‘Cuvântul scris e oarecum deasupra timpului*
Smaranda Vultur
Bucurestiul Cultural, nr. 125
Formula din titlu îi aparţine lui Anton Golopenţia. O regăsim într-o ciornă de scrisoare adresată verişoarei sale Carmen Ittu în 1931. E vorba de ceea ce durează şi de cele ce se pierd, dar mai ales despre fragmentul de viaţă trăită, acel „răstimp“ ce nu se lasă captat integral în clipa în care cuvântul e încredinţat hârtiei. Despre tot felul de astfel de răstimpuri e vorba în volumul al III-lea din Rapsodii epistolare, cuprinzând scrisorile trimise şi primite de Anton Golopenţia între 1917–1950 şi editat de Sanda Golopenţia împreună cu Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia Bradley.
Pentru cine cunoaşte opera de restituire pe care Sanda Golopenţia o întreprinde de ani buni pentru a salva de la uitare scrierile tatălui ei, reputat sociolog, mort în închisoare la Jilava în 1951, la doar 42 de ani, nu e o surpriză aparatul critic impecabil şi nici respectul pentru spiritul şi litera textului editat. Notele şi prefaţa Sandei Golopenţia ancorează textul scrisorilor în istoria cea mare, în cea a biografiei personale şi familiale, deschizând epistolarul spre alte cărţi ale autorului Anton Golopenţia (volumele de Opere, Românii de la est de Bug, Ultima carte etc.), dar şi spre lumea în care s-a format, trăit şi pierit. Salvate din uitare, scrisorile devin documente pentru a înţelege ideile unei generaţii preocupate să croiască un destin României, concentrate pe efortul de a crea instituţii, de a gândi proiecte de dezvoltare pe termen lung, de a folosi – cum subliniază de multe ori în scrisori Anton Golopenţia –„cunoaşterea pentru acţiune“.
Cunoaşterea înseamnă în primul rând studiu în biblioteci pentru a reuşi sinteze asupra stării cercetării în domeniu, dar şi cunoaştere a oamenilor şi locurilor unde urmează să se intervină. Numai aşa gândite, proiectele pot avea şanse de reuşită. E o idee ce revine de nenumărate ori în scrisorile trimise de Golopenţia din Leipzig către Dimitrie Gusti, căruia i-a fost şef de cabinet pe vremea când acesta era ministru al Instrucţiei (1932–1933). Bursier Rockefeller, Golopenţia lucra la teza de doctorat şi scrisorile trimit mai întâi la un traseu de formare, incluzând lista profesorilor, observaţii asupra cursurilor pe care le audiază în Germania, stabilirea de contacte profesionale, dar şi referiri la proiectele în care va fi implicat în ţară, de la pregătirea echipelor de lucru şi a planurilor de organizare a Institutului Social, a campaniilor monografice până la participarea la revista Sociologie românească, şi alte acţiuni în care va fi alături de colegii lui mai vârstnici sau colegi de generaţie, precum D.C. Georgescu, Traian Herseni, Henri Stahl, Mircea Vulcănescu, Octavian Neamţu, Petru Comarnescu, Ştefania Cristescu, fostă elevă a lui Marcel Mauss şi viitoarea sa soţie etc.
Avem în acest volum o radiografiere din mers a formării şi evoluţiei şcolii gustiene cu detalii despre relaţiile personale din interiorul grupului, a felului în care se structurează acesta profesional, dar putem sesiza şi tensiunile născute din ambiţiile şi orgoliile umane ale unei tinere generaţii care se simte matură şi responsabilă deja la 30 de ani. Din acest punct de vedere, epistolarul face parte dintr-un proiect de restituire mai larg, pe care Sanda Golopenţia îl desfăşoară alături de Rostas Zoltan, contributor esenţial la redescoperirea şcolii lui Gusti, la conturarea profilului individualizat şi divers al personalităţilor care au făcut-o să existe[1].
