostul coleg de şcoală, bunul său prieten din studenţie… E foarte greu să potriveşti lucrurile. Oamenii sunt speriaţi, chiar şi azi, în toată Europa. Numai banii… Asta nu e o lume omenească.