Descoperirea satului. Ce nu ştim despre ţăranul român

Cursurile seminarului de sociologie din Drăguş
Activitatea seminarului sociologic

Dimineaţa, Anul XXV, No. 8150, duminică 25 august 1929, p. 3

Al. Marinescu

Făgăraş. – La Drăguş, seminarul de sociologie de sub conducerea d-lui profesor universitar Gusti face de aproape o lună de zile diferite cercetări sociologice, împreună cu alţi profesori împărţiţi pe specialităţi şi ajutaţi de peste 80 de studenţi şi studente. De dimineaţă şi până seara târziu, aceşti pioni ai culturii muncesc, aleargă fără pic de zăbavă numai cu scopul de a aduna cât mai mult material.

COMUNA DRĂGUŞ

Comuna Drăguş este o comună formată din 320 de familii cu 1550 de suflete. O comună formată din oameni cinstiţi şi harnici gospodari. Un sat de români oropsiţi, locul de naştere al lui Ioan Codru Drăguşeanu, acela care, prin grai viu şi scrierile lui, a încercat a arăta durerile românilor din ţara Oltului, durere dusă şi de Badea Cârţan purtătorul slovei româneşti strecurată de atâtea ori prin pădurile Drăguşului.

Comuna datează de pe la anul 1360; şi a dat atâţia călugări şi logofeţi datorită împrejurării că aici au fost două mânăstiri dărâmate în anul 1750 de către generalul Bucov din ordinul împăratului Iosif al II-lea.

Prima vizită pe care o facem aici este la bătrâna biserică de lemn zidită la 1670, din care au rămas numai pereţii. Un local destul de spaţios pentru acele timpuri, pe pereţii căruia se mai văd şi azi frumoasele picturi în stilul bizantin, picturi aplicate direct pe pânză şi lipită pe bârne. Acest monument de artă va dispare cu timpul, căci nimeni nu se interesează de el.

Biserica de lemn a fost părăsită complet în anul 1892, când românii, din agoniseala lor, şi-au făcut altă biserică, la sfinţirea căreia a luat parte şi actualul regent patriarhul Miron Cristea, hirotonisit atunci de curând ca diacon, de mitropolitul Miron Românul.

ŢĂRANII

Nicăieri ca aci n-am văzut adevăratul tip specific al românului ardelean. Oamenii şi femeile au feţe rotunde, mari, blonde, castanii sau oacheşe, copii cu obrazul alb şi plin, fete cu plete blonde şi feţe rumene de sănătate şi muncă, bătrâni cu privirile abătute de nevoi. La chipul curat al Drăguşanului, fără nici un amestec străin, se adaogă ca o notă distinctivă portul lor românesc. Feciorii şi fetele poartă polată, o pălărie cu bordurile mici, împodobite cu flori artificiale, cămăşi albe, la bărbaţi. Femeile prind în brâu catrinţe roşii şi albastre vărgate în toate părţile cu un gust rafinat, cămăşi ţesute cu arnici negru, acoperite la cei mai mulţi cu un cojocel alb înflorat.

LA ŞCOALĂ

De la biserică până la şcoală, unde abia poţi să te strecori din cauza uliţelor întortocheate, hârtoapele ce le întâlneşti la tot pasul, din loc în loc întâlnim studenţi ce stau de vorbă, ici cu un copil, dincolo cu un om matur, pentru a le surprinde o vorbă, un gând caracteristic. Ajungem la şcoală. Aci un local mare, spaţios. Într-o şură improvizată în bucătărie, doi militari prepară masa de seară. O sală de clasă transformată în sufragerie. Intrăm alături într-altă sală de clasă, unde şapte – opt studenţi de la aceeaşi secţie pun în legătură cercetările din ziua aceea, fac observaţii, scot reguli. Restul până la 80 de studenţi sun împărţiţi ca albinele prin sat, la câmp sau sus la munte, urmând ca o umbră, de dimineaţă şi până seara, la toate ocupaţiile lui, pe cel care-l are de studiat.

CE SCOP URMĂREŞTE SEMINARU SOCOLOGIC?