Tinerii români din generaţia lui Golopenţia, plecaţi la studii în străinătate pentru a se pune la curent cu tot ceea ce ştiinţa şi filosofia modernă puteau oferi ca suport intelectual şi teoretic, cred că „realizarea de sine“, de care A.G. vorbeşte adesea ca de proiectul său cel mai important, nu poate ignora servirea statului român. Suntem în epoca ideologiei naţiunilor şi entuziasmul postbelic e încă viu, responsabilitatea asumată e însoţită de un simţ al valorii culturale împărtăşite. Anton Golopenţia are, ca şi mentorul său D. Gusti, dar ca puţini intelectuali azi, mentalitate de constructor cultural. Profilul lui uman şi intelectual se distinge prin echilibru, onestitate, spirit critic, respingerea exceselor ideologice, dorinţa de a moderniza România, pasiune pentru ceea ce face. Este şi un foarte bun scriitor: un stil sobru, dar personalizat, reţinut, dar şi confesiv, respectând eticheta, folosindu-se de ea şi pentru a exprima uneori opinii nu tocmai confortabile pentru interlocutor, lucru delicat, mai ales când e vorba de un maestru cu autoritatea lui Gusti. Nici urmă de oportunism, de subordonare umilă, de lipsă de respect faţă de ceilalţi, cei care nu deţin poziţii de putere, frecvente încă la noi în relaţiile ierarhice din lumea intelectuală.
Ne pot părea prea sobri, prea idealişti aceşti intelectuali, prea încrezători în puterea raţiunii, dacă ne gândim ce a urmat în viaţa lor şi a ţării, dar nu putem să nu-i admirăm pentru puterea de a face echipă şi de a gândi împreună un proiect coerent pentru România. În jurul lor şi printre ei se năşteau excesele pierzătoare, izbânda pe scena politică avea să fie, nenorocos, a altora, a celor purtători de dezordine şi distrugere, ignorând interesul general, animând populismele şi extremismul ideologic. Nelecuiţi de ele nici după două feluri de totalitarisme aducătoare de nenorociri în lanţ – istoria nu pare a învăţa nimic pe nimeni, cum s-a mai spus –, unii politicieni de azi le repun cu inconştienţă pe tapet, reanimă spiritul gregar şi intolerant, manipulează ura faţă de cultură şi valoare în interesul reţelelor de interese şi corupţie. Nu asta a dus la dezastru şi altădată?
Rapsodiile epistolare nu pot fi citite fără a ne pune întrebări şi a face mereu comparaţii, mirându-ne uneori de ceea ce a rămas la fel, alteori de ceea ce s-a schimbat radical. Mirările se atenuează dacă punem lucrurile în cumpănă, reîncadrându-le în contexte. Linia ce desparte binele de rău pare foarte fragilă. Nu putem avea instituţii ale statului puternice fără autoritarism? Putem genera încredere şi o conduită de respect în societate fără modele şi fără cultură? Putem avea democraţie fără un anume nivel de civilizaţie? Putem sau nu în felul în care trăim şi analizăm epoca să ne detaşăm de clişeele ideologiilor şi să nu fim prizonierii schemelor puse în circulaţie de ele? Sunt doar câteva dintre întrebările generate de lectura acestor scrisori. Impulsurile şi proiectele generaţiei de sociologi care a lucrat sub impactul şi în orizontul Unirii, modelate de discursul naţional ne par azi, când ideologia inter- şi multiculturală ne-a învăţat să punem în alţi termeni raporturile cu diferenţa etnică, uşor depăşite. Limitările pe care clişeele teziste le introduc sunt perceptibile, de pildă, atunci când Cornel Grofşorean îi scrie lui Golopenţia că satul trebuie să constituie domeniul predilect de acţiune al proiectului Institutului Banat-Crişana, pentru că acolo se găseşte precumpănitor elementul românesc, în timp ce oraşele bănăţene sunt dominate de minoritari. Oraşele sunt oricum percepute ca locuri ale pierzaniei, ale unei impurificări morale, în contradicţie cu opiniile mai tânărului Anton Golopenţia, care e adeptul unei viziuni moderne, în care satul se dezvoltă după modele urbane.
