extras din Mihăilescu Ioan, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Ed. Curtea Veche, 2007
13 februarie — Ziua a treia
— Aș vrea sã mai insist asupra anilor ’67–’71, perioada studenției, fiindcã ați vorbit de practicã studențeascã ba la Herseni, ba în altã parte, dar, dacã mi-aduc aminte bine și în orice caz m-am documentat și ulterior, în perioada respectivã deja s-au fãcut câteva ateliere destul de bune pe cercetare sociologicã. Bunãoarã la Institutul de Filosofie era grupul de sociologie al lui Cernea, Vlad Ionescu, Chepeș, tot atunci, în ’68–’69 s-a fãcut Institutul de cercetare a problemelor tineretului al lui Ovidiu Bãdina și, ceea ce este foarte interesant, a fost și la Radioteleviziunea românã grupul lui Pavel Câmpeanu. Fiindcã Câmpeanu și Aluaș erau în relații foarte bune, eu practic cu ei mi-am fãcut ucenicia la Gârbou. A avut Câmpeanu un proiect de mãsurare a consumului de mass-media în familiile rurale în fiecare anotimp. Pentru efectuarea cercetãrii a luat un sat, satul lui Aluaș, și anul nostru de studenți de la Filosofie. De fapt a fost primul grup de potențiali sociologi, care a ieșit, hai sã zic așa, în mod instituționalizat la țarã de patru ori, în fiecare anotimp, fiindcã au vrut sã vadã cum evolueazã, în funcție de anotimp, expunerea la televiziune și radio.
— Perioada de care ați amintit era de reinstituționalizare a sociologiei. Și pe lângã centrele amintite mai funcționa laboratorul de sociologie care era sub patronajul lui Miron Constantinescu la Universitate, dar se ocupau și mai pragmatic Ion Drãgan și Virgil Constantinescu. Acest laborator organiza lunar dezbateri publice pe diverse probleme, inclu- siv cu invitarea unor specialiști din strãinãtate.
— Cum a fost conceput laboratorul? A avut o revistã pe care s-o pot consulta?
— Laboratorul publica periodic Caietele sociologice în care fiecare dezbatere se publica. Au apãrut câteva zeci de numere. Polul principal de atracție și magnetul era Miron Constantinescu. Dupã moartea lui Miron Constantinescu lucrurile s-au mai estompat, laboratorul a devenit mai rela- xat, se fãceau sesiunile științifice bianuale sau anuale.
— Ce statut avea? Avea schemã, se angajau oameni…
— Avea circa 20 de angajați și el era organizat pe lângã universitate și în bunã parte suportat financiar de Universitate. Angajații laboratorului fãceau și cercetãri proprii, dar se ocupau mult și de problemele de documentare. Laboratorul a atras specialiști de la alte institute (de filosofie, de psihologie, de pedagogie). Ulterior, laboratorul s-a transformat în centru de cercetãri sociologice și apoi institut de sociologie al Academiei, dar inițial era un laborator cu scop și didactic și științific.
Crescând și alți specialiști sau oameni care aveau pretenția cã și-au dobândit un statut profesional propriu, și-au creat și ei propriile lor institute. A apãrut Centrul de studiere a viitorului, în care erau implicați mulți sociologi, coordonați în principal de Mircea Malița și Pavel Apostol. Apoi a apãrut Centrul de studii interdisciplinare, coordonate de Aculin Cazacu. În anii 1970–’71 s-au constituit forme semi-instituționalizate și la Iași și la Cluj, în jurul unor specialiști locali care fie pe cont propriu, fie datoritã unor stagii de specializare își constituiserã nucleele proprii de cercetare în jurul colectivelor sau catedrelor de științe sociale, cum era organizarea de atunci. Astfel au procedat Ion Aluaș la Cluj și Vasile Miftode la Iași. În același timp, pe lângã unele instituții, ministere, unele centrale industriale, deja începuse constituirea laboratoarelor de sociologie de întreprindere. Unele aveau un numãr mic de angajați, altele erau mai puternice, cum a fost Centrul de marketing din cadrul Ministerului Industriei Ușoare organizat de Paul Caravia, și care adunaserã foarte mulți sociologi. Deci a fost o mișcare foarte puternicã de creare de grupuri de cercetare, chiar uneori mai pretențios, de institute și reviste. Unele au eșuat pentru cã nu au putut fi menținute, altele erau menținute așa, prin eforturi instituționale, cum era revista Viitorul social. Pe ansamblu, Viitorul social n-a fost o revistã proastã, pentru cã, pe lângã unele materiale cu conținut mai ideologic, apãreau și studii consistente.
În cazul acestor reviste întotdeauna trebuie sã vezi nu coperta, ci conținutul. Pe lângã materiale care nu aveau nicio legãturã cu nicio științã, ci pur și simplu erau evocãri sau prelucrãri ale documentelor de partid, erau și studii absolut serioase, academice. Da, vreau sã vã întreb, acum cunoașteți bine situația din București din acea perioadã. La București presiunea ideolo- gicã era mai mare, la Cluj cum vã simțeați fațã de cum ați aflat ulterior cã se petreceau lucrurile la București?
— În anii studenției mele n-am perceput vreo presiune ideologicã asupra sociologiei, pentru cã nu prea erau inițiative din partea unor reprezentanți ai generației interbelice. Evident, la catedrã Ion Aluaș era locomotiva sociologiei, deși prima cercetare pe o populație de studenți a fost organizatã de Andrei Roth. Achim Mihu, spre marea mea mirare, nici înainte de plecarea sa în Statele Unite pentru un an la studii, nici dupã aceea nu a organizat vreo cercetare sociologicã (și nici nu a participat la cele ale catedrei), deși ținea cursuri de metodologie foarte interesante, captivante. Poate Aluaș a avut de rãzboit cu autoritãțile județene, dar noi, studenții, aveam impresia cã nu avem nicio opreliște, putem sã facem orice. Și eu personal am fãcut cercetãri de unul singur, și intram în fabrici, completam chestionare, iar cererea de aprobare era doar de bun-simț. De exemplu, în vara lui ’68 am fãcut cu doi colegi o cercetare sociologicã a vieții fetelor muncitoare din Cluj. „Repetam“ o investigație realizatã cu 30 de ani mai devreme. De fapt nu era sociologie, era sociografie, lucru la modã pe vremea respectivã, mai ales în Transilvania. Printre intelectualii români Ion Clopoțel a fost cel care a popularizat metoda. Ca atare nu aveam impresia cã ceva ar fi problematic în privința dezvoltãrii sociologiei. La Cluj pur și simplu lipseau oamenii cu o minimã experiențã. Filiala Academiei avea un centru de sociologie, dar singurul sociolog de drept a fost profesorul George Marica, axat cu multã vreme înainte pe probleme de istorie socialã sau istorie intelectualã. Dacã 20 de ani nu a avut voie sã facã sociologie, s-a orientat spre arhivã, bibliotecã și realiza lucrãri absolut serioase, numai cã nu erau de sociologie. Deși dacã ne uitãm spre pildã la un studiu despre satul transilvan publicat în Saeculum vedem cã este scris de un sociolog. Singurul sociolog cu experiențã de teren a fost profesorul József Venczel, adept al Școlii gustiene, fost deținut politic timp de 14 ani, și care a fost angajat la catedrã ca cercetãtor. Amândoi au fost invitați la Gârbou pentru cercetare în vara anului 1969. Presiunea ideologicului sau granița peste care n-ai voie sã treci, am observat-o nu la sociologie, ci la Echinox, revista studențeascã pe care am pornit-o în frunte cu Eugen Uricariu în toamna lui ’68. Deja la primul numãr cenzura a obiectat împotriva unui eseu de Heidegger. Atunci mi-am dat seama cã „deschiderea“ este bine controlatã.
