Despre Scoala gustiana – altfel

Despre Şcoala gustiană – altfel

Zoltan Rostas

Transilvania (nr. 11-12/2013)

This paper represents the argument of this collection of articles in the current issue of this journal, dedicated to the Sociological School of Bucharest founded by Prof. Dimitrie Gusti. Unilaterally rehabilitated in the 1960s, forgotten in the post-revolutionary era, the Gusti school is analysed by the contributors from a perspective not employed in the past decades, namely that of social history. The author of this paper emphasizes the fact that this innovative approach of Interbellum sociology represents an aspect of an ongoing trend which builds a different, more balanced, nuanced and fuller view of the Interbellum.

Keywords: sociological school of Bucharest, social history, institutionalisation of sociology, feminist movement, social medicine

Titlul de mai sus se cuvine să fie argumentat. Adică, de ce este necesară analiza şcolii sociologice iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti în perioada interbelică? Şi, de ce altfel? E nevoie de această analiză pentru că liderii de opinie (culturală) au socotit că imaginea distorsionată a interbelicului constituită pe vremea regimului comunist trebuie urgent şi eficient corijată. În logica maniheismului postdecembrist această corectare s-a realizat selectiv. Prin urmare, s-a acreditat ideea că perioada interbelică a fost cea mai democratică, cea mai liberă, cea mai europeană, cea mai bogată, cea mai veselă epocă. Adică, o istorie opusă perioadei comuniste şi o imagine care merită să fie reclădită după 1989. Imaginea bucolică a interbelicului a fost construită însă pe critica regimului comunist şi nu pe realitatea istorică a perioadei. Aşadar, s-a valorizat la maximum ceea ce fusese parţial sau total respins între 1948-1989. Cum politica culturală a regimului comunist nu fusese sensibilă la nuanţe, nici elita intelectuală de după 1989 nu a făcut efortul să se apropie critic de interbelic. S-a ajuns astfel la o nouă imagine distorsionată, în care Şcolii sociologice de la Bucureşti îi era sortit să fie dată uitării.

Se poate pune întrebarea: oare de ce este cultivată unilateralitatea, de ce credem că dintre reflecţiile despre societatea dintre cele două războaie mondiale doar una ar fi fost legitimă, de ce trebuie să bagatelizăm tot ceea ce nu este în concordanţă cu „moda” epocii noastre, de ce vrem să sărăcim cultura (prin punerea între paranteze a ceea ce nu ştim sau cunoaştem superficial sau intenţionat manipulat)? Un „boier al minţii” îl punea în paranteză pe H.H. Stahl, cum că are oroare de teorie, un alt monstru sacru al editării eseiştilor îl refuza pe Traian Herseni pe motiv că ar fi fost marxist, un sociolog îl repudia pe Mircea Vulcănescu cu pretextul că a fost un filosof religios, astfel că şcoala sociologică în bună parte poate fi ştearsă cu buretele.

Pe de altă parte, nici sociologii înşişi nu prea ştiu ce să facă cu trecutul ştiinţei lor din interbelic. La lansarea unui volum în care există pasaje mai puţin măgulitoare privind anumite manifestări ale lui Dimitrie Gusti, un coleg de generaţie m-a avertizat că nu este cazul să demitizez. După doar câteva zile un coleg mai tânăr mi-a reproşat contrariul, întrebându-mă pe un ton imperativ dacă n-a sosit în sfârşit vremea demitizării Profesorului? Şirul declaraţiilor de acest fel ar putea fi continuat, dar cert este că ne aflăm departe de acel echilibru care este caracteristică unei vieţi cultural-ştiinţifice aşezate. Se pare că formarea acesteia este un proces mult mai de durată decât ne putem imagina. Aici nu ne ajută nici marile modele (apusene), de vreme ce echilibrul unei culturi se (re)face din interior, din resurse proprii şi în ritm propriu. Se poate imita, se poate tânji după un model german, francez, englez etc., dar gradul de maturitate al culturii din România nu-l putem măsura raportându-l la evoluţii vestice.

Până la urmă, o configuraţie variată, multicoloră şi dinamică a prezentului se va construi mai mult prin conflicte decât prin negocieri, mai mult prin partizanat decât prin construcţie organizată, mai mult din efort individual sau de grup mic, decât din „înţelepciunea” colectivă a liderilor de opinie, a directorilor de conştiinţă ai culturii, a establishmentului cultural dominant. Mai pe scurt, pacientul se vindecă în ciuda asistenţei medicale. Parafrazând această vorbă răutăcioasă împotriva medicilor pot spune că această cultură se va vindeca în ciuda intervenţiei grijulii a exponenţilor ei cei mai marcanţi şi cei mai influenţi.

