extras din Mihăilescu Ioan, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Ed. Curtea Veche, 2007
— Pentru cã tot timpul ne-am întors spre trecut, acum realizez cã eu am „descoperit“ Școala gustianã în cu totul alt context decât sociologii generației mele: nu am fost studentul și apoi asistentul lui Stahl, ci doar un împãtimit al istoriei orale în anii ’80. În schimb dumneavoastrã, reprezentanții aceleiași generații, ai generației mai vârstnice, ați fost în anii ’60–’70 studenți ai lui Stahl și ai altor gustiști. Totuși, ați avut aceastã intrare în sociologie, pe de o parte cu bagajul de proveniențã gustistã mai mult sau mai puțin conștientizat, și/sau cu literatura de sociologie din strãinãtate. Adicã douã lucruri care nu știu dacã au fost foarte bine asimilate: tradiția iluministã, chiar de inginerie socialã a gustiștilor și influența sociologiei moderne, critice. În aceastã atmosferã ați devenit dumneavoastrã student și dupã aceea asistent la Sociologie.
— Cred cã urmașii lui Gusti, în primul rând Henri H. Stahl, ne-au marcat foarte mult generația noastrã. Mulți ne și datorãm configurația profesionalã modului în care am lucrat cu vechii membri ai Școlii de la București. Este adevãrat cã noi asimilam douã surse teoretice oarecum contradictorii: pragmatismul american, care era foarte vizibil în anii ’60–’70, și ingineria socialã. Contrar a ceea ce poate sã fie percepția generațiilor mai tinere, se citea foarte mult atunci din literatura sociologicã americanã, se citea consistent, pentru cã nu aveam alte mijloace de petrecere a timpului decât biblioteca și studiile; nu erau tentațiile care existã în prezent, încât timpul pentru lecturã era foarte mare. Cei din generația mea suntem marcați de aceastã dilemã, pe de o parte vocația ingineriei sociale care provenea din Școala Gusti și pe care profesorul Stahl ne-a dezvoltat-o, fiindcã a fost un foarte bun avocat, pe de altã parte pragmatismul sociologiei cantitative americane care avea o altã direcție de dezvoltare. Cred cã și în prezent mulți dintre noi sunt marcați de aceastã dilemã. Încã o datã, o anumitã deziluzie pe care o trãiește generația mea în raport cu utilitatea socialã a sociologiei provine din modul în care am fost socializați profesional în direcția unei inginerii sociale foarte active, pe care am crezut cã socialismul nu o acceptã pentru cã acesta își era autosuficient și nu mai avea nevoie de sfaturile sociologilor. Așa se explicã de ce sociologia a fost redusã, diminuatã, aproape de dispariție dupã 1977, pentru cã rolul ei social era practic nesemnificativ.
La începutul activitãții lui politice ca șef al partidului și statului, Ceaușescu a avut nevoie de sociologie și a pedalat pe sociologie pentru cã aceasta a fost un mijloc de legitimare. El venea fãrã legitimitate și sociologia i-a dat un mijloc de legitimare. În momentul în care a ajuns stãpân pe situație, în situația în care regimul comunist nu mai avea nevoie de forțe de legitimare, pentru cã se legitima prin însãși existența lui, sociologia a devenit un lucru inutil. Iar dacã mai pretindea sã mai facã și criticã socialã devenea și un lucru periculos din punct de vedere social, și este foarte explicabil ca mecanism instituțional statal de ce sociologia, psihologia, antropologia au fost marginalizate, pânã aproape de eliminare. În ciuda acestor experiențe, noi am rãmas cu iluzia cã, dacã se schimbã regimul politic, sociologia va redeveni utilã și va fi unul dintre principalele instrumente de reconstrucție socialã. Lucrurile nu s-au potrivit cu așteptãrile noastre și tot aceasta este și diferența fațã de generația mai tânãrã, care nu s-a lãsat contaminatã de iluziile unei inginerii sociale de mare forțã, de mare amploare. Din perspectiva rolului social important pe care noi credeam cã îl are sociologia, am refãcut Institutul Social Român. Dar institutul nu poate avea nici pe departe funcționalitatea pe care o avea înainte, pentru cã întreg contextul social este diferit, nu mai existã aceleași așteptãri fațã de sociologie. Putem sã producem noi în cadrul Institutului Social Român nu știu câte tone de lucrãri valoroase, impactul social nu va mai fi nici pe departe cel care a fost. Între timp au apãrut alte mijloace, fie de legitimare, fie de pseudo-fundamentare a unor decizii politice, în care sociologul nu are mare rol de jucat și aceasta s-a asociat și cu faptul cã mulți politicieni se considerã, prin simplul fapt cã trãiesc în societate, inițiați în domeniul sociologiei și cred cã sociologul nu are mare lucru sã le mai spunã, cã știu ei mai bine ce au de fãcut.
