Despre momentul unei regăsiri. LAUDATIO în onoarea doamnei profesoare Gail Kligman

 Despre momentul unei regăsiri

LAUDATIO în onoarea Doamnei profesoare Gail Kligman, de la University of California, Los Angeles, cu prilejul acordării titlului de

DOCTOR HONORIS CAUSA al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj

Marius Lazăr, Departamentul de Sociologie, UBB

Stimate domnule Prorector,

Stimate domnule Președinte al Senatului,

Stimați colegi,

Dragi studenți

Întâmplarea face să fiu pus în situația de a rosti acest laudatio la sfârșitul unui semestru în care am avut de predat o disciplină intitulată Istoria gândirii sociale românești, în care trec în revistă etapele și realizările cele mai marcante ale sociologilor români care s-au afirmat în acest acestui domeniu. În ultimele cursuri ajung să vorbesc despre dezvoltarea sociologiei în anii de după schimbările politice petrecute în 1989 și, inevitabil, sunt obligat să mă refer la contribuția numeroșilor cercetători străini care au activat și produs studii consistente din și despre România.

Scrierile acestora sunt deja documente sociale. Rapoartele lor cu privire la starea societății românești din perioada comunistă, împărtășite abia după 1989 unui public românesc mai larg, în condițiile în care cercetarea indigenă era reprimată sau supusă deformărilor produse de cenzură sau autocenzură, sunt cu atât mai importante. Acestea sunt asumate astăzi de colegii români care salută în ele reflectarea onestă și obiectivă a lumii comuniste văzute de acei martori profesionalizați. Ele salvează o onoare a meseriei, parțial pierdută și parțial recâștigată după 1989 și prin aportul esențial a acestor cercetători. Iar dintr-o perspectivă  mai largă, acestea se înscriu pe într-o linie de continuitate cu ceea ce tradiția sociologică românească a putut produce și înainte de 1945 în materie de cercetare directă – investigațiile de teren ale Școlii sociologice de la București, ale lui Gh. Em. Marica, la Cluj și a altora, lucrări care devin azi documente ale epocii și ale modului în care epoca s-a putut observa pe ea însăși, totodată. Toți acești cercetători străini s-au indigenizat în cele din urmă într-un sens multiplu. Întâi, au învățat aproape la perfecție românește și au învățat apoi să simtă în consens cu localnicii pe care i-au studiat (notez, ca o paranteză, faptul că acei antropologi care au deprins româna în zonele rurale unde au făcut teren, au învățat și integrat o română neaoșă, lipsită de stridențe, capabilă să ocolească neologisme dizgrațioase , la care lumea intelectuală din România este în general surdă). Și au sfârșit prin a fi adoptați la nivel local ca membri fictivi ai familiilor care i-au găzduit.

Unul dintre aceștia este acum prezent aici și urmează să îl omagiem. Pentru mine acest eveniment este o mare onoare și un prilej de a afirma legătura organică cu cercetarea socială cea mai semnificativă din România, pe care o reprezintă întreg efortul doamnei profesoare Gail Kligman, alături de acela al unor Katherine Verdery, David Kideckel, Steven Sampson sau Claude Karnoouh.

Cu o licență în sociologie din 1971, un masterat în folclor în 1973 și un doctorat în sociologie din 1977, obținute toate la Berkley University  of California, Gal Kligman a parcurs o carieră științifică prodigioasă, încununată de multe premii, fiind în prezent, Distinguished Professor în cadrul departamentului de sociologie al UCLA, Associate Vice Provost la International Institute și Director între 2005-2015 al UCLA Center for European and Eurasian Studies. Aproape întreaga carieră este însă legată de munca ei de teren derulată în România, începând cu anul 1975, când ajunge aici printr-o bursă IREX, pentru a se documenta pentru teza de doctorat despre călușari, susținută la Universitatea din Chicago. (În 1981 teza va fi publicată cu o prefață de Mircea Eliade sub titlul Calus: Symbolic transformation in Romanian ritual, cartea fiind recompensată în anul următor cu Chicago Folklore Prize de către American Folklore Society și Universitatea din Chicago).