— Da, dar totuși revista era reputatã ca îndrãzneațã și destul de atractivã.
— De la bun început, colegii — majoritatea de la Filologie — au fost foarte precauți sã nu intre în zona criticii sociale, fiindcã atunci sigur ar fi avut alte probleme. Și au venit cu inovare literarã, criticã de artã, deschidere foarte largã spre cultura europeanã și americanã, ca de altfel și revistele din București. Pot sã afirm cã echipa de inițiatori ai Echinoxului nu a avut încredere în promisiunile de schimbare radicalã, de renunțare la dogmatism ale parti- dului. Nu am vrut sã epatãm, cum a fãcut Amfiteatru în București, unde la un moment dat a fost schimbatã toatã conducerea și a venit Gheorghe Achiței redactor-șef. Și Aluaș a fost destul de precaut când s-a ridicat ideea înființãrii unei secții de sociologie. Adicã nu credea cã merge în contextul societãții de atunci. Și cred cã avea dreptate. În plus nu avea cadre suficiente, cum totuși avea Bucureștiul, unde a existat un numãr de oameni cu experiențã în sociologie.
— Cred cã în momentul în care un grup se extinde numeric, apar și alte profiluri de personalitate, apar și alte re- grupãri teoretice încât, e adevãrat, trebuie sã ai o masã criticã numericã pentru ca sã poți demara o instituție. La București a fost o legãturã destul de puternicã între filosofie și sociologie, dar treptat-treptat s-a produs o separare, care se vede și în dinamica planurilor de învãțãmânt, ponderea disciplinelor de filosofie scade de la an la an și pe mãsurã ce se formeazã specialiști în domeniul sociologiilor aplicate, al sociologiilor de ramurã, anumite componente din planurile de învãțãmânt, de naturã filosoficã, sunt înlocuite cu discipline sociologice. În perioada în care am fãcut eu studiile compo- nenta filosoficã încã era foarte puternicã.
— În anii ’60, când erau deja formate aceste grupuri, ateliere, diverse instituții sau departamente, exista și o competiție, nu era totul strict centralizat…
— Cât a trãit Miron Constantinescu a existat mai multã coerențã, pentru cã era mai autoritar și ideea lui de bazã era cã un grup de cercetare sau o echipã cum formam noi, catedra, cu laboratorul de sociologie trebuie sã fie o echipã unitã, sã lucreze pe o tematicã comunã. Și, în plus de asta, fiecare avea tema lui, pasiunea lui, hobby-ul lui și era lãsat în pace sã facã ce vrea, deși prioritare erau temele comune. În 1968, Miron Constantinescu a considerat cã tema de bazã era pro- cesul de urbanizare a României În consecințã, majoritatea cercetãrilor au fost concentrate pe problema procesului de urbanizare, de migrație rural-urbanã, care într-adevãr erau procese sociale foarte importante. Pe mãsurã ce unii au dobândit o anumitã poziție profesio- nalã și o anumitã stabilitate instituționalã sau au mai beneficiat și de stagii în strãinãtate, au venit și cu alte perspective, fie metode mai moderne, fie centrarea pe o anumitã tematicã. Pentru ei nu mai prezenta interes urbanizarea, ei voiau sociologia literaturii, sociologia mass-media, unii chiar s-au aventurat în domenii aparent pretențioase ca sociologia pãcii și a rãzboiului, a relațiilor internaționale, deci a apãrut o migrație tematicã în funcție de preferințele și atracțiile fiecãruia deși era foarte greu sã gãsești colaboratori, colegi sau interlocutori pe domeniile respective.
Țin minte cã m-a întrebat o datã un student care era aproape de absolvire și dorea sã-și ia o temã de sociologia relațiilor internaționale la ce conducãtor științific sã apeleze. I l-am recomandat pe profesorul Malița care de fapt era specialist în diplomație. I-am spus de asemenea cã singurul care ar putea sã-i dea niște sfaturi era Silviu Brucan. Dar Silviu Brucan nu era nici el sociolog; el era un specialist bine informat în problematica relațiilor internaționale, dar nu era un geopolitician, încât dorințele unora de a se orienta spre anumite teme s-au lovit tocmai de lipsa de colaboratori și de interlocutori. Dar mediul era totuși destul de permisiv pentru a lãsa pe unii, care depindeau funcțional, instituțional, de o catedrã, de un centru de cercetare, fãrã sã fie probabil atât de copleșiți de poverile meseriei, sã se ocupe predominant de proble- mele lor de cercetare. A fost cazul colegului meu Adrian Rachieru de la Timișoara. El a fost sociolog de întreprindere, dar el a scris Sociologia literaturii, Sociologia romanului, chiar a trecut la critica literarã.
— Cum se explicã faptul cã practic grupul de sociologie de la Institutul de Filosofie și laboratorul s-au dezvoltat paralel cu catedra și laboratorul conduse de Miron Constantinescu?
— La Institutul de Filosofie exista înainte de redeschiderea oficialã a sociologiei un grup mai apropiat de materialismul istoric sau de filosofia socialã și care, la un moment dat, și-au dat seama cã ar fi mai interesant sã se ocupe de aspectele de ordin social. Deci nu exista sociologia, nu exista niciun centru de cercetãri sociologice, încât grupul lui Mihail Cernea, Gheorghe Chepeș, Vlad Ionescu, Honorina Cazacu, Haralambie Ene și alții… au fãcut un fel de monografie. Tematica lor principalã a fost tot mediul rural și au publicat înainte ca sã reaparã sociologia. Ei au publicat studii în Revista de filozofie, în alte reviste, pe problematica sociologiei. Mi-aduc aminte cã în anii 1964–’65, Maria Larionescu publica studii pe probleme de metodologie sociologicã, de tehnica monografiei, tehnica interviului, în Revista de filozofie. Grupul celor de la Institutul de Filosofie, care deja avea o atracție spre problematica socialã, a migrat spre sociologie când s-a creat Institutul de Sociologie. Între timp Institutul de Filosofie intrase într-un con de umbrã, de scãdere numericã și de scãdere a importanței pentru cã producția filosoficã era concentratã mai mult la Universitate decât la Institutul de Filosofie.
— Probabil cã și directorul institutului, academicianul Gulian, a intrat într-un con de umbrã.
— Da, fiindcã în anii 1970–’80 el nu mai avea influența politicã, susținerea politicã pe care a avut-o înainte. Gulian avea obiceiul sã scrie prefețe și introduceri, și multe dintre luãrile lui de poziție au fost considerate destul de staliniste în perioada mai târzie. Pe lângã faptul cã își pierduse influ- ența politicã, nu mai avea nici mare autoritate științificã asupra celorlalți, pentru cã între timp crescuserã la Universitate specialiști de foarte bunã calitate, pentru cã filosofia dupã reforma învãțãmântului din 1948 a fost în bunã parte decapitatã, atât la Cluj, cât și la București.
În perioada de dupã reforma din 1948, în învãțãmântul filosofic au lucrat și unii oameni de bun-simț, dar bunul-simț nu poate substitui cultura filosoficã. Unii au recuperat și au ajuns niște specialiști onorabili, dar ei nu aveau pregãtire universitarã de bazã. Unul era saxofonist, altul fusese tejghetar undeva. Am avut și o situație mai nostimã. Cineva care ajunsese foarte mare la sindicate, vicepreședinte pe țarã la sindicate, devenise oarecum indezirabil. Mai-marii timpului s-au sãturat de serviciile lui și au vrut sã scape de el, sã-l plaseze undeva și i-au oferit un post la Universitate. I-au spus cã la Universitate existã un post de profesor și unul de conferențiar și cã poate sã aleagã. Le-a rãspuns cã vrea postul de profesor pentru cã cel de conferențiar este mai dificil, trebuie sã vorbești la public. Și a devenit profesor universitar. Când lucrurile s-au mai așezat și Universitatea și facultatea încercau sã evite situațiile penibile, i s-a dat și lui și altora un statut special, de profesor cu normã științificã. Adicã erau ținuți pe post, dar erau împiedicați sã intre în contact cu studenții, fie pentru cã n-aveau ce sã transmitã științific studenților, fie cã unii erau bãnuiți cã cine știe ce lucruri neconvenabile pot sã spunã.
