Cultura, singura politică (!?)

Cultura, singura politică (!?)

Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“

 Dana PÎRVAN-JENARU, Observator Cultural

Prin anii ’30, satul Dioşti din Romanaţi arde. Carol al II-lea, prin echipele studenţeşti, construieşte alt sat, unul „model“. Locuinţele aveau pentru prima dată parchet. Peste o lună, studenţii se întorc şi găsesc parchetul scos. Ţăranii scăpaseră de el pentru că alunecaseră mieii şi îşi rupseseră picioarele… Acest episod anecdotic, desprins din istoria orală a Şcolii sociologice gustiene, deşi pare doar o întîmplare măruntă şi plină de haz, este o mostră expresivă a „repertoriului cultural“ românesc, cu un redutabil efect de sugerare a mentalităţilor şi a contextului comunitar din satele româneşti din perioada interbelică, „confruntate“ cu eforturi de modernizare pentru care nu erau tocmai pregătite.

Admirabile sînt iniţiativa, eforturile şi consecvenţa cu care profesorul Zoltán Rostás reconstituie, de mai bine de douăzeci de ani, una dintre cele mai inedite acţiuni social-culturale din istoria României – cercetarea sociologică gustiană, îmbinată cu acţiunea socială practică, prima de acest gen din Europa. Printr-o iniţiativă ce îşi are punctul de pornire între anii 1984 şi 1987 şi care a fost continuată după 1996, Zoltán Rostás a realizat numeroase interviuri cu martorii acelor vremuri, actori importanţi pe scena epocii, interviuri ce au stat la baza mai multor volume de istorie orală a Şcolii de Sociologie de la Bucureşti: Monografia ca utopie (2000), Sala luminoasă (2003), Parcurs întrerupt (2006). Cel mai recent volum al seriei a apărut în 2009, sub titlul Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“.

Replică la Mişcarea legionară

Deşi activitatea sociologică a lui Dimitrie Gusti s-a desfăşurat pe o perioadă extinsă (1925 şi 1948), între 1934 şi 1939 au avut loc forme specifice de acţiune, canalizate spre activitatea concretă de ameliorare a vieţii ţăranilor, recenta carte aducînd la lumină pe nedrept ignorata inovaţie a lui Gusti de a organiza echipe studenţeşti voluntare, ce aveau ca scop principal modernizarea satului românesc prin acţiuni concrete de implicare în toate compartimentele de funcţionare a acestuia, fără a se renunţa însă nici la munca de cercetare, concretizată în întocmirea unor monografii. Raportată la mistica omului superior care inflama discursul multor intelectuali interbelici înclinaţi spre o demarcaţie clară între elite şi mase, iniţiativa lui Gusti este cu atît mai importantă, căci este singura care îmbină gîndirea creatoare şi contemplaţia cu acţiunea creatoare, determinînd coborîrea intelectualului şi a artistului din „turnul de fildeş“ în rîndul maselor, act nu de „umilire“ (cum considerau, de pildă, Eliade şi Noica), ci de obligaţie cel puţin morală.

O dimensiune importantă, deşi discretă, a acestei acţiuni, pe care o subliniază majoritatea celor intervievaţi, a fost şi aceea de replică la Mişcarea legionară, deviza (himerică?) lui Gusti fiind „cultura, singura politică“. Deşi este greu de apreciat în ce măsură a fost îndeplinit acest deziderat, certă este prezenţa laolaltă, în taberele studenţeşti, a unor tineri apolitici, legionari sau comunişti, între care conflictele vizibile au fost aproape inexistente. După cum reiese din unele declaraţii, echipele regale nu făceau propagandă făţişă pentru rege, deşi orientarea procarlistă era cel puţin implicită. Şi această şcoală a lui Gusti a reprezentat un joc al puterii, cum de altfel este întreaga viaţă socială, diferenţa făcînd-o însă motivaţiile, legitimitatea şi consecinţele. Că efectele nu au fost tocmai cele scontate, o mărturiseşte deschis şi Octavian Neamţu:

„Această strategie de a canaliza potenţialul de solidaritate naţională a tineretului universitar spre muncă culturală şi spre Carol al II-lea, folosind disciplina, ritualul şi gesticulaţia cvasilegionară, n-au fost de bun augur. Unii erau stînjeniţi de viaţa de tabără paramilitară, alţii, cu simpatii legionare sau chiar legionari, se simţeau încurajaţi de atmosfera taberei să-şi continue activitatea secretă“.