Când i-am relatat că revista „Transilvania” a acceptat un număr special cu titlul „Despre Şcoala gustiană – altfel”, un prieten m-a atenţionat că este dificil să vorbeşti „altfel”, dacă lumea nu ştie mai nimic despre această şcoală. În opinia mea situaţia nu este aşa de neagră, chiar dacă în mediile culturale persoanele mai tinere au lacune serioase în privinţa istoriei sociologiei româneşti, iar la generaţia de peste 45-50 de ani cunoştinţele există, dar adesea eronate.

Cauzele sunt numeroase. Generaţia tânără a crescut într-un mediu cultural şi universitar total neinteresat în cunoaşterea trecutului gândirii sociale şi sociologice. Generaţia şcolită în era Ceauşescu a primit informaţii trunchiate despre activitatea cu multe ramificaţii a Şcolii gustiene. Şi totul a fost servit în aşa fel încât să nu contracareze ideologia regimului ceauşist. Atunci, în anii ’60-’70 s-a conturat un portret atât de rotund al şcolii, încât lumea cultă dar nespecializată putea avea impresia că aici nu a mai rămas nimic de cercetat. Dar, cea mai importantă cauză a fost abordarea exclusiv teoretică a sistemului gustian, care nu ţinea cont de determinaţiile nemijlocit sociale, politice ale instituţionalizării sociologiei, ale cercetării de teren şi mai ales ale implicării sociale a actorilor sociologiei în viaţa socială şi politică din perioada interbelică.

Aşadar, a vorbi altfel despre Şcoala sociologică de la Bucureşti… În ce fel este „altfel” acest număr de revistă? Prin faptul că autorii implicit sau explicit sparg clişeele înrădăcinate despre diferitele aspecte ale Şcolii. Cei care au cunoştinţe minime despre Gusti şi şcoala lui monografică ştiu că acesta a cercetat satul. Este adevărat că şi Gusti se concentra pe această unitate socială de bază şi insista asupra cercetării sale complete. Dar dincolo de dezideratul Profesorului, la identificarea unui sat pentru monografie majoritatea colaboratorilor importanţi vizau de fapt cercetarea regiunii din care acesta făcea parte. Această idee este dezvoltată de reputatul sociolog al fenomenului migraţionist Dumitru Sandu, care, într-un recent articol, sesizează rădăcinile gustiste ale strategiei dezvoltării comunitare actuale.

Intervenţia socială gustistă în satul interbelic viza satul, dar încadrat într-o regiune. Această latură militantă a concepţiei gustiste este vizată de Theodora Eliza Văcărescu, dar dintr-un cu totul alt unghi de analiză. Studiind participarea studentelor şi cercetătoarelor în formaţiunile monografiste ale lui Gusti în contextul mai larg al mişcării feministe şi de femei din România, autoarea a observat că multe din ideile lui Gusti privind intervenţia socială şi ideea participării obligatorii la acestea fuseseră dezvoltate în prealabil în documentele acestor organizaţii. Se poate astfel presupune că Gusti a fost influenţat de aceste idei larg răspândite de activistele mişcărilor de femei. Această descoperire este de fapt rodul perspectivei de istorie socială, care a dus şi la demitizarea relaţiilor interne din Şcoala gustiană.

Dacă Theodora Eliza Văcărescu pune în lumină nouă statutul studentelor şi licenţiatelor din echipele monografice, atunci Sanda Golopenţia pune în evidenţă tensiuni şi conflicte din cadrul conducerii şcolii monografice, cu urmări grave nu doar în munca şi rezultatele şcolii, ci în întreaga sociologie românească, incluzând aici şi universităţile din Iaşi şi Cluj. Editarea exemplară a operei şi corespondenţei tatălui ei, Anton Golopenţia, profesoara emerită de la Brown University (SUA) deschide o dezbatere despre realităţile Şcolii gustiene, care cu tensiunile şi conflictele sale ilustrează de fapt ultimul stadiu al oricărei şcoli ştiinţifice de tip atelier.

Strâns legat de această temă a relaţiilor profesionale se înscrie şi articolul lui Dumitru Stan, care explică motivele răcirii relaţiilor dintre Dimitrie Gusti şi Petre Andrei, elevul şi urmaşul său la catedra de sociologie de la Iaşi. Aceste relaţii alterate au avut repercusiuni asupra activităţii de la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, unde în 1932-1933 Gusti a fost ministru, iar Petre Andrei subsecretar de stat, dar mai ales asupra izolării celor două catedre una de cealaltă în dauna sociologiei universitare.

Studiul despre sociologia clujeană al lui Andrei Negru, elaborată din perspectiva relaţiei ei cu Şcoala sociologică de la Bucureşti, relevă aceeaşi defecţiune de comunicare ca cea mai sus amintită. Acest fenomen a fost observat şi de clujeni şi a fost agravat de concursul nereuşit al lui Traian Herseni sprijinit de Gusti pentru ocuparea unei catedre la universitatea din Cluj. Iată, posibilitatea unei dezbateri – pornind de la aceste trei articole – despre o dilemă de ordinul sociologiei ştiinţei. Preconizarea la Bucureşti în anii ’20 a unei şcoli de tip atelier (ca cea de la Chicago) impunea construirea unei identităţi organizaţionale clare, distincte, bazată pe o teorie şi o metodologie aparte şi un lider carismatic. Prin urmare, era inevitabilă marcarea frontierelor dintre centrele sociologiei universitare. Merită însă aprofundat fenomenul izolării, pe de o parte şi a proiectelor de federalizare a cercetării din anii ’30, pe de altă parte.