Între 1978-1979, vreme de 13 luni revine în România pentru o cercetare post-doctorală și se stabilește la Ieud, localitate care o adoptă destul de repede pe tânăra „americancă”, devenind locul de teren predilect în România, sat care o va proclama cetățean de onoare în 1998 (cinste considerată de către Kligman atât de importantă încât o listează în propriul CV, alături de multiplele onoruri și premii cucerite pe parcursul carierei). Aflată sub tutela Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române și în contact permanent cu regretatul profesor Mihai Pop, la Ieud, Gail Kligman începe să studieze poezia orală în contextul ritualurilor de nuntă sau a celor funerare legate de morții tineri. Dar cercetătoarea va depăși cu mult rutina abordărilor folcloristice ale epocii, care tinde să separe „textul” folcloric de contextul său social și de purtătorii acestuia, ea ajungând să întreprindă o adevărată monografie socială a satului și a transformărilor sale din vremea „socialismului multilateral dezvoltat”  într-un mod care lasă loc unei înțelegeri a poeticii tradiționale ca formă vie de interacțiune socială și comunicare indirectă, în context cotidian, și adesea de configurare a unor forme simbolice de rezistență la constrângerile operate de regim. Așa se face că un sociolog de formație, cu pregătire și în folcloristică, care, prin terenul aflat la distanță, „exotic” în raport cu societatea de origine (Estul comunist al Europei și mai ales România erau din multe privințe, la acea dată, pentru americani an uncharted territory – teritoriu neexplorat) ajunge într-o situație de cercetare atipică ce îl obligă să devină antropolog. Granițe interdisciplinare, dogmatic dar arbitrar instituite în câmpul sociologiei și antropologiei, vor fi astfel în mod fericit încălcate, în favoarea afirmării unei unități de fond a științelor societății bazate pe metodologii împărtășite în comun, mai aproape de proiectul originar al fondatorilor acestora. Va urma astfel, în traseul autoarei, un volum aflat cumva în continuitatea debutului (The wedding of the dead: ritual, poetics, and popular culture in Transylvania, 1988), dar în mod decis mult mai aproape de o perspectivă social antropologică și critică decât culturalistă, care îi va aduce doamnei Kligman un nou premiu, American Romanian Academy of Arts and Sciences Book Award,  în 1990.

Prăbușirea regimului Ceaușescu în 1989 și transformările pe care le-au suferit societățile din Europa de Est au făcut din Gail Kligman una dintre vocile autorizate capabile să prezinte și explice pentru publicul american sensul acestor schimbări din România, în conferințe și articole cu impact imediat. Interesul autoarei se va orienta însă de acum încolo mai ales spre aspectele sensibile ale acestor schimbări, precum tensionarea relațiilor interetnice sau, mai ales, repoziționarea raporturilor de gen și ale identității feminine în lumea postsocialistă, publicând, în colaborare cu Susan Gal, două cărți rămase de referință în domeniu, adevărate manuale pentru cei care în România au abordat apoi această temă: The Politics of Gender After Socialism: A Comparative-Historical Essay (2000) și  Reproducing gender: politics, publics, and everyday life after socialism (2000).

Sursa preocupărilor din această etapă o constituie însă mai ales reflecția asupra politicilor reproducerii și consecințele diferitelor legiferări asupra avortului în societate contemporană. Experiența românească o face pe Gail Kligman să revină astfel, pentru a găsi explicații, la perioada de dinainte de 1989, construind din descrierea politicilor demografice anti-avort ale lui Ceaușescu, cu consecințele lor inumane, un caz consistent împotriva controlului forțat al fertilității și tentativele politicienilor sau a diferitelor grupuri conservatoare de a limita drepturile femeilor de utilizare și protejare a propriului corp. Astfel s-a născut una dintre cărțile cele mai angajate și mai puternice ale lui Gail Kligman, The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania, (1998), fundamentate, din nou, pe solide cercetări de teren și analize de date.