* *
*
Erau unele figuri pitorești în Facultatea de Filosofie. O figurã aparte era faimosul Pop Simion. Era originar din Cluj și fusese acuzatorul public numãrul unu în procesul lui Maniu, al lui Pãtrãșcanu și își lãuda și meritele de a-l fi debarcat pe Blaga. El preda economie politicã. Probabil cã era unul dintre puținii care a citit Capitalul de la cap la coadã. Dar când am intrat eu student el nu mai avea normã de predare și ani de zile a avut normã de cercetare științificã, nu preda la studenți. El n-are nicio operã științificã. Meritul lui principal era cã avea carnetul de partid cu numãrul 4 sau 5. Congresele partidului comunist erau precedate de adunãri generale ale organizațiilor de bazã care se încheiau cu o telegramã de susținere a tovarãșului Nicolae Ceaușescu pentru a fi reales în funcția de secretar general. Era un ritual peste tot, toate organizațiile de partid procedau la fel. Textul telegramei era deja trimis dinainte; nici mãcar nu era compus pe loc. Pop Simion s-a sculat și a zis: „Eu sunt împotrivã, nu mai vreau ca tovarãșul Nicolae Ceaușescu sã fie secretar general. A încãlcat socialismul științific, a instaurat dominația personalã, a trãdat idealurile socialismului.“ Vã dați seama ce a fost în sala de ședințe. Ne-am fãcut toți mici, cã nu știam ce ne așteaptã. Dar probabil cã cei care se ocupau de el îl știau cã latrã dar nu mușcã și mãsura pe care au luat-o a fost sã-i mute la cartier pe pensionari. Și mai aveam câțiva oameni așa cu ștaif, foști ilegaliști comuniști: Tudor Bugnariu, Miclea și alții. Ei au refuzat sã se ducã la organizația de partid din cartier, pentru cã la cartier unde sã-și spunã ei pãsurile? În fața unor vecini, a unor gospodine? Invocând statutul partidului, au refuzat sã plece, încât au fost tolerați așa cum erau. Deși de multe ori era foarte amuzant când luau ei cuvântul în adu- narea generalã. Pentru noi era o distracție pentru cã știam cã spun ce am fi spus și noi, dar noi n-aveam trecutul ilegalist pe care îl aveau ei.
Bugnariu avea obiceiul sã consemneze tot. Când era la o adunare generalã, la o ședințã, ceva, el consemna tot, avea și un scris foarte rapid, foarte frumos, și a lãsat câteva zeci de caiete de însemnãri. Unele le-a arãtat și unor prieteni. Caie- tele conțineau nu numai ce se discuta, ci și comentariile lui despre ce se discuta. Unele comentarii erau foarte tãioase și nepolitice în raport cu vremurile. Nu știu ce s-a întâmplat dupã 1990 cu aceste caiete. Doamna Bugnariu a încercat sã le adune, sã le publice într-un volum. Cineva mi-a spus cã a fãcut o lecturã și cã ar fi fost interesantã publicarea acestor însemnãri pentru cã suna cumva ca mãrturiile unui învins. Pentru cã Bugnariu era un intelectual fin și, spre deosebire de ceilalți, el citea foarte mult și era și un om cumsecade, încât el personal a trãit dramatic toatã perioada. Bugnariu nu fãcea comentarii, nu se aventura decât foarte rar și atunci avea o poziție foarte corectã, chiar dacã nu era pe linia trasatã de cine trebuia sã traseze linia; el își spunea punctul de vedere fãrã nicio ezitare, dar nu era un luptãtor. Cred cã avea o trãire internã foarte puternicã și probabil cã nevoia de a se reprima mereu l-a fãcut sã trãiascã o dramã personalã a inte- lectualului care și-a pus viața și inteligența în slujba unui ideal care nu merita pânã la urmã.
— Eu o singurã datã l-am întâlnit, cu puțin timp înainte de moarte. L-am vizitat pentru a-i propune sã facem înregistrãri despre relația sa cu gustiștii, despre reabilitarea sociologiei. Se pare cã el ar fi vrut sã dea o amploare mai mare antropologiei culturale și în acest sens a discutat mult cu Herseni și Caramelea. Ulterior am și gãsit un articol semnat Bugnariu–Herseni în Contemporanul anilor ’60. Pe urmã, dupã cum am înțeles de la Stahl, ar fi intervenit și Constantin Nicuțã, care l-a dãrâmat pe Bugnariu. Nu știu cum a fost, fiindcã, dupã cum am spus, interviul plãnuit n-a mai avut loc.
— Nicuțã l-a înlocuit la decanat pe Bugnariu. Bugnariu a și prins o perioadã foarte proastã, cu revolta din Ungaria, cu protestele studențești de la noi. El a încercat sã diminueze pierderile, cât a putut, pentru cã nu depindea numai de el, pentru cã porunca de exmatriculare sau de trimis la închisoare o aducea cineva mult mai mare decât el. Încât el rãmãsese cu imaginea cã a fost prea blând ideologic și insuficient de ferm în perioada tulbure. Nicuțã fusese ambasador în Grecia, s-a întors și atunci l-au pus decan la facultate, în locul lui Bugnariu. Deci Nicuțã avea interesul sã dovedeascã fermitate ideologicã fațã de Bugnariu. Dar Nicuțã nu avea trecutul, ștaiful ilegalist al lui Bugnariu. Era ginerele lui Petre Andrei, deci nici aici nu era legãtura prea fericitã, dosarul prea solid. Nicuțã nici n-a vrut sã se grupeze cu catedra de sociolo- gie. Fiind și decan, având și trecere pe la minister, el și-a fãcut o catedrã micã, separatã de istoria sociologiei, tocmai pentru a se desprinde și a nu depinde de Miron Constantinescu, pentru cã el nu era numai lipsit de simpatie fațã de cercetarea sociologicã de teren, dar o și ironiza.
— În parte puțin și Petre Andrei…
— Da, el a mers în bunã parte pe linia lui Petre Andrei, pentru cã Petre Andrei face o prezentare corectã a Școlii sociologice de la București în tratatul lui de sociologie, dar este destul de reținut fațã de cercetarea de teren.
— E foarte interesant cã Petre Andrei este cunoscut în literatura maghiarã de sociologie ca un critic al lui Gusti, printr-un studiu amplu consacrat Școli gustiene publicat în anii rãzboiului la Budapesta într-o revistã prestigioasã. Îmi aduc aminte cã Aluaș, ori de câte ori venea vreun student maghiar sã cearã bibliografie despre Gusti, spunea: sã-l citești pe András Markos, din revista cutare, anul cutare. Din acest motiv afirm cã legãtura cu Școala Gusti a intelectualilor maghiari nu s-a terminat cu colapsul din 1939, ci a dãinuit tot timpul, dincolo de evenimentele politice defavorabile.
— Da, dar cred cã explicația constã și în faptul cã cercetarea de tip monografic era consideratã un fundament al științei națiunii. Idei similare apãruserã în Danemarca, în Germania, în Cehoslovacia și în Ungaria. Deci cercetarea de tip monografic ca fundament al națiunii era un trend european. Din câte știu eu, între monografiștii maghiari și români nu era o rupturã și uneori chiar au lucrat împreunã la unele studii de teren, încât nu e de mirare ca Școala de la București, care a depãșit prin amploare și prin anvergurã celelalte școli, sã aibã o imagine bunã în Polonia, în Cehia și în Ungaria.