Cred cã mai este o chestiune interesantã, cu care intrãm în zona rostului intelectualului sau rostului specialistului. În societate, cine trebuie sã conducã? Un om ales de comunitate sau un specialist care cunoaște comunitatea? În toate sistemele democratice prima vioarã este politicianul. El este legitimat prin faptul cã este ales. Nu se pune problema ca o societate sau o comunitate sã fie la cheremul proiectelor specialistului. Adicã, ce vreau sã spun, mai scurt, existã o raționalitate a specialistului și una a comunitãții. Specialistul, dupã cunoș- tințele sale, calculele sale, poate sã spunã ce este bine pentru o anumitã comunitate, dar dacã nu are acceptul populației, al comunitãții, demersul sãu nu are nicio valoare, oricât de rațional ar fi. Important este cã situația intelectualului este ingratã, a specialistului tot așa, în sensul cã, dacã are prea multã putere, poate sã desconsidere interesul sau suportabilitatea populației, iar dacã nu are, se crede inutil.
Eu cred cã aici avem de-a face cu o problemã de fundament al democrației. Sigur cã democrația este unul din sistemele politice cele mai acceptabile. Pânã când n-o sã se inventeze altul mai bun, trebuie sã mergem cu el înainte. Democrația are însã și ea multe defecte, multe limitãri. Se pare cã pe mãsurã ce îmbãtrânesc societãțile, aceste deficiențe ale sistemelor democratice, parlamentare, elective devin tot mai vizibile. Avem pe de o parte un sistem electiv, alegerile depind de voința popularã. Aceastã voințã popularã nu este așa cum și-o imagineazã unii, un tot conturat, bine configurat. Ea este de fapt un paralelogram de forțe care rezultã din mii și milioane de interese de grupuri de așteptãri, încât succesul în alegeri depinde de gradul de popularitate, de impactul candidatului asupra electorilor. Specialistul nu are aceeași sensibilitate sau sensitivitate la așteptãrile populare, pentru cã el își face proiectele în funcție de raționalitatea științificã, sau de propriile lui utopii și de propriile lui perspective.
Adevãrul este cã de multe ori — am avut probe destule în istorie — intelectualii construiesc utopii frumoase, atractive, dar care nu se potrivesc nici pe departe cu așteptãrile populare. Acum, sistemele democratice mai înțelepte reușesc, mãcar în perioada dintre douã alegeri, sã facã apel la specialiști, sã utilizeze specialiști. Și atunci când au dificultãți, mai ales în problemele complicate, tehnice, nu lasã simplii politicieni amatori sã se ocupe de ele. În cazul marilor companii, patronul numește un director general, un manager care este specialist. Cã directorul general devine și el coacționar sau coproprietar, aceasta este altã treabã. În orice caz, se simte nevoia ca la un moment dat sã intervinã specialiștii. Deci sistemele democratice, oricât ar fi ele de populiste, nu se pot baza doar pe așteptãrile, pe feeling-ul popular, pentru cã sunt probleme care nu pot fi rezolvate la nivelul simțului comun De cele mai multe ori electoratul gândește pe termen scurt. Așteptãrile lui sunt pe termen relativ scurt, iar problemele care nu se rezolvã se pot acumula și se pot întoarce împotriva propriului electorat. Plus cã electoratul întotdeauna este local, iar problemele sociale sunt mult mai complexe.
Pentru a vedea aspectele dilematice ale raportului dintre politician și specialist, am sã mã refer la un exemplu concret. În 1990 a intervenit imediat discuția ce fel de trecere sã se facã de la socialism la altceva. Acel altceva nu era decât capitalismul, pentru cã un alt model de organizare economicã și socialã nu exista. Și nimeni nu și-a pus niciodatã întrebarea cã s-ar putea face tranziția spre altceva decât capitalism. Deci tranziția spre economia de piațã și capitalism era ca un dat, ca o fatalitate istoricã. Au fost dezbateri foarte mari în legãturã cu terapia lentã sau terapia de șoc. Când se face o evaluare la 16–17 ani de la evenimente vom vedea cã ambele tipuri de terapii au avut meritele și defectele lor. Un lucru însã trebuie remarcat, cã, la noi în țarã, terapia mai lentã era în concordanțã cu așteptãrile populare. Dovadã și succesul în alegeri a celor care au practicat o ase- menea terapie lentã, pentru cã dacã era în neconcordanțã cu așteptãrile populare, ea putea sã fie sancționatã la alegeri, încât regimurile politice care au fost în perioada primilor șase–șapte ani dupã ’89 au fost un rãspuns la ceea ce politicianul simțea cã ar corespunde cel mai bine unei aderențe populare cât mai largi.
Cã aceastã terapie lentã, cu amânarea privatizãrilor, cu subvenționarea unor companii, a unor firme deficitare se rãsfrângea negativ peste câțiva ani asupra acelorași electori, acest fapt nu era de atât de mare interes, pentru cã nu era o problemã imediatã. Tot ce nu este cu scadențã imediatã nu intereseazã pe electori, chiar dacã am gãsi niște intelectuali, niște specialiști foarte persuasivi, care sã convingã electorii cã este spre binele lor sã se facã anumite sacrificii, cã vor exista nemulțumiri sociale, dar cã dupã o perioadã de timp o sã fie bine. Niciun politician nu-și ia un asemenea risc. „De când mã știu, totdeauna fãceam sacrificii pentru generația copiilor și nepoților.“ Hai sã fim serioși, fiecare vrea acum sã fie bine sau suportabil.