Să observăm aici că impactul ei în România, mai ales după traducerea ei din 2001, a fost unul enorm, cartea oferind argumente și pentru dezbaterile legate de feminism, dar și pentru aprofundarea discuției despre moștenirea regimului ceaușist și culpa sa morală. Însă din punctul de vedere al structurării viziunii sociologice a autoarei, cartea marchează și momentul cristalizării unei etnografii a statului și a modului în care politicile acestuia se întrepătrund cu viața cotidiană a subiecților săi, deja anticipată de studiile anterioare. O nouă serie de recunoașteri ale importanței cărților publicate în această perioadă vine din nou de la foruri academice importante: Gail Kligman primește din partea American Association for the Advancement of Slavic Studies, în 1998, The Heldt Prize (best book in women’s studies) pentru The Politics of Duplicity, iar în 2001, tot The Heldt Prize, pentru The Politics of Gender After Socialism: A Comparative-Historical Essay (împreună cu Susan Gal) the best book in Slavic/East European/Eurasian Women’s Studies. Să menționăm că remarcabila reușită o recomandă pe Gail Kligman drept unul dintre cercetătorii cei mai avizați ai comunismului din România și o propulsează în colegiul de coordonare al cercetărilor Comisiei Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu), în 2006.

Apogeul carierei o găsește pe Gail Kligman angajată într-un nou proiect alături de prietena și colaboratoarea de o viață, Katherine Verdery, legat de procesul de colectivizare. Atrăgând un număr impresionant de tineri cercetători, cei mai mulți din România (doi dintre ei, Călin Goina și Virgil Țârău, sunt colegii noștri de la Babeș Bolyai), alături de care Kligman și Verdery conduc cercetări de teren, investighează diferite arhive și surse, oficiale și neoficiale, pentru a obține, după o muncă de 13 ani (exact cât a durat oficial și colectivizarea), cea mai impresionantă reconstituire a acestui proces care a transformat radical structura economică și țesutul social al satelor din România. Consistentul volum publicat în 2011 – Peasants under Siege: Collectivization in Romania, 1949-1962 (Princeton UP, 2011) a obținut apoi un șir impresionant de premii: Barbara Jelavich Book Prize (2012), Davis Center Book Prize, The Heldt Prize al Association for Slavic, East European, and Eurasian Studies precum și două Honorable Mentions din partea The American Sociological Association for Best Book in Comparative-Historical Sociology și Distinguished Contribution to Scholarship, Political Sociology Section Best Book. Tradusă în românește în 2015 la editura Polirom, impactul acestei cărți urmează de-abia de acum încolo să fie sesizat, dar sunt convins că va produce o reconsiderare substanțială a viziunii despre perioada de dinainte de 1989, care va trebui să devină una mult mai nuanțată și mai aproape de perspectiva vieții cotidiene, și mult mai complexă metodologic.

Iată așadar un parcurs tematic care avansează, în spirală, de la antropologia simbolică și socială a poeticilor tradiționale, spre politicile identitare și de gen, și apoi la sociologia post-comunismului, după 1989, iar apoi a comunismului. Tur-retur. O mișcare înainte și înapoi, în care cantitățile de timp personal și de istorie obiectivă acumulate interferează cu modul de gândire adesea prezenteist și fragmentar impus de terenul  antropologic. Biografia personală, istoria obiectivă, istoria mică a comunităților studiate, chiar istoria comunității de cercetători care studiază și își redefinesc obiectul de studiu – și, pe de altă parte, istoria mare – toate acestea produc o viziune reflexivă asupra lumii care, în canonul disciplinei, ia forma unei etnografii a statului și a unei antropologii istorice a comunismului, de o manieră căreia îi este greu de găsit un precedent în spațiul Est-european.

Cărțile scrise de Gail Kligman sunt legate între ele de o reflecția continuă asupra politicului și modernității în epoca socialistă și post-socialistă, în ciuda diversității lor tematice, care, în urma cercetărilor derulate pe parcursul unui număr considerabil de ani alcătuiesc o frescă pictată în culori vii a proceselor specifice lumii est-europene în deceniile anterioare și posterioare schimbărilor din 1989 și un mod de  reflecta critic, adesea în răspăr față de curentele de opinie dominante și de gândirea stereotipizată pe care acestea le generează asupra înțelesului schimbărilor din regiune.