O linie nouă constituie şi abordarea activităţii publicistice a membrilor Şcolii gustiene. Sociologia interbelică nu poate fi evaluată fără această contribuţie a monografiştilor. Ionuţ Butoi, autorul unei microistorii originale a activităţii lui Mircea Vulcănescu, prin evocarea unor polemici ale teoreticianului şcolii, atrage atenţia asupra acestei dimensiuni puţin frecventate. Un cu totul altfel de argument stă la baza publicării articolului Florentinei Ţone. Datorită unui interes deosebit de a se prezenta cu o monografie completă la congresul internaţional de sociologie din 1939, s-a scris mult despre monografia satului Nerej (Vrancea) şi Drăguş (Făgăraş). Mai puţin, însă, despre cea din Fundul Moldovei (Câmpul Lung). În cadrul unei evaluări a contribuţiei monografiei la descrierea stării de sănătate a satului Fundul Moldovei, realizată pentru prima oară de Florentina Ţone, aceasta se focalizează pe munca echipei monografice sprijinită de un grup de medici conduşi de profesorul Francisc Rainer.

Dacă articolul Florentinei Ţone aduce bogăţia faptelor empirice (adeseori zguduitoare) adunate de monografiştii lui Gusti, studiul lui Ion Matei Costinescu abordează demersul Gusti dintr-o perspectivă teoretică, şi anume locul acestei mişcări intelectuale în strategia construirii culturii naţionale în contextul crizei modernităţii din epoca sa. Intervenţia lui Costinescu este cu atât mai lăudabilă cu cât sunt rare contextulizările teoretice ale şcolii gustiene.

Lărgind sfera dezbaterii Şcolii gustiene dincolo de cadrul ei interbelic obişnuit, am abordat în ultimul studiu al acestei culegeri problema reabilitării şcolii şi a sociologiei, atrăgând atenţia asupra unor mituri construite în anii ’60, care dăinuie şi în prezent. Încerc să demonstrez că maniera în care a fost repornită, a influenţat nefavorabil şi sociologia din deceniile ulterioare ale secolului XX.

Numărul consacrat şcolii gustiene beneficiază de o rubrică de documente şi una de recenzii. În prima apare pentru prima dată corespondenţa lui Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu, doi marcanţi exponenţi ai şcolii gustiene, aducând informaţii de maximă importanţă în lămurirea unor aspecte importante ale şcolii din anii ’30. În rubrica de recenzii Ionuţ Butoi, Alina Juravle, Cristina Moraru, Sebastian Năstuţă, Daniel Şandru şi Enache Tuşa scriu despre publicaţii recente legate de istoria sociologiei şi istoria ţărănimii. Articolele, fireşte, nu acoperă întregul domeniu al perspectivei de istorie socială a şcolii, culegerea de faţă fiind o mostră din ceea ce poate să fie întregul. Mai mult decât atât, abordarea de istorie socială înseamnă o atitudine de experimentalist care încearcă unghiuri de apropiere neconvenţionale, neuzuale, neobişnuite ale subiectului de cercetat.

Şi un ultim avertisment către cititor. Fotografiile înserate în acest număr de revistă nu ilustrează articolele în care sunt plasate, ci întregul număr consacrat Şcolii gustiene. Pozele reprezintă, deci, un al doilea discurs vizual despre şcoală. Astfel cititorul care răsfoieşte revista va observa în primul rând un grup de tineri exuberanţi care îl înconjoară pe Dimitrie Gusti. E lumea monografiei sociologice, care ocupă primele 50 de pagini. Cea de-a doua parte a revistei este ilustrată cu fotografii ale echipelor regale, studenţi şi echipe ale Serviciului Social care sub conducerea lui Gusti şi sub egida lui Carol II lucrează pentru ridicarea satului. Cititorul poate observa de la prima copertă prin cele 100 de pagini şi până la ultima copertă evoluţia unei mişcări din jurul lui Dimitrie Gusti, începută în anii ’20 de la cercetarea voluntară la intervenţia socială regală, aproape militarizată la sfârşitul anilor ’30. Este istoria ilustrată a supravieţuirii unui vast plan de cercetare şi asistenţă rurală, în condiţii diferite de la contexte democratice la cel autoritar. Acest număr alternativ este ca atare un pas nu spre consacrarea Şcolii gustiene, ci spre înţelegerea relaţiei intelectualitate-societate interbelică prin analiza de istorie socială a unei şcoli sociologice.