Volumul Strada Latină nr. 8 (adresa din Bucureşti a Fundaţiei) are două mari secţiuni, care corespund celor două etape distincte din evoluţia Şcolii gustiene dintre 1934 şi 1939. Prima parte reconstituie (prin interviurile cu Gheorghe Focşa, Gheorghe Lăzărescu, Gheorghe Macarie, Constantin Marinescu, Elena Neamţu şi Octavian Neamţu) anii de început ai şcolii, bazaţi pe practica voluntariatului. Obiectivele erau surprinzător de numeroase, complexe şi coerente (în ciuda caracterului de încercare, de experiment), după cum reiese şi din sistematizarea autorului, nicicînd în istoria noastră nemaiîntîlnindu-se o astfel de concentrare a eforturilor într-un proiect de culturalizare rurală:

„studenţii şi tehnicienii reuniţi într-o echipă trebuiau să ducă o muncă susţinută în domeniul culturii muncii, culturii sănătăţii, a minţii şi a sufletului. Nu era vorba de continuarea «popularizării cunoştinţelor utile» practicate de bătrînii inspectori haretişti ai Fundaţiei, ci de sprijinirea elementelor active, deschise spre nou, ale satului, de a forma un curent de opinie în favoarea modernizării, raţionalizării vieţii concrete din comunitatea rurală. Echipele formate din studenţi la Medicină, Agronomie, Medicină veterinară, de la Educaţie fizică, de la Teologie, Sociologie, la care se mai adăugau şi maestre de gospodărie şi alţi specialişti, trebuiau să coaguleze satul în jurul Căminului Cultural, menit să devină un focar de inovare a vieţii satului. În domeniul culturii sănătăţii, accentul se punea pe igiena generală, puericultură, pe alimentaţie sănătoasă, ocro-tire a sănătăţii şi pe educaţie fizică. În vastul domeniu al culturii muncii, pe primul plan se găsea însuşirea metodelor noi în agricultură, creşterea animalelor, activitatea de cooperaţie, terminînd cu amenajările comunale legate de îngrijirea drumurilor, podurilor şi chiar a albiei unor rîuri. Prin cultura minţii se înţelegeau aşa-numitele şcoli ţărăneşti, organizate după modelul danez foarte răspîndit în Europa – organizarea de biblioteci populare, de serbări şi şezători. Cultura sufletului viza întărirea legăturii între Biserica ortodoxă şi comunitatea satului, prin repararea bisericilor, a cimitirelor şi prin rezolvarea conform preceptelor religioase a situaţiilor de concubinaj“.

Partea a doua reconstituie momentele formării instituţiei Serviciului Social, o instituţie destul de controversată, căci condiţiona primirea diplomei de licenţă de către fiecare student absolvent prin efectuarea unui stagiu de cîteva luni de „muncă culturală la sate, ca intervenţie socială modernizatoare“, condiţie pusă sub semnul îndoielii de către studenţii ce doreau să-şi facă doar meseria. Înainte de a da roade sau de a isca revolte, Serviciul a fost desfiinţat, căci a început războiul, iar sumele considerabile cu care funcţiona au fost redirecţionate către înzestrarea armatei. Pe de altă parte, semnificative sînt ecourile pe care această iniţiativă a lui Gusti le-a avut tocmai în America, căci, în calitate de comisar general al Pavilionului Românesc de la Expoziţia Mondială de la New York, acesta a desfăşurat o intensă campanie în SUA pentru susţinerea Serviciului Social, astfel încît, în urma unei audieri, preşedintele Roosevelt a apreciat Legea Serviciului Social ca fiind un demers similar cu experimentul Tennessee promovat de acesta.

