„Îs douãzãci de ani de când mi-o luat Dumnezãu mințile și am ieșit cu televizorul pe geam…“
Numele intervievatului: Gelu Nicolae Igreț Anul nașterii: 1959
Ocupație în decembrie 1989: învãțãtor în Turdaș (centru de comunã)
Ocupație la data realizãrii interviului: învãțãtor și consilier local în Pricaz, comuna Turdaș, județul Hunedoara
Unde a trãit evenimentele din 1989: la Turdaș și la Orãștie
Afiliat sau nu unei asociații de revoluționari: afiliat Asociației „21 Decembrie 1989“ — Cugir
Modalitate de contactare: prin intermediul mãtușii studentei, învãtãtoare
Domiciliul actual: satul Pricaz, comuna Turdaș, Hunedoara Data intervievãrii: 14 noiembrie 2009
Locul intervievãrii: acasã la intervievat, în satul Pricaz
M-am nãscut acum cincizãci de ani în Țara Moților și, dupã patru luni, pãrințîî mei, învãțãtori amândoi, s-or mutat aici, la Pricaz. Am venit și eu și aici am urmat școala generalã, dup-aia liceul pedagogic la Deva, cã am urmat cariera pãrințâlor, ei amândoi or fost dascãli, învãțãtori, și am fost la Geoagiu, la Turdaș, în centru de comunã, ș-apoi, dupã Revoluție, când or ieșit a mei la pensie am venit aici învãțãtor (n.a. — la Pricaz). Nevasta mi-am cunoscut-o pe navetã, fãcea naveta de la Hunedoara la Orãștie, la Vidra, și a fost, așa, o iubire mai, mai fulgerãtoare, da’ pãn-acuma am douãzãcișipatru de ani și îs buni ani. Mi s-o nãscut fata, Andreea, în optzãcișișepte și atunci era perioadã mai grea, mai sã lua curentul seara, televiziune douã ore, benzinã la mașinã zãce litri pe lunã, ne-am crescut fata cu lumânarea noaptea… și așa o fost. S-atuncea nu mã mir cã am avut nebunia de a ieși atunci, în douãzãcișidoi decembrie. Dimineața…, nu fugise Ceaușescu…, știam de la niște studențî, erau niște studențî la vecini, la Timișoara, și, prin optâsprezece decembrie, le-o dat drumu’ acasã, sã nu stea acolo, cu condiția ca sã nu povesteascã nimic. În optâșpe decembrie, când am luat vacanța, pãrințîî mei or plecat la stațiune, la Govora, și eu am rãmas cumva la comandã, tata era director pe comunã și am rãmas înlocuitorul lui.
Si, prin douãzeci, ne-o chemat la ședințã cu toți directorii din zonã la Orãștie, la un liceu, ca sã ne prelucreze, sã ne spunã ,,uite, or venit“, ne-o dat tabel cu toți studenții, ,,vedeți fiecare pe zonã, mergeți și vorbiți cu ei“, și noi le-am spus sã nu vor- beascã, sã nu… Apãi, am avut aicea o vecinã apropiatã, era studentã, atunci mi-o povestit ce era în Timișoara. ªi în douã- zecișidoi dimineața, cu preotul din sat, el o scos praporii de la Bisericã, io am luat tabloul lui Ceaușescu și steagurile (râde)… nu știu cum ne-o venit de le-am gãurit, cã nu numai alții or fãcut steaguri cu gãuri în țara asta. Le-am gãurit, steagurile și cu tablourile lu’ Ceaușescu, și cu ele, toate rupte, am plecat peste câmp la centru de comunã, cu oameni dupã noi care or vrut sã vinã… Or fost vreo zãce care or zis cã riscã și am… Când am ajuns, fugiserã toți de-acolo, din Primãrie, și primãrița, și… secretarul era sângurul care o rãmas.
Stiam cã în luna aprilie optzãcișinouã ne venise o telegramã la Primãrie, dar de asta știau foarte puțini. No, io fiind acolo în sat învãțãtor, la Turdaș, preten foarte bun cu secretaru’, el mi-o arãtat telegrama: „Uite, o venit o telegramã — în aprilie încã, deci cu câteva luni înainte de Revoluție — cã o comunã din Belgia dorește sã sã înfrãțeascã cu noi, sã nu ne dãrâme casele Ceaușescu.“ Fãcuse Ceaușescu un plan de sistematizare și…, și casa asta era sã fie dãrâmatã. Lãrgea liniile ferate, venea pe-ici calea feratã, era o problemã. Da, și… așa o început totul.
Dup-aia, la Orãștie, la Primãrie, ne-am dus cei care am ajuns acolo, io am fost secretarul la CFSN-ul ãla care s-o înființat atunci, CPUN-u’. Am fost cu ajutorul șefului de post de la poliție dupã arme, am împãrțit arme la cei care erau la Primãrie, în comandamentul ãla. Primii consilieri, primu’ primar… Cã acolo, la Orãștie, nu mai era nimic, toți plecaserã din Primãrie, toți or fugit vreo tri zâle, doar secretarul și femeia de serviciu o rãmas. Și mai mergeam la Orãștie… Cã orașu’ care era lângã noi, Deva, centru’ județului, țânea cu noi, cu Orãștia, legãtura și mai mergeau, nu mergeau telefoanele, și dãdeam fuga la Orãștie șasã kilometri, la Primãrie, și stãteam cu ei. Ne era și fricã, cã peste drum de Primãrie e și fosta unitate militarã de jandarmi, era de securitate pe vremea aia, și din unitatea asta or plecat soldați… Am aflat târziu, dup-aia, la doi–tri ani de la un preten de-al meu care pe vremea aia era soldat. Deci de-ici, din unitate, de la Orãștie, or plecat soldați la Timișoara ș-or tras și ei. Ei zic cã n-or omorât pe nime, c-or tras în sus, dar poate c-or tras în aer și timișorenii or tras aeru-n piept, nu știu (râde).
Ș-am rãmas la zilele alea… S-or mai liniștit lucrurile dupã moartea lu’ Ceaușescu, în 25, de Crãciun, da’ or fost… Când i-or prins pe cei doi generali, Nuțã și Mihalea, elicopterul o trecut pe valea Mureșului, în sus, și ne-or dat telefoane: „Mergeți pe valea Mureșului, cã vin elicoptere, trageți în ele cã-s teroriști!“, telefoane de la Deva, de la Consiliu Județean… și tot revoluționari erau ș-acolo, pentru cã așa o fost atunci, n-o prea știut stânga ce face dreapta. Și eu am rãmas, am rãmas la Primãrie, ș-acuma tot consilier îs, de-atunci. Pe lângã meseria de învãțãtor, mai fac și în folosul comunitãțîî. Ce sã zâc de Revoluție, nu știu, cred cã dacã Ceaușescu ar fi venit înapoi, pe preotul satului și pe mine… eram sigur duși pe undeva. Înființa din nou lagãrele alea. Zâlele alea, douãjdoi, când am ajuns cu primarul… Uite o chestie pe care eu nu o uit și m-a impresionat puternic. Știam cã primarul are, de la fostul primar, dinainte de… Ultima datã, la Revoluție, o fost o primã- rițã foarte durã, foarte rea, arțãgoasã… Înaintea ei fusese unu’, un om din sat, profesor de istorie, tare de treabã omul, drept îi cã și la Revoluție oamenii l-or propus președinte la CFSN-ul ãla. Și când am ajuns la Primãrie — eram numa’ io cu noul primar, atunci ales, dupã Revoluție — când am ajuns în birou, eu știam cã el, undeva, în birou, are un sertar mai deosebit, dedesubt. Și l-am gãsit undeva, bãgai mâna, era ca un fel de trape secrete, mã rog, și în sertarul ãla erau șaisprezãce plicuri, erau niște plicuri verzî, așa, A4, și în fiecare plic erau zãce foi ministeriale, cinci foi, douãzãci de foi, dar cam în jur de zãce foi ministeriale.
Ei, plicurile alea erau de la informatorii pe care îi avea primaru’. Deci nu informatorii Securitãțîî, informatorii primaru- lui. Am citit alea, de la fiecare, ș-acuma îi știu pe oameni, da’ nu, n-am zis nimic, de ce?, pentru cã dupã ce am citit hârtiile alea, fiecare ce spune de vecin, ãla o furat de pe câmp, cã atunci asta era, cu CAP-ul și (râde)… Și o zâs primarul de-atunci, cel nou: „Bagã-le pã foc“, „Ba nu le bag pã foc, le țânem, cã nu sã știe… “, „Ba nu, bagã-le pã foc, pentru cã noi am fãcut revoluția asta sã scãpãm de Ceaușescu, nu sã scãpãm de vecini, de preteni, de neamuri“, pentru cã am dat de multe lucruri care, efectiv, m-or impresionat, n-am crezut cã atât de rãi îs unii oameni. Da’ acuma, în 2009, vãd cã atunci nu era cu nimic rãutate fațã de ce e acuma. Da, și am aruncat plicurile alea în foc, toate, le citeam, ne minunam, le puneam pe foc. Acuma mã mai întâlnesc cu el, îi finu meu, primaru’ o devenit finul meu, s-o cãsãtorit și eu i-am fost naș, mã întâlnesc cu el și zâce: „Bã, dupã ce te-am pus eu sã le arunci pã foc, tu ai zâs sã nu le-aruncãm, trebuiau țânute acuma“, ș-am zâs: „Nu, acuma io îs de partea aialaltã, bine cã le-am aruncat pe foc, cã dacã nu le-aruncam, cine știe ce fãceam cu ele.“
Cred cã Revoluția asta trebuia sã schimbe, nu știu cum… O schimbat, o venit schimbare, bun, poți sã circuli, poți sã vorbești ce vrei, dar o mai schimbat un lucru, și ãsta e lucru rãu cã l-o schimbat. Ne-o schimbat ceva, așa, la suflet, am devenit mai rãi, mai… N-am înțeles de ce acuma, când fiecare poate sã facã ce vrea, poate sã meargã unde vrea, nu te mai oprește nime, nu știu… Poate asta așteptam de la Revoluție, sã mai ținã bunul-simț, nu atât bunul-simț, dar buna înțelegere între oameni. Parcã pe vremea aia ne uneau lipsurile, nu știu cum sã zâc. Faptul ãla, „n-am și nu-i“, cã așa era atunci. Nu prea erau, greu sã gãsea ce sã gãsea, de la alimente la cãrți. Chiar și pentru cãrți era o durere sã faci rost de o carte bunã sau io știu numa cât am putut umbla dupã Cel mai iubit dintre pãmânteni (râde), ce sacrificii am fãcut s-o obțin. Da’ cred cã o sã-ncepem sã ne schimbãm un pic, nu știu, or trecut totuși douãzãci de ani de la Revoluție azi-mâine și nu știu ce-o sã fie dacã tot așa cu rãutãți și cu… Parcã și între vecini era altfel, nu știu, io-s o fire mai comunicativã, io nu știu dacã cineva m-ar putea țâne o zî întreagã, numa’ bolnav sã fiu, da’ sã stau o zî întreagã în casã, sã nu ies sã vorbesc cu un vecin, cu un preten. E, Revoluția asta… lucru rãu care l-o fãcut parcã ãsta l-o fãcut… Nu Revoluția, cã nu pentru aia am ieșit în stradã și nu pentru aia or murit atâța la Timișoara și în București. Da’ pânã la urmã aici s-o ajuns, ãsta-i lucru rãu, ãsta-i lucru rãu cã s-o ajuns ș-aici. Poate zâc eu vorbe mari, da’ unire între oameni și bunã-nțelegere… Nu mã așteptam sã nu fie…
Cred cã dacã stau acu’ sã analizez, da, am ieșit și cã mi-am crescut fata la doi–tri ani cu lumânarea, cã nu era luminã, inventam fel de fel de artificii cu baterii de mașinã, reîncãrcate, o, Doamne, da’ nu ãsta o fost motivul principal. Motivul principal o fost, eu așa l-am simțit atunci, cã nu puteai nici sã vorbești, io cred cã pentru mine ãsta o fost motivul principal. Ți-era și fricã sã spui un banc, sã… Și ajunsesem în toamna lu’ optzãcișînouã și ș-or dat seama cã io-s director la școalã la Turdaș de vreo cinci ani și nu-s membru de partid. Vai, gata!, imediat m-or fãcut membru de partid, chiar de ziua mea, pe șasã decembrie, în optzãcișinouã, deci am fost membru de partid nicio lunã, vreo douã sãptãmâni.