De cinci ani de zile Institutul social român a ales în cinci regiuni, cinci comune tipice româneşti, unde studiază populaţia din toate punctele de vedere. Aşa a făcut în Oltenia la Goicea Mare, Ruşeţu, Nerejul din Vrancea, în Moldova şi Bucovina. Sunt 3 grupe. Fiecare grup cu profesorul lui în parte studiază din punctul lor de vedere astfel: grupa I studiază condiţiunea vieţii sufleteşti, geografia, biologia, istoriceşte şi psihologiceşte; grupa II, manifestările sufleteşti, viaţa economică, culturală, morală, religioasă, instincte, folclor, jocuri, artă populară, manifestări juridice, politice şi, în fine, grupa a III, unde se studiază socialul propriu zis, perspective de muncă, de viaţă spirituală etc. Toate aceste cercetări se trec în nişte fişe individuale şi pe baza descrierilor se scot reguli, se caracterizează satul, regiunea. S-au scos câteva descrieri de acestea, dintre care unele au fost traduse şi în limba franceză. La expoziţia de la Barcelona, Institutul social român şi-a dat partea lui de contribuţie într-o descriere şi un muzeu.
Toate lucrările vor fi comunicate Academiei.

CONDUCĂTORII ECHIPELOR

Studenţii sunt împărţiţi în echipe, fiecare echipă fiind sub conducerea unui profesor; astfel: Cosmologia e condusă de d. Herseni – Bucureşti; Biologia de d. Mitru Georgescu; Medicina de dr. Tănăsescu; Psihologia de d. Vulcănescu – Bucureşti; Istoria de d. Stahl; Manifestările economice de prof. Cornăţeanu; Agricultura de dr. Paul Sterian; Cooperaţia de d. Sfinţescu; Financiara de d. Floru; Viaţa muzicală de d. prof. Brăiloiu: Viaţa artistică de d. prof. Vianu; Arta populară de sculptorul Mac Constantinescu.
D. profesor Gusti şi colaboratorii d-sale nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci în timpul cât au stat la Drăguş, pe lângă diferitele serbări atractive, a pus bazele unei cooperative, unei biblioteci populare, unei case de sfat. Poporul i-a privit destul de rău la început, socotindu-i drept nişte domni care au venit să le pună biruri şi să le facă neajunsuri.

Imediat însă lucrurile s-au schimbat. Când ne-am suit în maşină să plecăm, un ţăran a venit să reclame o supărare: „D-le prefect o fo un ştudent la noi găzdit, un om de triabă nevoie mare, dar acu şi-o găsit în altă parte hodaie la un vecin care l-o chemat mereu să mai stee şi la iel. Rugaţi-l să rămâie tot la mine că plâng copchii rău după iel”.

Descoperirea satului
Ce nu ştim despre ţăranul român. Între ştiinţă, politică şi artă

Adevărul, Anul 42, No. 14004, duminică 18 august 1929, p. 1
Adrian Maniu

Majoritatea intelectualilor noştri cunosc prea bine caracteristicul oraşelor apusene; puţini sunt însă cei care pot să dea amănunte asupra caracteristicului poporului românesc, altfel decât în fraze goale şi sforăitoare.

D. profesor universitar Dimitrie Gusti a deschis drum ştiinţelor sociale spre satul românesc, continuând, în a patra campanie de vară, studiul monografiilor pe comune în diferite provincii româneşti. Pentru studenţi, metoda constituie o inovaţie fericită, întrucât teoriile cărţilor sunt verificate şi îndrumate de cunoaşterea realităţii, ştiinţa înaintând în lumina soarelui, dar roadele culese vor avea un nepreţuit folos pentru întreaga ţară.

Ştiinţa cunoaşte în străinătate lucrări magistrale asupra cetăţii antice – şi asupra vieţii din cetăţile moderne. În schimb, aproape nestudiată a rămas vechea organizaţie a satului – prima celulă socială de paşnică organizare omenească. Satul a fost în literatură de cele mai mute ori o imagine convenţională şi romantică – iar în politică noţiunea nu a fost mânuită decât pentru un interes electoral.
Şi, totuşi, satul are nenumărate alte aspecte şi în alcătuirea lui păstrează cele mai necunoscute probleme.

X

Făgăduisem d-lui profesor Gusti să vizitez echipa cu care d-sa studiază satul Drăguş din ţara Făgăraşului – aşa cum anii trecuţi studiase satul bucovinean, satul vrâncean şi satul dunărean – studiile urmărind să fixeze atât normele unei monografii tip, cât şi să stabilească primele noţiuni caracteristice pentru satele fiecărei provincii.