Deşi principalul merit al demersului întreprins de Zoltán Rostás este acela de a reînvia contexte şi fenomene sociale (esenţiale, dar uitate sau, cel puţin, ignorate) din spaţiul românesc, extrem de importantă este şi concretizarea acestor „generalităţi“, oglindirea lor în fapte şi gesturi cotidiene ce reconstituie, pe de o parte, atmosfera din cadrul echipelor regale (regulile constituirii acestora, relaţiile dintre echipieri, precum şi dintre aceştia şi Gusti), iar pe de altă parte, mentalităţile ţăranilor români, reacţiile acestora faţă de „străinii“ insinuaţi în comunitatea lor, dificultatea studenţilor de a se „poziţiona“ şi de a pătrunde în casele, în minţile şi în sufletele oamenilor. Prin rememorarea unor cazuri particulare se conturează şi relaţiile dintre români şi evrei, dintre ortodocşi şi sectele religioase, autoritatea pe care o aveau învăţătorii şi preoţii în cadrul satului, cazuri de corupţie (o moaşă pretindea bani pentru naşterile pe care le asista), cartea devenind o ancorare spontană în particularul viu al culturii noastre.

Preţioase documente de epocă şi pagini de literatură

Iar nota distinctivă a acestei culturi este dată, în mare parte, atît de pitorescul exterior, cît şi de cel dramatic, ce însufleţesc plăcuta narativizare reconstitutivă a celor intervievaţi. Se ştie că Muzeul Satului a fost înfiinţat în 1936 de către Gusti, Victor Ion Popa, H.H. Stahl şi G. Focşa, dar puţini ştiu amănuntele, deloc neînsemnate, ale acestei aventuri. După demontarea unor case din diverse regiuni ale ţării, acestea au fost reconstruite în Bucureşti, în cadrul muzeului, fiind „decorate“ chiar cu obiecte şi cu paiele „originale“. Dar s-au adus şi ţăranii din satele respective, care au devenit „salariaţi la casă“. Această idee a lui Gusti a fost considerată de mulţi fantezistă, căci, din dorinţa de a ilustra viaţa reală a ţăranilor din zona respectivă (femeile, de pildă, erau puse să toarcă, să ţese, să împletească, se creşteau păsări, porci, oi), s-a ajuns la distrugerea patrimoniului, iar ţăranii au fost expuşi la tentaţiile urbanizării. Astfel, muzeul devine loc de comerţ (cu vin), iar ţăranii salariaţi uită că patrimoniul nu era al lor şi, deşi primeau lemne, încep să taie salcîmii din curtea muzeului pentru treburi personale. Se ajunge chiar la situaţia în care casa muzeului este confundată cu proprietatea personală, pe care „angajaţii“ refuză să o părăsească atunci cînd li se cere, recurgînd chiar la ameninţări cu barda.

Zoltán Rostás atrage atenţia, în prefaţă, că interviurile de dinainte de ’89 sînt lipsite de încordare, căci nu erau înregistrate cu intenţia de a fi publicate – de aici, dezinvoltura şi sinceritatea cu care oamenii îşi deapănă amintirile şi îşi exteriorizează impresiile. Citite dintr-un alt unghi, mărturisirile, cu oralitatea lor autentică, sînt nu doar preţioase documente de epocă, ci şi pagini de literatură, populate cu personaje ale căror siluete sînt expresiv desenate, printr-un joc al focalizării treptate, din numeroase perspective şi prin integrarea acestora în chenarul inconfundabil al epocii. Dimitrie Gusti, H.H. Stahl, Emanoil Bucuţa, Iorga, Simion Mehedinţi, Rădulescu-Motru etc. sînt surprinşi în diverse ipostaze, purtînd cu ei urmele unei întregi societăţi, obligate, fie şi pe termen scurt, să se rotească în jurul culturii. Deşi consecinţele imediate nu au lipsit, poate că, pe termen lung, a fost doar o iluzie, dar una dintre cele mai frumoase. În plus, cine ştie, dacă nu eşti singurul care crede într-o iluzie, aceasta nu numai că nu se devitalizează, ci are chiar şanse să-i fie creat mediul în care poate fi susţinută şi transformată în realitate.