Vedeți un exemplu concret. Economiștii, finanțiștii atrag atenția cã dupã intrarea în Uniunea Europeanã vor exista presiuni mari asupra creșterilor de salarii, mai ales în sectorul bugetar, și fiindcã aceste creșteri salariale pe perioadã scurtã nu sunt susținute de o creștere corespunzãtoare a productivitãții muncii, o sã declanșãm un nou proces inflaționist care poate sã aibã consecințe negative asupra țãrii. Dar nimeni, niciun sindicat — și sindicatele sunt parteneri foarte serioși în alegeri — nu va spune cã acceptã o creștere mai micã sau o stagnare a salariilor, pentru a nu produce inflație peste patru–cinci ani. Pentru cã interesele lor, și e normal sã fie așa, ale oricãrui consumator, sunt legate de ce venituri am azi, sãptãmâna aceasta, din ce trãiesc, din ce îmi acopãr cheltuielile. Încât, oricât de solide ar fi argumentele pe care le pot aduce specialiștii în aceastã situație, ele vor avea un ecou slab sau deloc. Deci soarta specialistului poate sã fie ingratã. Uneori este ingratã pentru cã ideile lui sunt foarte utopice și nu se potrivesc cu realitãțile sociale, iar alteori, chiar dacã este foarte pragmatic, foarte realist, formulãrile, ideile sau mãsurile pe care le propune specialistul contravin interesului imediat al masei de electori, care va sancționa pe politicienii ce vor lua mãsuri ascultând de specialiști. Încât eu cred cã mereu specialistul va trãi aceastã dramã a inutilitãții și amãrãciunea cã nu a fost ascultat, cã nu a fost bãgat în seamã când trebuia, cã dacã s-ar fi fãcut cum zicea el, lucrurile n-ar fi fost așa.
Undeva trebuie sã ajungem la concluzia cã specialistul n-are încotro, decât sã joace un rol care i se conferã în câmpul social, un rol precis, pus între anumite limite, în care el poate sã adauge o anumitã plusvaloare la cunoașterea deja existentã. Cred cã specialistul se înșalã dacã așteaptã mai mult decât este capabilã societatea sã asimileze din partea lui.
— Am impresia cã cei care au început munca dupã 1965 aveau proiecte utopice (la fel ca Școala Gusti de altfel) cu multe insatisfacții inerente. Nu este vorba neapãrat de neglijarea factorului timp, ci de supradimensionarea menirii sociologiei. La început, în studenția mea de la Cluj, am avut impresia cã sociologii, dat fiind patronajul lui Miron Constantinescu, sunt siguri de faptul cã vor avea un impact foarte mare. Pe urmã am constatat și eu cã așteptãrile puterii fatã de sociologi erau sensibil diferite, și înainte de toate cã puterea voia ca aceștia sã funcționeze ca o anexã propagandisticã deghizatã. Unii au acceptat aceastã situație fãrã comentarii, alții mai greu. Un coleg ajuns sociolog într-o mare unitate siderurgicã povestea cu amãrãciune cã atunci când în întreprindere poluarea devenise alarmantã, cu consecința evidentã a creșterii numãrului de îmbolnãviri în rândul muncitorilor, în consiliul de conducere directorul general a întrebat cât costã concediile medicale ale muncitorilor bolnavi, apoi s-a interesat de prețul electrofiltrelor necesare, și fiindcã prețul filtrelor a fost sensibil mai mare, directorul a considerat discuția încheiatã… Spre marea dezamãgire a sociologului meu.
— Deci, dupã cum ați constatat și dumneavoastrã, sociologia a demarat în România cu o anumitã încãrcãturã iluministã, și a fost ulterior îmbogãțitã cu tehnici pragmatice și confruntatã din plin cu realitatea socialistã consolidatã a lui Ceaușescu. Problema este cã, cu acest bagaj de percepții, cu acest sentiment s-a maturizat sociologia și a intrat în democrație. Ați pomenit de experiența Școlii Gusti în domeniul ingineriei sociale care este lãudabilã, dar pe care trebuie s-o punem în contextul ei istoric real. Gusti și ceilalți asociați, pentru cã era o întreagã grupare de oameni de valoare intelectualã și cu impact social foarte mare, au avut succes cu mãsurile de inginerie socialã din pãcate în timpul unui regim totalitar și s-a folosit de pârghiile unui regim totalitar.
Într-un context cum este cel actual, vechea lege a serviciului social, care nu-i o lege proastã și a fost folositã și în alte țãri (Danemarca, Germania), ar putea fi perceputã ca o lege antidemocratã. Deci, ca sã poți face inginerie socialã, ori ai un monarh luminat, cum a fost în Germania, Austria, Franța care plecau urechea la ce spuneau Rousseau, Voltaire sau alții, ori ai prin propria formație o anumitã sensibilitate fațã de problematica socialã. În exemplul pe care mi l-ați dat s-au înfruntat douã logici: o logicã a socialului, a protecției individului, folosind un limbaj mai actual, și logica foarte concretã a întreprinzãtorului, fie cã el era capitalist sau era socialist, a întreprinzãtorului care discuta în termeni de costuri. Deci, judecând în termeni de costuri pe termen scurt, era normal cã asistența medicalã costa mai puțin decât sistemele antipoluare. Și vedeți cã aceastã logicã s-a repetat și dupã 1990, pentru cã logica întreprinzãtorului nu poate fi logica socialã, logica lui este sã-și creascã, sã-și maximizeze profitul. Cã aceastã maximizare a profitului se poate face pe seama mediului sau pe seama sãnãtãții lucrãtorilor, pe el îl intereseazã mai puțin, ba uneori își gãsește aliați chiar între lucrãtori, atât timp cât aceștia au venituri acceptabile.