Câteva ore de tren – şi un ceas cu căruţa, m-au adus în satul Drăguş. Până să ajung la „marele cartier” am întâlnit în fiecare uliţă studenţi cu carnete în mână – luau note şi puneau întrebări de la ţăranii cu care s-au obişnuit din câteva săptămâni de trăire laolaltă. O impresie pe care ţin să o însemn e agerimea şi plăcerea de a munci fără poză şi fără lăudăroşenie – şi am convingerea că acest fel de a fi se datoreşte nu numai vieţii studenţeşti în aer liber, ci şi profesorului.

X

Pe d. Dimitrie Gusti l-am întâlnit în drum.

Cu privirea blândă, în care pâlpâie focul unei emoţiuni interioare, aştepta în soarele fierbinte trecerea unei înmormântări ţărăneşti. În alaiul funebru se strecurau studenţii notând pe furiş amănuntele ritualului – încurajaţi de profesor, care, printr-o şoaptă, atrăgea atenţia asupra unui amănunt, în aparenţă foarte neînsemnat, dar pentru a cărui înregistrare profesorul punea o misterioasă stăruinţă.

– Domnule Berman, fotografiază şi creanga de măr, pe care jeluitorii o poartă în faţa preoţilor.
– Domnişoară, ai însemnat sacii pe care îi duc în spinare rudele răposatului?

Şi apoi, întorcându-se spre mine adaugă: am un student excelent, care studiază folclorul, sunt convins că a însemnat cu exactitate bocetul improvizat de femei în urma coşciugului – bocet care şi în vechime la păgâni înflorea din aceleaşi simţăminte.
Dintr-o singură privire, profesorul îşi dăduse seama că această clipă sătească e prinsă de cei şaizeci de studenţi care pândesc desfăşurarea vieţii ţărăneşti de la naştere până la vecinica odihnă.

Adresându-se unui tânăr rămas în urmă, îi dărui încă o întrebare de pus babelor. „Să le întrebi ce ştiu despre viaţa viitoare”.
– Zilele trecute am avut o nuntă, zice profesorul, îndepărtându-se şi oprindu-se la o poartă să mângâie un copilaş cu ochii mari care nu se sperie de loc.

Şi iar e chemat în grabă fotograful, care, neobosit, ţinteşte acum o scenă rustică neaşteptată. Repede-repede. O bivoliţă a născut în câmp – şi ţăranul cu nevasta lui duc pe uliţă, într-o albie, puiul negru, pe când „drăgana” uriaşe păşeşte blândă din urmă. Când scena se opreşte pentru fotograf, bivoliţa se apropie de albie şi îşi linge puiul ca să-l facă mai frumos – ca să iasă…fotogenic.

X

Pentru ţărani, „ancheta universitară” a fost încă de pe acum plină de roade. Raza de lumină, care caută să străbată bezna satelor, a adus nenumărate îndreptări prin sfaturi ce sunt ascultate cu încredere, aproape cu sfinţenie, şi prin fapte între care citez: au fost dăruite peste o mie de cărţi – şi un premiu pentru cel mai bun cititor; – au fost dăruite fonduri pentru ca o minunată bisericuţă de lemn de pe la 1700 să fie dreasă şi să slujească de casă de citire; – a fost convinsă primăria să cedeze petecul de pământ vecin ca să se ridice un dispensar. Profesorul e însoţit de medici care, făcând studiile antropometrice necesare pentru stabilirea tipului ţărănesc – au dat sute de consultaţii gratuite – făcând şi tratamentul necesar la bolnavi. Iar advocaţii echipei, care studiază problemele juridice ale satului, au fost şi ei consultaţi pentru tot felul de conflicte.

Sunt tot felul de specialişti: un arhitect care studiază tipul caselor, un pictor copiază icoane şi ornamente etnografice – câte nu se pot cumpăra pentru muzeul înfiinţat de d. Gusti la Universitate – studente care urmăresc probleme gospodăriei rustice, economişti care studiază cooperaţia şi bugetul ţăranului. Graţie acestora, care au ţinut o şedinţă de seară la care au lat parte fruntaşii satului dimpreună cu preoţii, s-au pus bazele unei cooperative ce va avea un credit de câteva milioane.
Dar rostul şi rodul muncii, înfăptuite fără zgomot şi fără larmă de acest mănunchi de intelectuali – m-a impresionat mai puternic când am început să frunzăresc dosarele tăinuitei activităţi, pentru care fiecare tânăr, în fiecare ceas, însemna rândurile trăite. Despre acestea vom vorbi în curând.