Un alt exemplu al modului său de a vedea lucrurile mi se pare a fi transparent în documentul în care, trimis lui de Gusti la Berlin, acolo unde maestrul îl trimisese pentru a vizita expoziţia Deutschland, realizată pentru Olimpiada din 1936. Îi raportează acestuia ce a văzut şi îi descrie un plan al felului cum ar trebui să arate, prin contrast, pavilionul românesc de la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1937. Informarea transmisă lui Gusti, numit comisar al acestei expoziţii, consemnează fără rezerve dezaprobarea faţă de transformarea expoziţiei berlineze într-un instrument de propagandă naţional-socialistă, „repulsia fizică“ pe care i-o inspiră impresia de „colosal“, ce domină amintirea la capătul vizitării ei. Golopenţia respinge ideea de a „scăpa din vedere“ în pavilionul românesc de la Paris ceea ce străinilor le provoacă „nedumeriri“, propunând ca acestea să fie îndepărtate pe cât e cu putinţă, „prin clarificare“, nu prin omisiune şi manipulare. Respinge în acelaşi timp un model de prezentare în faţa străinilor a unei imagini a României considerate de el depăşite.
Iată ce scrie, în acest sens, Golopenţia în 1936:
„Formula pe care obişnuim încă să o prezentăm în Apus ca expresie a fiinţei noastre e cea de «ţară pitorească». Starea şi străduinţele noastre de a ne clădi un stat solid sunt mascate de obicei sub prefăcătoria dureroasă a acestei ascunderi în umilinţă şi folclor“ (p. 397).
Această imagine e păgubitoare, crede A.G. În locul formulei România – „statul unor ţărani patriahali de la marginea Europei“, el preferă formula „un neam sub presiune să-şi clădească bine statul“, pentru că
„nu mai avem nevoie de milă sentimentală, nici să fim trataţi ca nişte sateliţi fără imbold propriu. Ci avem nevoie de credite date ca unora ce le putem investi productiv, vrem să fim luaţi cu preţul greutăţii pe care am ajuns să o avem şi pe care vrem s-o sporim“ (p. 398).
Asupra proiectului concret al expoziţiei ar merita discutat mai mult, pentru a avea o idee despre reperele construcţiei identităţii naţionale, dar şi despre mijloacele de a-i seduce pe străini.
Există în această carte mai multe cărţi. Romanul familial al lui Anton Golopenţia conturat prin schimbul de scrisori cu tatăl său, avocatul Simion Golopenţia, sau cu mama sa, Emma Staschek, e o excelentă cale pentru a explora imaginea unei familii bănăţene destul de conservatoare, întemeiate pe autoritatea tatălui, pe responsabilitatea fratelui mai mare, pe interesul faţă de învăţătură. Fundalul e mica provincie bănăţeană de pe valea Almăjului, elita şi viaţa din Bozoviciul interbelic, o lume în care satul adoptă practici urbane, bogată în diversitate etnică şi emancipată social şi cultural. E lumea din proza memorialistică a lui Virgil Nemoianu, Livius Ciocârlie sau Viorel Marineasa, e locul din care începe drumul lui Anton Golopenţia către lumea cea mare.
1. Le datorăm în acest sens celor doi cercetători, doar în 2011–2012, un număr din revista Secolul XXI (nr. 1–6/2012, coordonat de Sanda Golopenţia), altul din revistaTransilvania (nr. 11–12, 2012) coordonat de Rostas Zoltan) şi un număr (nr. 153–154, 2011) din Les Etudes sociales, Paris (coordonat de Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan).
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori trimise şi primite. Vol. III, Editura Enciclopedică, 2012, 762 p.
Vezi si:
Lasă un răspuns