— Totuși, aș vrea sã ne întoarcem la anii ’60–’70, fiindcã studențimea din țarã și cu atât mai mult cea din București — și nu mã gândesc doar la cea de la Sociologie — era bombardatã de o mulțime de informații din Apus, revoltele studențești, mișcãri studențești, mișcãrile de contestare. Acestea au avut impact și asupra conducerii de partid, fiindcã la un moment dat s-au acordat o mulțime de facilitãți, au redus numãrul examenelor, au redus controlul frecventãrii cursurilor, au fost suspendate, mai mult tacit, o mulțime de ritualuri formale ale UTC-ului. La toate acestea se adaugã deschiderea de la Praga. Eu am impresia cã la București aceasta a fost și mai exuberantã decât la Cluj.
— Mișcãrile din Europa de Vest cred cã au introdus, dacã nu o anumitã panicã cel puțin o preocupare la nivelul conducerilor din țãrile socialiste, pentru cã dintr-odatã, cum ați spus, au devenit mult mai înțelegãtori și permisivi. O întâmplare la care am participat și eu este semnificativã în acest sens. Nu aveam vacanțã de Crãciun, țineam cursurile pânã în 30 decembrie, pânã înainte de Anul Nou. De Crãciun, din Grozãvești a plecat un grup de studenți sã colinde, întâi la 303, nu era Institutul de Educație Fizicã și Sport atunci, și s-a ajuns pânã la cãminele Moxa și la Piața Romanã, la ASE. Mișcarea era nevinovatã; erau niște tineri doritori sã colinde și sã se amuze, dar acest fapt a dus imediat la decizia de a da vacanțã înainte de Crãciun, încât studenții sã nu mai fie concentrați în marile orașe în perioada sãrbãtorilor de iarnã. Probabil s-au gândit ei cã sãrbãtoarea de Crãciun este un prilej de a face lucruri nedorite. Pe urmã s-a redus și presiunea asupra examenelor, s-a redus numãrul de examene. Mi-aduc aminte, în anul I la sfârșitul primului semestru, am avut șapte examene, deci numãrul de examene pe care îl susținea un student pe an era de 10–12, uneori 15 examene, și pe urmã au redus în mod rezonabil la șapte–opt examene. De asemenea s-au constituit comisii de studenți și cadre didactice care erau un fel de pro- cedurã democraticã prin care studenții sau organizațiile studențești își puteau spune punctul de vedere cu privire la planurile de învãțãmânt, la conținutul învãțãmântului.
August 1968 ne-a prins în vacanțã, încât unele întâmplãri din București ale colegilor din București sau ale unor colegi din provincie, care imediat au venit în august, la București, le-am auzit abia când m-am întors toamna la Universitate. Mi-aduc aminte de o pãțanie care pãrea foarte preocupantã, care-i pusese într-o situație foarte ambiguã încât nu știau ce atitudine sã ia. Doi dintre colegii mei de serie la Sociologie, Corneliu Vadim Tudor și cu Sebastian Reichmann, au cumpãrat roșii în piațã, s-au dus la Ambasada sovieticã și au aruncat cu roșii în ambasadã. Din punct de vedere politic era grav, pentru cã era un atac împotriva unui teritoriu strãin, dar autoritãțile s-au fãcut cã discutã și s-a încercat o sancționare a lor. Pe fondul discursului lui Ceaușescu, ei nu pãreau niște infractori, încât nouã ne-a fost foarte ușor sã-i apãrãm. De fapt asta a fost și un fel de semnal din partea celor care au organizat punerea lor în discuție: „Sã arãtãm cã îi criticãm dar sã-i lãsãm în pace.“ Asemenea situații mai târziu n-au mai fost posibile. Dar 1968 într-adevãr a fost un an de deschidere și teoreticã, pentru cã mi-aduc aminte cã la seminarii se discuta foarte mult despre ce se-ntâmpla în Franța, încât se încerca o deschidere.
— Dar profesorii nu erau nici tineri, nici foarte deschiși, nu?
— Nu, am avut unii care erau destul de bine informați. Colegul nostru Aculin Cazacu a prins evenimentele în Franța. Era trimis cu o bursã de specializare acolo și a trãit evenimentele și atunci era exploatatã experiența lui directã. De fapt revoltele din Franța și din Germania au fost plasate într-un context de stânga, de neomarxism și Ceaușescu deja începuse cu nevoia revitalizãrii marxismului, a socialismului științific de inspirație naționalã, încât nu pãreau foarte deplasate prezentãrile care se fãceau revoltelor din Franța, care impuneau un nou trend. Era și tentativa partidelor comuniste din Franța, din Italia de neocomunism.
— Pe urmã vine în anii ’70 eurocomunismul…
— Toate acestea, bineînțeles, nu erau vãzute ca un atac împotriva marxismului, ci erau foarte frumos ambalate în direcția ideologicã pe care o promova Partidul Comunist Român. Acesta a susținut de mult cã trebuie sã renunțãm la dogmatismul stalinist, cã trebuie sã ne aplecãm mai mult asupra eurocomunismului care, contrar denumirii, era foarte puternic legat de aspectele naționale. Mișcarea eurocomu- nistã convenea ideologiei Partidului Comunist Român.
— În perioada respectivã, la București, Ceaușescu, mai ales prin ieșirea la rampã prilejuitã de invazia sovieticã din Cehoslovacia, a avut un mare succes la scriitori. La Cluj, cel puțin în grupul de echinoxiști, entuziasmul a fost reținut. Am fost conștienți de limitele deschiderii chiar la sfârșitul anului 1968, când cenzura ne-a avertizat. Ba mai mult, fiecare numãr al revistei trebuia discutat cu conducerea Universitãții. Faptul cã nu au intervenit grosolan este o altã problemã.
— Aparent, luarea de poziție a lui Ceaușescu din august 1968 a fost foarte îndrãzneațã. Poate la București sentimentul antisovietic era mai puternic decât în Transilvania. Dupã cum și în prezent unele atitudini sau sentimente antimaghiare sunt paradoxal mai puternice în București decât în Transilvania, deși sunt oameni care n-au nicio experiențã interetnicã. Întotdeauna capitala atrage aluviuni umane foarte agresive pentru cã trebuie sã impunã și o fac pe seama celorlalți. Or, Ceaușescu a venit pe un sentiment antisovietic și pe un anumit naționalism latent, care exista la nivelul populației și cred cã prin atitudinea aceasta el a reușit, cel puțin în București, sã aibã o atmosferã favorabilã cel puțin pânã în 1971. La nivelul aprecierii populare Ceaușescu a trãit câțiva ani buni din aceastã poziție perceputã ca o separare de Moscova. Ceaușescu a reușit sã îi pãcãleascã și pe americani cu opțiunea antisovieticã, cu independența și pe urmã lumea și-a dat seama cã de fapt, treptat-treptat, el devenea mai stalinist decât Stalin.
— Tocmai ați pomenit de ’71, este și anul când s-a terminat deschiderea și anul când a venit acest duș rece cu tezele din iunie, tocmai când vã dãdeați examenul de stat.
— Sã știți cã, cel puțin în mediul meu de colegi, nu am perceput la adevãrata dimensiune conferința naționalã a par- tidului care a avut loc atunci și cã de fapt se produsese o reorientare ideologicã. Cred cã trebuia sã fim mai avertizați, mai hârșiți în treburile ideologice ca sã ne dãm seama ce ascunde acel document. Încât noi nu am trãit tezele din iunie ca un moment foarte dramatic. Abia ulterior am reinterpretat ce s-a întâmplat și am vãzut cã de fapt se produsese o reorientare ideologicã de mult mai multã fermitate, mai multã autoritate, mai multe constrângeri. Dar pe moment nici eu și nici colegii mei și cred cã nici profesorii mei nu își dãduserã seama.
— Eu, care lucram deja la televiziune, am simțit foarte dramatic tezele respective, fiindcã imediat au fost impuse niște programe drastice. Eu eram începãtor în ale televiziunii, nu eu trebuia sã reorientez emisiunea în spiritul noilor exigențe, dar eram trimis la adunãri ale oamenilor muncii unde vechi activiști de partid înfierau cu voluptate scãderea spiritului revoluționar și altele. O întâlnire întâmplãtoare cu un redactor cu vreo 30 de ani mai în vârstã decât mine m-a pus pe gânduri. Omul, flegmatic, a declarat: „Am mai vãzut noi așa ceva; ei vin cu multe amenințãri și noi gãsim soluții de a ne continua munca.“ Într-adevãr, mi-am dat seama în anii ’70 cã aceste asalturi mari ale conducerii de partid de a stãpâni ideologic erau prea mult supradimensionate ca sã reușeascã ceva. Niciun nou program ideologic nu a fost executat întocmai. Devenise un fel de ritual ca partidul sã strângã periodic șurubul ideologic la care redacțiile sã rãspundã prompt cu planuri de redresare, cu gesturi, iar pe urmã sã se întoarcã la misiunea lor de bazã.
— Sentimentul acesta l-am avut dupã 1980 când dobândisem și mai multã experiențã și când colegii mai în vârstã aveau exact aceeași atitudine: „Dom’le, trece și asta; hai sã înghițim câteva sãptãmâni, câteva luni, avem noi destulã abilitate ca sã ne repunem pe picioare, pentru cã nu sunt decât niște valuri.“ Dupã cum spuneați, mãsurile acestea de duritate eu le-am constatat în activitatea de cercetare, pentru cã m-am ocupat ani de zile de dinamica demograficã, de sociologia populației. În 1967 s-au luat mãsurile restrictive, cu avortul, cu divorțurile, controlul nașterilor. Populația a fost surprinsã și atunci a avut loc un bum demografic în 1968–’69, dupã care în 1973 natalitatea iarãși tindea sã ajungã la nivelul celei din 1965. Se luau iar mãsuri ideologice ferme, și din nou curba demograficã se redresa puțin. Astfel s-a întâmplat și în anul 1978 și în anul 1983 la fel. Politica demograficã fermã era reluatã la anumite intervale pentru cã societatea își urma trend-ul ei normal. Chiar în cele mai represive condiții, populația gãsește niște mijloace de a evita constrângerile și de a-și adopta comportamentul pe care îl considerã normal. La nivel politic se constata cã efectele s-au estompat și atunci apãrea o nouã gâtuiturã ideologicã și uneori un nou val de represiuni. Din studiile mele am constatat cã mãsurile represive nu dureazã mult. Îmi aduc aminte de povestirile unor prizonieri din lagãrele germane din al Doilea Rãzboi Mondial. Din aceste relatãri am rãmas uimit de ce capacitate mare de adaptare are omul. Pentru cã deși stãteau cu moartea deasupra capului în fiecare zi, unii s-au îndrãgostit și au fãcut copii. Deci, și în condiții de teroare, omul gãsește capacitatea de a descoperi o minimã plãcere, un minim aspect care sã-i facã viața mai suportabilã. Adicã societatea merge dincolo de ce este opresiunea momentului. Oricât ar fi ea de terorizatã, societatea își urmeazã trend-ul ei. O mai poți abate un timp de la acest trend, dar nu îl poți modifica complet și definitiv pentru cã existã niște mecanisme sociale puternice de autoorganizare și autoreglare. Printre mijloacele de supraviețuire într-o societate totalitarã era și corupția. Am scris despre corupție chiar în perioada respectivã. Am constatat cã fenomenul de corupție este mai vechi. Scriam în 1985 cã, într-o societate complet blocatã din punct de vedere instituțional, în care rigiditatea funcționãrii instituțiilor publice este atât de mare încât se autoblocheazã, corupția era singurul mijloc de a debloca societatea respectivã și singura posibilitate ca oamenii sã-și rezolve unele nevoi. Mica corupție cu faimosul cartuș de Kent sau sticla de whisky care circula prin nu știu câte mâini, era de fapt posibilitatea ca oamenii sã-și rezolve problemele într-o mare rigiditate care era și indusã administrativ, dar și întreținutã de funcționari. În prezent, nu mai existã presiuni ideologice asupra funcționarului. Dar pentru un funcționar cu veniturile lui modeste, ciupeala, mica corupție reprezintã posibilitatea, pe de o parte, de a-și rotunji veniturile și, pe de altã parte, de a simți puterea. Funcționarul are sentimentul cã de el depinde petiționarul, de hârtia pe care i-o dã el sau de rezolvarea pe care i-o aduce; este prin urmare un om important.
— Deci în ’71 ați ajuns fãrã probleme asistent. Ați fost mai mulți… câți ați fost într-un an?
— Noi am fost 48 de absolvenți, dar au fost plasamente profesionale relativ bune, pentru cã mulți au ajuns în învãțãmânt la București, la Cluj, la Bacãu, la Institutul de Arte, la Politehnicã. Mulți au fost tentați de presã; erau mulți colegi care au optat pentru ziare și reviste. Cei mai mulți au lucrat ca sociologi de instituție sau de întreprindere. Eu am fãcut parte din a doua serie care a terminat sociologia și plasa- mentele noastre profesionale au fost foarte bune. Prima serie a fost în anul 1970; a fost seria în care au absolvit Maria Voinea, Liviu Turcu, Dorel Abraham.
— Dumitru Sandu nu a fost în prima serie?
— Nu, Sandu a fost în serie cu mine. El trebuia sã rãmânã în învãțãmânt, însã se pare cã originea lui ca fiu de preot nu l-a recomandat, dimpotrivã. Sandu a lucrat la Institutul de Economie Agrarã, la Institutul de Proiectãri Urbane din București. Ca sã poatã sã fie în învãțãmânt atunci trebuia sã fie membru de partid, or el nu putea fi membru de partid pentru cã avea acest trecut. Dar totuși trecutul nu l-a împiedicat foarte mult; a publicat mult și a avut o carierã profesionalã destul de bunã. Dupã 1990, l-am recuperat la catedra de sociologie, pentru cã, într-adevãr, era unul dintre cercetãtorii foarte buni.
— În ’71 în ce context, la ce disciplinã, cu cine ați lucrat? Probabil cã ați început ca asistent…
— Am început ca asistent și am lucrat la Sociologia populației, demografie cu profesorul Stahl. Am început și un seminar de istorie socialã a României, dar din pãcate profesorul a avut atunci un atac cerebral și și-a întrerupt cursul. Eu nu puteam sã continui singur cursul; nu mã pricepeam. Pentru cã aveam normã didacticã mare, aveam seminarii de Sociologie generalã la Miron Constantinescu. Lucram destul de mult pentru cã aveam și ore multe. Țin minte cã zilele dinainte de seminar și sâmbãta și duminica eu trebuia sã lucrez, sã mã pregãtesc pentru seminar, pentru cã la Istorie socialã învãțam alãturi de studenți, n-aveam o pregãtire anterioarã.
— Existã vreun manual sau curs de Istorie socialã a României, despre care eu nu am aflat?
— Nu.
— Eu unul singur am vãzut, dar nu mi s-a pãrut foarte relevant, al lui Tãnãsescu, scos la Universitatea Spiru Haret — dar este departe de ceea ce eu consider cã e Istoria socialã.
— Tãnãsescu a fost și este mai mult un istoric al instituțiilor.
— Dar sã revin cu întrebarea: nu-mi dau seama cum se putea lucra cu un om ca Miron Constantinescu, cã, din câte am aflat eu, avea un temperament vulcanic, foarte tumultuos, asta a fost impresia mea, cum ați lucrat dumneavoastrã cu el?
— Ca persoanã, Miron Constantinescu era impresionant. Unii scriitori din exil, care îl prezintã ca personaj de roman, spuneau cã avea o figurã leoninã. Într-adevãr, avea un pãr alb, destul de lung pe ceafã și, fiind foarte masiv, impresiona. Tumultul lui politic nu se mai vedea la cursuri; la cursuri se relaxa. O datã am luat-o și pe nevastã-mea la un curs de-al lui Miron Constantinescu. A ținut un curs pe o tematicã de sociologie, dar care nu a fost decât pretext, pentru cã imediat s-a dus spre situația din Chile și a vorbit de Salvador Allende pe care îl cunoscuse personal. Pe soția mea a impresionat-o prezentarea și l-a considerat un om foarte deștept. La cursuri, Miron Constantinescu era foarte didactic și bine informat. Dincolo de aparenta lui platformã ideologicã, era un om care citea foarte mult și citea lucrãri de ultimã orã din literatura sociologicã A fãcut prezentãri mai ales despre tãietura epis- temologicã care a apãrut în științele sociale dupã 1968; analiza lui rãmâne foarte pertinentã.
În ce privește colaborarea mea cu Miron Constantinescu la seminar a fost foarte democraticã. Îi prezentam la începutul anului tematica de seminar și în rest nu mai intervenea. Eventual spunea sã tratez mai pe larg la seminar o temã pe care el nu o tratase suficient la curs. La început am lucrat mai greu pentru cã nu exista un manual de Sociologie generalã. Abia în al doilea an al meu de activitate a apãrut un manual de sociologie. Manualul era puțin improvizat, pentru cã erau prelegerile publice pe care el le-a susținut. Acestea erau puțin șlefuite din punct de vedere editorial, se vedea cã era o prezentare oralã; cu toatã atractivitatea și insuficiența unei prezentãri orale. Deci nu era un curs sistematic, dar era singurul care exista în afarã de tratatele mai vechi, cum era cel al lui Petre Andrei sau tratatele strãine pe care le foloseam. În bunã parte, seminariile se desfãșurau pe baza unor lecturi mozaic. Studenții primeau o bibliografie pe o anumitã temã. Ideea de bazã, susținutã și de Miron Constantinescu, și de Henri H. Stahl, era cã un student care terminã cursul de Sociologie generalã trebuia sã citeascã în întregime douã sau trei cãrți fundamentale de sociologie.
Un deficit al învãțãmântului pe care l-am avut eu ca student era cã fiecare seminar era compus dintr-un mozaic de pagini, capitole, pe care uneori le înțelegeai greu. Te duceai la o lucrare din care luai câteva pagini sau un capitol. Nu puteai sã pricepi capitolul respectiv dacã nu înțelegeai lucrarea în ansamblu. Și atunci, și cu experiența proprie de student, și cu impulsul celor doi, fiecare student primea o listã de clasici din care trebuia sã-și aleagã douã–trei cãrți și la examen era o discuție. Deci era nu numai o lecturã recomandatã, era o discuție pe o carte pe care profesorul o alegea dintre cele lecturate de student. Am pãstrat și acum metoda aceasta pentru cã mi se pare cã un câștig foarte mare este atunci când reușești sã citești câteva lucrãri clasice funda- mentale de la cap la coadã și ai timp sã cugeți asupra lor. În cei trei ani, înainte de a pleca în strãinãtate, au fost aceste cursuri cu Miron Constantinescu, cu istorie socialã, cu sociologia populației.
— Apropo de sociologia generalã… erau destul de multe discuții. Se punea problema definirii sociologiei vizavi de materialismul istoric. La Cluj sociologia generalã se confunda cu materialismul istoric, chiar dacã eu pânã la urmã am perceput numai sociologia. În privința situației din București din convorbirile cu Stahl mie mi s-a pãrut cã el totuși nu era de acord cu poziția lui Miron Constantinescu în privința sociologiei generale.
— Da, lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Primele cursuri pe care le-a ținut Miron Constantinescu aveau foarte multe legãturi cu materialismul istoric. Treptat-treptat, tematica cursului se schimbã și temele de materialism istoric dispar. Apar teme la interferența cu psihologia socialã, cum sunt cele referitoare la status și rol, la grupurile sociale, manipulare, mase, procese de socializare. Miron Constantinescu insista și el pe faptul cã sociologia generalã nu este materialism istoric. Sociologia face apel la cercetare, în timp ce mate- rialismul istoric doar interpreteazã evenimentele. În concepția lui Miron Constantinescu, diferența dintre sociologie și materialismul istoric constã în faptul cã sociologia este o teorie a ansamblului social fundamentatã pe cercetare. Dacã în prima ediție a manualului de sociologie Constantinescu insista pe problemele de materialism istoric, cum era pro- blema structurii de clasã și a luptei de clasã, ulterior aceste teme au fost diminuate sau abandonate.
— E foarte interesant de urmãrit an de an aceastã schimbare tematicã a cursurilor la un profesor, nu-mi dau seama dacã a fost aceasta o strategie bine gânditã ori…
— Nu, cred cã ține și de evoluția unei profesii, și de evoluția unui individ. Vedeți cã cineva care este la început și are ambiția de a publica un manual îl publicã cu anumite teme, pe care le-a bãtut mai bine, le-a priceput mai bine, le-a scris mai bine. Și o sã vedeți în edițiile succesive ale aceluiași autor cã mai adaugã în fiecare an, sau la doi–trei ani, sau când reediteazã douã–trei teme, încât e o îmbogãțire personalã. Când se lanseazã o nouã specializare universitarã, ești pus și sub presiunea de a publica ceva. Uneori ești silit sã improvizezi. Chiar un curs mai prost are meritul cã existã. Dar treptat-treptat, și datoritã achizițiilor profesionale, discuțiilor cu colegii și dinamicii științei, îți faci propria îmbogãțire și propria ameliorare a discursului teoretic și a structurii cursului, încât nu cred cã a fost numai o problemã de context, a fost o problemã de evoluție profesionalã. Miron Constantinescu avea o pregãtire sociologicã dinainte de 1945, dar el nu avusese timp sã profeseze foarte mult, pentru cã a fost acaparat politic. Sigur cã se vedea cã are o pregãtire sociologicã, dar probabil și avatarurile lui personale și politice l-au fãcut sã acorde întâietate materialismului istoric. Stahl nu era deloc atras de acest demers. Relațiile dintre Stahl și Constantinescu au fost cordiale. Miron Constantinescu avea un mare respect fațã de Stahl; l-a și dovedit în situațiile mai dificile prin care a trecut Stahl. Totuși, teoretic ei nu erau pe aceeași lungime de undã. Nu pot sã spun cã Stahl era un antimarxist, chiar în unele scrieri de-ale lui amprenta marxistã se vede foarte bine.
— În anii ’60, deși sociologia a fost reabilitatã, s-au purtat multe discuții despre felul cum trebuie sã fie aceastã sociologie, care în orice caz trebuie sã fie marxistã… În schimb dacã este marxistã nu mai este științã, ci ideologie. Era un întreg cerc vicios.
— Da, cred cã majoritatea celor care au scris lucrãri mai consistente au ieșit din aceastã dilemã printr-o anumitã disimulare, adicã acceptau în principiu teoria marxistã și cã sociologia este marxistã, pentru cã nu putea sã fie altfel într-o țarã socialistã, dar în abordãrile pragmatice, în cercetãrile pe care le fãceau, marxismul dispãrea. Acesta a fost un mijloc, poate nu cel mai onest din punct de vedere intelectual, dar un mijloc care a permis unora sã supraviețuiascã profesional, sã-și poatã continua cercetãrile. În perioada mai liberalã, la începutul anilor ’70, nici nu se insista foarte mult pe marxism. Abia mai târziu a venit din nou aceastã presiune ideologicã și, de fapt, nu era atât marxism, ci mai curând ideologia socialist-naționalistã a lui Ceaușescu. Multe dintre lucrãrile bune de sociologie care au apãrut în anii 1970 și anii 1980 au de-a face puțin cu marxismul. Dacã cineva se uitã pe seria de volume Sinteze sociologice, erau lucruri corect fãcute.
— Ați lucrat cu Miron Constantinescu la selecția articolelor pentru volumul în care își adunase scrieri din anii ’30? Sau a avut un alt colectiv pentru acest volum?
— Nu știu cine a lucrat cu el, știu cã avea un consilier, era un maghiar, Ürményi, care îl ajuta în treburile astea și pro- babil cã a mai lucrat cineva, pentru cã trebuiau adunate materiale din toate revistele, publicațiile. Probabil cã l-a ajutat și Ștefan Costea.
— L-am cunoscut și pe Ürményi, dar n-a vrut sã-mi poves- teascã decât anecdote de la minister, pe care de altfel le-a și publicat. Deși l-a cunoscut foarte bine pe Miron Constantinescu, nu a furnizat nicio informație despre el, despre viața lui. Din alte surse știam cã nu ținea cont de recomandãri medicale, dar dispariția lui nu a fost precedatã de o boalã.
— Nu mi-aduc aminte ca Miron Constantinescu sã fi fost bolnav. El avusese niște traume personale destul de puternice: prin 1940 a fost condamnarea soției la moarte (deși sentința nu s-a executat). Pe urmã a avut o întâmplare foarte dramaticã în familie. Fata lui a omorât-o pe maicã-sa; fata a fost internatã într-un ospiciu în strãinãtate. Nu la mult timp, bãiatul lui s-a dus la schi și a cãzut într-o prãpastie și a murit. L-am cunoscut; era un tip inteligent și politicos, bine-crescut și era bun în meseria lui. L-am vãzut pe Miron Constantinescu la câteva zile dupã întâmplarea cu fata și a doua zi dupã înmormântarea bãiatului. Bãiatul fusese înmormântat duminicã, iar el luni dimineața de la 8 la 10 avea curs. Ca un fel de politețe a celor mai tineri și pentru faptul cã avea și funcție politicã mare, îl așteptam pe scãrile de la intrare de la rectorat. El avea curs la etajul 1, la unul din amfiteatre, și-l însoțeam. De obicei era un om foarte vioi și urca scara foarte rapid. În cele douã împrejurãri am fost puțini, pentru cã mulți au evitat sã-l întâlneascã. Era o situație dramaticã: ce sã-i spui unui om care și-a îngropat copilul cu o zi înainte? Eu însã fiind asistentul lui principal aveam obligația sã-l însoțesc. Și l-am însoțit pânã în amfiteatru, iar pe parcurs s-a oprit de vreo douã–trei ori pentru cã avea probleme cu respirația și probabil cu tensiunea. Deși nu era un tip care sã se confeseze, care sã se lamenteze, era un om foarte orgolios, mi-a zis cã are probleme cu tensiunea.
Se știa cã Miron Constantinescu era cardiac. Se bârfea chiar cã medicii i-au interzis sã mai cãlãtoreascã la distanțe mari cu avionul pentru cã oscilațiile mari de presiune pot sã-i provoace necazuri. Tot bârfa zicea cã Ceaușescu și cu nevasta știau de acest lucru. Miron Constantinescu devenise mai puțin dezirabil în fața soților Ceaușescu și atunci, când era o problemã de reprezentare, mai ales la înmormântãri, el era reprezentantul României, fie la înscãunãri, fie la înmormântãri. În luna august 1974 trebuia sã plece undeva prin America Latinã. Se pregãtise, își fãcuse bagajul. Cu el era Ürményi, pe care l-a luat cu el de la minister când a plecat; l-a pãstrat drept consilier. Înainte de a pleca la aeroport i-a spus lui Ürményi cã se simte rãu. Acesta i-a adus un pahar de iaurt și Miron Constantinescu a bãut o parte din pahar. Pe urmã i-a cerut sã cheme un medic. Au dat telefon la ambulanțã, dar au anunțat și cabinetul doi. Ambulanța a venit dupã douã ore și între timp el a fãcut stop cardiac și a murit. Deci, într-adevãr o împrejurare destul de bizarã a morții lui. Unii mi-au zis cã l-au vãzut cu câteva zile mai înainte de a muri și cã se refãcuse dupã moartea bãiatului.
— Vlãdescu-Rãcoasa în interviul pe care mi l-a dat și care a apãrut în Sala luminoasã spunea cã Ceaușescu l-ar fi omorât pe Miron Constantinescu…
— Știu cã Rãcoasa era foarte atașat de Miron Constantinescu și Miron Constantinescu îl aprecia pe Rãcoasa. Probabil cã moartea lui Miron Constantinescu l-a afectat pe Rãcoasa.
— Miron Constantinescu era cu vreo 30 de ani mai tânãr decât Rãcoasa, care atunci când am fãcut eu interviul avea peste 90.
— Prin 1972, Miron Constantinescu a dat o masã pentru aniversarea lui Rãcoasa la 80 de ani. Acesta era foarte lucid și ne-a impresionat pe toți cu vitalitatea sa. Dupã câteva ore, noi deja obosisem, dar el încã mai avea chef de petrecere.
— Și pe mine m-a întâmpinat cu whisky. Foarte mulți vãd în moartea lui Constantinescu momentul desființãrii sociologiei. Chiar dacã nu este așa, era probabil un semn al slãbirii susținerii sociologiei, pentru cã murise un om care avea grijã ca marile șocuri ideologice sã nu ducã iarãși la dezastru.
— Dacã revin la bârfele din perioada respectivã, se pare cã într-o discuție pe care a avut-o tovarãșa Ceaușescu cu Miron Constantinescu i-a reproșat: „Ți-ai fãcut o armatã de mercenari din sociologii tãi și vrei sã cucerești puterea cu sociologii tãi.“ Nu știu dacã o fi adevãrat sau nu, dar în fabulația publicã este o explicație de ce sociologia a fost retezatã. Pentru cã era pe de o parte asociatã cu numele lui Miron Constantinescu, iar Miron Constantinescu, deși reabilitat, a fost întotdeauna un ghimpe în ochii cuplului Ceaușescu, mai ales ținând seama de faptul cã în momentul în care Ceaușescu era începãtor și cu niște posturi mici, Miron Constantinescu era al doilea om în partid. Deci probabil cã acest trecut de subordonare nu era prea plãcut lui Ceaușescu. Miron Constantinescu era totuși un tip abil, dovadã cã a urcat și a coborât de atâtea ori. Știa sã se plieze când trebuie, deși avea și el fermitãțile lui și chiar cãpoșeniile lui. Dar toți atunci am considerat cã prin dispariția lui Miron Constantinescu se pierde un protector. Normal o științã n-are nevoie de o persoanã care sã o protejeze. Dar sociologia era atât de fragilã și cred cã s-a fãcut și greșeala cã s-a umflat foarte mult cifra de școlarizare. Numãrul studenților dintr-un an depãșea 100, erau vreo 120–150. Deja cãpãtase niște dimensiuni care cred cã provocau și gelozie, pentru cã în timp ce la alte instituții, facultãți cifra de școlarizare era în scãdere, la Sociologie încã se creștea.
— Sunt interesante douã similitudini cu epoca interbelicã. Și Gusti a fost acuzat de locotenenți cã prin mãrirea numãrului de invitați la campaniile monografice — la Drãguș se ajunsese la 90 de persoane — pune în pericol însãși cercetarea. Apoi în anii ’30 prin înmulțirea echipelor Gusti și mai ales Neamțu ar fi urmãrit alte scopuri decât cele preconizate de Fundație și apoi de Legea Serviciului Social. Dacã dau crezare pãrerii lui Gheorghe Reteganu, care îl bãnuia pe Neamțu de ambiții politice, atunci pot sã cred cã în anii ’30 forța echipelor era mult mai mare decât cea a sociologilor de care se temea locatara cabinetului doi. Dar despre realitatea pericolului din anii ’30 numai consultarea rapoartelor Siguranței ar putea sã dea lãmuriri.
— Da, la fel și cu Miron Constantinescu. Probabil cã nu existã sau nu s-au gãsit documente, arhive care sã probeze cele spuse. Toate sunt simple amintiri sau bãnuieli ale celor care i-au fost apropiați.
— Cred, totuși, cã dupã 1965, dacã nu era Miron Constantinescu, altcineva tot ar fi reabilitat sociologia. Probabil tot un om cu sprijin politic, cãci Stahl putea sã reprezinte continuitatea din punct de vedere profesional, dar era lipsit de sprijin politic.
— Stahl a fost un om foarte muncitor care a contribuit din plin la redemararea sociologiei. Dar nu el a fost inițiatorul. Miron Constantinescu își arogase poziția de șef al sociologiei din România. Mi-aduc aminte de unele incidente când unii dintre colaboratori au început sã fie prea independenți și chiar sã-și manifeste o anumitã desolidarizare fațã de Miron Constantinescu. Imediat au fost chemați la ordine; deci el voia ca mișcarea sociologicã sã fie coordonatã de el. Deși îți dãdea libertatea sã-ți abordezi și temele personale, când era vorba de teme prioritare te chema la ordine și nu puteai sã-i spui cã nu te intereseazã tematica propusã de el. Autoritatea pe care a avut-o el a avut și o fațã bunã pentru cã a menținut vitalitatea unei comunitãți științifice. Mulți dintre cei care veneau la ședințele laboratorului de sociologie nu veneau din mare pasiune pentru sociologie; veneau pen- tru cã le era jenã de Miron Constantinescu. Acesta avea o memorie foarte bunã și ar fi remarcat absența lor, încât întot- deauna sãlile erau pline. Au fost și multe discuții foarte interesante. Îi plãcea sã prezideze o salã mare și în privința aceasta nu a avut niciun fel de rețineri sã cheme și pe unii dintre vechii colaboratori. Pe unii nici nu-i cunoșteam, dar ulterior am aflat cã avuseserã necazuri cu regimul comunist. Dar pentru unele dezbateri Miron îi considera utili și îi invita.
— Totuși cum se explicã cã Bãdina, cu editarea operelor lui Gusti, cu înființarea Institutului pentru problemele tineretului, era destul de independent de Miron Constantinescu? Fiindcã nu am observat influența lui Miron asupra lui Bãdina.
— Bãdina era destul de autonom, pentru cã în studiile pentru tineret avea o anumitã autonomie sub patronajul Comitetului Central al UTC-ului, care era o structurã politicã separatã. Bãdina era unul dintre pãlmașii laboratorului de sociologie. Deși se ocupa de cercetãrile lui, avea curtoazia de a nu se pune rãu cu Miron Constantinescu. Pe lângã preo- cupãrile instituționale, Bãdina avea și preocupãrile lui perso- nale. Cred cã mai mult decât prin cercetãrile pe care le-a fãcut la institut, rãmâne pentru reeditarea lui Gusti.
— Anul acesta este o aniversare a lui Bãdina, cei din Chișinãu vor sã o sãrbãtoreascã. El a înregistrat la scurt timp dupã schimbarea din 1989 Fundația Dimitrie Gusti… care însã n-a prea mers.
— Nu, sunt și eu membru fondator, dar n-a mers deloc.
— E foarte important de studiat de ce nu au fost viabile resuscitãrile postdecembriste ale instituțiilor legate de numele lui Gusti.
— Da, pentru cã ele au avut viața lor într-un anumit con- text. În cazul Fundației lui Bãdina se explicã și prin faptul cã animatorul principal, președintele fundației, nu era în țarã. Din când în când mai fãceam întruniri aniversare, dar acestea erau insuficiente pentru a menține o fundație. Fundația nu a avut nici pe departe mijloacele financiare pentru a face fațã obiectivelor pe care și le-a propus. Mi-aduc aminte cã la prima
ședințã s-a prezentat un plan foarte ambițios, de reeditare a tuturor marilor lucrãri de sociologie din perioada interbelicã.
— Da, asta e o problemã destul de spinoasã… Ce este sociologie, ce nu este sociologie, de aici încep lucrurile…
— S-au fãcut reeditãri prin eforturile mai mult personale ale unor oameni. La noul Institut Social Român am reeditat vreo trei lucrãri: Ion Chelcea, Henri H. Stahl, Golopenția sau Herseni. Au fost mai mult eforturi individuale decât instituționale.
— Am o ipotezã, aș zice, neelaboratã, conform cãreia reabilitarea lui Gusti în sistemul comunist, chiar dacã a suferit destul de consistente modificãri din ’65 pânã în anii ’80 — bunãoarã la început accentul a fost pus pe cercetãtorul care a înțeles suferința satului, apoi, în anii ’80, pe dimensiune naționalã (și meritã studiat discursul din anii ’60 în comparație cu cel din anii ’80) —, aceastã reabilitare deci i-a fost mult mai utilã legitimãrii partidului, decât lui Gusti și școlii sale. În consecințã, dupã revoluție, o criticã a reabilitãrii ar fi putut sã resuscite interesul pentru trecutul sociologic… și nu numai.
— Vedeți, în analiza criticã pe care o face și Stahl se menționeazã cã de fapt Școala sociologicã de la București nu poate fi limitatã doar la monografie, cã se trecuse deja la analiza de tip regional, de tip național, la analiza pe bazã de eșantion. Deci se fãcuserã progrese mari și în metodologie. Partea aceasta a fost foarte puțin cunoscutã, încât impresia generalã este cea a monografiei. Și avem colegi în țarã care au încercat sã revinã la tradiția monograficã. Sunt lucrãri foarte bune, publicate despre mai multe localitãți rurale, pentru cã ele se preteazã cel mai bine la cercetarea monograficã, dar dincolo de pitorescul unei situații ele nu au o relevanțã științificã foarte mare, pentru cã nu sunt integrate nici mãcar în ceea ce Gusti gândea a fi sociologia națiunii. Sunt lucrãri punctuale, care pot sã prezinte un interes local; pot sã fie uneori bune pentru menținerea memoriei colective a unei comunitãți, dar nu au o relevanțã științificã încât ele sã fie ulterior folosite și sintetizate într-o concepție care sã dea o imagine macrosocialã. Sunt tradiții și tradiții. Unele sunt valoroase, altele pot fi pãguboase dacã le rupi de contextele în care ele s-au dovedit valide.
Articole de legătură:
- Dialog neterminat (I). Convorbiri între Zoltán Rostás și Ioan Mihăilescu despre condiția sociologului postcomunist
- Dialog neterminat (II). ”Nu putem spune că asociația sociologilor formează o comunitate profesională. Interesul corporatist este singurul care ne leagă”
- Dialog neterminat (III). „Pentru noi, atracția principală era profesorul Henri H. Stahl”
- Dialog neterminat (IV). ”Unii dintre noi eram mai pălmași, mai legați de problemele românești”
Lasă un răspuns