Să observăm de pildă că perspectiva etnografică din care este abordat statul îl vizează deopotrivă ca organizare instituțională generatoare de ideologi și de politici și de instanță discursivă social. Conexiunea permanentă dintre discursuri, practici cotidiene și contextul socio-politic mai larg care le condiționează, fina înțelegere a complexității și ambivalențelor interacțiunilor sociale din viața de fiecare zi a actorilor sociali, modul în care aceste interacțiuni sunt modelate de context și creează la rândul lor semnificații noi pentru practicile discursive și acțiunile cu care se asociază acestea, constituie una dintre dominantele spiritului analitic al autoarei. Aproape fiecare studiu elaborat de Gail Kligman pune în evidență, ca marcă personală a stilului autoarei și ca metodă, dincolo de desenul conceptual precis și buna situare în context a obiectului analizelor, o acuitate aparte în a sesiza subtilele deplasări de sens și strategiile sofisticate, extrem de inovative, de comunicare socială ale actorilor.  Gail Kligman pune în valoare într-un mod foarte aparte, creativ, o pragmatică a discursului social în care întrepătrunderea dintre, pe de o parte, calcule, poziționări, moduri de demarcare în câmpul social ale indivizilor și, pe de alta, maniera în care acestea sunt articulate discursiv. Toate împreună impregnează formulele retorice ale limbajului în practicile sociale, încorporându-le ca parte integrată a acțiunilor acestora și nu ca un ornament ilustrativ. Dubla experiență asimilată, aceea de folclorist și aceea de cercetător social, pusă la lucru de o manieră organică, explică, poate, cel mai bine acest mod complex de descrie lumea relațiilor sociale și care constituie marca distinctivă – „gheara de leu” – a analizelor lui Gail Kligman.

E de subliniat totodată viziunea non-maniheistă asupra epocii comuniste și, de asemenea, dubla față, atât a actorilor sociali cât și a regimului: ele presupuneau acceptarea unor compromisuri practice, care permiteau în același timp forme de rezistență din partea subiecților politicilor statului socialist.

Duplicitatea ca experiență cotidiană de supraviețuire, experimentată zilnic în teren de către antropolog, este chiar punctul de plecare al reflecției asupra deformărilor produse de către regim la nivelul structurilor de sociabilitate ale societății românești în perioada comunistă.

Nu este vorba numai de duplicitatea „pe orizontală” a oamenilor obișnuiți, în interacțiunile lor zilnice, duplicitate care erodează încrederea ca fundament a socialului. La baza acesteia se află mai întâi o duplicitate „pe verticală”, care acționează în două sensuri și care este generatorul primei forme de duplicitate. Este vorba în primul rând de o duplicitate de sus în jos, care pornește de la discrepanța dintre principiile în numele cărora se legitimează discursul statului-partid și „compromisurile” pe care agenții politicilor statului trebuie să le facă în practica înfăptuirii acestor politici, generatoare la rândul lor de complicități mai mult sau mai puțin vinovate ale subiecților statului cu agenții propagatori ai dominației acestuia. Astfel, statul comunist nu mai apare ca o mașină care acționează și nivelează implacabil societatea, așa cum este el proiectat să facă. De asemenea, statul nu este o entitate impersonală, chiar dacă se autoreprezintă simbolic – și îi este convenabil să o facă astfel pentru a-și augumenta autoritatea – ci este obiectivat și încorporat în persoane concrete care acționează în numele lui și care produc propria interpretare a „sarcinilor” care trebuie „îndeplinite”, persoane care pentru aceasta, recurg adesea la mijloace și soluții necanonice  de acțiune. Este chiar fenomenul care, apoi, produce duplicitatea „de jos în sus”, a subiecților politicilor sociale, ce vor căuta un spațiu de repliere și refugiu în viața intimă (prin separarea sferei private de cea publică, confiscată în totalitate de stat) sau în forme de eschivare de la cerințele agenților etatizării. Participarea la politicile statului este astfel ambiguă, limitată, cu un ochi la conformismul politic cerut de stat și cu unul la conformismul social al subiecților sferei neconfiscate complet de politicile regimului și care acționează încă liber, conform normelor de sociabilitate și onorabilitate anterioare. Duplicitatea cotidiană este astfel expresia conflictului societal între normele ce întemeiază intervenției statului în viața socială și cutumele reproducției sociale non-etatizate ale subiecților.

Avem însă prea puțin loc acum să punem în valoare în întregime contribuția științifică și meritele unei munci care se dovedește din toate privințele una exemplară. Acestora li se adaugă în alte două aspecte, cel puțin, care trebuie menționate.