Da’ când or venit în 5 ianuarie, dupã Revoluție, comuna înfrãțitã de-acolo, din Belgia, primaru’ cu ajutoare — cum s-o venit atunci cu haine, cã acuma le gãsâm la second hand, da’ atunci era ceva nou pentru noi — și-o venit și conserve de fel fapt, sã scot steagurile din școalã și popa sã ieie praporii și, peste câmp, în drum, peste câmp la un kilometru și ceva pânã în centru comunei… Ne-am dus peste câmp și strâgam „Jos Ceaușescu, jos Ceaușescu!“ Doamne! Or trecut ani și-am tot… Acuma bun, îs 20 de ani, nu se mai poate întâmpla nic, da’… Credeți-mã cã un an de zile stãteam și mã gândeam: „Bun, o murit Ceaușescu, da’ dacã vin iarã ãștia înapoi? Ãștia au scris: tu ai ieșit cu steagurile, tu ai ieșit cu prapurii, no, ãla cu prapuri mere la Poarta Albã, ãla cu steagurile la Sighet.“ Gata! Da’ o fost mulți, o fost o perioadã grozavã. Împãrțisem armele și, lângã Turdaș, gara e un pic mai departe, și la un moment dat apare… Fãceam atunci de pazã toatã noaptea, toate nopțile ale, la Primãrie, și apare într-o noapte șefu’ gãrii: „Haidați cu mine, cã sunt teroriști în garã.“ Primaru’ de atunci: „Pãi, care merge?“
„Las’ cã mã duc eu!“ i-am zis. Inconștient la trizãci de ani, am plecat cu arma și cu el peste drum de câmp, bine, este drum, da’ prin câmp, noaptea. Și-am auzit — cã e Mureșul aproape de garã, s-auzeau pe-acolo, se vedeau lumini — am zis „stai, stai!“ și-am tras. Când colo, erau doi pescari de la Hunedoara, braconieri, veniserã cu plase, cã era acolo un loc unde ziceau ãștia cã se prind pești. Or apãrut în garã, când or vãzut cã e groasã or ieșit și strigau: „Nu trageți, cã suntem pescari.“ Și-or venit în garã. Doamne, așa s-o întâmplat cu foarte mulți care or murit din greșeli, din… Io știu c-am dus gloanțele înapoi, deci am luat gloanțele pe inventar, pe proces-verbal de la unitatea militarã și din Orãștie, și le-am dus parcã dupã Revelion… Dupã Revelion a trebuit sã ducem armele înapoi și gloanțele… Și când am dus gloanțele înapoi, o zis: „Dumneata ai mai multe gloanțe!“, „Cum, mã, sã am mai multe gloanțe, cã eu am și tras?“ Vreo patru–cinci focuri am tras, trãgeam toate-n sus, nu sã trag dupã oameni cã… „Ba da“, zice. „Aveți în plus 2 000 de gloanțe“, „Nu sã poate“ și m-am uitat pe procesul-verbal, „uite, atâtea gloanțe ai luat…“, eu am semnat când le-am luat, eu am semnat cã le-am dus ’napoi. Și dup-aia m-am gandit, într-adevãr, așa o fi, cã a fost așa un haos…
La amiaz’, când o fugit Ceaușescu, eram deja venit ’napoi acasã, cã fusesem la Orãștie… și-am venit repede acasã și gândiți-vã cã aici aveam un televizor, unu’ mic, Sport. Fugiserã, da’ or dat la televizor, nu știu, pe la unu’, pe la cât o fost, la douã. Și veniserã de la garã niște oameni, stãteau la tren, ș-or venit aici, în curte, și atâta am fost de hãbãuc și buimac, cã n-am ieșit pe ușã cu televizorul, sã le duc televizorul afarã și sã trag cablul afarã pe geam. Nu, am deschis geamul, am luat televizorul și am sãrit geamul la mine-n curte. Ne-am uitat la televizor, dup-aia mi-am dat sama, și oamenii care or venit aici, se strânseserã vreo zãce oameni aici, o apãrut nevastã-mea, or fugit și ei de la Întreprinderea mecanicã… Era aici Întreprinderea mecanicã, era cu armamentu’, și, în prima fazã, nu i-o lãsat sã iasã din fabricã, dup-aia le-o dat drumu’ directoru și ei or fugit peste câmp acasã, toți, nu s-or mai dus nicãieri.
Hai, acuma, în Orãștie, în fața Catedralei, slujbã, un sângur polițist o venit, un milițian, o venit acolo și o stat lângã noi, o stat… Îi poza une vorbește Inulescu, Traian Inulescu, el îi șefu’ aci, la Orãștie, el vorbește la oamenii care se strânseserã și lângã el iestã un milițian, nu l-am mai vãzut de mult, o plecat la Timișoara și nu mai știu nimic de el. Da’ ãla o venit lângã noi, el i-o și spus: ,,Aveți grijã cã de la unitatea militarã, militarii care or rãmas în unitate au îndreptate cãtrã Primãrie… “, aveau niște… nu tunuri, cã n-aveau aicea tunuri, dar ceva lansatoare de rachetã, nu știu ce-aveau, și el o zâs cã sunt îndreptate cãtrã Primãrie.
Io veneam și plecam ’napoi la Turdaș sau veneam prin sat pe-ici sau prin alte sate, atunci am umblat kilometri. Cre’ cã dacã aveam kilometraj la pãpuci ajunjeam pã Lunã. Nu, or fost zâle dificile, zâle grele, nu știu cum sã zâc, probabil cã ne revenim, da’ io încã nu-s mulțumit de ce-o ieșit de la Revoluție-ncoace, io nu-s mulțumit. Nu știu, așteptam altceva, mai altfel. Nu mã refer la politicã, bun, politica asta este, câte-un partid mai bun, câte-unul mai rãu, stã în puterea noastrã sã schimbãm. Și ãsta e un lucru bun, cã noi punem conducãtorii, nu alții, cum era pe vremea lu’ Ceaușescu, dar așteptam altceva, sufletește. Și foarte multã lume, foarte mulți dintre colegii mei, mai vorbim, cã ne întâlnim la ședințe de revoluționari. Probabil cã așteptam o schimbare mai mult în interior, în interiorul nostru, a oamenilor. Nu știu, poate va veni. Revoluția nu mai vine, nu mai poate veni, cã încã nu am ajuns la saturație ca pã vremea lu’ Ceaușescu. Atunci o fost momentu’ de ,,gata, s-o umplut paharu“, am ieșit, nu ne-o mai pãsat de nimic. Ne gândeam ș-atunci, ședeam în genunchi dup-amiaza, ne-or fãcut popii slujbã la Catedralã, și ședeam acolo. Mã uit ș-acuma, am o pozã și am dus-o la… Ne-o fãcut unu’ niște poze și dup-aia ne-o dat, dupã câțiva ani, ne-o dat la organizație: „Uite, mã, io am fãcut poze atunci.“ Și mã vãd acolo-n pozã, stând acolo, mã uitam la popi, și ne uitam toți, nu numa’ eu, și-am zâs: ,,Doamne, dacã voiau sã ne termine, atunci ne terminau.“ Da’ probabil cã în inconștiența noastrã, am avut noroc și cu inconștiența lor, cã nu, nu s-or gândit nici ei ce iasã, nu ș-or dat seama. Da’ sã sperãm, sã sperãm în mai bine, noi încã mai luptãm, nu ieșim în stradã, da’ luptãm. De exemplu, acuma vreau sã facem…, mãcar atâta sã rãmânã dupã noi, unii dintre colegi or primit niște recompense materiale, niște bani, și cei care or primit bani or adunat foarte mulți bani și vrem sã facem un monument la Orãștie, acolo une am vorbit prima datã, acolo une ne-am adunat prima datã. Cã iarã revin și zâc, nu pot eu sã explic la fiicã-mea cum era pe vremurile alea, nu înțelege: „Cum m-ați țânut cu lumânarea, cum sã nu fie curent, așa ceva nu sã poate, da’ cum sã nu fie televizor?“ Da’ uite așa o fost. Sperãm în mai bine, Dumnezãu știe ce-o mai fi (își acoperã ochii cu mâinile) și pe lumea asta, da’ asta este.
Care era atmosfera la Turdaș, cum au reacționat oamenii când v-au vãzut, pe dumneavoastrã și pe preot, cu steagurile, cu prapurii de la bisericã…?
(Râde). Când am ajuns în fața Primãriei… Noi am fost din Pricaz care ne-am dus acolo și ne-am adunat, ș-or venit câțiva și din Turdaș. Acuma, deasupra Primãriei, pe stradã, un pic în pantã mai sus, e postul de poliție. Ãia n-or ieșit, polițiștii, știam cã-s în sediul poliției, îi cunoșteam, eram preten cu ei, pentru cã eram învãțãtor acolo și toatã zona ne întâlneam. În fiecare lunã — noi atunci luam banii de la Primãrie — mergeam și semnam pe stat de platã și fãcea primaru’ ședințã cu noi, no, primãrița care-o fost, ce probleme îs la școalã, la miliție, la CAP, așa era atunci. Ãștia, polițiștii, n-or ieșit. Ne-o fost fricã cã vin, da’ eram mulțî, or fost mulțî, oamenii mulțî, ș-atunci ș-or dat drumu’ oamenii: „Ãla o fost rãu, ãla o… “, parcã din ce în ce era de ajuns unu’ sã-și dea drumu’ și prindeau curaj și ãiãlalțî, prindeau curaj. Or venit mai temãtori atunci, ne-or vãzut apãrând la Primãrie cu praporii, știi, ãia de la Bisericã, și cu steagurile și „Ce sã-ntâmplã?“. Dup-aia, or fost niște tineri (râde), pânã-n douãzãci de ani cred cã aveau, din Turdaș, pe care iar îi știam bine, cã fãceam muncã culturalã pe vremea aia: brigãzi artistice, spectacole, am fãcut un cor, erau, no, și chestii impuse, adevãrat, da’ erau și lucruri frumoase. Ș-or venit ãștia, tinerii, vreo tri-patru or fost, or venit: „Acuma vii la școalã.“ Io acolo eram dascãl, acolo aveam cheile de la școala de era taicã-meu la Pricaz: „Acu’ vii la școalã sã scoatem afarã tablourile“… Cã înainte de Revoluție cu vreo lunã, cu vreo lunã-douã cam așa, fusese Ceaușescu cu Ceaușeasca la Petroșani. Și ne-or dus și pe noi, obligatoriu. Și ne-or dat la fiecare și tablou cu el, și niște tablouri cu ea, mari, niște foi lipite pe niște placaj mai grosuț un pic. Și le-am adus cu noi, ne-or dus cu autobuzãle, unii le-or aruncat acolo, numa’ mai greu sã nu ne vadã. Noi le-am adus înapoi în sat, am zâs: „Mã, hai sã le-aducem, noi care-am fost dascãli le-aducem, cã le țânem la școalã, cã trebuia tablou’ lu’ Ceaușescu pus acolo.“ Și ce s-or chinuit ãia, tinerii ãia, sã spargã — cã era și-o chestie de râs — sã spargã tabloul lu’ Ceaușeasca. Mã rugam de ei: „Mã, lãsațî-l, nu-l sparjețî, cã era bun cartonu’.“ „Nu, cã nu sã dezlipește hârtia.“ „Mã, lãsați-o dracu’ c-o radem, o radem cu ceva, da’ lãsațî placajul ãla, cã facem ceva cu el!“ „Nu, cã-i placajul lu’ Ceaușeasca!“
Dup-aia, dup-amiaza am venit la Orãștie, seara iarã ne-am dus… Și o apãrut unul dintre milițieni, o apãrut cu banderolã tricolorã: „Io-s cu revoluția!“ I-o și zâs unu’ — o ajuns dup-aia viceprimar, o murit sãracu’ — da’ i-o zâs atunci: „Mã, eu sunt naș la un milițian, da’ io las cã vã știu pã voi, tu ai așteptat sã vezi ce face, ce se-ntâmplã cu Ceaușescu!“ „Nu-i adevãrat!“ „Ba da, cã te-am vãzut la geam!“ Cã de la Primãrie se vedeau geamurile de la poliție și, într-adevãr, ei erau acolo da’ n-or apãrut… Primãrița o fugit la un vecin, a doua casã de Primãrie. Și (râde) am știut vreo patru–cinci cã o fugit și cã-i acolo. C-o fugit, or vãzut toți cã nu mai e în Primãrie, da’ cã îi acolo, la vecinul ãla, am știut mai puțini. Ș-am trimis dupã cetãțeanul respectiv, am trimis dupã el: „Hai, hai pânã la Primãrie!“ „Di ce?“ „Hai, du-te, du-te, ia-i cheile!“ Cã primãrița o plecat cu cheile ș-am zâs cã ne-apucãm sã spargem dulapurile pe-acolo. „Spune-i sã trimitã cheile — sã nu îi punem oamenii-n cap — cã ieșâm afarã și spunem unde-i și îți sparg ãștia fereștile și poarta și tot o scoateam de-acolo.“ Apãi, o adus omu’ cheile.
Drept îi cã fiind acolo în sat și cunoscându-i pe toți, io m-am împãcat bine cu toți, și români, și țâgani, și unguri, cã îs foarte mulți unguri în Turdaș. Și, într-adevãr, în zilele… în clipele alea, ce în zilele alea!, în ceasurile alea și-n douã–tri zâle, nu s-o mai țânut cont cã ești negru, cã ești blond, cã ai ochii albaștri, nu s-o țânut cont… Și-i interesant cã se zâce cã noi, românii, bem și la nãcaz, și la bucurie… Și na, de bucurie, bun, dacã ar fi sã gândesc acuma aș zâce: „Bun, de bucurie cã am scãpat de primãrițã sã zâc, de nebuna aia…“ Nu era ea nebunã, cã, așa, era și tânãrã, și frumoasã, da’ era fixistã, ea știa cu partidul, nici nu era din comunã, cã o puseserã ãia de la Deva, dã-o-n brușu’ ei. Și, de bucurie, am stat dup-aia și m-am gândit cã noi trebuia sã facem atuncia numa’ chefuri, cã am scãpat de asta, dimineața, cã de Ceaușescu nu scãpasem încã. Dup-aia, când o fugit Ceaușescu, gata, c-am scãpat de Ceaușescu, sã bem iarã. E, interesant e cã nu s-o bãut nimic, nu s-o bãut nimic, ș-am gãsit și vinars acolo, da’ n-am bãut, am zâs cã trã sã fim cu capu’ limpede, fãrã sã ne impunã cineva. Apãruse la Primãrie un tractorist, sãracu’, un tractorist la CAP-u’ de la Turdaș (n.a. — Cooperativã Agricolã de Produc- ție; acronimul era pronunțat, în sate, „ceaapeu“)… Sãracu’, nu era el prea întreg la cap, așa, da’ apãruse cu o canistrã de motorinã, o venit cu o canistrã de motorinã: „Mã, da’ tu ce vrei sã faci cu canistra?“ „Io vreau sã dau foc la Primãrie!“ „Cum sã dai foc la Primãrie, stai cuminte!“ „Nu, cã ieu aș vrea sã dau foc la Primãrie, cã în Primãria asta m-o tot chemat primãrița și tot sã sfãdea cu mine.“ „Pã’ di ce se sfãdea, mã, cu tine?“ „Ba întârziam, ba veneam mai repede de la câmp, ce, io sã stau toatã noaptea sã lucru?“ L-am liniștit, s-o liniștit omu’, da’ ca gest nu uit, Doamne, cu canistra de motorinã, sã dai foc la Primãrie.
Da’ îmi pare rãu cã atunci nu am avut ceva video, era mai rar, sã fi filmat la Primãrie, sã proiectez, așa, în fiecare an; da’ în fiecare an, de 22 decembrie, seara, pe întuneric, sã întind un ecran acolo în fațã la Primãrie și sã reproiectez cum o fost clipele alea, cu toțî care or fost acolo. S-or strâns, s-or strâns oameni, or venit, nu ne-o mai fost fricã atunci, nu ne-o mai fost fricã. Nu știu, da’ eu am o vorbã, atunci când îs foarte nervos și supãrat zâc: „Dacã tai acuma în mine, nu curge sânge, curge verde“… Ei, atuncea nu curgea nimic din noi, putea sã ne taie… toți, toți, era așa o euforie a momentului, parcã s-o transmis, era o chestie paranormalã, nu știu cum sã zâc, toți eram… știi? Și patriotismul ãsta…, io știu cã înainte de Revoluție cântam în fiecare dimineațã, trebuia sã cânțî în fiecare dimineațã Tricolorul cu copiii. Bun, da’ atunci o fost o chestie de patriotism cumva, chiar și patriotism local, plecatã din suflet, neimpusã; nu știu dacã s-ar mai putea face chestia asta, nu știu ce-ar trebui, ce scânteie ar trebui sã ne aprindã iarã sufletul sã mai facem nu chiar o revoluție, dar așa, o zvâcnire; nu știu ce-ar trebui sã sã-ntâmple, atunci o fost zvâcnirea asta și inconștiența.
Eram mulți tineri, mulți tineri. Or fost și oameni mai în vârstã, da’ cum sã zâc, stãteam nopți întregi în Primãrie în zilele alea, io nu știu dacã în douã sãptãmâni, pornind din douãjdoi, nu știu dac-am dormit aicea, acasã, o noapte întreagã. Dormeam p-acolo, pã une apucam, pã mese, mai veneam acasã, mai ședeam douã ceasuri, iarã mã duc, noaptea, ziua, așa o fost. La Orãștie erau probleme. Doamne… Bine, io aveam trizãci de ani atunci și preotu’ era tânãr, e mai mare cu doi ani ca mine, da’ m-am gândit dup-aia… Or fost, într-adevãr, și oameni mai în vârstã, cum îs io acuma, sã zâc, la cincizãci de ani, cu familii, cu copii, da’ mai puțini, mai puțini. Nu știu dacã de fricã…, probabil și de fricã n-or ieșit unii, probabil și din ideea cã așa suntem noi, românii: „Lasã, cã e bine și-așa! Mai furãm de pã câmp, mai facem pâinea acasã, no, lasã cã și dacã e televizorul numa’ douã ceasuri, mai merem unii la alții“; cã seara mai povesteai, mai te întâlneai la un preten, cafea nu era, mai beai câte un pahar de vin, mai stãteai la povești. Asta era toatã viața. N-or venit atunci oameni în vârstã… Or fost, dar or fost puțini. Majoritatea or fost tineri, mai tineri așa, nu știu. Și sunt sigur cã dacã acuma ar porni, sã zic, sã porneascã acuma revoluția, m-aș duce din nou, dar poate n-aș mai fi atât de aprins, nu știu cum sã zâc, poate aș judeca altfel. Atunci am fãcut și lucruri…, vã spusãi cu televizorul. Pã’ di ce sã mã duc io frumos, roatã cu el, pe-afarã? Am sãrit cu el cu tot pe geam… Probabil cã acuma aș gândi altfel: stai sã vedem, stai sã analizãm.
Mã uit cã îs colegi — din comuna Turdaș suntem numai doi, eu și cu preotu’ — da’ îs ãștia din Orãștie care or ieșit atuncea, or fost cam tri-patru de la fiecare întreprindere care or mers din secție în secție și „Haidați afarã!“, or luat steaguri, or ieșit și s-or întâlnit aci la Orãștie. Mã uit la ei și o trecut vremea, îs mai bãtrâni așa, da’ flacãra aia, scânteia aia tot o rãmas, aia tot o rãmas. Mai discutãm, „nu o venit legea, nu ne-o aprobat la toți dosarele SSPR-ul, Secretariatul de Stat, da’ di ce nu vine“, îl mai luãm pe șefu’ tare: „Du-te la București!“… scânteia aia încã mai este, încã mai este. Atâta o rãmas, numa’ scânteia. Și nu-s numa’ eu în situația în care așteptam ca dupã revoluție oamenii sã fie mai uniți, mai nu știu cum sã zâc, mai buni la suflet, mai lãsãtori cumva, mai iertãtori… Probabil cã mai trec anii și ajungem și noi ca-n vechile democrații, nu știu cum sã zâc. Ãsta era sângurul lucru care nu voiam sã se schimbe la revoluție, iubirea asta între oameni. Nu știu ce va fi, sã vedem.
Dar cum s-au manifestat oamenii când au aflat de capturarea lui Ceaușescu, ce vã mai amintiți?
Oaaaaaaaiiiii, erau aici… Asta a fost dup-amiaza și venisem de la Turdaș sã merg la Orãștie și aici, aproape peste calea de fel și, de la conservele de pește, am ajuns la tot felul de conserve. Io știu cã ne-or adus odatã, a doua oarã parcã, o fazã tare șoadã. Eram la Primãrie, eram atuncia parcã vreo 15 consilieri, și or venit cu ajutoare și or zâs: „Mã, am vãzut cu ce vã confruntați voi și, uite, acuma, a doua oarã am adus și ajutoare pentru școli, și pentru Primãrie, pentru dispensar și am adus și niște conserve, cã sunt niște oameni nãcãjiți.“ Și sara, în Primãrie, or zis niște consilieri: ,,Hai sã deschidem o conservã cu niște…“, ei or vãzut cã erau pe etichetã niște cârnãciori și: „Hai sã deschidem, sã vedem cum îs cârnãciorii ãia.“ Io n-am fost acolo, nu știu pe une eram, prin altã camerã, nu știu une am fost. Și or deschis conserva și gustau din cârnãciori. Io, când am venit, io știu bine francezã și belgienii îs din zona valonã, îs francezi. Și citii pe conservã și am zâs: „Mã, asta-i mâncare de câni!“ „Mã, da-i bunã!“ (râde). Da’ mâncaserã din conserva aia, „da’ bunã-i mâncarea, bunã!“. Deci cam așa or fost sufletele noastre, deci întorși peste cap, dac-am ajuns sã mâncãm și sã zâcem cã totuși e bun și cred cã era bun, cã numa’ cu conserve de pește pe vremea lu Ceaușescu… Doamne, eu de multe ori îi explic la fiicã-mea — ea o terminat acum Geografia la Timișoara și îi mare, douãzãci și ceva de ani — și îi explic „Uite cum o fost!“
„Nu sã poate, da’ așa o fost?“ „Pãi, așa o fost, tu nu-ți aduci aminte?“ „Pãi nu-mi aduc aminte.“ Na, ea avea vreo tri-patru ani, nu-și mai aduce-aminte. „Nu, nu înțeleg“, multã lume nu pricepe, nu cã nu vrea, da’ îi ceva greu de priceput, cum sã nu poți sã faci la tine în curte ce vrei? Și nu puteai, ne era fricã de telefoane, ne era fricã sã vorbim, doar cu nevasta, cu pãrințîî, atâta. Atâta vorbeam. Știu cã socrii mei erau la Hunedoara, acolo locuiesc ș-acuma, și în optzãcișișasã vorbeam cu nevastã-mea, când o fost cu Cernobâlu’, opșasã-opșepte parcã, sau eram… Nu, eram cãsã- torit, în opșepte parcã o fost, și ne era fricã sã vorbim și la bloc, de fricã sã nu se audã prin pereți la vecini. De-aia am ieșit. Ãsta o fost unul dintre motivele… Poate cel mai important atunci, cã îs gesturi în viațã la care nu te mai gândești, atunci nu m-am gândit, chiar nu m-am gândit. La 9 dimineața, înainte de 9 de feratã, e secția aia lu’ fabrica de armament și îi și un poligon subteran; și îi puseserã pe ãștia sã pãzeascã, aveau armamentul lor, cã erau paznici militari dotați cu armament.
Și de bucurie cã o fugit Ceaușescu… „L-or prins, frațâlor, gata, s-o anunțat cã l-or prins, hai sã-i anunțãm pe toți!“, nu mai știam pe cine am anunțat. Spuneam la câte unu’: ,,Bã, ai auzât cã l-or prins?“ „Am auzit!“ Treceau cinci minute: „Bã, ai auzât cã l-or prins?“ „Pã’ nu acu’ mi-ai spus?“ Am plecat cu ãsta, cu primaru’ care era atunci, am plecat la fabricã. N-am mai stat noi cã-i gard de beton, nu ne-am dus pe poartã, cã de-icea dacã te duci trã’ sã ocolești un pic pân’ la poarta de intrare. Peste gard, ãia strâgau la noi, soldații: „Vã ’pușcãm!“ „’Pușcați pã dracu’, nu ’pușcați nimic, cã l-o prins pã Ceaușescu!“ Ãia, bucuroși, ooo, vai, ce circ o fost atuncea…
Dup-aia, era șefu’ de dispozitiv la ãștia cu paza — acuma o ieșit la pensie el și e aici, mai jos, mã mai întâlnesc cu el, cã ne- vastã-sa e bibliotecarã și biblioteca e în școalã, și mai vorbim cu el: „Bã, Nicușoare, îți mai aduci tu aminte cum strâgau ãia la noi și tu nu știai ce sã faci?“ „Mã — zâce — dupã lege trãbuia sã spun sã vã puște!“ „Și?“ „Mã, și dacã vã ’pușca ce se-ntâmpla?“ „Nu ne ’pușca nime.“ Zicea atunci: „Dã-mi pace, cã… “, și stãtea, stãtea și el saracu’ sã sã gândeascã. „Mã, sã mai stau sã pãzesc, sã nu mai stau?“ „Hai, mã, cu noi la Orãștie!“ „Nu vin!“ cã era armament aici, era poligon. „Nu vin, cã dacã sare-n aer, dacã ’pușcã!“ „Ce sã ’puște…“ Da’-ți spun, atâta am fost atunci de… Spuneam la câte unu’: „Ai vãzut cã l-o prins pe Ceaușescu?“ „Da, am auzit.“ Dupã cinci minute, iar îi spuneam: „Pãi, doar mi-ai spus, mã!“ „Nu-i nimic cã-ți mai spun o datã, ca sã știi.“ Da’ atunci când o fugit, deci nu când l-or prins, când o fugit el cu elicopterul, de tot apãrea Dinescu „Un comunicat important“, sunt oameni, io nici acum nu știu cine-s, nici ei cine-s eu, dar pot sã-și aminteascã, uite, am fo’ într-o casã, într-o curte, am plecat de la garã de ne-am uitat la televizor și ne îmbrãțișam aicia, în curte. Uite, mi se face pelea de gãinã pã mine, ne pupam ca maimucile, Doamne, ca și copiii mici pe aicea, prin curte, sãream!
Pãi, cum a fost? S-au strâns mulți la dumneavoastrã în curte, sã vadã cum a fugit Ceaușescu?
Ãștia erau la garã și au venit încoace, Ceaușescu și Ceaușeasca fugiserã… Veniserã și câțiva oameni de la Întreprinderea mecanicã, peste câmp, de unde o venit și nevastã-mea… Deci, ea o plecat de dimineațã la servici. Eu, pe la opt–nouã, nu știu, m-am dus în sat, m-am înțeles cu popa: „Bã, e bai mare!“ Îți dai seama, la Turdaș: „Hai, cã la Timișoara e circ și ãștia trag în ei.“ Și popa: „Cum, îi creștinește?“ El — tatã-so fusese preot aici în sat: „Cum, mã, sã tragã în oameni? Mergem cu prapuri, spune la primarițã sã dea telefoane.“ Cã ne puseserã sã semnãm pe toți directorii atuncea, când v-am spus, cã am avut sedințã de ne-o spus cã „vedeți cã ãștia sunt studenții care au venit de la Timișoara“, în fiecare comunã ne-o dat numele. „Ãștia, studenții de la Timișoara, vin acasã, aveți grijã, le spuneți sã nu povesteascã nimic din ce-i acolo. Mergeți pe la fiecare pe acasã, sã le spuneți sã nu iasã din curte.“ Fricoși sãracii, no, și ei tineri studenți, or vãzut pe-acolo gloanțe. Era și pentru ei o chestie. Și am zâs: „Mã, așa cum ne-o pus ãștia sã semnãm cã nu spunem și sã nu vorbim cu ei, pã’, hai s-o punem pe primãrița.“ Popa, popa, preotul: „Hai s-o punem pe primãrița sã trimitã și ea hârtie la Timișoara, sã nu mai tragã în ei și…“ Da’, no, inconștiența, Doamne, la trizãci de ani, oare ce-o fost în capul nostru?
Și-apoi am venit aici, când a fugit Ceaușescu, aveam televizorul ãla, no. Unu’ mic, un televizor Sport, alb-negru, era aici în colțul ãsta (n.a. — aratã cu mâna unde era televizorul). Mai aveam în dormitor dincolo, tot alb-negru, cã așa era atunci, mai mare… Da’ cum sã-l scot pe-ãla? Și-am scos Sportul, cã Sportul odatã îl duci. Foarte bucuroși am fost atunci, da. Și oamenii ãștia, care-au ajuns la mine-n curte, fugiserã pãstã câmp. O venit la garã sã meargã cu trenul, erau trenuri atunci, erau și mai multe trenuri de navetiști, mã rog, s-or dus sã aștepte trenu’. Și când o fost…, ãsta zicea, Dinescu: „O fugit dictatorul, vã vom arãta imediat, imediat!“, am ieșit afarã și am strigat: „Haidați, c-o fugit Ceușescu! Haidați, sã vedeți!“, și-or venit oameni de la garã, cred cã or fost vro…, mai mult de 10–15 oameni or fost aici, în curte, care ședeau la tren. Doamne, ne pupam de (râde)… sãream unu’ în brațe la altu’, sãream într-un picior, pãi, ca copiii, dom’le…
Și atunci când au aflat oamenii cã va fi executat Ceaușescu, atunci cum au reacționat?
No, stați sã vã spun… Cã nașu’ meu o murit… Ei or fost mai mulți frațî. Și una dintre surori, Ela Comșa — cãsãtoritã Comșa — s-a cãsãtorit cu bãiatul consulului nostru în Spania. Tata bãiatului era consul în Spania. Oficial, soțu’ lu Ela era antrenoru’ secund al lotului de caiac-canoe, la ãi de juniori. Neoficial, Mircea Comșa o fost între cei patru care l-or pãzit pe Ceaușescu. Care trebuia sã-l pãzeascã pe Ceaușescu. Ela, nevasta lui, sora lu’ nașu, a fost administratorã la vila 10, la Snagov. Datoritã faptului cã nașu’ avea relații, no, cum le-avea, o reușit de și-o cumpãrat un tele- vizor color. Înainte de Revoluție, Elcrom L, d-alea fãcute de români, și, cu vreo tri zâle înainte de Revoluție…, cã poate și asta ne-o fãcut, mi-o dat mie încredere… Cu vreo tri zâle înainte de Revoluție, ne trezim la nași… Na, era iarnã, luasem vacanța, mai mergeam sara, ca sã te uiți la televizor douã ceasuri, mai meream pe la nașu’, jucam rummy, mai beam vin, începuserã prãjiturile, cã vine Crãciunul, cu nevestele. Și, la un moment dat, îl vedem pe Mircea acolo. Și el: „Bã, sã nu spunețî la nime cã-s aici!“, c-o venit la nașu. Zâce nașu’: „Mã, taci!“
„Pã’ cui sã spun eu c-o venit Mircea la Pricaz, cã…“ Foarte puțânã lume știa cã Mircea… Io n-am știut pânã dupã Revoluție, io n-am știut ce poziție are. Știam cã nevastã-sa lucrã pentru Ceaușeasca, știam cã-i p-acolo. Cã atunci când nu umblam ca nãrozî cu armele, mai meream la ei — atuncea transmiteau și vedeam color — și Ela arãta la televizor, explica, dãduse interviu: „Aicea mânca dictatorul, aicea îi era camera de culcare când dormea la Snagov. Aicea îi pregãteam masa.“ „Pãi, ce-i fãceați de mâncare?“, io nu uit, cã arãta… „Pãi, mânca și carne de mistreț, și carne de cãprioarã!“ Aia explica la televizor, la București. Bãrbatu-so, Mircea, în casã la nașu’ — cã a venit și apoi — zâcea, parcã sã-nțãlegea cu ea prin televizor: „Ela, di ce minți, cã din carnea aia mi-ai adus și mie acasã sã mânc!“ (râde).
