Emigranţi acolo, imigranţi aici

Nicolas Trifon

Observator Cultural, nr. 931

Titlul cărţii apărute anul acesta la Editura Eikon, Eu în România mă simt străin, corespunde unei confesiuni oarecum inevitabile în contextul confruntărilor nu întotdeauna dorite cu alteritatea, confesiune care revine des sub diferite forme în spusele persoanelor intervievate de Zoltán Rostás, neobositul promotor al şcolii gustiene, care a conceput proiectul, şi de Nicole Salamon, sosită şi ea în Grecia în anul 2000 şi care, în ultimii ani, lucra ca psiholog  la ONG-ul pentru drepturile femeilor Hope Spot de la Salonic. Subtitlul, Vieţi de imigrant în Grecia, e mai problematic în măsura în care el corespunde mai ales interviurilor din capitolele „Mer­geam doar noaptea, ziua ne ascundeam“ şi „Căutînd o viaţă mai bună“, cărora le putem, eventual, adăuga pe cele din capitolele „La şcoală în Grecia“ şi „M-am măritat în Grecia“. Persoanele intervievate în capitolul „Greci made în România“ au fost repatriate înainte de decembrie 1989, trei provenind dintre refugiaţii politici comunişti, una dintr-o familie greacă instalată în România acum aproape un secol. Cele patru mărturii, dintre care două ale unor albaneze, din ultimul capitol, ilustrează mai ales situaţia victimelor violenţei domestice observate în cadrul asistenţei acordate de ONG-ul Hope Spot. Desigur, pot fi emise rezerve asupra compoziţiei eşantionului, avînd în vedere, spre exemplu, absenţa mărturiei unei prostituate sau a unui infractor, personaje omniprezente în poveştile raportate, însă, una peste alta, cartea îţi permite să intri în lumea atît de complexă a migraţiei între România şi Grecia şi, mai ales, te împiedică să tragi concluzii pripite, care riscă să alimenteze tot felul de stereotipuri.

Desigur, este greu de generalizat, fiecare parcurs (ca şi felul de a-l prezenta) este diferit de toate celelalte, totuşi, aspectul, poate, cel mai relevant care reiese din majoritatea mărturiilor este cvasiabsenţa motivaţiilor de ordin politic în decizia de a părăsi România şi, ca regulă generală, raritatea consideraţiilor de ordin social şi politic privind atît trecutul comunist, cît şi prezentul românesc, emise în legătură cu ajunul plecării. Aici cîştigam atît, puteam să fac asta, acolo voi cîştiga atît, acestea sînt argumentele foarte precise care revin des, punctate de observaţii nu mai puţin realiste privind situaţia din anii ’90 în România. Greu de găsit cel mai mic indiciu de revoltă faţă de condiţia la care au fost reduşi aceşti oameni şi care i-a determinat să-şi părăsească ţara. Ataşamentul pentru România – pe care îl manifestă cu multă demnitate şi care le permite să facă, pe cît posibil, faţă adversităţilor de care se izbesc – pare a fi principala modalitate de a menţine contactul cu un punct de plecare tot mai îndepărtat şi mai puţin consistent. De mai multe ori, citindu-le mărturiile, am avut sentimentul că ei se considerau mai degrabă produsul unor situaţii conjuncturale, al unei „schimbări de regim“, cum spune unul dintre ei, decît al unei istorii comune. Cine ştie, poate că parcursul acestor oameni în străinătate, haotic la prima vedere, destul de raţional pînă la urmă, le-a dat ocazia să facă şi ei istorie, iar publicarea mărturiilor lor le permite, în fine, să scrie „oral“, la rîndul lor, o pagină de istorie.

Diatribele contra neajunsurilor şi terorii din anii comunişti, dar şi, după aceea, observaţiile privind mineriada şi viaţa cotidiană în perioada zisă de tranziţie ale lui P.I., profesor de muzică, 47 de ani în momentul interviului, emigrat în 1979, constituie, spre exemplu, o excepţie. „Simpatizant de dreapta, dar nu fanatic“ (p. 266), el îi reaminteşte, în mai multe  rînduri, interlocutoarei că este prea tînără ca să ştie anumite lucruri. Chiar şi „conaţionalii“ lui, descendenţi ai familiilor comuniste, se abţin de la comentarii politice, preferînd să pună decizia lor de a se repatria pe seama atmosferei tot mai irespirabile de la sfîrşitul erei Ceauşescu.

Ieşeanul Marius Pascal, şofer mecanic, emigrat în 2001, rezumă plastic reproşul adus curent fostului regim şi mentalităţii ino­culate de el, prin formula următoare: „Noi încă sîntem bătuţi în cap de sistemul  comunist…“ (p. 50). Acelaşi Marius Pascal dă anumite detalii depre trecerea pe jos a frontierei dintre Macedonia de Nord şi Grecia, în drum spre Salonic, care amintesc de peripeţiile eroului din filmul America, America al lui Elia Kazan: „Aveam 18 ani, am vrut să rup munţii în două, şi i-am rupt. Mergeam noaptea, şi ziua ne ascundeam, să nu ne vadă cineva. Ne întorceam hainele pe dos şi, cînd ajungeam într-o gară, le întorceam pe faţă, să părem mai curaţi“ (p. 41).