Unul ține de transmiterea unei înțelegeri critice a transformărilor survenite în societatea noastră și în lumea contemporană. Prin abordările sale curajoase și componenta lor etică, Gail Kligman a contribuit substanțial la schimbarea generală de atitudine din mediile intelectuale din România ultimilor ani, mai deschise acum decât în trecut față de susținerea grupurilor marginale (grupurile defavorizate economic și social sau supuse discriminărilor bazate pe rasă, gen, orientare sexuală). Dar aceste medii sunt încă insuficient de influente pentru a contracara dominația unui spirit neoconservator, gata să  denunțe „multiculturalismul” și ceea ce ei numesc „principiile corectitudinii politică”, într-o societate care încă nici nu a apucat să le practice pe o scară semnificativă.

Un al doilea aspect ține de contribuția sa directă la reprofesionalizarea științelor sociale în România: este vorba despre sprijinul oferit reconectării cercetării din științele sociale din România cu practicile științifice și paradigmele de gândire occidentale (respectiv americane) „în act” (adică active și influente aici și acum), oferind posibilitatea cercetătorilor români de astăzi din științele sociale de a concura de la egal la egal cu colegii lor din alte țări, pe o piață mondializată a cunoașterii, așa cum era să se întâmple cu sociologia românească în perioada interbelică prin școala sociologică de la București (Gusti și discipolii săi), dacă nu ar fi izbucnit războiul.

Științele sociale din România alcătuiesc astfel o excepție benefică la o condiție structurală care în alte domenii produce defazaj cultural. Să mă explic: intelectualii din România modernă au fost mereu conectați la sursele de cunoaștere furnizate de gândirea occidentală, iar acest lucru s-a realizat de pe la jumătatea secolului al XIX-lea pînă la jumătatea secolului XX, când această tradiție a fost întreruptă de instaurarea regimului comunist. Adică, intelectualii se formau sau petreceau stagii de formare în universități occidentale, însușindu-și paradigmele de cunoaștere dominante în epocă. Este vorba de asimilarea unei cunoașteri main-streem care apoi este transferată în mediul științific de origine  al cercetătorului. Cultura academică tradițională românească fiind însă coagulată de activitatea și prestigiul  acaparator al unor personalități eminente (cum au fost Maiorescu sau Iorga, ca să dau doar două exemple) și nu pe construirea unui câmp de cunoaștere bazat pe competiție între egali, fenomenul a generat, alături de adoptarea modelelor de cercetare occidentale, și întârzierea în niște paradigme care, chiar la locul lor de origine (în zona de „Centru” al influenței științifice), vor fi rapid depășite de cercetările situate în avangardă, cele care vor forma modele de cunoaștere noi. Faptul va conduce la reproducerea decalajului dintre un „Centru” mai dinamic și o „periferie” care întârzie, de multe ori vreme de o generație sau două, în moduri de cunoaștere mai vechi. „Periferiile” sunt astfel antrenate într-un efort de „autocolonizare” voluntare în raport cu produsele științifice, dar ele rămân totuși în stadiu de dependență prin inacapacitatea de a prelua și modelul concurențial de producere a științei și mediul competitiv în care aceasta survine în țările din „Centru”. Ele importă produse, dar nu moduri de producere a acestora, menținându-se în ceea ce Balandier definea drept „situație colonială” la nivel cognitiv.

Cu apariția în România a unor cercetători cum sunt Kligman, Verdery sau Kideckel, „situația colonială” din cunoaștere se încearcă a fi, prin acțiunea lor, redefinită și răsturnată în două moduri: întâi, contactul dintre cercetătorul român și cel străin nu mai survine  predominant în mediul profesional și de formare al „străinilor”, ci mai degrabă în mediul familiar național al cercetătorului indigen. În al doilea rând, relaționarea dintre cei care se vor dedica terenului din România are  mai curând loc în termenii unei cooperări decât a unui tip de hegemonie paternală. Cei menționați, prin chiar natura profesiei lor, nu vin astfel în România ca să dea lecții, ci ca să înțeleagă, într-un proces de învățare în care adesea rolurile sunt interșanjabile și care creează un circuit în dublu sens între cel ce transmite și cel care învață Cercetătorii români devin astfel și subiecți, și informatori competenți, și parteneri în cercetare. Este meritul acestui grup, din care face parte și Gail Kligman, de a trata cu onestitate și non-exploatativ sursele de cunoaștere indigene, consemnând-le atent, și prin cooptarea în echipe mixte de cercetare, să contribuie la reconstrucția sociologiei și antropologiei în calitate de câmpuri profesionale, autosubzistente și cu principii de funcționare autonome. Este una dintre căile posibile de de-periferializare care se deschi înaintea tinerelor generații de cercetători de acum.