Cazul de la Roșia Montana. O întreagã publicitate, foarte abil fãcutã, cu mijloace de manipulare în care sunt puși localnicii sã insiste pentru deschiderea exploatãrilor de aur de acolo, deși problema este foarte disputatã. Se pare cã impactul ecologic va fi foarte puternic și negativ asupra lor și asupra copiilor și nepoților lor. Dar logica momentului primeazã asupra logicii de lungã duratã. Și totuși, în ciuda avertismentelor specialiștilor, legile productiviste care urmãresc maximizarea profitului, dupã care se orienteazã toate firmele, fie capitaliste, fie mai puțin capitaliste, împiedicã adoptarea unor mãsuri majore antipoluare, încât uneori ai impresia cã lumea a înnebunit. Dacã știi cã mergi la catastrofã de ce continui sã mergi pe acel drum? Pentru cã noi suntem sclavii intereselor momentului.
Într-un poem de Kavafis un bãtrân este întrebat de ce planteazã un nuc. Nucul are o perioadã lungã de vegetație, pânã când crește și pânã când face roade trece mult timp. Era evident cã bãtrânul respectiv nu mai apuca sã trãiascã sã mãnânce nuci din nucul respectiv. „Nu îl pun pentru mine, îl pun pentru nepoții mei“, a rãspuns bãtrânul. Or pe noi, în frenezia maximalistã din societatea modernã, alimentatã și prin mijloace de comunicare în masã și prin tot felul de presiuni psihologice publicitare, nu ne mai intereseazã cum o sã trãiascã nepotul meu. La nivel individual da, suntem foarte preocupați ce facem cu copiii, ce facem cu nepoții, sã le asigurãm un viitor cât mai sigur, cât mai bun, dar nu existã nicio preocupare colectivã fie pentru protecția mediului, fie pentru protecția sãnãtãții publice. Și nu ne putem plânge prea mult, pentru cã suntem coautori, suntem complici la ceea ce se face.
Inclusiv sociologul. Pentru cã dacã un sociolog, acela pe care mi l-ați amintit, susține o idee care întreprinzãtorului, deci celui care deține banii — cã acela hotãrãște —, i se pare absurdã sau neproductivã, oricât ar fi el de convingãtor și de bine documentat, nu va avea nicio șansã de izbândã. Și atunci, din nou va trãi un sentiment de decepție, sau va povesti nepoților lui „i-am avertizat eu, am spus eu cã o sã se-ntâmple așa și nu m-au ascultat“. Acestea sunt satisfacții de senectute, sã te lauzi în fața urmașilor cât de deștept ai fost tu și cum ceilalți n-au fost de acord cu tine.
— Este totuși un fapt tulburãtor sã te gândești cã generația celor care și-au început activitatea înainte de Primul Rãzboi Mondial și s-au trezit dupã realizarea României Mari într-o altã lume erau tot atât de debusolați ca și noi. Dupã revoluție s-a vehiculat foarte mult aceastã idee a tranziției, și s-a observat cã la urma urmei începutul primei perioade interbelice a fost o tranziție traumatizantã, cu mult mai multe cataclisme decât cele de acum. Ca atare cred cã sentimentul de insatisfacție al generației noastre de sociologi este mult exagerat. Dacã luãm generația și o examinãm pe indivizi s-ar putea sã constatãm cã într-o lume normalã mulți dintre ei n-ar fi ajuns sociologi, ar fi fãcut altceva. Probabil și aici se pune problema modului de recrutare a sociologilor, a selecției, a promovãrii, din perioada anilor ’60–’70, care pânã la urmã a continuat și dupã revoluție, fiindcã nu putea sã nu continue. Cine a fost doctor în anii ’80 nu avea altceva de fãcut decât sã facã doctoranzi care deveneau apoi doctori, și așa mai departe. De ce spun treaba aceasta? Pentru cã și în anii ’60 și în anii ’20–’30 a funcționat un anumit mecanism de recrutare. Dar aș zice cã primul a fost mult mai normal, mai natural, lipsit de conotații politice. Între Vulcãnescu, Stahl, Herseni, erau diferențe extraordinar de mari de interese politice sau de viziuni, dar toți erau promovați. În anii ’60–’70 deja nu putem sã negãm, selecția era fãcutã de însuși sistemul care pe unii îi sprijinea, iar altora le ridica în cale diverse stavile. Oare aceastã dimensiune a modului de selecție și de promovare nu și-a pus amprenta asupra sentimentului sociologiei de azi? Nu știu dacã ați observat aceastã chestiune sau dacã v-ați gândit la ea…
— Cred cã în anii 1967–’68 s-a schimbat oarecum sistemul de admitere în învãțãmânt, de selecție a candidaților. Sistemul a devenit mult mai democrat. Desigur cã și în continuare sistemul a asimilat și mãcar a sprijinit sau încurajat pe cei care erau convenabili din punct de vedere al logicii funcționãrii sistemului socialist. Cu tot spiritul critic al generației noastre nu putem sã spunem cã noi nu suntem produsele acelui regim și ar fi absurd sã afirmãm cã modul în care am fost socializați nu ne-a marcat. Deci, sociologii formați în perioada anilor 1960–’70 provin dintr-un anumit context cultural. Mi-aduc aminte cã în 1990, în avalanșa de dezbateri cu privire la ce trebuie fãcut, ce trebuie schimbat, ce model sã urmãm, mulți nu știau ce trebuie fãcut, pentru cã nu aveau altã informație decât cea a propriilor vieți trãite sau cea despre perioada interbelicã. Pentru foarte mulți refugiul a fost în trecut.
Imediat au apãrut niște scindãri. Unii mai cosmopoliți, care veneau cu modele americane și vest-europene și unii care invocau tradiția, dar de fapt era și o nostalgie a tinereții, pentru cã pentru mulți perioada 1965–’75 a fost relativ o perioadã fastã, de oarecare deschidere culturalã. Se putea cumpãra presã strãinã la librãrii, cãrțile din strãinãtate se puteau cumpãra din librãrii, bibliotecile comandau cãrți de ultimã apariție, deci nu era o mare dificultate sã te informezi. Unii colegi se refereau la aceastã perioadã fastã a vieții lor și au încercat sã o reproducã în perioada de dupã ’90. Și aici au apãrut imediat clivaje între generația tânãrã și generația vârstnicã. Generația tânãrã era scepticã sau chiar foarte bãnuitoare cu experiențele trecutului, chiar dacã ele erau împachetate frumos. Cei tineri nu aveau niciun fel de ancorã în trecut, fie în trecutul mai apropiat din anii ’60–’70, fie în trecutul mai îndepãrtat pe care unii îl știau de la pãrinții și de la bunicii lor. Cred cã aceasta explicã și în prezent unele clivaje între generații, deși mulți din generația vârstnicã s-au occidentalizat acum și nu mai sunt atât de ancorați în trecut. Referințele principale la un trecut glorios nu au dispãrut complet. Avem încã un curent paseist, uneori de nuanțe naționaliste, de revigorare a unui trecut înfrumusețat. Nu se ține seama de faptul cã acest trecut n-a fost nici el atât de frumos, atât de fericit, atât de echilibrat și democratic cum ni-l imaginãm, dar este în firea omului sã-și exagereze trãirile tinereții sau sã idealizeze trecutul.
Cred cã la modul de selecție din anii ’60–’70 s-a adãugat, nu pot sã spun precis de unde a apãrut, și o anumitã aroganțã intelectualã. Adevãrul este cã, paradoxal, în acea perioadã în care la conducere era clasa muncitoare, intelectualitatea beneficia de un statut social mai ridicat decât în prezent. Atunci a apãrut o așa-numitã aroganțã a intelectualului creator, a specialistului. Aceastã aroganța trebuie însã ponderatã. Noi, ca specialiști, știm cã în științele sociale nu existã un singur adevãr, cã adevãrul este de fapt o sumã de adevãruri subiective, sinteza cea mai bogatã a unor adevãruri parțiale. Pentru directorul de fabricã era un criteriu clar: cât mã costã una, cât mã costã cealaltã. Deci nu mergea cu nuanțe, cu diversitate de puncte de vedere, pentru cã trebuie sã recunoaștem cã sociologul, oricât ar încerca el sã fie obiectiv, își proiecteazã totuși propriile lui deziderate. El poate sã devinã conștient, sã încerce sã-și limiteze subiectivitatea, dar nu va reuși s-o elimine niciodatã.
În 1990 a fost o întreagã discuție cu moneda româneascã, în care s-au implicat și specialiști din afara țãrii. Opțiunile oferite erau contradictorii. Pânã la urmã politicianul rãmânea derutat cu privire la ce politicã monetarã sã adopte în fața divergenței de puncte de vedere. „Fac ce știu sã-mi rezolv treburile de mâine și de sãptãmâna viitoare, las povestea asta cu reașezarea monedei, cu convertirea în aur a leului, pentru cã nu sunt probleme pentru mine.“
— Da, este foarte interesant felul în care o comunitate științificã trece dintr-un regim în altul. În cazul nostru trecerea a fost aș zice ușoarã, în sensul cã nu a implicat agresiuni și cataclisme foarte mari. Cu excepția câtorva directori și institute care n-au mai fãcut sociologie — ca spre pildã Institutul de cercetãri ale problemelor tineretului — majoritatea au continuat sã o practice. Foarte puține au fost și cadrele didactice contestate de studenți, iar puținii eliminați au trecut la universitãți particulare. Cu atât mai greu îmi explic aceastã insatisfacție destul de pronunțatã a celor ajunși în grupul sociologilor, n-aș zice oficiali, dar în orice caz vizibili în continuare, care au azi în jur de 60 de ani. Cum se explicã tendința unora de a-și generaliza insatisfacția, proiectând-o pe sociologia româneascã în ansamblul ei? Pe dumneavoastrã nu v-am auzit niciodatã cã ați avea probleme de legitimare, vã vedeți de treabã, scrieți cãrți și studii și nu vã lamentați.
— O sã încerc o posibilã explicație, apelând la unele aspecte de ordin psihologic. În general sociologul are prin formație o atitudine criticã și pentru cã nu se împlinește ceea ce zice el, trãiește un sentiment general, profesional, de insatisfacție. Deși apar multe diferențe individuale, în general insatisfacția apare la persoanele care nu au obținut pe scara ierarhiei sociale maximum din ce puteau sã obținã. Cred cã aici e o problemã personalã legatã de modul în care un individ asimileazã propria experiențã de viațã și cred cã, folosind o expresie neștiințificã, unii știu sã îmbãtrâneascã frumos, iar alții nu știu sã îmbãtrâneascã frumos.
Dupã mine, trecerea anilor trebuie sã fie o acumulare de experiențe și de înțelepciune. Înțelepciunea înseamnã nu sã cazi într-un relativism extrem, deșertãciune, deșertãciune, deșertãciune sunt toate, ci sã încerci sã privești lucrurile cu o anumitã detașare pe care ți-o dã propria experiențã de viațã. Iar mulțumirea fațã de propriul statut social, fațã de propria bunãstare materialã, fațã de propria evoluție profesionalã cred cã este o dovadã de înțelepciune.
Important este ca eu sã simt cã am fãcut tot ceea ce depindea de mine. Cã nu s-au împlinit toate, cã m-am poticnit, cã mi s-au pus obstacole, am conștiința împãcatã cã mi-am curãțat sufletul, am zis ceea ce aveam de zis, deci am fost onest și corect fațã de mine însumi. E normal ca producția mea științificã, ideile mele sã nu se poatã aplica sau sã nu aibã impact decât într-o foarte micã mãsurã. De aici nu trebuie sã fac o dramã. Într-o lume foarte diversã, cu o producție intelectualã foarte diversã, cu personalitãți foarte diverse este normal ca societatea sã nu selecteze decât anumite fragmente.
Deci eu cred cã insatisfacția personalã și uneori înverșunatã pe care o trãiesc unii provine din faptul cã au rãmas cu niște ambiții profesionale neîmplinite sau aparent neîmplinite, pentru cã priviți din afarã ei sunt oameni bine realizați, cu rafturi întregi de bibliotecã scrise de ei, cu o impresie bunã, cu o imagine bunã în lumea profesionalã. Atunci ce ar trebui sã mai ai, sã-ți mai fi dat viața, ca sã fii mulțumit? Eu cred cã acele persoane care au fost încercate de viațã, fie printr-un mare necaz, fie printr-o boalã sau alte probleme dificile, dobândesc fațã de alții, care nu au fost confruntați cu aceleași probleme, o dozã de acceptare, de mulțumire, de împãcare cu propria situație, cu propriul destin, deci nu un fatalism ci o satisfacție care vine de fapt din bogãția trãirii interioare și nu din onoruri sau din satisfacțiile materiale pe care ți le poate permite o poziție socialã.
Eu de multe ori, când sunt întrebat: „Se apropie ziua ta, ce sã-ți fac cadou?“, rãspund: „Nimic.“ „Da’ totuși ce ți-ar lipsi?“ „Nimic“, rãspund eu. Și nu mint, pentru cã simt cã am de toate și de fapt poți trãi bine și fericit cu foarte puțin. Dacã trãiești în tine, dacã trãiești mereu uitându-te la alții, gelozindu-i, invidiindu-i ești nefericit. Pe mine nu mã deranjeazã cã în zona în care locuiesc eu își fac unii niște case de zece ori mai mari decât a mea. Bravo, bine cã pot. Aceasta e o atitudine, și o altã atitudine ar fi sã mã întreb: „De unde are, dar de ce face, de ce-a furat, cum a furat?“ Deci cred cã e o problemã mai mult de psihologie individualã și ați prins în cele câteva exemple pe care le-ați dat o atitudine de fapt de neînțeles. Nici eu nu-mi înțeleg unii colegi de-ai mei de ce sunt nemulțumiți și mereu puși pe reproșuri, pe a da replica celor din jur, pentru cã de fapt au fost niște rãsfãțați ai soartei.
Dacã comparãm România cu Germania democratã, tranziția din România a fost foarte ușor de suportat. În Germania democratã a fost o situație specialã, acolo nimeni nu a mai fãcut carierã universitarã dacã a fost profesor la universitate înainte de anul 1989. Or la noi, inclusiv oameni care au fost la „Ștefan Gheorghiu“, au fost primiți la universitate în primii ani, în ’90–’91, au ajuns pe posturi mari, au avansat foarte repede, au atins maximumul carierei profesionale, au ajuns conducãtori de doctorat. Nu i-a împiedicat nimeni sã publice ce-au vrut, cât au vrut, unde au vrut. Deci dacã privim cu detașare și cu un anumit sentiment al deșertãciunii, atitudinea lor nu este explicabilã. Ar trebui sã fie mul- țumiți, la nivel strict individual.
Avem de a face cu multitudine de reacții individuale, care nu se confundã cu reacțiile instituționale, cele exprimate de comunitatea sociologilor. Trebuie sã fac remarca cã o anumitã comunitate a sociologilor exista înainte de ’89, când eram puțini, ne cunoșteam aproape toți între noi, ne întâl- neam, comunicam. În prezent este o comunicare pur simbolicã, chiar dacã formal unii sunt înscriși în asociația sociologilor nu putem spune cã asociația sociologilor formeazã o comunitate profesionalã. Nici nu ne cunoaștem, nici nu comunicãm între noi, nu avem decât o filiație pur profesionalã și oarecum corporatistã, ca sã apãrãm profesia de sociolog. Interesul corporatist este singurul care ne leagã. În rest, diversitatea ideologicã, politicã, culturalã, naționalã este foarte mare, încât nu se mai poate vorbi de o comunitate pentru cã, din pãcate, noi nu suntem capabili, cum era Gusti, sã adune în aceeași echipã oameni de orientare socialistã, liberalã, legionarã, sã-i facã sã se înțeleagã bine între ei și sã nu-și scoatã ochii unul altuia. La noi acum, când apar divergențe de ordin ideologic acestea devin foarte vizibile pentru cã sunt folosite și în argumentația profesionalã.
— M-am gândit de fapt cã sociologia a trecut chiar din anii ’30 prin niște zguduiri succesive. În 1932–’34 se zbate într-o crizã de identitate, în 1939, cu suspendarea Legii Serviciului Social, sunt sistate toate cercetãrile, cu o ciudatã excepție, aceea a cercetãrilor de dincolo de Bug ale lui Golopenția, în 1942–’43. Pe urmã, cu câteva reluãri anemice prin 1946, urmeazã în 1948 excomunicarea ideologicã și administrativã a sociologiei. Nici încercarea statisticienilor și economiștilor de a relua monografiile fãrã sociologie între 1957–’58 nu au avut sorți de izbândã. Reabilitarea din ’65, chiar dacã a avut o dimensiune de legitimare a comunismului, a fost totuși importantã atât pentru pregãtirea sociologilor, cât și pentru relansarea cercetãrilor. A fost însã urmatã de la mijlocul anilor ’70 de diminuarea sistematicã a ponderii sociologiei în sistemul științelor sociale. De aceea am impresia cã sociologia româneascã a avut tot timpul o problemã cu societatea, mai precis cu dimensiunea sa politicã. De aici o mulțime de nereușite, de proiecte neduse pânã la capãt. Adicã sociologia nu este un element stabil al sistemului universitar, al practicii sociale. La urma urmei Școala de la Chicago n-a avut altã problemã decât pe ea însãși. N-a venit niciun președinte care sã o suspende. N-au venit interdicții politice, membrii ei n-au fost dați afarã, a funcționat pur și simplu conform legii pieței.
— Cred cã existã o similitudine aici între soarta sociologiei și soarta societãții din România. Noi suntem mereu în perioada de noi începuturi, refondãm, nu reușim sã împlinim bine ceva cã ori intervine un eveniment, ori o schimbare politicã majorã și o luãm de la capãt. De la 1848 și pânã în prezent noi am fost mereu în perioade de refondãri și de punere de fundații. Perioada de dupã 1990 se aseamãnã în multe privințe cu perioada de dupã 1918–1920, chiar și în tematica de cercetare.
În al doilea rând, cred cã sociologia europeanã, preluând formula lui Auguste Comte care afirma cã sociologia este regina științelor, este mult mai orgolioasã fațã de sociometria americanã, fațã de analiza cantitativã americanã, fațã de analiza de tip funcționalist. În timp ce sociologia americanã are un demers mult mai pragmatic, sociologia europeanã a fost mult mai apropiatã de politicã. Și cred cã aici este tentația fluturelui atras de luminã. Te apropii foarte mult, îți arzi aripile. Deci sociologia româneascã, și în perioada interbelicã, și în perioada revigorãrii de dupã 1965 a fost atrasã de politic. Nu s-a scris pe aceastã temã, dar din câte am trãit eu și din câte bãnuiesc, pentru cã pentru multe nu am argumente foarte solide, revigorarea sociologiei s-a produs ca urmare a intervențiilor lui Miron Constantinescu. Miron Constantinescu i-a pus lui Ceaușescu în gurã sociologia și i-a bãgat termenul într-un discurs. Nu este complet lipsitã de temei ipoteza cã Miron Constantinescu vedea în sociologie un mijloc de creștere a propriei legitimitãți politice. Și, din câte am simțit eu, s-a și bucurat o perioadã de o aparentã soliditate. Iar atitudinea de ostilitate fațã de Miron Constantinescu s-a extins și la sociologie, încât în 1977 sociologia a avut de pãtimit instituțional ca profesie, ca disciplinã academicã, tocmai pentru cã ea a fost perceputã foarte aproape de politic, și ca un posibil mijloc de manevrã politicã de cãtre persoane în care regimul lui Ceaușescu nu avea mare încredere. Pentru cã de exemplu toatã povestea cu Meditația Transcendentalã nu viza sociologia, de ce a fost bãgatã și sociologia în aceeași decizie este greu de înțeles*.
— Eu nu mi-aduc aminte cã în afacerea Meditația Transcendentalã au fost și sociologii implicați.
— În anul 1977 s-a restrâns învãțãmântul sociologic, iar mãsurile care au fost luate dupã 1980–’81 fațã de Meditația Transcendentalã au vizat și institutele de cercetare sociologicã, pentru cã s-a restrâns foarte mult posibilitatea de cercetare, a crescut cenzura asupra tematicii de cercetare, deci din nou factorul politic a afectat sociologia, care tindea sã cocheteze și sã devinã utilã din punct de vedere politic. Cred cã avatarurile sociologiei în România provin și din acest fapt al tentației de a fi cât mai aproape de politic, sperând cã prin aceasta șansele de inginerie socialã sau de intervenție socialã cresc.
— Același lucru a fost în anii ’30 cu Gusti.
— La fel, da. Și foarte mulți au spus cã echipele regale și pe urmã echipele serviciului social nu erau numai de inginerie socialã ci și mijloace posibile de presiune politicã, deci implicare politicã. Dar pe de altã parte mã gândesc cã dacã Gusti nu ar fi avut ambiții așa de mari, atunci ce s-ar fi întâmplat? Dacã nu era Gusti, era altcineva.
— Dar mã gândesc la altceva. Ce s-ar fi întâmplat cu sociologia româneascã dacã mergea ca la alții, mai puțin spre cercetare, rãmânând teoreticã, „de cabinet“, ca la Petre Andrei, Eugeniu Speranția, Nae Petrescu? Pur și simplu n-ar fi interesantã.
— Nu, pentru cã o asemenea sociologie este o simplã filosofare socialã care nu prezintã niciun impact social. Deci drama sociologiei este tocmai faptul cã a vrut sã fie sociologie în sens de cercetare socialã, dar aceasta o împingea la politicã. Cu toate insatisfacțiile individuale, Gusti a reușit sã se menținã în contexte sociale și politice foarte dificile. Gusti a dat dovadã de o anumitã dozã de naivitate, dar și de o atitudine pozitivã când s-a întors în țarã în anul 1946 cu intenția de a relua cercetãrile sociologice. S-a gândit cã se va descurca și cu partidul comunist cum s-a descurcat cu multe partide.
— Nu era posibil. Deși sociologia polonezã nu a fost distrusã…
— Nu, pentru cã a fost o sociologie mult mai orientatã teoretic decât a fost în România și nu atât de implicatã politic. Au fost în 1953 sociologi polonezi care s-au implicat în evenimentele politice și care au fost îndepãrtați, numai cã au fost recuperați ulterior.
— Dar conform unei alte interpretãri, în problema transmutãrilor de populații de dupã rãzboi, sociologii polonezi au contribuit foarte mult, și pozitiv, pe partea de organizare și de concepții. Pentru cã mutarea unor populații nu este un lucru simplu, o știm de la Mihail Cernea care a inclus-o în sociologia dezvoltãrii. O sã vorbim despre asta altã datã. Și la noi, la organizarea mutãrilor de populație care au avut loc cu ocazia marilor construcții hidrografice, sociologii sub „pseudonim“ de statisticieni, de economiști au fost din plin folosiți. Aceastã experiențã nu este deloc cunoscutã.
— Foarte puțin pentru cã un pol puternic de supraviețuire a sociologiei au fost studiile de urbanism care se bazau foarte mult pe ea. Elaborarea proiectelor de urbanism este o operație dificilã. Trebuie sã faci o dimensionare corectã a serviciilor sociale din noile amplasamente ținând seama de fap- tul cã populația are alte așteptãri fațã de locul din care a plecat. Marile amplasamente industriale produc migrații care duc la dezechilibre demografice. Amplasai o fabricã de textile în Vaslui și-ți dãdeai seama cã populația femininã de la Vaslui este de douã ori mai mare decât cea masculinã. De aici apãreau probleme familiale, de cãsãtorii. Proiectele de urbanism veneau cu soluții foarte concrete de reechilibrare demograficã, de proiectare de rețea de servicii.
— Și geograful Vintilã Mihãilescu a lucrat într-un institut de proiectãri, și ar fi interesant de știut unde se pãstreazã arhiva acestui institut de proiectãri, cã acolo sunt materialele realizate de Stahl, de geograful Vintilã Mihãilescu, de sociologul Ioan Matei.
— Eu le-am gãsit, o parte le-am studiat, la biblioteca Institutului de Proiectãri și Urbanism, care era lângã cinematograful Luceafãrul, pe bulevardul 1848. Nu știu ce s-a mai întâmplat, dar acolo era o arhivã foarte bunã de cercetare. Acolo am dat peste lucrãri ale lui Roman Moldovan.
— Deși se spune cã cercetarea sociologicã trebuie sã fie publicã, totuși nu se poate susține existența unor perioade de totalã inactivitate. Este legitim sã punem întrebarea: Ce fac sociologii atunci când oficial „nu se face sociologie“?
— La noi s-a produs o disimulare, o sublimare a sociologiei în științele limitrofe, în antropologie, în etnografie, în folclor, în urbanism. Totuși, primul volum din Istoria statelor devãlmașe românești apare în 1958. Deci unii sociologi nu vegetau. Este adevãrat cã era o perioadã în care cei implicați în sociologie adoptau mãsuri de protecție profesionalã și nu fãceau prea mult zgomot, pentru cã toți aveau probleme de naturã politicã și încercau sã fie cât mai discreți.
* Este vorba despre un scandal politic, soldat, la începutul dece- niului 9 al secolului XX, cu pedepsirea pentru „erezie ideologicã“ a peste 250 de persoane și a câtorva instituții. Vezi Doina Jela, Cãtãlin Strat, Mihai Albu, Afacerea Meditația Transcendentalã, București, 2004.
Continuare de la:
Lasă un răspuns