DESPRE „UN ALIAT UITAT”
ADRIAN DINU RACHIERU
În „gaşca gustiştilor”, păstorită cu entuziasm de profesorul Zoltan Rostás, s-a înscris şi diplomatul Salamon Marton Laszlo, cel care ne-a oferit, recent, un prob studiu consacrat relaţiilor româno-maghiare în sociologia interbelică. Volumul d-lui Salamon (Un aliat uitat, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014), dincolo de meritele comparatismului, cercetând, în oglindă, o reprocitate asimetrică, depăşeşte şi o viziune restrictivă, aşezând în rama unui proces central-est-european mişcarea sociologică de la noi. Evident, D. Gusti a fost un inovator de paradigmă şi cooperativa G., cravaşată de neobositul Z. Rostás, are meritul de a fi subliniat, prin cercetări acribioase, rolul „desantului gustian”. Temeinic documentat, explorând arhivele, dl. Salamon evidenţiază laborios relaţiile studenţimii maghiare din Cluj, grupată în jurul revistei Erdélyi Fiatalok (Tinerii Ardeleni), apărută în ianuarie 1930, cu gustiştii, investigând raporturile lor efective, fără a accepta ipoteza unidirecţionalităţii. Construind, prin vocea tineretului, „drumul către dăinuire”, noua generaţie, profund diferită, minoritară acum în spaţiul României Mari va alege, benefic, soluţia colaborării. „Descoperit” în 1933, de către Béla Jancsó, Gusti a fost, la rându-i, „un susţinător hotărât” (cum se mărturisea, epistolar, lui Zoltán Bálint, în 1937) al intensificării acestor relaţii. Precursoriatul sociografic, receptarea revistei, apariţia Caietelor săteşti, conflictele interne, polemicile şi tendinţele centrifuge sunt meticulos analizate, luminând aspecte necunoscute. Cele 47 de numere ale publicaţiei, acoperind intervalul 1930-1940, oglindesc fluctuaţiile şi temperatura acestor legături, mijlocite de „cei cinci” (O. Neamţu, A. Golopenţia, M. Pop, Tr. Herseni, Gh. Retegan), văzuţi ca „agenţi ai colaborării”, încurajând, prin ethosul sătesc, contactul cu realitatea. Pe bună dreptate, Imre Banyai, în Korunk (1936), îi numise pe gustişti „fanatici ai realităţii”. Iar József Venczel a fost considerat „cel mai important discipol maghiar al lui D. Gusti”, dl. Salamon insistând asupra personalităţii monografistului (la Unguraş şi Gârbău).
Subliniind, repetat, că nu e vorba de o simplă influenţare unidirecţională, că „etica colaborării” favoriza tocmai posibilităţile de integrare, nicidecum revizionismele în clocot, exegetul notează că activitatea Tinerilor Ardeleni a suportat, paradoxal, acuze din toate direcţiile, fiind suspectată, deopotrivă, de iredentism, dar şi de colaboraţionism. Aducând la lumină un aliat mai puţin cunoscut, chiar „uitat”, dl. Martin Ladislau Salamon are şi meritul (uriaş!) de a analiza, cu rigoare, pentru prima dată (pentru publicul de limbă română), o interacţiune tinerească, cu suport ştiinţific, credibil, descoperind metoda monografiei sociologice (ca „atelier viu”); şi înţelegând că ea ar putea rodi şi în alte culturi, slujind cercetării şi ridicării satului transilvan, identificând problemele reale şi angajându-se, ca serviciu ştiinţific, la crearea unei noi realităţi, părăsind „nisipurile mişcătoare ale politicii”, cum avertiza József Venczel. Ceea ce, din fericire, chiar s-a întâmplat. Din perspectiva istoriei sociale, autorul evidenţiază, etapizat, astfel de similitudini şi diferenţe, inventariind rezultatele şi eşecurile, pensând nuanţele originale. Şi observând că şcoala gustiană, inevitabil eterogenă, tolerând diversitatea, pusă în serviciul naţiunii s-a dovedit, prin contagiune, supranaţională, rezonând noului ethos.
A se vedea si:
Lasă un răspuns