A venit vremea, așadar, să spunem în mod festiv că Gail Kligman este „una de-a noastră”: așa o simțim de mult cei care, reuniți aici, i-am citit și folosit cărțile în propriile noastre studii, în dezbateri cu publicul de la noi și cu studenții, în programe de învățământ și cercetare, în propria noastră formație de intelectuali. E „a noastră” în multe feluri, dintre care unele, cele mai importante, le-am menționat deja aici. Iar această ceremonie de investire cu titlul de Doctor Honoris Causa a doamnei Gail Kligman nu este decât un ritual  târziu, dar binevenit, prin care și noi, comunitatea academică din Cluj recunoaștem excelența prestației sale intelectuale și în același timp ne declarăm înrudiți intelectual. E o formă de asumare a unei înrudiri fictive, similară cumva celei pe care comunitatea ei adoptivă din Maramureș a instituit-o mult mai devreme decât noi, cu decenii în urmă… Iar prezența dânsei în acest ceremonial vrea să marcheze totodată un act de reapropriere simbolică și din partea noastră a acelor comunități studiate de Gail Kligman. Ele ne rămăseseră multora dintre noi exotice, din dezinteres sau distanțare culturală, iar acum munca atentă săvârșită de autoare a reușit să facă din „străinul” din propria noastră proximitate un apropiat. Prin conținutul preocupărilor ei, și prin maniera în care și-au dedicat o bună parte din carieră și viață înțelegerii comunităților din țara noastră, Gail Kligman nu este mai puțin „româncă”, ea rămânând în același timp foarte americană (ca să parafrazez un citat celebru).

Să mă explic.

Cei care în România sunt preocupați de „imaginea țării în lume”, sunt în același timp sensibili și la modul în care problemele românești sunt definite de către lumea academică din Europa sau America. Nu întotdeauna această imagine, proiectată dinafară, coincide cu cea pe care nouă înșine ne place să o admirăm. Și, de asemenea, nu întotdeauna ceea ce sesizăm obiectiv la lumea cărei îi aparținem diferă de ceea ce observă alții. Distincția „autohton” vs. „străin” este astfel mai degrabă una ce ține de diferențele dintre percepția de insider sau outsider în raport cu realitatea examinată, adică de distincția între emic și etic. (Evident, aici nu fac decât să hipersimplific: în realitate nu există un „noi” generalizant care poate fi perceput ca fiind unitar și omogen” decât idealizat sau la nivel de retorică a discursului, tot așa cum nu există nici un „altul” la fel de generic decât la modul ficționalizat și instrumentat de fantasmele dorințelor proprii, cum e cazul, la cei ce trăim în Estul Europei cu imaginea noastră despre Occident.) Aceste distincții operează însă prin intermediul a ceea ce în observarea socială apare ca fiind inedit, surprinzător, deci diferit față de rutinele cu care suntem obișnuiți – și ceea ce ni se pare nedemn a fi observat, banal și de la sine înțeles. Într-adevăr, nu observăm și nu povestim decât ceea ce ni se pare semnificativ, ceea ne face să exclamăm „uite!”, când ne adresăm altuia. Iar acest „uite!”, împreună cu întreaga construcție intelectuală care se organizează în jurul acestei mirări, mai diferă și în funcție de adresantul ei, intern sau unul extern. Așa se face că, în circulația internațională a prezentărilor problemelor românești vom avea patru modele de adresare: cel al „străinului” care scrie despre noi pentru „ai lui”, tot „străini”; al „străinului” care scrie despre noi pentru „ai noștri”, „indigeni”; al „indigenului” care scrie pentru „străini”, al „indigenului” care scrie pentru „indigen” – iar toate aceste modele au constrângeri discursive specifice și construiesc variante de lectură și interpretare multiple din partea diferitelor tipuri de public.