Și el ne-o spus atuncea, cu câteva zile înainte sã înceapã totul: „Vedeți cã ieu sunt acolo într-o funcție mare, știți cã tata meu o fost consul…“ Știam, io știam cu Iulia, cã numa’ noi eram finii, io cu nevastã-mea, și zâce: „Io vã spun cã trãbã sã cadã Ceaușescu, nu sã poate, îi circ în Timișoara și 99 la sutã va cãdea!“ Probabil cã și asta mi-o intrat mie așa în subconștient și nu mi-o mai fost fricã. Da’ și sã nu-mi fi spus ãla, tot plecam! Aiii, da’ cât ne-or țânut atunci, în zâua aia, când sã ne-arate execuția, în douãșcinci! Tot pã lângã televizor… am și zâs cã ãștia dacã voiau sã facã ceva în țarã, atuncia era momentul. Toatã lumea o stat lângã televizoare, nimeni nu sã mișca! Stãteam… dacã vooiai sã faci atunci ceva, sã pui dinamitã undeva, sã furi, puteai sã furi tot ce vooiai, puteai sã-ntorci calea feratã cu susu-n-jos, nu mai știa nime’, io cre’ cã nici trenuri n-or mai circulat atunci, pe cuvânt! Stãteam și ne uitam atunci ca sã vedem, tot anunțau pânã noaptea târzâu, dup-aia a doua zî sã mai vedem încã reluare, încã ceva în plus, încã o secvențã în plus, încã… Ce sã vezi, bine cã l-or prins! Vezi cã și asta e o chestie, ce-nsamnã momentul. Toți, da’ toatã lumea cu care eu am intrat atunci în contact, și la primãrie la Orãștie, și în fața bisericii, atunci, la catedralã, și la Turdaș, la primãrie… Dacã Ceaușescu ar fi apãrut acolo, cred cã toți eram în stare sã-l strângem de gât cu mâna goalã, eram în stare sã mușcãm din el. Nu știu cum sã zic, dacã apãrea, acolo, între noi. Acum, dacã ar fi sã-l mai revedem în fazele alea, nu știu dacã cinci la sutã ar mai fi de acord sã-l omoare. Nu, cã ne pare nouã rãu dupã comunism, cã nu ne pare. Sunt unii cãrora le pare sau, de exemplu, mie-mi pare rãu de comunism — îmi pare rãu, vorba vine — da’ sistemul de învãțãmânt… Cã pã vremea aia, când copilu’ venea la școalã, pe bancã gãsea — pe lângã o floare, pe care și acum o gãsãște, cã io i-o duc, în prima zî de școalã trã sã gãseascã o floricicã — da’ gãsea cãrți noi, toate manualele erau noi.
Și puteți sã vorbiți cu orice dascãl din țara asta care o prins și vremurile alea, asta e, cum sã zâc, e ceva… Dar nu din cauza asta, cã suntem noi nostalgici, cã atunci era siguranța locului de muncã, cum sã zâc, probabil cã era, dar ș-acuma dacã vrei sã lucri mai gãsești; mai greu, e adevãrat. Da’ nu l-am omorât pe Ceaușescu… Dacã din nou ar veni revoluția, poate m-aș duce sã-l apãr pe Ceaușescu, sã-l judece. E adevãrat cã i-aș da, sã fiu judecãtor, 100 de ani. Dar niciunu’ dintre noi… Vezi cã zâce lumea: ,,Da, voi, revoluționarii ãștia, care numa sã ’pușcațî, sã… “ Uite, noi ãștia, revoluționarii, am vorbit, cã mai vorbim pe la ședințe, niciunu’ nu l-ar mai ’pușca pe Ceaușescu. Și atunci am fi fost în stare sã-l strângem de gât cu mâinile goale, atâta am fost de porniți! Probabil multã lume, probabil or fost și alții și sigur or fost și alții care or gândit ca mine, care, dacã aveau o scânteie, erau și ei cu noi acolo. La fel de bine cum îl aud pe câte unu’ spunând cã: ,,eu am fãcut și am dres“… Da, dar eu țân minte cã atunci parcã te ascundeai sau parcã te mai furișai. Or fost și care or venit și la Primãrie și am zâs: „No, hai sã scriem primu’ proces-verbal“, și am intrat în Primãrie la ora aia, am hârtiile alea, îs pe sus, pân pod, pe undeva, cu ștampila Partidului Comunist, cã așa era ștampila atunci. Și câte unul mai zicea: „Știți, da’ nu mã treceți cu numele acolo, cã dacã se întâmplã ceva, dacã… “, adicã or fost mulțî care le-o fost fricã deși or venit, da’ vezi cã așa-i lumea.
Da’ mergem ’nainte, ne facem noi buni la suflet, nu, nu sã poate! Noi suntem o națiune care, pânã la urmã, suntem mai mult buni decât rãi, o națiune mai iertãtoare, cumva; ãsta-i un of mare la mine, un of grozav. Cã nu mai existã între noi, așa, o dragoste, o bunã-vecinãtate, o bunã-nțãlegere, o… nu știu, poate va veni și ziua când… Încã nu le-am judecat la rece, io cred cã nici zâlele alea nu-s judecate la rece, nici acuma. Ieu știu cã nu-s judecate la noi în comunã. Ce-o fost totuși, cu-adevãrat? Știu c-am fost acolo și mi-am petrecut ore și ore și zile, da’ ar trebui fãcutã, așa, o analizã. Ei, noi n-am fãcut o analizã la rece; n-am fãcut-o noi aici, d-apãi la nivel național. Încã nu-i fãcutã o analizã a Revoluției, ce-o fost atunci, ce… Nu știu, poate cã va fi fãcutã cumva, cum o fost și ,,Procesu’ Comunismului“ sau cum i-or zis la televizor. Bun, or zis ei ceva, da’ fiecare lucru are și pãrți bune, și pãrți rele. Io sunt sigur c-am fãcut și prostii și lucruri rele la Revoluție. Probabil cã, în avântul ãla, om mai fi și jignit; nu numa’ eu sau poate și eu, și alții… om mai fi și jignit, dar or trecut astea. Eh, astea trãbã vãzute, trãbã revãzute, pãrțî bune și pãrțî rele. Trãbã neapãrat fãcut, cã viitoru nu… O sã sã uite și n-o sã fie scris matematic, vreau sã zic. Așa, istoria asta poate fi interpretatã funcție de cine-i la conducere, da’ astea-s chestii matematice care ar trebui spuse ș-ar trãbui fãcute exact, scrise uneva.
Am încercat sã și scriem… Firczak, deputatul — el e deputat din partea rutenilor — el o fost la Deva cu revoluția, și el e revoluționar. Și o venit și ne-o întrebat pe fiecare, am fost vreo tri-patru la Orãștie, s-o dus și pe la Brad, este și CD, are și film, na, e frumos, da’ puțin o rãmas, o carte. Asta e toatã revoluția în județul ãsta, o carte ș-un CD-u’. Probabil cã nici acum nu suntem iertațî de ãi mai în vârstã. Câteodatã, na, cum sã zâc, pãrințîî mei…, șeptezãcișișepte de ani are tata, el îi… Deci vã explicai ’nainte cã io-s nostalgic, dacã poate fi vorba de nostalgie dupã comunism, cu chestia cu cãrțile. Parcã fiecare copil, mãcar la clasele astea mici, la I–IV, meritã sã-i pui cartea aia nouã pe bancã, manualul… Mã, o venit prima zi la școalã. Da’ ãștiãlalți bãtrâni ai mei, pãrințîî, ãștia-s mai nostalgici. Aaaaaa, pãi se apucã tata… Bunicu’ meu o prins și Revoluția — bine, el e nãscut în 1909, o fost și preten cu Petru Groza… Când bunicu’ o vrut sã-l facã pe tata preot și l-o dat la nu știu ce seminar de la Brad, la Abrud, Petru Groza i-o spus: „Iacobe — Iacob îl chema — vezi cã vin comuniștii, fã-l dascãl.“ Și o fãcut un an, parcã, un an sau doi, și dup-aia o trecut și s-o fãcut învãțãtor. Ei, moșu’ o fost maistru la minele de aur, la Gura Barza, acolo, o viațã; dup-aia o ieșit la pensie, o venit încoace. Da’ interesant e cã moșu’ o regretat mai puțin, mult mai puțin comunismul decât taicã-mio. Nici taicã-mio nu regretã, cã acuma merg în stațiuni, le ajung pensiile, ș-or luat mașinã, cum sã zâc, ei îs mulțumițî, se uitã la televizor color, ceea ce nu era atunci, dar mai are nostalgii, tata. Bunicu-mio nu le-o avut și nici bunicã-mea.
Ce-am observat, ce-o adus bun Revoluția, printre altele… Chiar din primele zile, și, într-adevãr, dup-aia așa s-o întâmplat… Chiar în primele zile mai vorbeam cu oamenii bãtrâni care or fost cãsãtoriți și cu copii înainte de rãzboi. Unul din lucrurile pe care le spuneau atunci, atunci imediat, era: „Na, dac-o venit revoluția ș-o picat Ceaușescu, ne dã pãmântu’-napoi.“ Aia o fost prima chestie, o zâs: „Îi pãmântu’ nostru, pãmântu lu’ tata ș-a lu’ moșu. Lasã cã-l dau ei înapoi.“ Și uite cã așa o fost, simțu’ proprietãțîî, ãsta s-o pãstrat în români, n-am crezut. Ne gândeam atunci, totuși îi mai bine — și asta s-o și dovedit — îi mai bine la ferme, cum sã zâc, la ferme care lucrã sole mari de pãmânt, parcã e mai bine agricultura. „Nu, sã ne dea nouã, cã ãla-i al nostru.“ Aia o fost simțu’ proprietãțîî la români.
Dar v-a pãrut vreodatã rãu, dupã Revoluție, cã s-au vândut resur- sele naționale, precum Roșia Montana, cãtre companii strãine, cã minele nu mai lucreazã la aceleași capacitãți, cã au fost închise multe fabrici și uzine…?
Nu. Și sã vã spun di ce. Ați zâs de Valea Jiului. Eu am colegi învãțãtori din Valea Jiului. Bun, acuma dreptatea e undeva la mijloc, cã dreptatea e un lucru relativ… Dar mie mulți îmi spuneau cã minele erau niște întreprinderi foarte nerentabile, foarte nerentabile, și cã, dintre cei care lucrau acolo, puțini erau de subteran și ei mergeau doar pentru bani, cã se dãdeau bani grei și curentu… douãșcinci de bani or plãtit kilowatu’ minerii, ani grei. Sau, înainte de Revoluție, mi sã pare, era perioada de nici nu plãteau curentu’. E, dacã vine ceva rentabil, ãsta e un lucru bun. Dar protecție socialã trãbe fãcutã în Vale, pentru cã îi foarte greu de unit. Dar nu pe sistemul cum o fost, „toatã lumea dã-i, sã meargã-nainte“. Adicã sã scoți un vagonet de cãrbune, or, din vagonetul ãla de cãrbune, numa o gãleatã e cãrbune, restul e pãmânt, cã nu conteazã, tot iei banii. Nu! Aia e una.
Acuma, cu Roșia Montanã… Ieu îl cunosc foarte bine pe Stanca, pe Nicu Stanca care e director la Roșia Montanã, o fost și prefect cu noi la Deva, acolo, la partid. Io am vorbit cu el sã punã în balanțã, acuma la orice lucru îs și pãrțî pozitive, lucruri bune, da’ și lucruri rãle. Io am zâs cãtrã el: „Uite, lucrul rãu e faptul cã voi strãmutațî atâța oameni, acolo or fost casele lor. Mãi, la români e sâmțu’ proprietãții, nu conteazã cã voi la oraș aveți apã caldã douãșpatru de ore și io mi-o încãlzãsc pã lighean. Da, mã, da’ aicea m-am nãscut.“ Mai ales, la ãștia bãtrâni nu poți sã le schimbi convingerile, io îi vãd aicea, în sat, cât de greu ș-or bãgat unii apã, deși o venit apa curentã: „Estã fântânã, nu-mi trãbã apa.“ Bun, ș-am vorbit de Roșia Montanã ș-am zâs care-i situația. Și el: „Mã — zâce — gândește-te câți bani le-am dat la oameni pentru strãmutare, cã le-am reevaluat casele de parc-ar fi fãcute din inox, atâța bani le-am dat și, în plus, noi aducem beneficii statului român.“ Numa’ cã am impresia cã-s niște jocuri de interese și cu Roșia Montanã. L-am criticat pã Petre Roman atunci când o zâs cã industria româneascã e o industrie de fiare vechi. Așa o zis atunci, și l-am criticat. Cum industrie de fiare vechi, când eu aveam atâția vecini, preteni, pãrinți d-ai copiilor, aci, la fabricã, și când îmi trãbuia ceva fãcut mergeam… douã feare sudate, o țavã sã pun via, o roatã… Mergeam, imediat o fãceam. Eu știind cã aicea sunt utilaje… Pânã dupã Revoluție, când am ajuns dincolo, ș-am vizitat și acolo fabrici, ș-am vãzut rentabilitate, acolo trã’ sã ajungem. Ș-atuncea, viața ni-i mai ușoarã. Cã și sã lucri… I-adevãrat cã mereau și fabricile, d-apãi cât costa curentul și cât costau materialele? Nu, io nu regret decât într-o micã mãsurã. În mai mare mãsurã, îs mai bucuros cã fabricile, nu toate, unele, s-or închis, cã nu-s rentabile. Deci io-s mai bucuros cã s-or închis decât cã trebuia sã sã pãstreze. Nu, or facem reteh- nologizare…, cã dacã nu, nu ține. Cã asta este situația inter- naționalã. Atunci am fost supãrat rãu, cã, auzi ce zâce nebunu’, industrie de fiarã vechi. Ce fiarã vechi, cã ui’ ce meseriași avem! Aiurea, nu-i niciun meseriaș. Îi reconversia asta profesionalã sau cum Dumnezãu zâc ei, da’ putem sã învãțãm și altele, dacã vrei… Cum zâcea reclama, dacã vrei, poți. Nu sã poate?, facem altceva, nicio problemã.
E adevãrat cã protecția socialã o scãzut. Pe de altã parte, io mã uit la noi la Primãrie cu ajutoare sociale. Dãm ajutoare sociale la atâța… E, și asta îi chestie cu dus-întors, cu pãrți bune… Ce-o rezolvat Revoluția? Dãm ajutoare sociale la oameni care nu au venituri. Bun, ãsta e un lucru bun c-o fãcut Revoluția. Cã Ceaușescu, dacã nu mereai la servici te lua și poftim la Bârcea, șasã luni. Poate și d-aia am ieșit, și d-aia or ieșit mulțî. Am avut și între cei care-i țân io minte acolo, la Orãștie, acolo în fațã, or fost și cei care știam ieu cã or fost duși pentru cã ei nu munceau pã vremea aia. Nu pentru cã erau hoți sau cã furau, nu voiau sã lucre atunci. Era unu’ cu pãru’ mare, era rocker, cum erau atunci rockerii, cânta la chitarã. El își ducea existența, îl mai ajutau pãrințîî. L-or dus la Bârcea șasã luni, cã nu era angajat.
Așa cã ãsta e lucru bun, cã dãm ajutoare sociale, doar cã asta e chestia cu dus-întors, cã s-o ajuns de dãm ajutoare sociale la cei care mai pot sã lucre și la cei care nu vreau sã lucre, vin numa’ și cerșesc. Nu pentru asta am fãcut Revoluția, am zâs cã dacã tot ajungem noi, nu Ceaușescu și clanul… Cã chiar și-acuma unu’ care-i șef are d-ãia de-l pupã în jurul lui, ș-acuma îi are. Am zâs „bun, ieșim, îl dãm jos pe Ceaușescu“ și vreau sã vã spun ceva… Sã știți cã io nu știu ce-or zâs ãștia la București cã s-o strâgat ,,Jos comunismul!“. Io nu-mi aduc aminte la Orãștie sau în Turdaș sã sã fi strigat o secundã „Jos comunismul!“. Toatã lumea o strâgat „Jos Ceaușescu, jos dictatoru’!“. „Jos comunismul!“ n-am auzât pe nimeni strigând, ieu unu’. Nu știu, acuma poa’ sã zâcã alțîî cã s-o fi strâgat, da’ io am fost acolo și n-am auzât, n-am auzât. Deci de-aia am ieșit, cã am zâs cã noi sã ne decidem soarta noastrã. Era odatã un primar, aicea, la Turdaș, l-or schimbat cu vreo patru luni înainte de Revoluție, de o venit blezgoita asta, Doamne, iartã-mã. Acuma mã întâlnesc cu ea în Orãștie: „Sãru’-mâna!“, o salut, îmi rãspunde la salut, vezi cum trece vremea și devii mai iertãtor. E, și primaru’ ãsta o fãcut ședințã la CAP-u’, cu oamenii de la CAP-u’, ș-o zâs: „Cât la sutã din producție decideți voi sã dãm!“ Cã așa sã fãcea, sã dãdea la oameni, zile-muncã. Zãce la sutã, parc-or zis din beneficii, restu’ sã-l vândã, sã rãmânã la stat. Bun, toamna, când or recoltat or zâs: „Câte datorii avem?“, ca la orice întreprindere, cã și atunci tot pe sistem de întreprindere mergea, numa’ cã era sistemul comunist. Și le-o dat la oameni zãce la sutã. Ãia de la județ n-or vrut, or zâs: „Nu, le dai numa’ cinci la sutã, le dai mai puțân!“ „Nu, dom’le, or lucrat, pentru o zî muncã le dãm… nu știu cât o zâs, trei kilograme de grâu sau cum era.“ „Nu, le dai numa’ jumãtate!“ Și n-o vrut. Și l-or schimbat, într-o sãptãmânã l-or și schimbat. Și ne-o impus p-asta, pã primãrițã. Pãi, stai, dom’le, d-aia ieșim și dãm jos pe Ceaușescu, sã nu mai fie legea lui, noi sã ne-alejem primãrița. Și, într-adevãr, am ajuns, noi ne-alegem și consilierii, și primarii, mai buni, mai rãi, acuma cum îs, nu pot sã… asta este. Stã în puterea noastrã sã-i schimbãm dacã nu ne place de unii, sã-i ținem la loc dacã ne place de ei.
De-aia am luptat. Uite, dupã douãș’ de ani, multã lume, și un procent semnificativ chiar, nu pricepe ce-i aia democrație. Dom’le, da’ dacã marea majoritate a oamenilor spun un lucru, gata. Ori îmi convine, ori nu-mi convine, așa trã’ sã facã, asta este. Asta n-am reușit, la Revoluție, sã-i facem pe toți sã priceapã. Așa or gândit, mulțî or gândit, io țân minte. Zâceau: „Gata, o plecat Ceaușescu, acuma noi suntem stãpânii, noi facem ce vrem!“ Noi punem și directorii de școalã, nu pe bazã de competențe, nu mai… De ãsta ne place de director de întreprindere, pe motivu’ cã „ãsta o fost om bun, ãsta când o fost ofițer de serviciu ne-o lãsat sã furãm din fabricã, ne-o lãsat sã ieșim cu ce vrem, sã intrãm cu ce vrem! Ãsta, p-ãsta îl punem director de școalã cã nu ne taie salarii, pe ãsta îl punem acolo…“, și asta nu s-o prea înțeles atunci. Da’ una peste alta, în mare, Revoluția o fost bunã, nu bunã, foarte bunã. Pentru cã mai mult de cincizãci la sutã, cu mult mai mult de cincizãci la sutã din oameni o duc mai bine. Deci, v-am spus cã ieu îs pe sistemul de protecție socialã. Dar totodatã zic, parcã Ceaușescu avea vorba asta, cã „fiecare dupã necesitãți“. Eu nu zâc vorba asta, io zâc: „fiecãrui dupã cât lucrã și dupã cât meritã, nu cã vrea“.
Ei, cei tineri, vã faceți viața cum vreți și vã faceți viața dupã capul pe care-l aveți. Pentru cã, dacã în trecut, pe vremea lui Ceaușescu, puteai sã mergi la școalã, cum sã zâc, fãceai școli, și-acum poți, dacã ai bani. Ai bani, te duci și faci orice facultate. Dar când ajungi undeva sã lucrezi, te eliminã societatea dacã nu ești competent, sã zâc, cumva. Poți sã ai o sutã de școli. ’Nainte, nu conta cã ai minte, n-ai minte, sã ai hârtia la mânã. Acuma, fiecãruia dupã capul lui și îi bine, ãsta e un lucru bun pe care l-o adus Revoluția. Pentru cã din ce în ce mai multe posturi, în toate domeniile de activitate, io vãd cã îs ocupate de oameni capabili. Nu mã refer la posturi politice care îs puse cum bate vântu’ și cum sã schimbã guvernu’. Io vãd cã între- prinderile care au conducãtori buni și deștepți merg ’nainte, cu toatã criza care-i acuma, cu toatã criza. Sunt foarte multe între- prinderi care merg înainte și întreprinderi unde nu-i omu’ potrivit la locul potrivit și sã terminã, sã terminã. Pentru cã asta e, industria româneascã de fiare vechi. Probabil cã dacã dupã Revoluție Petre Roman avea mai mult sprijin, nu știu, poate ajungeam mai departe, mai… O fost atunci zvâcnirea aia. Io cred cã dupã douãjdoi decembrie sau dupã douãșcinci, sã zâc, dupã ce am fost siguri… Pentru cã, credețî-mã, dacã sondai subconștientul lu’ toți care am fost acolo, în posturi-cheie, ca sã zic, la nivel de comunã, alțîî la municipiu, alțîî la Deva… dacã îi sondai pe toți în subconștientul lor, toți aveau un dram de teamã: „Da’ dacã sã-ntoarce Ceaușescu, da’ dacã vine napoi?“ Ãla ne-o dispãrut doar în clipa în care am vãzut „Na, o murit, gata!“ Atunci o fost eliberarea, în ziua aia când l-am vãzut la televizor. Asta înseamnã mass-media, asta-i puterea ei. Probabil cã dacã nu ne-ar fi și arãtat, credeam, nu credeam. Bine, cã-s unii care nici acuma nu cred, „o murit sosia, nu el!“. Dacã sã treza atunci, nu știu cum sã zâc, dacã sã treza atunci, dupã douãjdoi, douãșcinci cineva, io cred cã sufletele noastre, zâc ieu, erau ca plastelina. Putea atunci sã facã cineva ce-ar fi vrut din țara asta. În sens bun, vreau sã zâc. Dacã sã trezea unu’ care sã ne-mpingã-n fațã altfel, nu știu, în cazuri extreme, sã punã biciul pe noi. Probabil cã altuneva eram acuma, cã de-aia am ieșit, sã fim altuneva. Suntem, e-adevãrat, fațã de ce-am fost, suntem departe, departe tare, am avansat extraordinar și îi schimbare, e schimbare enormã de douãzãci de ani, iacã, în douazãcișidoi decembrie îs douãzãci de ani de când mi-o luat Dumnezãu mințile și am ieșit cu televizorul pe geam în loc sã ies cu el pã ușã (râde).
Da’ una peste alta, io zâc cã Revoluția o fost un lucru bun. Pãcat cã or murit oameni, da’ vezi cã nici nu… Am fost și noi atuncea, io vã spusãi, la garã, la Turdaș, sã ’pușc doi braconieri, doi pescari, sãracii. Erau de prin Hunedoara, pã’ am zâs: „Pã’, ’puște-vã Ilia, în douãzãcișidoi decembrie voi veniți la furat?“ „Pã’ acuma, cã nu-i nime’ atent și venim sã furãm pește!“ „Mã, în loc sã stați acasã sã vã uitați la televizor…“ Da’ ei stãteau pã marginea Mureșului. Da. Înainte de Revoluție gãsisem la școalã la Turdaș o hârtie, veche, veche, îndoitã și cu sigiliu d-ãla de cearã. Scria pe ea o mie opt sute optzãcișicinci, deci o sutã de ani, cã eram în optzãcișicinci învãțãtor la școalã, la Turdaș; am gãsât-o înainte de asta, am și fãcut ,,Fiii satului“, eram cu încã un coleg, acolo. „S-a numit învãțãtor Ioan Rãduțiu de Turdaș de cãtre inspectoratu’…“, cã era la Sibiu inspectoratu.’ Bun, na, asta e o hârtie arhivã. Și, înainte de Revoluție — ãștia cre’ cã or știut, miliția cre’ cã o știut cã vine revoluția — cu vreo lunã înainte, sã zâc, vine șefu’ de post… Știa de hârtie, c-am anunțat la „Fiii satului“ în optzãci și cinci. Și o zis: „Fiți atențî sã nu disparã, cã-i act!“, e-adevãrat, no, îi act, nu e orice fel de hârtie. „Sã-mi dai hârtia aia sã o țân la post, cã trã’ s-o ducem la noi, la Deva, la șefu’ la miliție“ — șefu’ de post. O trecut Revoluția, i-am cerut hârtia. Mã duce în spatele postului, uneva pe deal, și postu’ are, așa, o grãdinã și un pic de iarbã, unde era un nuc mare, acolo, și zâce: „Mã, atunci la Revoluție, când voi erați în fațã la Primãrie și strâgați, ne uitam de pã jeamuri la voi, cã noi, seara, noi toatã arhiva de la post am bãgat-o în doi saci mari. Și hârtia aia a ta, și tot, și am dus sacii și i-am ascuns acolo, la nuc, în spate.“
„Mã, voi ați știut!“ „N-am știut sigur, dar ni s-o spus, grijã mare, cã prea forfotã-i în țarã, prea vâlvãtaie, ceva sã-ntâmplã, puneți arhiva deoparte.“ Da’ atunci, chiar atunci când am ajuns în Primãrie, o dat telefon șefu’ de la… era un colonel, unu’ mic, numa’ un pic, era șef la gãrzâle patriotice, așa erau atunci, ș-o dat telefon la Primãrie: „Alo!“. Nu în douãșdoi, în douãștri, a doua zî: „Uite, care suntețî la Primãrie?“ No, i-am spus: „Uite, Igreț!“, p-ai mei îi știa, pe tata. Și taicã-miu o fost pã la gãrzâle patriotice, cã el e ofițer în rezervã, învãțãtorii fãceau atunci școala de ofițeri pã vremurile alea, cincizãci, mã rog. Și el știa și, no, zâce: „Știi ce, te rog frumos, vezî cã este un dulap — el știa — este un dulap verde, de tablã, și vezî ca acolo este un binoclu, și este un radio și…“ Ne-am uitat, l-am vãzut, o râie de radio, „Lasã-l dracului acolo, nu facem nimic cu el!“ „Și actele de la partid, sã le puneți bine, cã vin dupã ele!“ „Bine, bine!“ Noi, cum am rupt lacãtu’, cã pe cheile lu’ primãrița nu le-am gãsât, ș-am rupt lacãtu’ la dulapu’ ãla, am întors numa’ dulapu’ cu fața cãtrã perete și l-am lãsat acolo. Na, bun, ãsta o venit, o luat toate actele de la partid, toate actele, fișele, cã fiecare membru de partid avea fișe, avea tot, și ne-o arãtat, zâce: „Voi vedeți radiou’ ãsta?“
„Da!“ Zâce: „Radio ãsta ș-așa nu putețî sã-l folosâțî.“ „Pã di ce?“ „Pãi ãsta nu putea fi folosit decât când…“, deci era un radio de avea — o zâs cã fiecare Primãrie avea — de îl punea în prizã atunci când erau situații de urgențã: inundații, cutremure, rãzboi, mã rog. Și ãla nu mergea decât pe o sângurã frecvențã, puteai sã învârți frecvența datã de Deva, numa’ când emitea Deva de la consiliu de partid, cum era atunci prim-secretaru’, atuncea numa’ auzea radio ãla. Hããã, calce-l de radio, mic, nu era mare radio, nici nu am știut cã existã așa ceva, or fost, or fost puși la punct. Io mã mir cã atuncea nu… Probabil cã or fost și printrã ei oameni, comandanțî cu un pic de minte, cu un pic de suflet, cu un pic de nu știu ce, cã, altfel, nu le era greu… Cât am fost noi atunci, în zâua aia, de noi o fost numa’ sufletu și numa’ inima, în rest, minte în ziua aia și-n zâlele alea niciunul n-am avut nimic. Probabil c-or fi avut șefii de pã la București, da’ io știu cã la Orãștie și la Turdaș… Io-i știu pã ãi din Deva, cã ne-o chemat, era unu’, îl chema Mãnãstire (râde), mare la CFSN-ul ãla, primu’ CFSN. Merem la el la zâlele alealalte, cu el țâneam legãtura, el era pus de consiliu ãla de județ sã rãspundã de comune, el rãspundea de noi, de comuna Turdaș, domnu Mãnãstire; nu era bãtrân. Cã chiar zâceam atuncea, discutam atuncea, preten, toatã lumea: „Domne, alt nume nu or putut gãsî ãștia, pãi n-am gãtat cu Ceaușescu și cu… !“ De-aia zâc, dacã ãștia ar fi vrut sã înãbușe revoluția, cred cã puteau s-o facã, cred cã puteau s-o facã. Gândițî-vã cã eram, câți eram?, douãzãci-trizãci de oameni, io știu, în fațã la Primãrie. N-am fost așa de mulțî, nu trebuia decât ãla, șefu’ de post, cã era a tria-a patra casã în sus, sã iasã pã geam, sã ne ’puște pe toțî. Ce era mare lucru? Numa’ cã am impresia cã cineva acolo sus ne-o iubit, cineva acolo deasupra de țâglele din casa asta, cineva cu care nu poțî s-aranjezi nimic. Ãla ne-o iubit pe noi, de ne-o lãsat sã punem mâna, cã, dupã ce s-o pus mâna pe putere, deja o fost gata, nu mai puteau sã sã-ntoarcã, mai ales dupã douãșcinci, dupã ce-o murit Ceaușescu, nu mai sã putea întoarce nimic cum o fost.
Probabil c-or fi încercat unii, probabil cã ar fi vrut unii sã rãmânem tot… nu știu, pentru beneficiile pe care le-aveai, pentru cã e clar cã or fost unii care or beneficiat și de treaba asta, or trãit bine, e-adevãrat. Dar io de-aia zâc: acum bun, sunt mulțî care trãiesc rãu, dar trãiesc rãu cã, io vã spun — poate o sã râdețî sau poate n-o sã fiți de acord cu mine — dar sã știți cã eu am o vorbã: nouãzãci la sutã din sãracii lumii își meritã soarta. Puteți sã nu fiți de acord cu mine, asta pânã mor o țân, nouãzãci la sutã din sãracii lumii își meritã soarta. Io nu pot sã cred cã punem atâta preț pe copiii handicapați, Doamne, iartã-mã, bun, pe copiii bolnavi, Doamne, iartã-mã, îi ajutãm, și punem preț mai puțin pe ãia care or câștigat locu’ întâi la olimpiada de matematicã, la Moscova, locu’ întâi la chimie, la Sydney, în Australia, c-avem studențî și copii. Pentru ãia am luptat, n-am luptat sã-i ridic ’naintea lor pã ãștiãlalțî. Da, sã-i ajut, sã le creez și lor condiții, pentru cã suntem, într-adevãr, o țarã cu probleme, mulți copii îs cu probleme, da’ nu știm sã punem preț pe… E, asta e bine c-o venit Revoluția, cã și dacã ai școalã și ești capabil într-un loc te duci ’nainte, dacã nu, îmi pare rãu, asta este.
Dar credeți cã au fost și anumite influențe exterioare care au avut un rol în declanșarea Revoluției?
Generalii Nuțã șî Mihalea când or fugit din… Scrie în carte, îi preten bun cu mine, ofițeru’, o sã vã arãt eu aici, în carte; aicea-i pensionar. Generalii or venit la Arad cu mașinile și, din Arad, or luat expresu’, sã meargã la București. La poliție li s-o spus: „Vedeți, așa, grupã de intervenție“, ș-or urcat pe tren la Deva și pân’ la Simeria i-or legat. Unu’ era în WC, Nuțã parcã, și Mihalea era în compartiment. Îți dai seama, aveau pistoale la ei. Ãștia, ofițerii, tinerii atunci, nu știau dacã trag, lume multã în tren, zâlele alea, și i-or legat, i-or dus la Deva, or plecat cu elicopterele, am fost și noi anunțați: „Vedeți cã trec elicopterele!“ Zâcea ãsta, nou’ primar, care mi-o ajuns și fin, ne-or dat ãia telefon: „Sã mergeți pã marginea Mureșului și, când trec elicopterele, trageți!“ Ce sã mergi sã tragi… Bun, și dupã vreo douã–tri zâle, Filipescu ãsta, el o fost și șef de post la noi, o fãcut și școala de ofițeri, mã rog. Filipescu zâce: „Bã, io am fost în trupa care i-o legat pe Nuțã și Mihalea“, cã iei s-or prãbușit aici, la Vinț, or tras în ei. Ei, Filipescu ãsta… prima datã n-am crezut, am zâs: „Du-te, mã, cã tu te lauzi!“, „Bine!“. Dup-aia m-am convins c-așa-i, și apare și în carte dupã hârtii oficiale; Gheorghe Firczak, deputatul, autorul cãrții, a fãcut dupã acte oficiale.
Ei, zâua mea de naștere e pe șasã decembrie, de Sfântu Niculae, io-s și Niculae. În camera asta, în șasã decembrie optzãci și nouã mi-am țânut zâua. Vorba vine „mi-am țânut zâua“, or venit preteni, printre care și Ghițã Filipescu, ofițer la Deva era. Și Ghițã ne-o spus nouã aicea, io cu nevastã-mea, el cu nevastã-sa, nu știu care or mai fost, tri-patru familii de preteni au venit sã mã felicite, sã stãm la un pahar de vorbã. „Bãi — zâce — în pãdure la Ghelar îi plin de ei!“ „Mã, taci, mã, cã tu vorbești…!“ „Taci, mã, cã-s Lãzî, Lãzî, mașinã Lada, automobil, îs Lãzî care o iau încolo, Lãzî rusãști de numa!“ O spus, am uitat, o fost șasã decembrie. Cine bãnuia în șasã decembrie cã în douãșcinci îl ’pușcãm pe Ceaușescu? Cã de stãteai sã judeci în șasã decembrie, sã spui la careva, te lega pe loc, nu puteai sã judeci. În șasã decembrie, în camera asta, o zâs Ghițã Filipescu: „Îs Lãzî de ruși, cu numere rusãști, mã.“ Și zâce: „În pãdure la Ghelar îi ceva, da…“
Și, interesant, cã am impresia cã cei din Miliție, din Securitate…, mai zâc ãștia cu Securitatea, bun, o fi avut și pãrțî rãle, da’ ce sã-ntâmplã? Nu existã țarã pe lume care sã n-aibã securitate pentru cã trãbã, trãbã sã fie. E, și ãia, probabil or fost și între ei lichele, cum sunt sigur c-or fost și patrioți mari de tot printre ei. E, da’ nu sã poate ca ãia sã nu fi știut, cã sã știa atunci în țara asta tot, tot sã știa, aveau zidurile urechi. Nu știu cum sã vã explic sã pricepeți, sunteți tineri. Aveau zidurile urechi. Acuma vãd la tehnicile astea, cu tunurile astea de auzit, de numa’ pe vibrația aerului aude ce vorbești la un kilometru. Probabil aveau și atunci așa ceva, pentru cã știu foarte multe cazuri în care discutam în casã câte ceva și a doua zî îmi spunea Ghițã Filipescu, era șef de post și era ficior, și era tânãr: „Mã, ce dracu’ ai vorbit, mã, iar ai vorbit?“ „Pã de une?“ „Ai fost în casa lu’ ãla!“ „Pã’ n-am fost numa io cu el? Ãla nu ți-o putut spune cã trãbuia sã ne dãm noi de gol, sã…“ „Nu, mã, am auzât c-ați vorbit!“ Deci sigur s-o știut și de ruși, o știut și de ruși. Acuma, pe de altã parte, nu știu, cã dacã n-ar fi fost scânteia cu Tökes în Timișoara, nu știu unde pornea, poate nu pornea atunci. Poate sã mai stãtea încã o jumãtate de an, un an, doi, dacã nu era scânteia lu’ Tökes, cã el o pornit scânteia. Probabil o fost pus, cã așa numa’ din povești nu pot sã…
Sã crezi cã dacã ești într-o situație cumva, te marcheazã o viațã…, dac-acuma m-apuc sã îți mai spun încã o datã cum sãream într-un picior sã face pelea de gãinã pe mine, cum s-o fãcut ’nainte. Cum sãream aici, în curte, într-un picior și ne pupam unul cu altul și nu ne știam. Oameni de la garã, care or venit sã vadã. Așa au fost zâlele alea. Sau când or apãrut ãia doi (bate din palme), Doamne, atuncia iarã o țânut ãla de deasupra de acoperiș cu mine. Când or apãrut ãia doi cu ranițele-n spate, și eu cu Tibi Harca, cu șefu’ de la garã de la Turdaș, sã ’pușcãm la ei cã-s teroriști. Ce teroriști?! Și ei, pescari, mãi, frate, mãi! Or tras într-una din seri, a doua-a treia searã, ne-or anunțat: „Gata, cã îs teroriști deasupra de Orãștie!“ Deasupra de Orãștie e o fabricã chimicã, chimicã cu plastice, și partea de sus, acolo s-or fãcut mine antitanc și mine antipersoanã. Prințesa Diana, când o umblat cu minele, sã nu mai fie mine antipersoanã, aici sã fãceau. De unde știu? Cã, dupã Revoluție, nevastã-mea o fost șefã de personal acolo. S-o desființat fabrica, or cumpãrat-o frații Cristescu, bun, oricum nu era rentabilã. Da’ nu-s de acord nici cã or luat-o frații Cristescu și or fãcut Arsenal Parc, da’ nu-s de acord nici sã fi rãmas, cã era nerentabilã. Ei, și acolo, atunci nu știam, știam cã se face armament acolo, știam toți, dar nu știam unde-cum, numa’ ãia care lucrau, nu știam cât armament îi. Am vãzut dup-aia cât armament o fost și nu atât armament, cât dinamitã.
E, ne-o spus dup-aia unu’ de la Orãștie: „Bã, dacã teroriștii voiau sã dinamiteze depozitu’ fabricii, cã aveau depozit, luau dinamitã, fãceau mina, dãdeau drumu’… alta, alta! Dacã voiau sã dinamiteze, nici Pricazu’ nu mai avea geamuri.“ Și a doua – a tria searã, trãgeau cu puștile. Ce s-o-ntâmplat? Pe acolo, pe perimetru — era perimetru marcat, pãzit, cu gard, cu tot — o intrat o caprã, de unde, nu știu. Și la caprã îi sticleau ochii noaptea. Sã uitau, trãjau dupã ea. Or omorât capra, da’ cum trãjau, sãrea capra. Cãtrã dimineațã, când o dat lumina, or vãzut. Trãjau în ea și sãrea capra de la pãmânt și câteodatã se mai întorcea și iarã ochii deschiși: „Bã, îs teroriști, le lucesc ochii, dã pe ei!“ Șasã mii și ceva de gloanțe or perdut atuncea noaptea. A fost o fazã din revoluție. Bine c-o fost așa și n-o fost morți. Pentru cã eu vã spun cinstit și bag mâna în foc cã din ãia o mie douã sute de morți de la București, o sutã numa’ or fost morți cã or trebuit sã moarã. Sau cã or avut unii probleme înainte de revoluție cu alții și atunci o fost momentu’: „Am pistol, no, stai, cã te ’pușc io!“ Da, da, or fost și cazuri d-astea, vai de mine. Ei, restu’ or murit, am io impresia, or murit nevinovați.
Or tras sãracii soldați, de la armatã, de la miliție, nu știu, da’ io zâc cã or tras și de fricã, or tras și fãrã sã sã gândeascã cã omoarã pã cineva. Îi adevãrat cã or fost și din-ãia habotnici, care s-or gândit: „Dacã moare Ceaușescu, gata! Io-s mort, familia mea-i terminatã, io nu mai fac nimic!“ E, nu-i chiar așa, cã dacã vrei sã lucri, gãsești. Da, probabil c-or fost și din-ãia care or iubit atât de mult comunismul cã nici puținã parte rea n-or vãzut, deci io de-aia zic c-or fost și pãrți bune și pãrți rele. Ieu am zis cã mai multe, cu mult mai multe pãrți rele o avut comu- nismul decât pãrți bune, de-aia am și ieșit, cã dacã nu, nu ieșeam. Probabil cã dacã aș fi fost copil de prim-secretar n-aș fi ieșit, dar mã îndoiesc, cred cã și atunci aș fi ieșit.
Ieu am fãcut parte din ansamblul județului de dansuri, Sarmisegetusa. Ieu am ieșit prima datã în Vest, în Viena, în o mie nouã sute șepteșopt. Deci, înainte de Revoluție cu unșpe ani. De atunci am putut sã vãd Austria de douã ori, Spania, Olanda. Drept îi, când sã vãd Franța, am fãcut io o gafã. Eram ficior și m-am uitat eu atent la una din colegele noastre și tot la colega aia se uita și șefu’… și atunci, colega, din dansatoare o ajuns cântãreațã, foarte mare cântãreațã, Mariana Anghel, partenera mea de dansuri. Ei, și ieu am vãzut ce-i dincolo, da’ poate și de-aia am ieșit. Am vãzut și curãțenie și… Gândiți-vã ce o fost în capu’ meu când întreb în Viena, în șepteșopt, pe ghidul ãla care era și ofițer. Era un sârb, cã cum lucrãm noi acuma la spanioli și la italieni, așa lucrau sârbii atunci în Austria și în Germania; era de pe lângã Oravița, rupea românește și îl întreb: „Bãi, di ce n-am vãzut io om fumând pân’ Viena?“ Care o fost rãspunsul lui? Nu l-am mai întrebat, am zâs cã ãsta n-o înțeles românește, nu înțeleg ce zâce el românã, româneasca lui, româna lui. O zis: „Pãi unde s-arunce scrumu’?“ Io l-am întrebat di ce nu vãd om fumând pe stradã în Viena, vienezii nu fumeazã? „Ba da, da’ nu pe stradã, unde sã arunce scrumu’?“ Am stat, am stat și s-o fãcut un click la mine-n cap dup-aia, dacã ãștia aia problemã și-o pun, unde s-arunce scrumu’, acuma îmi dau io seama cât îi de curat la ei. Ș-am venit în țarã și… când vezi ș-acuma atâtea PET-uri, ș-atâta mizerie, ooaiiii… Vezî, atunci, dupã Revoluție, n-o fost așa. Parcã eram mai curați, parcã când le spuneai la oameni „hai sã facem lucru ãsta!“, mai ales în zilele alea… Parcã era altfel. Nu știu, ne revenim noi, mai trec încã vreo douãzãci de ani. O avut dreptate Brucan când o zâs cã ne trãbã douãzãci de ani sã ne revenim, trebuia sã zâcã și el vreo trizãci, da’ o greșit!
Lasă un răspuns