Nu mai puţin surprinzătoare este capacitatea de adaptare la o societate politică cum e aceea din Grecia a multor dintre migranţii cărora li s-a dat cuvîntul cu această ocazie. Critica „rasismului“ şi naţionalismului grecilor este frecventă, mulţi fac diferenţa între PASOK, „care le dădea drept de stat la străini“, şi Nea Democratia, „care a stopat tot“ (p. 58). Asistentă medicală, 42 de ani, emigrată în 1999, Anişoara Pleşea evocă cu lux de amănunte diferenţele între Syriza şi KKE (partidul comunist ortodox, zis „de afară“), ale căror adepte erau două dintre patroanele la care făcea menaj. Încîntată că „despre România, una dintre ele ştia numai lucruri frumoase“, ea nu a putut însă să nu o pună la punct: „Ce ziceţi, doamnă, care spitale noi? Întrebaţi-mă pe mine ce spitale aveam!“ (p. 17).

Proaspăt hirotonisit, Marian Nicoloiu, 48 de ani, emigrat în 1997, a fost repartizat la o mică parohie de lîngă Tîrgovişte, la începutul anilor ’90. Veniturile familiei se împuţinau pe zi ce trece, numărul enoriaşilor scăzînd simţitor, în timp ce dobînzile pentru împrumutul contractat pentru casă creşteau rapid. Strîns cu uşa, el porneşte în căutarea a noi resurse, exersînd tot felul de munci pe lîngă instituţiile ecleziastice din Ierusalim, Cipru, Atena şi Insula Salamina, pînă la Salonic, unde, pentru prima dată în 14 ani de pribegie, poate oficia din nou, în română în plus. Relatînd parcursul său, el dă dovadă de o luciditate şi de un simţ critic cu totul neaşteptat atunci cînd evocă contradicţiile Bisericii Ortodoxe şi injustiţiile sociale şi politice de care s-a izbit. Depre situaţia din România, el rămîne însă discret. Principalul, pentru el, este că a reuşit să-şi achite integral datoriile, „care de fapt m-au scos pe stradă“, precizează el (p. 169), că familia e bine, sănătoasă, copiii au crescut, s‑au „aranjat“ în Grecia. Cît despre reîntoarcerea în România, ea nu este la ordinea zilei: „În ultima perioadă, am observat că noi, românii din străinătate, începem să devenim o ameninţare pentru cei care au rămas acasă“ (p. 178).

De notat că nimeni nu impută, sub o formă sau alta, Occidentului criza din Grecia din 2008, care i-a constrîns pe atîţia dintre ei să se întoarcă sau să plece mai departe şi i-a făcut pe aceia care deţineau mici afaceri să le transfere, eventual, în România. Motivul invocat este nonşalanţa grecilor, care mergeau pînă a contracta împrumuturi de la bancă pentru a-şi finanţa vacanţele şi care continuă să iasă la stînga şi la dreapta, este deseori şi acela pentru care ei îi invidiază. „Care criză, cafenelele sînt pline!“, spun în mare cam toţi, însă deseori aceiaşi intervievaţi găsesc „stilul lor de viaţă distractiv“ (p. 36) sau constată că „grecii ştiu să se bucure de viaţă, ceea ce românii au cam uitat“ (p. 146). „Să sperăm că acest spirit [liber, petrecăreţ] nu va fi estompat de această criză“, îşi doreşte Silvia Sima, 40 de ani, venită iniţial cu o bursă europeană să studieze dreptul la Atena şi ai cărei bunici fuseseră colonizaţi în Cadrilater, unde „aromânii au înfiin­ţat cafenele şi nu birturi sau crîşme“ (p. 133). Preşedintă, în acel moment, a Asociaţiei românilor de la Salonic (p. 177), ea se prezintă ca avînd „avantajul de a aparţine ambelor ţări“ (p. 133).

Emigranţi cînd pleacă, imigranţi acolo unde sosesc, repatriaţi atunci cînd merg în ţara de unde provin strămoşii lor, imigranţi sau refugiaţi politic şi ei odinioară, „străinaşi“ în propria lor ţară cînd se întorc dintr-un motiv sau altul în România, ne putem întreba dacă nu ar fi mai potrivit să vorbim de migranţi tout court în legătură cu personajele cărora li se dă cuvîntul în carte. Aceasta mai ales atunci cînd avem de a face cu persoane precum Toma Dobre, 56 de ani, emigrat la începutul anului 1989, care nu s-au mulţumit cu traseele enumerate mai sus. Cînd i-a acordat interviul lui Nicole Salamon, el era de doi ani deja instalat în Germania, unde lucrase ca şofer înainte de a monta o afacere de cantine mobile pe care le închiria. Trăia într-o rulotă foarte funcţională, însă cumpărase deja o casă, unde intenţiona să o aducă pe soţie, care rămăsese pe lîngă băiatul lor, căruia îi lăsase, în 2012, un prosper service modern, specializat în motorete italiene. Cu ani înainte, deschisese o fabrică de tîmplărie de aluminiu tot la Salonic, iar din 1996 pînă în 2000, o fabrică de mobilă la soacră-sa, la Braşov, de care se ocupa soţia, copiii navigînd între cele două ţări.

Grec în România, român în Grecia, Toma Dobre este fiul unei grecoaice care venise „la vîrsta de zece ani în România [spre sfîrşitul războiului civil] cu paidomazoma. Adică se strîngeau copii în satele greceşti şi îi duceau în ţările comuniste, ca să-i ferească de război. Sau ca să-i îndoctrineze cu sistemul comunist… “ (p. 203). „Cînd o să duc firma asta la un nivel bun, se confesează el în 2017, deci 28 de ani după ce a emigrat din România, îmi doresc foarte mult să o determin pe fiica mea şi pe ginerele meu să o preia ei, cu altă minte, mai tînără, şi să se ocupe ei de chestia asta. […] În Germania aş mai sta doi-trei ani, după care aş vrea să merg în altă ţară. Mie nu îmi place să acumulez lucruri, prefer să acumulez clipe“ (pp. 221-222).