Așa de pildă, „străinul” care descrie România o face conform nevoilor de înțelegere ale cititorilor din țara sa de origine. El operează de fapt o „traducere culturală” ce trebuie să facă recurs la informații de generale și să expliciteze contexte care pentru cititorul român sunt de la sine înțelese. Perplexitățile „străinului” și realitățile locale care îi atrag acestuia atenția, în schimb (și care îl vor face să se întrebe: „oare de ce chiar banalitatea asta i-a atras „străinului atenția”?) se vor revela ele însele ca „exotice” pentru „indigen”, până atunci acestuia din urmă fiindu-i invizibile. Afectat așadar de un efect de insolitare, „indigenul” va fi în măsură să își descopere propria familiaritate ca fiind cumva străină, reapropiindu-și-o dintr-un unghi nou, generat de privirea celuilalt. Totuși, când se va adresa propriului public în calitate de scriitor, „indigenul” va lăsa din nou la o parte notele prea familiare, considerând-le cunoaștere comună. Iar când „indigenul” se va adresa unui public extern, va tinde să facă propria selecție pentru ceea ce consideră că trebuie menționat (uneori spre confuzia sau plictiseala adresantului străin).

Toate aceste jocuri de familiarizare și de-familiarizare cu realitatea descrisă se pot răsturna însă odată cu cercetarea derulată pe teren. Și aceasta pentru că sunt situații în care „străinul” aflat pe teren e mai indigen decât sociologul „indigen” căruia, din biroul lui și din fața calculatorului, concretul realității pe care o descrie îi scapă.  Ceea ce definește aici relația de apropriere în raport cu comunitățile studiate este mai curând profesionalismul derulării cercetării. Cum spune Bourdieu, un lucru este să trăiești într-un anumit mediu și altul să îl cunoști. Apartenența nu implică automat competență și nu calitatea de „autohton” este aceea care face de la sine înțeleasă cunoașterea. În termenii parametrilor profesionali ai științelor sociale, relația dinte „noi” și „ei”, astfel, se redefinește în funcție de familiaritatea epistemică, nu cea domestică, adică de cunoașterea de profunzime și aproprierea aspectelor structurale și de durată ale obiectului cercetat. Iar aici modul în care a lucrat Gail Kligman a „indigenizat-o” la un nivel mult mai profund decât al cercetătorilor locali.

Dar poate că argumentul cel mai important legat de această „indigenizare” a cercetătorului vine din capacitate de a-și urma propria natură reflexivă. Cel care se află singur pe teren își creează un mod de a gândi independent, o manieră proprie de a reflecta asupra lumii sociale. El nu aplică numai niște rețete de cercetare socială. Confruntarea cu propria experiență, nu doar cu experiența celor vizați de studiul de teren, este cheia propriului mod de a înțelege lumea în care ești aruncat prin culisele birocratice ale unui proiect academic dublat de un proiect de cercetare. În singurătatea terenului nu îți rămâne astfel decât șansa de a te reinventa, reinventând cu un drum și disciplina pe care o servești, – cum de pildă făcuse Malinowski, abandonat în timpul primului război mondial pe un teren nedeterminat de îndelungat și, deci, de provocator.

Antropologul e astfel un Robinson voluntar: naufragiul e premeditat, familiarizarea cu insula și cu soluțiile ei particulare de supraviețuire – obligatorii. Fac parte din fișa postului. Terenul este un prilej de reconstrucție a „eu”-ului antropologului în relație cu un „alter” asumat din start ca fiind incert – sau „uncharted”. Și de care se apropie lăsând-se la rândul său apropriat.

La rândul nostru, noi „indigenii”, am parcurs cumva același drum, dar în sens invers: ne-am apropiat de antropolog preluându-i modul de gândire și devenind prin aceasta un fel de „el”. I-am citit cărțile, i-am urmat sfaturile, ne-am însușit lecțiile dure împărtășite din teren, am reflectat… Distanța dintre „noi” și „celălalt” dispare astfel prin modul în care reușim să ne recunoaștem în Altul. Ceremonia de față intenționează astfel să marcheze de fapt momentul acestei regăsiri.

Later edit | O înregistrare video a evenimentului poate fi vizualizată aici: